Facebook
Acasă Articole Pagină 152

Articole

Ultimele

Dragoste la 17,50 $ – Bukowski da ce-i mai bun din el

Adriana Gionea
-
0
Dragoste la 17,50 $ – Bukowski da ce-i mai bun din el

Fiecare dintre cele 27 de proze scurte adunate în volumul Dragoste la 17,50 $. Poveşti despre viaţa din groapă, traduse de Cristian Neagoe, poate fi considerată degetul mijlociu arătat Americii postbelice de către zeul destrăbălării murdare. Iar gestul obscen este însoţit de nonşalanţa, aroganţa şi acea siguranţă de sine din arsenalul celui care se crede singurul îndreptăţit să-l facă şi apoi să mai fie declarat şi unul dintre cei mai mari scriitori ai ţării sale, ale cărei valori sunt violentate în fel şi chip în cărţile sale.

Lui Bukowski i se iartă orice abatere de la morală, de la normalitatea unanim acceptată, de la dragostea de patrie sau de la respectul pentru sexul opus, plus orice rând blasfemic, atâta vreme cât scrie ce îi vine, cum îi vine. Cuvintele sale vorbesc dezinhibat despre tot ce alţii păstrează doar pentru ei, din cauza pudorii sau a fricii de respingere. Lectura acestui volum, pe lângă umorul cinic împroşcat fără limite, furnizează şi defularea căutată atâta timp de toţi duşmanii establishmentului. Vor ajunge să fraternizeze cu el mai ales aceia ce nu îşi permit luxul de a-şi reduce viaţa la o maşină de scris, care merge cel mai bine după mahmureli şi relaţii pasagere consumate în camere închiriate, până se prinde proprietarul că suma necesară şederii nu a mai fost achitată.

Charles Bukowski scrie despre o Americă pe care ai vedea-o mai degrabă într-un film proiectat la festivalurile independente. Bukowski ar făcut parte din tagma regizorilor ce nu se sfiesc să-ţi prezinte amestecul dintre sordid şi inocenţa ferfeniţită, care mai trimite un licăr sentimental din lumea în care toate femeile sunt condamnate la un singur statut – de târfe ieftine, iar bărbaţii la unul puţin mai nuanţat – de alcooolic incurabil, parior lăsat baltă de noroc, nomad priapic, afemeiat colecţionar de boli, poet cu job de zi prost plătit şi rătăciri nocturne la graniţa cu delirul. Şi tocmai din acest amestec înspăimântător şi fetid pentru cititorii având biografii onorabile iese la suprafaţă un talent rar în concentrarea existenţelor tumultuoase în doar câteva pagini. Este un talent datorită căruia, în loc să fie izolat în lumea celor de cea mai joasă speţă, Bukowski este pus pe acelaşi piedestal cu Hemingway, căruia şi-ar dori să-i tragă o cotonogeală pe cinste, apoi să-i fure şi femeile (cum ar face-o un personaj).

Dacă nu te-ai mai întâlnit cu proza lui Bukowski până acum, aceste povestiri pot fi o doză-şoc de realism american găsit în zonele rău famate din oraşul celebrităţilor – Los Angeles. Te pot scârbi, revolta, zgudui până la insuportabil (mai ales pasajele dedicate femeilor) sau te pot amuza, făcându-te să crezi până la urmă că brutalitatea unor scene este de fapt o satiră-simbol menită să demaşte ipocrizia societăţii americane. Bukowski şi-a găsit să râdă tocmai de acea ispititoare societate americană aflată în plin avânt al dezvoltării postbelice, unde consumul şi adaptarea ascundeau nişte subterane scandaloase. O singură certitudine vei avea în mijlocul acestor stări amestecate, prin care te raportezi la proza lui Bukowski: nu te vei plictisi.

Idolul marginalilor, poetul bahic şi porcos al femeilor damnate, considerat un Hemingway lipsit de fundalul strălucitor al interbelicului şi un Hanry Miller hipersexual, are o imaginaţie foarte bogată. Una îndreptată caustic în direcţia unui comic despărţit de grotesc şi tragic de o membrană atât de subţire, încât ameninţă să provoace o hemoragie în conştiinţa unui cititor sfios, ce nu s-a mai aventurat până acum în lumea celor fără speranţă. Totuşi, atunci când scrie despre cei marginalizaţi şi condamnaţi la nomadismul expulzatului din sistemul impus de majoritate, Bukowski o face în stilul propriu, eliminând realismul dezolant al unui clasic rus, incizia naturalismului francez ori denunţul unui autor ce vrea să mobilizeze conştiinţele pentru a schimba ceva. Pe Bukowski îl interesează realismul nefiltrat atâta vreme cât îl poate dilata în peripluri absurde, în scene halucinante, descrise folosind concizia lucidă a lui Hemingway, sau în caricaturi demne de scenele unui film experimental în care fanteziile groteşti, firescul din cotidian şi oniricul pervers ajung să se întrepătrundă până la năucirea spectatorului.

Majoritatea povestirilor sunt frânturi sordid-amuzante din viaţa lui Henry Chinaski, faimosul personaj devenit un alter-ego al scriitorului. Chinaski face tot ce face şi creatorul său. Bea. Provoacă mereu scandaluri. Vânează femei. Scrie frenetic despre ce trăieşte. Are joburi enervante, unde întâlneşte proşti şi mai enervanţi. Umblă din speluncă-n speluncă. Are parte de glorie şi de zile cumplite, îşi duce la disperare chiriaşii ciufuţi după ce dă petreceri cu dubioşi, apoi bea iar şi iar, până când nimereşte în situaţii-limită, descrise cu apetitul pentru dezolarea transformată într-un spectacol delirant. Supliciul cotidian al lui Chinaski este un film comic pentru cititor, aşa cum şi-a dorit Bukowski, iar comedia unei existenţe anonime este de fapt comedia sulfuroasă a unei Americi, despre care unii ar îndrăzni să spună că este cea reală.

Protagonistul lui Bukowski boxează cu Hemingway şi aproape că-l face knock-out într-o după-amiază. Sfidează înfiorător demnitatea unor femei respectabile. Trece pe lângă moarte făcând glume autoironice. Se plimbă între văgăunile de la marginea oraşului strălucitor şi destinaţiile neverosimile, dar atât de lejer descrise, încât par desprinse din realitatea imediată. Când nu scrie, ia în derâdere tot ce are societatea anilor ’60-’70 mai demn de respect, de la artiştii rebeli ai contracurentului la tinerii hippioţi ce visau la pace, de la iubirea de patrie la angajamentul personal ce invită la sacrificiu.

Nimic nu mai e sfânt pentru acest mizantrop recalcitrant, care vede în fiecare dintre semeni o caricatură, un mort viu adaptat social, o frântură de ridicol sau un simulacru nereuşit de viaţă normală. Se ia de puştii rebeli, singurii consideraţi liberi în vremea lui, de oamenii la costum, de artiştii iconici ai generaţiei răzvrătite, de patrioţi, de cei plecaţi pe front, de cei rămaşi acasă, de cei fără speranţă şi mai ales de cei având prea multă. Şi o face cum ştie el mai bine: provocând stupoare, greaţă, dar şi hohote de râs, fără a face din tine un cinic abuzat de propria condiţie umană, aşa cum pare să fie el.

Dragoste la 17,50 - copertaEditura Polirom, 2016

Citeşte şi Tales of Ordinary Madness – Bukowski, un maestru al sentimentalismului porcos

Men Without Women – Un Hemingway în cea mai bună formă sau despre istoria bărbatului obişnuit

Tales of Ordinary Madness – Bukowski, un maestru al sentimentalismului porcos

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

 

Ce se intampla in iubire – Consiliere de cuplu intr-un roman

Adriana Gionea
-
0
Ce se intampla in iubire – Consiliere de cuplu intr-un roman

Romanul Ce se întâmplă în iubire va fi pe placul cititorilor seduşi de cărţile scrise de Alain de Botton, mai ales al celor care l-au cunoscut datorită bestsellerului Eseuri de îndrăgostit. De fapt, în acest roman despre suişurile şi coborâşurile emoţionale din relaţia unui cuplu, Alain de Botton reia câteva idei, cărora le dă acea suculenţă ispititoare a unei poveşti intense, cu toate ingredientele unei iubiri năbădăioase – pasiune, atracţie, iluzii, senzualitate, temeri, dezamăgiri, mituri (mai mult sau mai puţin confirmate), frustrări defulate în reacţii explozive, infidelitate şi încercările de resuscitare din cabinetul unui consilier specializat în probleme de cuplu.

În centrul romanului se află un cuplu britanic, format din Kirsten şi Rabih. Kirsten este femeia independentă, sigură pe ea în plan profesional, specialistă în domeniul său de activitate, şi care îi dă de înţeles partenerului că se poate descurca perfect în orice situaţie. Rabih este un arhitect din Londra. Se poate încadra în tipologia şarmantului romantic, şcolit în marile capitale europene, înzestrat cu seducătoare trăsături exotice, dar care ascunde neîncrederea în propriile forţe masculine când îi este ameninţată supremaţia în planul autonomiei economice. Se teme de eşec, odată confruntat cu stăpânirea de sine a partenerei, şi de inadecvare când bate la uşă ameninţarea şomajului.

La început, cei doi sunt atraşi puternic unul de celălalt, existând un magnetism puternic, datorită căruia relaţia avansează într-un ritm deopotrivă ameţitor, electrizant şi destul de securizant. Ambii aduc în relaţie o serie de gesturi spontane încurajatoare pentru partener şi reacţii erotice incandescente, dar şi marele bagaj al unor experienţe timpurii solicitante, ce au lăsat în urma lor defense, temeri şi mecanisme psihologice blocante, greu de gestionat în momentele de stres, dezamăgire şi confuzie.

Povestea de iubire dintre Kirsten şi Rabih trece prin toate etapele regăsite în evoluţia multor legături din zilele noastre – atracţia impetuoasă, coagularea sentimentelor profunde, căutarea stabilităţii prin mariaj, asumarea responsabilităţilor parentale, provocările rutinei, tentaţia extraconjugală, încercarea de salvare a relaţiei prin consiliere. Relaţia protagoniştilor ar putea fi cel mai bine concentrată într-una dintre frazele aparţinându-i autorului care intervine, prin explicaţii psihologice, în desfăşurarea poveştii, suspendând ritmul naraţiunii: Se pare că ştim prea multe despre felul cum începe iubirea şi nesăbuit de puţin despre cum ar putea să continue.

Desfăşurarea poveştii este întreruptă frecvent de explicaţiile psihologice, încât vei avea tendinţa de a ţi-l imagina pe Alain de Botton în postura unui profesor care îngheaţă cadrele unui film pentru a emite observaţiile referitoare la resorturile interioare din spatele reacţiilor. De fapt, observaţiile, care amintesc de ideile din cartea Eseuri de îndragostit, dau sarea şi piperul acestui roman, condimentând plăcerea un gen de cititor dornic de a simţi voluptatea autoanalizei la care invită împărţirea firului în patru.

Poate relaţia dintre protagonişti li se va părea una previzibilă celor unşi cu toate alifiile unei vieţi amoroase tumultuoase, care au câteva despărţiri şi deziluzii la activ. În schimb, toate pasajele în care apar concluziile şi ideile formulate de Alain de Botton compensează prin contorsiunile sofisticate din pasajele dedicate interpretărilor psihologice oferite unor detalii aparent banale, dar care pun paie pe focul conflictelor apărute în cuplu.

Cu fiecare amănunt legat de relaţia protagoniştilor, cititorul va avea impresia că devine un arheolog al emoţiilor. Dă la o parte fiecare strat şi replică acidă, pornind tacticos de la certurile şi gesturile impulsive din prezent – considerate nişte clişee amoroase – pentru a descoperi evenimentele din trecutul personajelor, în care pot fi identificate originile problemelor apărute la vârsta adultă. Episoadele dramatice din copilărie, în care ataşamentul a fost zdruncinat de nişte pierderi, demonstrează, prin analizarea lor, că nu mai poţi reduce problemele personajelor la etichete precum tipice sau previzibile, indiferent de cât de familiar sau simplu ţi se părea un anumit protagonist.

Cartea lui Alain de Botton va naşte o serie de revelaţii legate de nişte probleme comune multor cupluri. Poate una dintre cele mai bune idei pe care le poţi trage din povestea cuplului Rabih-Kirsten este legată de necesitatea transformării fiecărui partener dintr-o relaţie într-un explorator al trecutului celuilalt, dar unul înzestrat cu tact, empatie şi abilitatea de a pune întrebări care să nu fie percepute drept intruzive şi mai ales de a gestiona propriile stări contradictorii.

Autorul dezvăluie problemele spinoase din viaţa unor personaje ce pot fi oglinda multora dintre noi, însă nu condamnă sau dojeneşte, ci doar atrage atenţia într-un mod securizant. Cartea lui nu oferă soluţii universal valabile şi nici nu apelează la un alfabet complicat, dar trimite spre lecturi de specialitate. Ce se întâmplă în iubire este în primul rând o pledoarie pentru autoacceptare şi pentru vindecarea copilului rănit din partener, ca bază pentru o relaţie de cuplu sănătoasă.

Ce se intampla in iubire - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Citeşte şi Potenţialul erotic al soţiei mele – Colecţionarul de festişuri amuzante

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amăgirea cu final neaşteptat

13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

Potentialul erotic al sotiei mele – Colectionarul de fetisuri amuzante

Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Adriana Gionea
-
0
Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

Unde altundeva ţi-ai putea recăpăta pofta de viaţă dacă nu într-o cafenea puţin ştiută, unde se aude vocea lui Leonard Cohen? te-ar putea întreba Iris, protagonista acestui roman, în timp ce un străin şarmant îi fredonează un vers din I’m Your Man. Ea ştie cel mai bine cum e să nimereşti, după cea mai grea zi, într-o cafenea ieşită din tipare. De la clienţi, proprietar şi mese la denumirea ce ignoră acea sfântă regulă a numelui scurt, de impact.

Să denumeşti un local având un decor discret şi foarte puţine mese Cel mai frumos loc din lume e chiar aici poate fi în ochii trecătorilor ursuzi o ademenire mincinoasă, în ochii cinicilor, o tentativă siropoasă de a-i face pe oameni să zâmbească tâmp, căutând iluzia bucuriilor mărunte, considerate un drog al neputincioşilor. Dar mai există şi unii pentru care magia de zi cu zi, din lucrurile mărunte, e litera de lege, nicidecum o promisiune imposibil de onorat. Spre această magie vrea să te îndrepte Care Santos, ajutată de Francesc Miralles, un autor de cărţi dedicate psihologiei practice, faimos şi datorită romanelor pentru adolescenţi. Şi are toate şansele de a reuşi, ademenind până la urmă şi nişte cititori pragmatici, mereu neîncrezători în forţa poveştilor reconfortante ce ascund detalii apăsătoare ale existenţei umane, dar care sunt deviate în direcţia unui început vindecător, a unei schimbări benefice datorate unor amănunte mai puţin obişnuite, ce răsar de te miri unde.

Fără a-i enerva pe oamenii serioşi, fără a părea superficiali precum autorii-guru de bestsellere ce includ poveşti cu mesaje pozitive simpliste, cei doi scriitori adoptă strategia unui maestru în prepararea unei ceşti de ciocolată sau cappuccino, ale cărei puteri de a resuscita pofta de viaţă nu le pui imediat la îndoială, chiar dacă logica îţi  spune că nu-ţi vor alunga (toate) problemele. S-ar putea ca povestea lui Iris, care nimereşte în cafeneaua cu denumire lungă, după o tentativă eşuată de suicid, să nu-ţi pară, la început, demnă de a-ţi reda liniştea într-o perioadă stresantă. Totuşi, asemenea unei ceşti pline de arome ce zgândăresc anumiţi centrii ai plăcerii, romanul are la bază o îmbinare de elemente irezistibile, dar de natură psihologică, printre care nişte replici încărcate de candoarea deloc mimată, presărată în doze discrete, trăiri în surdină, ezitări ce fac jocul dintre doi străini să pară tandru şi mai ales o poftă de viaţă recuperată ireal de rapid, mai ales după traumele şi problemele din trecut, cât se poate de reale. Chiar dacă ţi se va părea tras de păr modul în care Iris ajunge să-şi rezolve problemele restante, strânse precum un maldăr de haine şifonate în mijlocul unui living chic, vei fi tentat să o însoţeşti în căutarea unor miracole pe care le dibuieşte în detaliile banalului cotidian, deloc prietenos cu ea, şi să-ţi imaginezi cum ar fi să te trezeşti, la rândul tău, într-o cafenea ireală pentru majoritatea celor din jur, vizibilă doar pentru anumiţi clienţi fideli, şi să fii salvat de la tristeţe/depresie/zilele cumplite de la jobul stresant de o persoană pe care nu o cunoşti, dar care îţi ghiceşte din prima greutăţile pentru a face în aşa fel încât să ţi se întâmple nişte lucruri stranii, dar plăcute, fără a-ţi pune multe întrebări.

Exact cum se întâmpla în cafeneaua având numele Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, romanul aduce laolaltă problemele reale din societatea contemporană – pierderea, însingurarea, doliul neîncheiat, joburile toxice, defensele autodistructive – şi rezolvările ce par ireale, prin intervenţia miraculosului. Miraculosul poartă, în cazul lui Iris, chipul unui străin pe nume Luca. El se aşează la masa ei pregătit să-i ofere lecţii despre lăsarea trecutului în urmă şi înfruptarea din plăcerile clipei prezente. În ajutorul lui vin un ceas vechi, oprit la o anumită oră, care nu vrea să fie docil în mâinile unui ceasornicar, şi un magician care stăpâneşte o abundenţă de arome, tentante precum născocirile oferite pe tavă de acest Luca, devenit îngerul salvator al lui Iris, dar şi noua ei slăbiciune, ce îi dă viaţa peste cap.

Lista miracolelor continuă. Apare un căţeluş venit din trecutul primei îndrăgostiri, cu tot cu stăpânul spre care s-au îndreptat primii fiori adolescentini ai protagonistei, într-o vacanţă de iarnă. Prinsă între vechea iubire, ce dă buzna insistent în prezent, şi Luca, despre care nu ştie mare lucru şi care se va sustrage din prezent la fel de misterios cum a şi intrat în viaţa ei, Iris asistă uimită la defilarea unor evenimente inexplicabile, precum apariţia şi dispariţia unor oameni ce poartă mesaje din alte vremuri sau a unor locuri ce se transformă peste noapte. Toate se vor succeda într-un ritm narativ ce te absoarbe în lumea personajelor şi îi oferă insolitului chipul firescului.

Pentru aceia care au descoperit-o pe Care Santos datorită romanelor traduse până acum în limba română – Încăperi ferecate, Aerul pe care îl respiri şi Poftă de ciocolată – acest nou roman li se va părea atipic, deşi păstrează multe dintre elementele prin care scriitoarea catalană ţine captivi nişte cititori avizi mai ales de acele poveşti savuroase care să-i extragă brusc din cotidian. Cel mai frumos loc din lume e chiar aici nu are acea naraţiune bogată în ramificaţii ce duc spre diverse perioade importante din istoria Barcelonei, cu multe personaje extravagante şi biografii încărcate de secrete, care să se intersecteze, şi nici nu găseşti numele unor locuri, străzi, familii sau edificii emblematice pentru dezvoltarea oraşului atât de drag lui Care Santos. Acţiunea este mai degrabă minimalistă, desprinsă de reperele unui oraş recognoscibil. Iris ar fi putut locui oriunde străzile duc spre mare şi oriunde o existenţă se încropeşte dintr-o sumă de încercări apăsătoare, ce se scurg până la urmă spre oaze de optimism nebănuite până atunci.

Personajele excentrice, adăugate cu fler de autoare pentru a pigmenta atmosfera din romanele sale, devin, în cazul acestuia, cele trei dimensiuni ale timpului – trecut, prezent şi viitor – explorate psihologic. Deşi cele două condeie par să fi intrat într-o fuziune, încât nu mai poţi şti în ce parte a romanului a contat mai mult influenţa lui Francesc Miralles, considerat responsabil pentru ideile privind aplicarea în viaţa de zi cu zi a soluţiilor oferite de psihologie, modul în care a fost descrisă încercarea lui Iris de a încheia doliul şi relaţia sufocantă cu trecutul îţi îndreaptă atenţia mai degrabă asupra modului în care partenerul literar al lui Care Santos a dirijat naraţiunea şi acel stil captivant al autoarei spre zona mesajelor pozitive. De fapt, acest roman poate fi considerat un experiment reuşit, în care talentul unui povestitor ingenios, care îşi cunoaşte foarte bine publicul, cum este şi Care Santos în cărţile ei, şi psihologia se pot întâlni pentru a oferi şansa lansării unor întrebări dureroase, dar formulate în zona securizantă a vindecării prin lectură, prin catharsis.

Cel mai frumos loc din lume a chiar aici va fi pe placul celor pentru care Alain de Botton, cu ale sale inserţii psihologice în miezul naraţiunii, şi Anna Gavalda, cu al său interes pentru candoarea neobişnuitului camuflat în rutină, sunt autorii preferaţi, capabli de a oferi nişte lecturi ce fac suportabile provocările, traumele şi vinovăţiile fiecăruia, regăsite la personajele favorite şi confundate adesea cu vocaţia pentru eşec. La finalul cărţii nu-ţi rămâne decât să faci o listă cu lucruri/mâncăruri/experienţe (considerate până acum) bizare, însă tentante, pe care nu le-ai încercat, deoarece nu ţi-ai mai oferit şansa unui timp al tău.

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Nimic nu e mai scump decât ceea ce primești pe gratis

Rodica Ianole
-
0
Nimic nu e mai scump decât ceea ce primești pe gratis

Ai terminat facultatea și, în linie cu toate tendințele actuale, te gândești să continui cu un program de master. Ai găsit domeniul care te atrage, ai studiat tematica de examen și la momentul stabilit sfârșești prin a te regăsi pe lista celor intrați la buget. Așadar, dacă te întreabă cineva cât te costă masterul, îi răspunzi, eventual cu un zâmbet larg și o stare de bine, că nu te costă absolut nimic. Mai mult decât atât, poți desigur să subliniezi și că pentru cei plasați sub linie, costul este unul diferit de zero, constând în taxa de școlarizare.

Vă sună cunoscut raționamentul de mai sus? Poate nu neapărat pentru un program de master, ci pentru orice alt tip de bun sau serviciu pentru care nu trebuie să plătim un cost în mod efectiv. Dar oare este acest fapt echivalent cu un cost zero?

Dacă separăm ideea costurilor de materializarea lor monetară imediată (și de imaginea de a scoate bani din buzunar sau cardul din portofel) și cugetăm puțin la modul în care ne alocăm timpul, s-ar putea să realizăm că trebuie totuși să plătim sau să renunțăm la ceva de fiecare dată când facem o alegere.

Dacă ne întoarcem la exemplul masterului, ceea ce pierdem este oportunitatea de a face altceva cu timpul nostru. Această oportunitate se poate exprima ușor în bani dacă ne gândim de pildă că poate renunțăm la un job full-time (în varianta optimistă în care ne putem angaja part-time), deci la o jumătate de salariu pentru următorii doi ani. Dacă luăm în considerare salariul mediu net actual în România, aproximativ 2000 RON, calculul celei mai bune a doua variante la care renunțăm ne duce la valoarea de 24.000RON. În același timp însă, o doua variantă preferată se poate constitui și din alte tipuri de beneficii care ne-ar aduce satisfacție mai mare: un curs de dans, întâlniri mai dese cu prietenii, mai multe călătorii etc.

48739516

Așa cum le spune și numele, costurile acestea sunt costuri de oportunitate și deși viața ni le scoate în cale la fiecare pas, suntem prea puțini antrenați să le observăm și ne bazăm deciziile pe ele.

Să ne antrenăm puțin cu un exemplu foarte actual:

  • Care sunt costurile reale ale contractării unui credit imobiliar?

Răspunsul standard care apare cel mai frecvent se rezumă la identificarea unei anumite rate lunare pentru următorii 30 de ani.

O variantă de mijloc, a unui client mai informat (sau mai “pățit”), este cea care adaugă la valoarea ratei și numeroase costuri de tranzacționare: de la diferențele de schimb valutar ce pot apărea între antecontract și contract, la taxele notariale, comisioanele bancare și alte asemenea elemente de cost, prezentate ca fiind relativ reduse, raportat la valoarea creditului.

Răspunsul cel mai complet este însă cel care include și valoarea acelor renunțări pe care le vom face în următoarea perioadă pentru a ne plăti rata – mai puține vacanțe, mai puține cărți citite (pentru că trebuie să muncim mai mult)… și seria lui “mai puține” poate continua la nesfârșit pe calapodul fiecăruia.

Scopul unui astfel de raționament nu este însă privarea de credite sau de orice alte alegeri pentru care lista renunțărilor este lungă. Dimpotrivă, înțelegerea costurilor pe care le resimțim cu adevărat, în termeni de satisfacție, este utilă pentru a lua decizia într-un mod mai conștient și poate pentru a calibra pe alocuri cheltuielile la care urmează să ne supunem (de pildă, se prea poate ca un credit de 50.000 de euro față de unul de 60.000 de euro să fie mai potrivit în termen de beneficii și costuri reale).

Aparte de cheltuielile materiale, probabil una dintre cele mai importante aplicații ale costurilor de oportunitate este reflectată de decizia de a face anumite lucruri noi înșine sau de a plăti pe altcineva. A ne zugrăvi singuri o cameră va fi probabil mai ieftin decât a angaja un meșter și s-ar putea să fie chiar o experiență amuzantă. Modul de gândire economic ne atrage atenția însă că acest tip de satisfacție trebuie analizată în raport cu valoarea altor activități pe care le-am fi putut face în acel timp. Monetar, poate renunțăm la ore suplimentare de muncă sau la posibilitatea de a oferi un anumit serviciu plătit unui client, deci până la urmă zugrăveala proprie are totuși un cost. Mai mult decât atât, se găsesc ușor și aspecte non-monetare cu impact major în creșterea costurilor: este vorba despre un timp pe care nu ni-l putem petrece cu familia, citind, făcând sport etc.

Această ultimă observație ne conduce la un atribut cheie în mare parte responsabil pentru atitudinea inconștientă față de operaționalizarea costurilor de oportunitate: dacă ne referim la bani doar la nivel de sumă, sensibilizarea nu e prea mare, ci dimpotrivă poate genera efecte de evitare (“nu pot să trăiești chiar tot timpul cu gândul la bani”). Dacă în schimb, transformăm ideea oportunității pierdute prin prisma diferitelor utilizări avute, atunci percepția se schimba.

Într-o campanie de marketing mai veche, IKEA face uz de acest principiu în maniera prin care își promovează un dulap la un preț mult mai mic față de un dulap mai scump, făcut la comandă la un producător tradițional. Diferența dintre cele două obiecte ca și bani este clară, dar dificil de incorporat pentru că trebuie să ne gândim cum să valorizăm calitatea. În schimb, dacă în aceeași sumă de bani ni se spune că putem avea un dulap la comandă și o pereche de pantofi, versus un dulap IKEA și 48 de perechi de pantofi, evaluarea se schimbă radical. Costul de oportunitate este acum foarte clar subliniat. Dacă aleg dulapul la comandă renunț la foarte multe perechi de pantofi….

Problema de neglijare a costurilor de oportunitate se acutizează atunci când suntem confruntați cu magia lui “gratis”. Economiștii încearcă să ne avertizeze prin celebra sintagmă “nu există prânz gratis”, însă ecourile ei nu prea depășesc paginile manualelor de economie. Fraza inițială apare în contextul restaurantelor care ofereau acest chilipir în scopul obținerii de profit din alte tipuri de cheltuieli care însoțesc serviciul oferit gratuit, și anume băuturile. Din perspectiva costului de oportunității, semnalul de alarmă al unui fenomen de tip prânz gratis se reflectă în faptul că alegerile noastre se îndreaptă acolo, cu sentimentul unui mare câștig, fără a mai ține cont de renunțările implicate de această decizie. De pildă, atunci când alegi să străbați orașul în două pentru un bun/serviciu oferit gratuit, nu iei în calcul că te-ai fi simțit mult mai bine petrecându-ți timpul altfel (fără costul și stresul asociat traficului).

Dacă ați început să credeți în forța costurilor de oportunitate, trebuie să mai lămurim însă un ultim aspect înainte de a îmbrățișa această abordare. Există un preț de plătit și pentru identificarea excesivă a acestor costuri. Experimentele arată că persoane ce adoptă acest comportament au într-adevăr o situație mai bună din punct de vedere financiar, însă se simt mai puțin bine emoțional. Explicația este pusă pe seama tiparului de maximizare care ne facem să resimțim mai mult regret și să avem mai puțină încredere în noi. Cu alte cuvinte, există un prag al analizei cost-beneficiu ce deschida calea spre o altă alegere dificilă: mai mulți bani sau o stare de spirit mai bună?

Morala: dacă reușim să calculăm costuri de oportunitate din când în când, există șanse mari să îmbunătățim gradul de raționalitate al alegerilor noastre, iar acest fapt să ne reflecte pozitiv și în situația noastră financiară. Nu este însă nici pe departe o recomandare a economiștilor comportamentali ca optimizarea să acapereze toate deciziile noastre, tocmai pentru că aplicarea ei va deveni din ce în ce mai costisitoare din punct de vedere cognitiv.

Congo Inc., le testament de Bismarck – Aventurile pigmeului devenit un idealist al globalizarii

Adriana Gionea
-
0
Congo Inc., le testament de Bismarck – Aventurile pigmeului devenit un idealist al globalizarii

Există cel puţin două motive pentru care ar trebui să laşi de-o parte glumele despre Congo şi să citeşti acest roman. Unul este legat de argumentul premiilor literare, care pot valida un autor mai puţin cunoscut şi o aventurare pe acele tărâmuri îndepărtate, dintr-o parte a lumii (considerate, pe nedrept) subdezvoltate. Imediat după ce a fost lansată, cartea scrisă de In Koli Jean Bofane (un autor congolez francofon, stabilit în Belgia) a impresionat criticii şi a primit, printre altele, Le prix des cinq continents de la Francophonie.

Al doilea motiv este legat de calitatea romanului şi de modul ingenios, captivant şi provocator în care autorul foloseşte metaforele, satira inflamabilă, detaliile controversate din subteranele social-economice ale globalizării, elementele tradiţionale africane, simbolurile deturnate în direcţia umorului caricatural prin care zguduie certitudinile ambelor tabere – a neocoloniştilor şi a băştinaşilor, grotescul, empatia şi compasiunea pentru a crea o parabolă contemporană despre natura umană surprinsă între inocenţă, idealuri, speranţă, lăcomie, cruzime, sete de putere, pauperitatea extremă şi violenţa atroce. Vei găsi pasaje năucitoare care te poartă de la realismul brut(al) la un suprarealism izvorât din soluţiile pe care oamenii lăsaţi de izbelişte învaţă să îşi reconstruiască viaţa, părăsind satul ecuatorial în favoarea unei capitale babilonice, pline de contraste, pericole şi tipologii umane care, în imaginarul occidentalului, au densitatea enigmatică a unei păduri expansive din ţinuturile cotropite de clima înăbuşitoare.

Congo Inc., le testament de Bismarck îţi demonstrează că marile bogăţii, maladii sufleteşti lăsate în urmă de luptele absurde, dar şi revelaţiile copleşitoare despre societatea contemporană şi rasa umană se regăsesc, de fapt, în ţările (considerate) mici şi neînsemnate în aritmetica puterii şi a influenţei geopolitice. Poate unora, Congo le pare o ţară măruntă în jocurile mondiale, rătăcită undeva pe drumul dintre progresul adus de armatele ce asigură pacea în ţările devastate de tirania postcolonială şi amintirile unui război civil –unul dintre cele mai sângeroase din istoria recentă a omenirii. Totuşi, în acest roman, Congo este atât un infern al epurărilor în masă, cât şi un paradis al abundenţei mutilat de rapacitatea celor dornici de a-i smulge cu orice preţ resursele preţioase pentru industria ţărilor dezvoltate. Pe tărâmul binecuvantat şi blestemat se întâlnesc visătorii, ariviştii, micii afacerişti, dezrădăcinaţii şi cei care le vând băştinaşilor o pace la suprapreţ, venită la pachet cu binefacerile tehnologiei, ale internetului şi ale viziunii globaliste, ce pot face diferenţa dintre oportuniştii bogaţi şi muritorii de foame din mahalalele capitalei.

Acest Congo al contrastelor halucinante precum un colaj dadaist este văzut prin ochii lui Isookanga, un pigmeu care vrea să renunţe la stilul de viaţă al străbunilor. Nepotul unui şef de trib ce vrea să conserve pădurea ecuatorială sub care zac preţioasele zăcăminte vânate de noii afacerişti răsăriţi după instalarea păcii, el poate fi considerat un extraterestru printre ai săi. Ştie să utilizeze un computer, este un as al jocurilor de strategie, a mers la şcoală, a învăţat cum să folosească motoarele de căutare şi programele ce pot modifica imagini. El nu are de gând să urmeze sfaturile unchiului ce vede numai prapăd acolo unde descurcăreţul nepot Isookanga zăreşte un viitor promiţător odată cu eforturile autorităţilor de a introduce electricitatea în satul tribului său. Nu vrea să îmbătrânească asemenea unchiului său, pierdut în mijlocul sălbăticiei şi înecat în vegetaţia devenită un iad al înapoierii pentru cei ce visează la progres (dacă e să-i dăm crezare visătorului ambiţios ce vrea să ia calea oraşului).

Protagonistul romanului este prins între două lumi, dar se debarasează fără prea multe remuşcări de influenţa uneia dintre ele – cea tradiţională, în mijlocul căreia s-a născut şi a copilărit. Nu mai aude vorbele înţelepte ale unchiului său de când şi-a băgat în cap ideile unei dezvoltări economice bazate pe accesul nelimitat la internet şi pe avantajele oferite de capitalismul global. Visează la o bunăstare ce nu mai poate fi atinsă urmând calea strămoşilor ce au trăit în comuniune cu natura, de aceea decide că trebuie să plece cât mai repede spre Babilonul congolez, găsit în capitala Kinshasa, deşi nici aici nu scapă de blestemul inadecvării pe care o resimţea puternic şi printre ai săi, deoarece pentru orăşenii ce se cred moderni, un pigmeu nu inspiră încredere, fiind un simbol de rău augur ce le aminteşte de Africa primitivă. Dar Isookanga nu se dă bătut. Se dovedeşte a fi cum nu se poate mai tenace, inventiv şi rebel.

Plecat din junglă după ce şi-a atribuit o identitate falsă pentru a se da drept nepotul cuiva important din capitală, ajunge pe străzile controlate de găştile formate din copiii străzii proveniţi din rândul orfanilor de război. Aruncat în furnicarul celor împinşi în zona micilor delincvenţi, intră sub aripioara protectoare a unei adolescente de temut în lumea vagabonzilor ce mişună după lăsarea serii în zona Marii Pieţe din Kinshasa. Printre aceşti marginali ce se încumetă să se ia la harţă chiar şi cu seful poliţiştilor, Isookanga îşi descoperă calităţile de mic întreprinzător. Îi vin primele idei de afaceri şi îşi găseşte şi un asociat – un chinez venit să se îmbogăţească din afacerile cu statul congolez, dar care a fost păcălit de angajatorul său ce l-a abandonat fără un şfanţ în capitala africană. Câştigă încrederea unui comandant vinovat de crime împotriva umanităţii. Alături de acest criminal de război, protagonistul visează să dea marea lovitură explorând pădurea ecuatorială unde locuiesc ai săi, pentru a-i extrage comorile din subsol. Fără a-i păsa de urmările nefaste asupra mediului, pe care le consideră o glumă, Isookanga vrea să vândă resursele pământului natal pentru a face parte din lumea Africii modernizate, cosmopolite şi înavuţite prin industrializarea accelerată, renegându-şi originile şi valorile tribale.

Romanul scris de In Koli Jean Bofane are o desfăşurare alertă şi antrenantă precum un film de aventuri cu substrat social-politic, dar unul regizat pentru a fi prezentat la marile festivaluri dedicate filmelor de artă, unde consistenţa şi originalitatea abat atenţia de la prejudecăţile sau clişeele asociate Africii de abanos. Îi atrage şi pe cititorii avizi de naraţiunea trepidantă, şi pe cei interesaţi de o analiză referitoare la modul în care a evoluat societatea ultimelor două-trei decenii, şi pe cei pasionaţi de istorie, şi pe cei dornici de o călătorie (măcar) literară prin zonele periculoase însă pline de poveşti din ţările exotice, dar mai ales pe cei interesaţi de maşinaţiunile obscure din culisele politicii mondiale.

De fapt, autorul face din aventurile pigmeului Isookanga o satiră corozivă, acuzatoare şi demitizantă la adresa discursului oferit de reprezentanţii unor instituţii vitale din ţările considerate paznici ai drepturilor omului şi ai democraţiei, gata oricând să dea lecţii de pace, deşi colcăie de angajaţi coruptibili odată ajunşi în ţările slab dezvoltate, şi care au alte intenţii decât cele oficiale şi o mare doză de ipocrizie dublată de lăcomie. În romanul său, militarii occidentali veniţi să restabilească pacea şi să stingă viitoarele focare ale unui război civil încep să întreţină ei înşişi un monstru nesăţios, făcând afaceri cu marii criminali de război şi oferindu-le armele ce alimentează măcelul. Cei care propovăduiesc valorile creştine transformă biserica într-o afecere piramidală, cu ajutorul donaţiilor oferite cu generozitate de acei enoriaşi cu dare de mână şi conştiinţa încărcată. La rândul lor, organismele internaţionale îşi apără propriile interese politice, menţinându-şi influenţa în regiune cu preţul amânării unei condamnări necesare vindecării colective odată cu tragerea la răspundere a celor implicaţi în genocidul din Rwanda şi Congo. Militarii şi rebelii care au ras de pe faţa pământului comunităţi întregi ajung peste noapte, în urma tratatelor de pace, falşii protectori ai unor întinderi de vegetaţie considerate plămânii verzi ai planetei, dar care, în secret, sunt vândute noilor afacerişti care până mai ieri au fost şefii rebelilor cruzi.

Tot acest paienjeniş global plin de masacre, minciuni, interese mascate, abuzuri ale colonialismului de tip nou, mult mai bine deghizat, este reprezentat de imagini ce oscilează între scenele unui film realist dur şi colajul metaforic folosit sub forma unei satire ce pune sub lupă atât obsesia pentru dominaţia economică a omului din ţările avansate, emancipate prin democraţie, cât şi metehnele africanilor păcăliţi de mirajul unei îmbogăţiri ale cărei scopuri şi efecte nu o înţeleg. De fapt, In Koli Jean Bofane a formulat un avertisment literar îndreptat spre noi toţi, prinşi într-o complicitate a slăbiciunilor şi a dependenţei de consumul fără limite. Dar o face prin simboluri ce duc obiceiurile omului modern spre zona metamorfozelor inventive, ce sporesc interesul pentru stilul acestui scriitor.

Autorul romanului te va impresiona prin talentul de a pune cap la cap elementele ce au dus la sărăcirea ţării sale, alcătuind mai degrabă o compoziţie efervescentă, în care tot ce bănuiai despre Congo este distorsionat într-un periplu deopotrivă lucid şi delirant. În acest periplu normalitatea se dilată, luând forma neverosimilului devenit, la un moment dat, credibil. Goana după resursele naturale este reflectată de un joc devenit popular la nivel mondial, în care jucătorii trebuie să imite comportamentul militarilor şi ai dictatorilor sângeroşi. Apa congoleză este vândută la un preţ ridicat după ce apare steagul Elveţiei pe sticlă. Nişte copii schimbă soarta capitalei, negociind la sânge cu adulţii influenţi. Apocalipsa venită odată cu progresul este anunţată de moartea unei feline ce stăpânea pădurea unde trăiau strămoşii lui Isookanga.

Pentru acei cititorii din ţările ferite de conflicte sângeroase, capabili să treacă peste câteva pasaje greu de suportat, legate de războiul civil, romanul Congo Inc., le testament de Bismarck are forţa unei revelaţii referitoare la o lume aflată pe alte meridiane, dar atât de aproape de ei. O lume adesea uitată, dar având ramificaţii dincolo de continentul african, şi care palpită în subsolurile întunecate ale multor ţări stabile.

Congo Inc - coperta

The Clan (El Clan) – Mai mult decat un film cu gangsteri

Adriana Gionea
-
0
The Clan (El Clan) – Mai mult decat un film cu gangsteri

Dacă familia Borgia ar fi locuit în Argentina secolului XX, zguduită de succesiunea unor dictaturi sângeroase, în care însăşi realitatea părea un thriller noir cu sechestrări şi enigme tenebroase, atunci stâlpul familiei ar fi fost la fel ca personajul acestui film, în care Pedro Almodovar şi-a băgat coada în calitate de producător. Ar fi găsit o cale mai puţin creştină de a-şi ajuta fiii să-şi depăşească statutul pentru a reuşi în lumea bună. Doar că nu şi-ar fi etalat opulent averea, şi nici nu şi-ar fi promovat el însuşi copilul preferat, în văzul tuturor, că nu suntem în Roma cea strălucitoare, ci într-un Buenos Aires al umbrelor ce planează asupra tuturor familiilor onorabile, în care nimeni nu trebuie să trădeze şi în care toţi sunt pionii captivi ai unui paterfamilias (aparent) invincibil.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Pentru Arquimedes, bătrânelul cu maniere de vecin simpatic şi gospodar, ce mătură în fiecare zi strada din dreptul prăvălioarei sale din Buenos Aires, afacerile de familie înseamnă complicitate prin tăcerea şi discreţia tuturor membrilor. Nimeni nu tresare atunci când se aude zgomotele unor oameni îngroziţi, captivi în subsolul casei sale după ce au fost răpiţi pentru a se cere o răscumpărare consistentă, deşi tot vor fi împuşcaţi pentru a nu face valuri prin intermediul influenţei exercitate de poziţia socială. Şi, ca orice stâlp al familiei de modă veche, Arquimedes ştie că femeile trebuie ţinute departe, mai ales nevasta, de meserie profesoară, care în dulcele stil pedagogic îi învaţă pe copii respectul faţă de adulţi şi le bagă în cap, folosind manipularea maternă, că tatăl munceşte pentru binele lor, având o activitate stresantă.

imagine: www.latintimes.com; K&S Films
imagine: www.latintimes.com; K&S Films

În schimb, viitorii bărbaţi ai familiei trebuie să înveţe meserie încă de mici, prin urmare, cel mai răsărit dintre ei, Alejandro (Peter Lanzani), un jucător de ruigby cu potenţial şi carismă de star internaţional, încearcă să devină ucenicul de nădejde şi momeala perfectă pentru a-l ademeni într-o cursă pe un coleg dintr-o familie foarte bogată, pentru a rotunji veniturile tatălui. Din păcate pentru tată, odraslele nu se radică mereu la înălţimea aşteptărilor. Alejandro şi fratele mai mic au nişte remuşcări, îndoieli de natură morală şi tendinţa de a se revolta împotriva unui regim familial infracţional, impus de tatăl manipulator. La început se supun orbeşte, apoi oscilează între a fugi din casa groazei scurse în strigăte înăbuşite şi a se reîntoarce la un tată care îi controlează precum un dictator ce înlătură brutalitatea cu spălarea creierelor, sau precum un şef de bandă care alternează criticile aspre cu laudele vitale pentru stima de sine a complicilor adolescenţi, sau cu apelul la fidelitatea faţă de capul familiei şi recompensele ce întăresc pânza de păianjen a complicităţii. Protagonistul interpretat impecabil de Guillermo Francella, care devine întruchiparea unui rău nevăzut de cei din afară, dar sufocant şi veninos pentru propria familie, aminteşte de versatilitatea malefică a şefului de bandă convingător dintr-un film-cult argentinian, regizat de Fernando Ayala (El Jefe), de stăpânirea de sine a unui mafiot sicilian şi de răceala din privirea unui torţionar de cea mai joasă speţă.

imagine: www.npr.org; Fox International
imagine: www.npr.org; Fox International

Asemănarea personajului cu un torţionar ieşit la pensie, dar care îşi continuă în tăcere activităţile josnice, nu este întâmplătoare. Interpretarea ireproşabilă a lui Guillermo Francella va lăsa o uşă deschisă prin care spectatorul va putea trece de la povestea reală a familiei Puccio la subsolurile tenebroase ale dictaturii militare din Argentina, readuse la suprafaţă de inserarea unor imagini de arhivă în care marele scriitor Ernesto Sabato, ce a susţinut condamnarea torţionarilor, aminteşte de acei desaparecidos (dispăruţi) omorâţi în temniţele secrete ale regimului, sau în care se face referire la sângerosul război al Malvinelor, ce a coincis cu declinul dictaturii militare argentiniene şi creşterea nivelului de popularitate a lui Margret Thatcher.

El Clan prezintă, sub deghizarea unui thriller, o decadă marcată de tranziţia de la dictatura militară ce a ţinut întreaga populaţie într-o teroare ce s-a întins pe mai multe decenii. Este acea perioadă în istoria Argentinei în care unii dintre cei mai cruzi dictatori s-au succedat la putere şi le-au dat mână liberă torţionarilor ce răpeau şi apoi omorau orice persoană bănuită de atitudini subversive. În primii ani ai democraţiei, ministerele şi tribunalele erau încă pline de oamenii ce făcuseră parte din camarila dictatorului, formându-şi propria castă secretă şi acţionând precum nişte cameleoni tăcuţi gata să se sprijine unii pe alţii pentru a submina din interior orice formă de instaurare a democraţiei ce ar putea duce la înlăturarea vechilor structuri. De aceste structuri, capul familiei de infractori pare să fi fost destul de apropiat, ba mai mult, ne dă de înţeles că poate coopta nişte militari fideli dictatorului înlăturat, deveniţi şomeri peste noapte, dar care şi-au păstrat obiceiurile sinistre şi lipsa oricăror scrupule în a duce la îndeplinire treburile murdare. Şi tot de mâna vechilor camarazi poate pieri în momentul în care ultima răpire afectează nişte persoane sus-puse ce demarează o investigaţie.

Deşi modul în care scenariul leagă povestea familiei de contextul politic terifiant, prin paralela dintre soarta personajelor bogate răpite pentru răscumpărare şi dispariţiile misterioase, depăşeşte previzibilitatea unui thriller cu băieţi răi, The Clan ţine cont de stilul filmelor americane cu gangsteri mărunţi, tributare clişeelor estetice asumate, ce includ vestimentaţia anilor ’70-’80, desfăşurarea spectaculoasă, ritmul alert şi un soundtrack ce aminteşte de muzica anilor ’60. Tipic pentru influenţa nord-americană este şi contrastul dintre luminozitatea versurilor fredonate de puştii visători care ascultau melodiilor celor de la Beatles şi brutalitatea unor scene, contrast des întâlnit în abordarea cinică a filmelor hollywoodiene cu gagsteri atunci când regizorul vrea să depăşească facilul producţiilor de duzină, dar cărora Pablo Trapero le dă o direcţie nouă, perfect adaptată la contextul social-politic din Argentina anilor ’80.

Filmul a fost aşteptat cu interesul manifestat faţă de o autopsie cinematografică a criminalităţii de grup, cu incizii psihologice în dimanica unei complicităţi familiale, alimentate de teroare, manipulare, şantaj emoţional şi moralitate scindată odată cu distorsionarea percepţiei despre legătura dintre Bine şi devotamentul faţă de imaginea parternă. Totuşi, El Clan dinamitează aşteptările spectatorilor setaţi pe un anumit pattern al filmelor despre tensiunile dintr-o familie de criminali în care se infiltrează ezitările şi mustrările de conştiinţă a unui membru. Filmul regizat de Pablo Trapero are mai degrabă forţa unei parabole contemporane despre personalităţile diabolice, despre un rău care poate căpăta o anvergură dictatorială.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

El Clan este o metaforă cinematografică accesibilă publuciului larg. O metaforă a paraliziei colective în faţa unei ascensiuni malefice acaparante ce se bazează pe un prizonierat social asigurat de constrângerea prin amintirea complicităţii, a legăturilor ombilicale de clan. Povestea reală a familiei ce a înspăimântat din umbră Argentina anilor ‘80 oglindeşte de fapt instaurarea unui model vicios ce se impregnează în conştiinţa fiecăruia, precum oglinda insuportabilă în care se văd numai frica, neputinţa, laşitatea, devenite semnele unei paralizii (morale) în faţa răului. Totusi, nu vei avea parte de o analiză psihologică a dinamicii familiale în contextul delincvenţei de grup, care să-i dea undă verde unei dezbateri etice despre porţionarea sancţiunii judiciare şi distribuirea vinovăţiei şi a discernământului.

Portretele psihologice ale membrilor familiei sunt abia schiţate şi nu oferă multe indicii. Doar imaginea tatălui se dinstinge, a cărui forţă creşte odată cu anihilarea iniţiativei celorlalţi, mai ales a copiilor săi, care, în ciuda apropierii de vârsta adultă, manifestă un comportament regresiv infantil în faţa autorităţii parentale manifestate prin santajul psihologic amestecat cu dojenile umilitoare ale unui general despotic în relaţia cu armata sa de executanţi. Calculat, având o privire glacială ce domină întreaga familie obedientă fără a face uz de brutalitatea fizică, şi regizând malefic (precum un torţionar ce-şi derutează victima în timpul unui interogatoriu) o alternanţă debusolantă între afecţiunea paternă şi retragerea ataşamentului când fiii săi nu mai vor să-i fie complice şi sunt gata să părăsească acest cuibuşor de infamii, capul familiei, Arquímedes, devine centrul în jurul căruia gravitează toată familia, patriarhul suprem, care le aminteşte celor ce vor să-l contrazică, să nu-i mai fie servitori, că, fără mintea lui, ei sunt un nimeni. Rostirea unor cuvinte simple cu stăpânirea de sine teatrală a unui lider suprem capătă forţa copleşitoare a unei spălări pe creier şi a îndoielilor ce subminează orice iniţiativă a prizonierului după ce i se repetă că nu mai este bun de nimic în afara temniţei devenite însăşi complicitatea colectivă din jurul protagonistului.

imagine: www.hollywoodreporter.com
imagine: www.hollywoodreporter.com

Modul în care membrii familiei acceptă prezenţa unor oameni închişi în beciul casei, în aşteptarea unei recompense, fără a fi străbătuţi de nişte ezitări morale, pare un detaliu neverosimil, dar sugestiile strecurate în film, referitoare la contextul politic al unei dictaturi militare a cărei fantomă încă mai bântuia ţara, promiţând o nouă reincarnare, îţi demonstrează că teroarea i-a învăţat pe oameni să tacă, să-l mângâie pe torţionar când are un junghi supărător, aşa cum fac vietăţile minuscule ce îşi fac apariţia pentru a curăţa imenşii colţi ai unui prădător, doar pentru a supravieţui. Într-o ţară în care frecvenţa dispariţiilor neelucidate devenise firească precum un detaliu al rutinei cotidiene, în faţa cărora toţi se resemnaseră ca în faţa unui ritual crud împământenit de-a lungul mai multor generaţii, un tată ce imită stilul unui dictator în propria familie, pe care o ducea spre zorii prosperităţii prin afaceri tenebroase, nu mai era deloc un element negativ care să provoace indignarea, dezaprobarea. Tatăl făcea mereu totul de dragul copiilor, aşadar nu trebuia contestat, iar dezaprobarea era cauzată mai mult de teama unei deconspirări şi a închisorii decât de compasiunea pentru victime.

Camuflând o parte sumbră din istoria sud-americană într-un simulacru de film hollywoodian accesibil, în care băieţii răi mimează nonşalanţa până în momentul dării în vileag, regizorul Pablo Trapero face de fapt o aluzie cinematografică descumpănitoare şi terifiantă legată de omniprezenţa răului, sub toate formele sale, de la despotismul din mediul familial şi coruptia la nivel înalt la perpetuarea tăcerii de castă, prin moştenirea vechiului mecanism de represiune, readaptat pentru a deservi noile interese. El Clan este povestea regenerării perpetue a unei dictaturi întreţinute de un lider malefic, în contextul politic dintr-un continent zdruncinat de torturi şi crime fără condamanţi, doar că în locul unor simboluri opace, înţelese mai mult de cei familiarizaţi cu detaliile istorice, Pablo Trapero preferă dinamismul unui film de acţiune. Regizorul s-a detaşat uşor de tradiţia sud-americană a thrillerului politic impregnat de intimitatea introspecţiei melancolice şi incisive despre fragilitatatea fiinţei umane, dintr-un roman de Mario Benedetti, de trimiterile la escapismul într-un spatiu mitic alegoric şi de metaforele realismului magic, aşa cum găseşti în romanele scrise de Ernesto Sabato şi de Miguel de Asturias, sau în filmul Nasturele de sidef.

Filmul a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.


LYTE video

Citeşte şi Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Sânge şi splendoare – Famiglia, pe urmă Dumnezeu

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

Sânge şi splendoare – Famiglia, pe urmă Dumnezeu

 

Scris pe trup – Ce-ti ramane sub piele, in oase, celule si tesuturi dupa o mare iubire

Adriana Gionea
-
0
Scris pe trup – Ce-ti ramane sub piele, in oase, celule si tesuturi dupa o mare iubire

Nu-i doream doar corpul, îi doream oasele, sângele, ţesuturile, muşchii ce le ţineau laolaltă. Aş fi ţinut-o lipită de mine chiar dacă timpul i-ar fi făcut să pălească nuanţele şi texturile pielii. Aş fi ţinut-o lipită de mine vreme de o mie de ani, până când oasele i s-ar fi preschimbat în pulbere (…) Ale mele aveau să fie plasma ei, splina ei, lichidul ei sinovial. Aveam s-o recunosc chiar şi atunci când corpul ei avea să înceteze să mai lupte.

Dacă un manual de anatomie sau imaginea unei radiografii ţi se par un avertisment al fragilităţii, al perisabilităţii palpabile în care nu mai e loc de metafore senzuale sau de comparaţii plastice între corp, flori, pietre, mătăsuri, texturi molatice sau orice alte obiecte ce amintesc de trupul persoanei iubite, pentru memoria naratorului din romanul scris de Jeanette Winterson, aceste imagini realiste ale corpului uman devin un nou început. Un început poetic în proză, prin care frumuseţea, erotismul, regăsirea sufletului pereche şi moartea se află sfâşietor şi, în acelaşi timp, vindecător de aproape.

De la intensitatea vitalităţii la stingere, de la regenerare la morbid şi de la disperare la împăcarea cu sine se vor propaga undele de şoc ale unei poveşti de iubire care pătrunde sub piele, în sensul propriu, înlocuind volatilitatea figurilor de stil cu prezenţa, cât se poate de realistă, a corpului, aşa cum ne este frică să-l vedem. Romanul Scris pe trup ne aminteşte de ceasornicul biologic, de timpul finit, care împuţinează celulele salvatoare, macină certitudinile tinereţii veşnice şi ne creează impresia că suntem nişte fiinţe simplificate, reduse la un număr fix de oase, ţesuturi, vene, muşchi şi cartilaje. Doar că Jeanette Winterson îi dă angoasei voluptatea stranie a efemerului conştientizat în fiecare clipă de plăcere a trupului, în fiecare secundă a reveriei din postludiu. În loc să te sperie, povestea de iubire din Scris pe trup te face să trăieşti intens în ritmul vocii la care este redusă întreaga identitate a eului narator. Confesiunea personajului narator degajă o pasiune suspendată între explozia afectivă, anxietate şi extazul unei declaraţii de iubire smulse nebuneşte din ghearele ameninţării venite din partea unui diagnostic necruţător.

Iubirea pe care naratorul o simte pentru o anume Louise, fiinţa care i-a predat lecţia statorniciei, este cât se poate de lumească pentru cititorul ancorat în prezent, însă amintirea ei, nu. Memoria este acaparată de închipuirile precum nişte colaje senzoriale bizare, ce fac suportabile urmele malingne ale unei despărţiri ce stă sub semnul dureros al sacrificiului pentru binele celuilalt. Cu fiecare pagină, amintirile sunt distorsionate şi se prefac într-o nevoie de a transforma în viziuni halucinante anatomia persoanei iubite. Prin confesiunea pe alocuri onirică a personajului narator, Jeanette Winterson elogiază corpul, fără a-l ridica la nivelul metafizic debarasat de realitatea profană. În romanul său, corpul feminin este menţinut la nivelul realităţii biologice. Spre poezia acestei realităţi plămădite din oase, ţesuturi şi celule ameninţate tinde povestea de iubire, de parcă Jeanette Winterson ar vrea să-i redea trupului imaginea confiscată de fractura schizofrenă ce desparte carnalul de suflet.

Scris pe trup ar fi fost o carte despre o poveste cu ademeniri, infidelităţi, minciuni, vinovăţii, alegeri şi asumări tardive, amnezii hedoniste şi fugi în direcţia frivolităţii. Un personaj îşi rememorează amorurile cu femei (aproape întotdeauna) alese din rândul celor măritate, disponibile doar între anumite ore alocate plăcerilor clandestine. Deodată, rutina erotismului duplicitar este scurtcircuitată de apariţia unei femei pe nume Louise, care alege să-şi părăsească soţul posesiv şi plictisitor, în ciuda şantajului emoţional prin care se tot evocă tradiţionala datorie conjugală. Bucuria libertăţii şi a (re)găsirii unui suflet pereche ce întrerupe nomadismul amoros va fi zguduită de secretul purtat în trup de Louise, un secret care dă totul peste cap şi aduce o ploaie de amănunte, decizii pripite şi emoţii răvăşitoare ce schimbă tonul jucăuş al confesiunii.

Un amantlâc, o confruntare între partenerul secret şi cel oficial, un secret dureros ce duce la un compromis interpretat drept laşitate. Nimic nou ori spectaculos pentru cei obişnuiţi cu haosul afectiv pus pe seama agitaţiei contemporane. Dar Jeanette Winterson are o înclinaţie spre melancolia insolită şi îţi schimbă perspectiva asupra lecturii exact atrunci când eşti tentat să-i cataloghezi anumite pagini drept încercările unui visător pueril de a traduce poetic şi vizual tot ce nu poate fi captat în cuvinte odată atinsă dimensiunea tragică. Ştie cum să camufleze ideile sub frenezia unui stil ce imită perfect naturaleţea unei confesiuni necenzurate, în care se întâlnesc nişte asocieri involuntare de senzaţii, trăiri sau imagini. Îi oferă poveştii ei farmecul atemporal dătător de profunzime cu aer mitic atunci când jonglează cu graniţa dintre sexe, dar mai ales cu aşteptările tale de la o poveste despre un cuplu. Nu dezvăluie genul personajului narator, ci doar pe al partenerilor pe care îi consumase afectiv cu nesaţ, înainte de a se lăsa devorat/ă la rândul său. Pe cât de greu îţi este să ghiceşti genul personajului-narator având o identitate enigmatică redusă la apetitul pentru aventuri clandestine, pe atât de consistentă pictural este imaginea fiinţei care îi acaparează memoria – Louise – desprinsă parcă din tablourile prerafaeliţilor, cu tot cu aura de stranietate în care se întâlnesc angelicul, ispita şi melancolia de la confluenţa dintre spectru şi carnal, dintre sacru şi profan.

La început, relaţia de cuplu a fost evocată prin acele pasaje lirice în care meditaţia asupra fidelităţii, fricii de ataşament, însingurării în societatea contemporană, adulter, iubire şi oficializarea ei capătă fluiditatea scriiturii întâlnite mai degrabă într-o mărturie descoperită în jurnalul unei adolescente precoce. Naturaleţea şi cursivitatea imaginilor vizuale ce încarcă mărturisirea oscilează între uşurătatea ludică, sentimentalismul revărsat în figuri de stil ce amintesc de preţiozitatea adolescentei aflate în plin proces de şlefuire şi primele revelaţii legate de relaţia dintre iubire şi pierderea ei.

Jeanette Winterson te păcăleşte. În prima parte a cărţii îţi lasă impresia unui stil aparent simplificat, de jurnal adolescentin sub care se ascunde vocea unui adult imatur. După ce ai trecut însă de prima parte, vei găsi o declaraţie de iubire greu de pus în canoane. Această declaraţie poate fi interpretată drept o contopire plină de fantezie suprarealistă între anatomie şi poezie. Pentru a înţelege transformările ce ameninţă corpul lui Louise, personajul-narator se aventurează năucitor în exerciţii de imaginaţie situate între supliciu şi voluptate. Îşi închipuie un periplu în fiecare celulă, os, strat şi organ de simţ. Pleacă de la nişte detalii anatomice precise, apoi se abandonează într-o fantezie în care pasiunea, obsesia, teama de abandon, angoasele, maladiile şi dorinţele îşi au propriul schelet, propriul atlas de anatomie. De fapt, romanul suprapune o întreagă hartă afectivă peste realitatea anatomică.

Sunt pagini în care ai impresia că Louise a dispărut în neant şi ajungi să te întrebi dacă nu cumva detaliile desprinse dintr-un manual de anatomie rămân singura dovadă a existenţei unei prezenţe confundate adesea cu himera celui ce îşi inventează un partener perfect după ce a declarat că nu mai crede în aşa ceva. Scris pe trup ar putea fi astfel o călătorie prin interiorul imaginat al persoanei iubite, în care anatomia nu mai este decât o ultimă ascunzătoare a idealului, al visului pe care autorul confesiunii îl vrea adeverit în carne şi oase.

Scris pe trup - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017 (actuala ediţie)

Tales of Ordinary Madness – Bukowski, un maestru al sentimentalismului porcos

Adriana Gionea
-
0
Tales of Ordinary Madness – Bukowski, un maestru al sentimentalismului porcos

Oricare altul în locul său ar fi dat rateuri fetide în cazul în care ar fi scris doar despre beţivăneli urmate de invitaţii la sex ierftin sau despre continua degradare fizică, invers proporţională cu maturizarea artistică a unui poet din rândul marginalilor, care nu dă doi bani pe lecturile publice sau pe canoane şi profanează orice acţiune onorabilă sau reuniune simandicoasă în cinstea lui. Dar Bukowski face din asta o artă, cu siguranţa de sine care îl împinge să pună cuvintele Kant şi cunt în aceaşi propoziţie, fără să devină un teribilist veleitar al vieţii nefiltrate de calofilie. A pus carne şi zvâcniri lubrice pe concizia lui Hemingway, căreia îi dă replica printr-o cadenţă a frazei menită să capteze şi mai bine autenticitatea şi nonşalanţa spontaneităţii. A dus mai departe neruşinarea unui Henry Miller, a cărui preferinţă pentru genul de confesiune dublată de un realism necenzurat, asociat francheţii masculine incomode, a fost aruncată de Bukowski într-o zonă a imaginarului murdar şi dezabuzat.

Tales of Ordinary Mandess îţi oferă exact ce îţi promite încă din titlu, dacă eşti un fan al prozei scrise de Charles Bokowski: acele scene coşmăresc-amuzante ale unui cotidian dilatat de un periplu falic, bizar până la absurd, prin lumea plăcerilor terminate cu mahmureli în spelunci sau camere ieftine, din Los Angeles până-n Tijuana. Un periplu în care nu contează identitatea femeilor disponibile, ci doar fermitatea cărnurilor (dar mai ales a opiniilor despre societatea claustrofobă) şi denumirea băuturilor alcoolice. Nu lipsesc nici injuriile aduse normalităţii devenite sinonimul conformismului, nici reflecţiile prin care frustrările poetului damnat cu vicii de boschetar priapic ajung să defuleze în scene explozive sau în pasaje unde se întâlnesc delirul cu melancolia.

Deşi îşi alege personajele din lumea celor numiţi scursurile societăţii, din universul marginalului recalcitrant, al celor ce vagabondează continuu de la o beţie la alta, nemiloşi, imposibil de adus pe calea cea bună, există şi o umbră de sensibilitate în povestirile lui Bukowski. Este, ce-i drept, acea sensbilitate specială, pe care ai putea-o cataloga drept un sentimentalism porcos. Tales of Ordinary Mandess împroaşcă fără pudoare cu amănunte dezgustătoare (pe alocuri hardcore), deşănţate, crude, perverse, comice şi uneori dincolo limita pornografiei. Dar Bukowski se salvează păstrând un abur de candoare depistată mai ales de inadaptaţi, ce pluteşte deasupra unei lumi care bălteşte în sordid. Bukowski îi dă candoare putreziciunii, salvează damnaţii, prin nevoia de afecţiune, de sub pojghiţa de obscenitate şi te face să auzi fragilitatea de sub ambalajul epidermei tăbăcite de fapte reprobabile.

Povesti despre nebunia obisnuita - copertaEditura Polirom, 2017

Tot ce avea societatea americană din vremurile sale mai sfânt, mai lacrimogen, mai mercantil, la modă, a fost luat în derâdere printr-un umor cinic şi gesturi scandaloase. Fie că este vorba despre o nuntă în stil Zen, despre o revenire în căminul conjugal, despre cultura hippie, artiştii liberi precum Ginsberg sau Bob Dylan, o lectură publică sau despre o petrecere unde profii universitari vor să analizeze literatura cu studenţii visători, alter-egoul lui Bukowski din fiecare povestire are ieşiri sau replici explozive, terfelind reputaţia monştrilor sacri ai epocii lui. Când nu-i stă mintea la viitorul artei, seamănă cu derbedeul care le aruncă nişte invitaţii vulgare femeilor dezirabile carnal, fără nici o jenă.

În deceniile în care nonconformiştii americani plecau spre California pentru a lua lumină de la noii artişti iniţiaţi în hedonismul cu valoare de protest, Bukowski oferea iluminarea filtrată prin geamul murdar al unor camere de la marginea strlăucitorului Los Angeles. Aici, înţelepciunea de la finalul unei beţii crunte oferea, în rafalele pline de umor ale unei pase depresive dublate de autoironie, gânduri zguduitor de reale despre starea unei epoci, a unei societăţi occidentale postbelice.

O fi avut Bukowski păcatele unui neadaptat vicios, dar a simţit, ca nimeni altul, pulsul Americii necenzurate, rămânând un poet (unul al vieţii murdare) chiar şi în momentele în care personajele sale păreau să transforme în sordid şi acuplări scabroase tot ce atingeau. În povestirile din acest volum îl vei găsi deghizat într-un protagonist ce nu s-a temut să ofere luciditatea unui înţelept al străzii uns cu toate alifiile. Un poet care îi impresiona până şi pe filfizoni sau pe ţâncii din campusurile universitare cu talentul său de poet al noului val, ca apoi să renunţe la toate reflecţiile profunde în favoarea urmăririi perverse a femeilor dezirabile ce îi ieşeau în cale. De fapt, întreaga existenţă a personajelor sale masculine stă sub imperiul epidermei feminine ademenitoare, privite prin lentila frustă, debarasată de cuvintele unui trubadur desuet şi de epitetele tandre împrumutate din arta plastică. Bukowski spune cu neruşinare ce ar gândi (aproape) fiecare bărbat dacă nu ar fi presat de cenzură. Este obraznic până la misoginism, hipersexual până la pervesitatea voyeuristă şi slobod când vine vorba despre fantezii, până la grotesc. Din fericire, umorul (autoironic) prin care pare să se pedepsească pentru dorinţele şi faptele necurate salvează aceste povestiri de la senzaţionalismul facil, deoarece Bukowski ştie să devieze acest umor în zona insolitului şi a satirei lucide, în ciuda aburilor bahici.

Prozele din acest volum sunt pe placul celor ce apreciază stilul lui Bukowski. Conţin toate obsesiile şi neîmplinirile universului său, toate zoaiele din care a extras expresivitatea unei Americi damnate, mereu în umbra establishment-ului, toate gândurile murdare despre sex, cetăţeanul responsabil, droguri, job-uri prost plătite, viitorul artei, sinceritate literară, societate şi condiţia omului contemporan, aruncând un nihilism comic-scabros peste scenele incandescente. Pentru cei dornici să-l descopere prin acest volum, Bukowski este inadaptatul care a dat lovitura pentru că a îndrăznit să exhibe deznădejdea printr-un manifest subsersiv propulsat cu forţa stridentă a vulgarităţii transformate în artă. Duce mai departe imaginea unei Americi în contrasens, explorată cu aviditate de primii beatnici deveniţi zei, doar că pune lipsa oricărei speranţe în centrul lumii sale. Se alimentează dintr-o perpetuă dezolare cu acel gen de voluptate a cinismului tipic vizionarului care jubilează ori de câte ori găseşte adevăruri preţioase tocmai acolo unde alţii văd numai mizeria ce nu trebuie luată în seamă.

Tales of Ordinary Madness - coperta

Luminita, mon amour – Chinurile barbatului din rolul salvatorului

Adriana Gionea
-
0
Luminita, mon amour – Chinurile barbatului din rolul salvatorului

Filmul premiat la Berlinale, Ana, mon amour, a reuşit să readucă în prim-plan un roman aşa cum le-ar plăcea impudicilor inteligenţi, capabili de o sinceritate abrazivă, ce s-au simţit folosiţi în relaţia de cuplu. Un roman care a reuşit să radiografieze şi amuzant, şi dezolant, şi impudic, o relaţie de iubire din România contemporană, într-o poveste care să ţi se pară atât familială, cât şi destul de îndepărtată de realitatea imediată din cauza unor detalii insolite, fireşti doar pentru cei având nişte studii de psihologie la activ.

Luminiţa, mon amour s-ar fi putut numi foarte bine şi Cronica unui dezastru amoros anunţat. Este un carusel de stări contradictorii, de situaţii pe cât de picante, pe atât de insuportabile pentru parteneri. Un du-te-vino între acel extaz de la începutul vieţii sexuale din timpul marii eliberări ce are loc în anii studenţiei şi agonia partenerului vampirizat de pretenţiile, din ce în ce mai ciudate (şi nu din universul deliciilor sexuale) ale celuilalt.

Relaţia dintre protagonist (devenit naratorul poveştii) şi Luminiţa, o tânără pe care o întâlneşte într-un cămin faimos din campusul bucureştean, te va intriga, te va amuza, te va speria şi te va face să-ţi simţi inima în gât la citirea amunitor pasaje. Cezar Paul-Bădescu a ştiut cum să rostogolească întâmplările şi emoţiile personajelor sale astfel încât să amestece stupefacţia, compasiunea, amuzamentul, cinismul, empatia, dispreţul, teama şi dezgustul, să le dozeze într-un cocktail de stări pe care să ţi-l servească fără menajamente.

Povestea dintre Cezar şi Luminiţa, care ar fi putu fi una obişnuită, dintre doi studenţi expulzaţi din cuminţenia provincială direct în haosul capitalei, are, însă, toate ingredientele unei iubiri cu desfăşurare neaşteptată, ce dă o întreagă existenţă peste cap. Şi această dramatică turnură este legată de modul în care este construit personajul feminin, al cărui mister este alimentat de o vastă colecţie de simptome, fobii, schimbări ale dispoziţiei şi oscilaţii între euforia erotică şi apatia cu manifestări anxioase, care i-ar da bătăi de cap şi unui cititor având cunoştinţe de psihologie. De fapt, romanul ia forma unei confesiuni şocante precum o autoflagelare puse pe tavă de personajul masculin. Acesta, cu francheţea dezarmantă a învinsului asumat, vrea să te anunţe, de la primele pagini, că vei avea parte de retrospectiva unei existenţe masculine distruse încă de la începuturile virile, de o singură femeie. Este aceea întâlnită în vremurile studenţiei petrecute la cămin, în vremurile în care Grozăveştiul era pentru mulţi foşti liceeni, ce au muncit pe brânci pentru admitere, locul dezvirginării (măcar) psihologice, dacă nu şi de altă natură. Totuşi, romanul nu este un şir de acuze misogin-fatalist aduse naturii feminine, ingrate şi perfide, ci o cascadă de autoinvinovăţiri, în care irosirea şi dezolarea sunt picurate în fiecare pagină cu plăcerea autoironiei nemiloase.

Pentru personajul masculin, din perspectiva căruia vedem întreaga relaţie derulată rapid, nu există decât un vinovat: fraierul care a fost el însuşi în studenţie. Fiecare detaliu al acestei calamităţi afective, ce i-a măcinat cei mai frumoşi ani acestui entuziast student la Litere, fără experienţa vieţii, ci doar cu visuri de geniu neînţeles, este însoţit de umor, acel gen de umor care te face să te simţi vinovat când îţi vine să hohoteşti de râs la citirea unor pasaje dureroase. Protagonistul îşi transformă autocritica masochistă într-o caricatură în care se vor oglindi mulţi bărbaţi în toată firea, ce ajung să îşi rememoreze amorurile explozive din studenţie, ca apoi să se întrebe: Ce dracu a fost în capul meu, atunci?

În ciuda orientării spre latura maladivă, a dependenţei emoţionale, a simbiozei dintr-un cuplu, scriitura nu are lentoarea observaţiei introspective, ci este mai degrabă alertă, simptomele şi ciudăţeniile petrecându-se într-o spirală ameţitoare, în care aluneci brusc. Multe pasaje din roman îţi dau impresia că urmăreşti un film al căderii în dezastru. Şi nu întâmplător acest roman a stat la baza unui film românesc nonconformist de succes, mai ales pentru festivalurile din afară. Pe lângă subiectul ce permite o abordare curajoasă a intimităţii sexual-afective prin ocolirea clişeelor odată cu devierea amănuntelor patologice într-o zonă a somatizărilor devenite simboluri cu semnificaţii ambigue, numai bune de exploatat în experimentele cinematografice având finaluri deschise, această cronică a iubirii zbuciumate până la epuizarea psihică devoratoare de vieţi se intersectează cu veşnicul univers familial autohton, seducător (se pare, pentru criticii străini), ce bântuie prin apartamentele devenite un personaj în sine al noului val cinematografic. Exact ca într-un film, în acest roman, unele scene degajă atmosfera tipică unui film din noul val românesc, dar apatia este alungată de intensitatea imprevizibilă a intimităţii emoţionale din cuplu, o perpetuă sursă de întrebări fără un răspuns clar. Scenele oscilează între căminul studenţesc – deşi fauna zgomotoasă, variată şi (uneori) dubioasă ce asigură figuraţia care dă sarea şi piperul unui astfel de roman despre acea perioadă a vieţii este anemic reprezentată – şi decorul cenuşiu al spaţiului familial din apartamentul claustrofob trist, care te îngheaţă şi te îngreţoşează de obicei la un film autohton. Găseşti aceiaşi părinţi obtuzi, consideraţi nişte relicve tâmpe şi inadaptabile ce bântuie târâind nişte obiceiuri care stârnesc râsul, dar te şi revoltă, aceleaşi discuţii care nu mai duc la rezolvări şi care degenerează în replici grele (în cel mai bun caz), şi acelaşi conflict între generaţii.

Cezar Paul-Bădescu are talentul de a reda fără patetism acea disperare ce se depune treptat, după ce personajele trec prin toate etapele unei relaţii toxice, începute în perioada primelor tentative amoroase devenite un simulacru iluzoriu al unei legături stabile, când lipsa experienţei de viaţă şi necunoaşterea contradicţiilor ascunse în partea nevăzută a psihicului zdruncinat de traume nasc monştrii debusolării şi ai regretelor tardive. Asemenea oricărei iubiri studenţeşti obişnuite, şi cea dintre protagonist şi Luminiţa debutează cu o ploaie de voluptăţi epidermice (precedate de nişte discuţii despre literatură) înghesuite într-o cameră de cămin şi intercalate cu spasmele inexplicabile (ce nu fac parte din tabloul plăcerii) ale ei, spre debusolarea lui. Se continuă cu tentativa de a explora, de a vindeca şi de accepta problemele celuilalt, în momentele de acalmie sexuală, etapă de multe ori terminată cu frustrare şi neputinţa de a schimba ceva. Explorarea celuilalt înseamnă de fapt efortul lui Cezar de a înţelege şi lecui fricile inexplicabile şi fobiile iubitei. El se transformă treptat în salvator, infirmier, terapeut şi prizonier. Când eşecul ameninţă să preia controlul şi să ducă spre un final dureros, apare decizia uniunii sfinte, într-un moment de rătăcire mistică. Protagonistul o convinge pe Luminiţa să frecventeze lăcaşuri sfinte pentru a împlini taina căsătoriei, sperând să gonească astfel demonii psihicului tulburat, curăţat prin slujbe, cărţi sfinte, abstinenţă, cumpătare şi post.

Probabil că Luminiţa ar fi completat lista femeilor excentrice din viaţa lui Freud, care, prin tulburările lor i-au pavat drumul spre glorie odată devenite cazuri faimoase, ce au dat în vileag contorsiunile inconştientului uman, vinovate pentru defense absurde, obsesii tragicomice, bizarerii şi ritualuri aberante de stăpânire a fricii. Însă autorul nu-şi supune personajul feminin unui îndelung proces de vindecare psihanalitică pentru a-l expune captivant în paginile romanului (psihologul apare, dar este la rândul lui un depozitar de bizarerii, în ochii lui Cezar). Mai degrabă protagonistul vrea să-i ia locul unui elev silitor de-al lui Freud, rătăcit în zilele noastre, dar ambii parteneri trec prin cabinetele unei tămăduitoare pasionate de orientalismul de almanah ezoteric tipărit de şarlatani. Cauzele fobiilor şi ale comportamentului fără noimă în ochii neiniţiatului în tainele psihologiei rămân un mister. De fapt Cezar Paul-Bădescu face un slalom amuzant şi zeflemitor printre aşteptările cititorului îndopat cu lecturi de specialitate. Insinuează că Luminiţa ar fi jucat, la prima criză, un pic de teatru pentru a părea interesantă în ochii tocilarului virgin de la Litere, pentru care patologicul intra în tabloul excentric ispititor al unui geniu, că doar adevăratul cămin şi totodată templu al artistului este numai balamucul. Crizele puse în scenă de Luminiţa erau o confirmare a unei personalităţi aparte pentru studentul care vedea în problemele grave din trecutul unui artist cu adevărat dăruit cu har acelaşi semn al maturizării pe care puştii fricoşi ce se visează duri îl văd în şederea la puşcărie a unui infractor legendar la ei în mahala, care s-a iniţiat în tainele vieţii riscante pentru a impune respect în ochii novicilor.

 

Luminiţa nu va fi singura prezenţă memorabilă din biografia protagonistului. Suişurile şi coborâşurile relaţiei imortalizate într-un schimb de e-mailuri sunt presărate de apariţiile unor personaje secundare cu potenţial exploziv, reacţii la fel de absurde, ieşiri nervoase transformate în scene de un comic stupefiant, uneori grotesc, în care apare de fapt satirizat românul din contemporaneitatea zguduită de crize, debusolări şi reţete clişeistice pentru o mai bună regăsire de sine. Poate Luminiţa, mon amour li se va părea un roman incomplet celor dornici de incizii psihanalitice serioase aplicate personajelor, mai ales celor feminine. Pentru cei obosiţi de săpatul sisific după cauzele psihologice, orientarea asupra aberantului lăsat în plata lui, adică neelucidat, romanul este o defulare prin lectură. Ei îşi vor spune că autorul a luat o decizie înţeleaptă când a refuzat să caute până la capăt originile crizelor feminine, oricum imposibil de înţeles de către o minte masculină şi când a preferat să redea, în schimb, felul în care studenţaşul naiv îşi reprezintă lumea fiinţelor cu purtări absurde, fie că este vorba de parteneră, fie de părinţii lui sau ai ei. Periplul acestuia printr-o lume a reacţiilor disproporţionate şi a celor ce fug de propriile traume devine un duş rece pregatit oricărui visător ce a flirtat măcar o dată în viaţa lui cu extravaganţele psihicului încâlcit, creazând că doar aşa poate evolua, dar a uitat să se retragă la timp din fantasmele despre genialitate, feminitatea dezinvoltă şi excentricitate.

Asemenea partenerei sale, Cezar devine sclavul propriilor defense. Doar că el este nevoit să iasă din carapacea izolării ce oferă iluzia siguranţei pentru a deveni un simbol al întâlnirii unei minţi rătăcite cu o societate a oamenilor plini de răni sufleteşti, aşa cum erau şi părinţii Luminiţei, esuaţi într-un oraş gri, care ajunge să capete în mintea lui Cezar imaginea unui marasm în care bălteau primitivismul, mizeria, violenţa, bârfa şi urmele unui comunism ce a deformat caractere.

 

 

I, Daniel Blake – Un trofeu Palme d’Or pentru victimele sistemului

Adriana Gionea
-
0
I, Daniel Blake – Un trofeu Palme d’Or pentru victimele sistemului

Câştigătorul trofeului Palme d’Or în 2016 I, Daniel Blake, este genul de film care le dă dreptate celor ce afirmă că Statul urăşte cetăţeanul (ala fără bani). Că Statul nemernic abia aşteaptă să găsească noi tertipuri şi noduri în papură pentru a refuza să-i dea ajutorul social şi pentru a-l umili prin intermediul unor funcţionari cu limbaj de lemn, comportament lipsit de empatie şi rea-voinţă.

Regizorul filmului, Ken Loach, este un cineast stângist asumat, militant până la marxism, care a încercat să facă din arta cinematografică un protest împotriva sistemului. Dacă în precedentul film prezentat la Cannes, Jimmy’s Hall, stângismul convingea datorită luptei împotriva unor clerici fanatici şi corupţi, şi unui personaj charismatic, progresist, dornic să se implice în emanciparea comunităţii sale oferind lecţii de dans, în I, Daniel Blake, această perspectivă poate fi convingătoare doar pentru un anumit gen de spectator, datorită vremurilor actuale, în care mulţi cetăţeni europeni cred că există o falie între generaţii, o segregare economică născătoare de ură, nedreptate şi frustrări, iar ei nu mai sunt ascultaţi. Pentru spectatorul neangajat politic şi fără simpatii marxiste, I, Daniel Blake este o călătorie prin lumea britanicilor care au permis Brexitul. Găseşti acel amestec dintre şomaj, ignorare a cetăţeanului ajuns în situaţii vulnerabile, dispreţ pentru modernitate, viziunea limitată asupra vieţii din cauza sărăciei cu nuanţe fataliste şi educaţie precară, toate acoperite cu un strat gros de ură ce ar fi devenit inflamabilă dacă Lenin ar fi înviat.

imagine: www.filmcomment.com/blog
imagine: www.filmcomment.com/blog

Asemenea unui stângist militant care se respectă şi care este înzestrat cu talentul unui artist ce ştie cum să învârtă cuţitul în rana disperării, Ken Loach (aproape că) te convinge să-i dai dreptate. Preia o parte din estetica neorealistă prin care expune autentic, până la zguduirea spectatorului, dramele oamenilor săraci din clasa muncitoare, care se percepe ca fiind marginalizată de către autorităţi. Se foloseşte de un actor capabil să facă din cetăţeanul Daniel Blake un personaj credibil, nedreptăţit de sistem până la ticăloşie şi abuz. Din perspectiva justiţiei sociale, povestea lui devine un scenariu coerent şi inflamabil precum un semnal de alarmă care ne cheamă pe toţi la trezire, solidaritate şi la revolta legitimă. Fiecare dintre noi poate fi viitorul cetăţean Daniel Blake, strivit de birocraţia indolenţilor ce nu îşi pot asuma responsabilităţi, ei fiind nişte rotiţe obediente ale sistemului, care deja nu mai simt milă faţă de omul venit să le ceară ajutorul la ghişeu, chit că nepăsarea lor poate fi criminală. Daniel Blake este un cetăţean-model, harnic şi plin de compasiune. A lucrat o viaţă în câmpul muncii, este un dulgher talentat şi sensibil, care din când în când mai ciopleşte şi peştişori pentru copiii nevoiaşi. Este demn, nu se sperie în faţa unei fătuci angajate pe post de funcţionară care decide, în funcţie de simpatii şi linguşeli, cine are dreptul să primească ajutorul social. Deşi ajunge la capătul, Daniel puterilor, îi mai ajută cu o vorbă bună şi pe vecinii debusolaţi, nevoiţi să facă bişniţă cu adidaşi chinezeşti pentru a supravieţui.

Interpretarea actorului Dave Johns este impecabilă şi plină de expresivitate. Trece dincolo de ecran, prin amestecul echilibrat dintre neputinţă, disperare, umor, duioşie parentală, rezistenţă caustică, sfidare şi protest. Aşadar, nu la capitolele interpretare şi veridicitate suferă acest film. Problema este legată de orientarea politică a mesajului, care îţi aminteşte de timpurile în care arta (mai ales cinematografică) era confiscată de manifestul socialist. Pe scurt: cetăţeanul Daniel Blake ajunge victima perfectă a societăţii capitaliste incapabile să-i aprecieze pe oamenii muncitori, ci doar pe ăia din birouri, nişte asupritori care freacă menta pe banii contribuabililor din fabrici şi uzine. Dar acest revoluţionar aproape ieşit la pensie, care mai găseşte energie pentru a scrie mesaje de protest cu spray-ul de grafitti pe zidurile instituţiilor publice, nu îţi poate stoarce lacrimile necesare convertirii la marxism, dacă te-ai născut în estul Europei. El nu este un oropsit dintr-o gubernie aflată la capătul îngheţat al Rusiei sau vreun personaj învins din Umiliţi şi obidiţi. Unora le poate părea mai degrabă un moş ţâfnos, cu accent de ţărănoi, care nu a putut ţine pasul cu Europa civilizată şi este mândru de acest lucru. Aşadar, este nevoie de încă un personaj care să îţi arate că de fapt nimic nu e ceea ce pare în această Europă civilizată, unde tu, imigrantule, vrei să gaseşti câinii plini covrigi în coadă.

imagine: variety.com/2016/film/reviews
imagine: variety.com/2016/film/reviews

În timp ce Daniel, muncitorul care a lucrat cu sârg o viaţă întreagă, făurind lucruri frumoase cu mâinile sale, încearcă să le explice funcţionarilor grei de cap situaţia lui, de cardiac având interdicţie de a mai face efort, astfel încât să devină eligibil pentru ajutorul social după ce a fost nedreptăţit de puştoaică pe care a jignit-o la telefon, o altă victimă a statului încearcă să se facă auzită. Este o mamă tânără cu doi copii, gata să fie expediată de funcţionarii nesimţiţi deoarece a întârziat câteva minute. Daniel îi ia apărarea şi ajung să îşi unească tristeţile şi revolta, în sensul în care el îi repară casa repartizată de stat şi îi găseste o preocupare constructivă băiatului ei greu de stăpânit.

Acest personaj feminin interpretat la fel de credibil de catre Hayley Squires este ceea ce Daniel Blake nu poate fi în ochii anumitor spectatori: învinsul total. Şi pentru a te face şi pe tine să le simţi revolta celor ce urăsc sistemul din ţările civilizate, pe care le consideri un exemplu, Ken Loach îţi arată o scenă cutremurătoare despre mama care îşi ia de la gură pentru a le da copiilor ei să mănânce, până ajunge în pragul leşinului, încât ai impresia că s-a mutat în Marea Britanie periferia românească din zonele în care s-au închis toate fabricile (iată o idee pentru un nou film semnat de Ken Loach). Iar efectele sărăciei cauzate doar de stat, niciodată de alegerile cetăţeanului, merg şi mai departe, cu opţiunile degradante necesare supravieţuirii, ce ar fi transformat-o pe această amică a lui Daniel Blake în varianta actuală a Soniei din Crimă şi pedeapsă.

imagine: www.festival-cannes.com
imagine: www.festival-cannes.com

Alăturarea mamei singure, de care Statul îşi bate joc pentru a respecta nişte proceduri birocratice alienante şi a muncitorului cinstit şi bun la suflet, căruia i se refuză dreptul de a beneficia de ajutorul social după ce i s-au depistat nişte probleme cardiace, a dus la scene revoltătoare, având un mesaj social expus veridic, mai ales datorită interpretarii actoriceşti. Doar că filmul regizat de Ken Loach, deşi poate stoarce lacrimi de furie şi revoltă, trezind încă de la primele cadre empatia spectatorilor sensibili, nu îi poate convinge în totalitate decât pe cetăţenii ţărilor occidentale. Noi, aştialalţi, din partea orientală a Cortinei de Fier, nu prea mai avem încredere în marxism. Nici în lamentările unui personaj care poate trece drept un recalcitrant ce are impresia că totul i se cuvine, şi nici în ale prietenei sale, care a renunţat la şcoală pentru a fi alături de iubitul ei, apoi de un altul, care s-a dovedit a fi la fel de toxic, fără a se gândi cum să evite o sarcină, într-o ţară unde informaţiile despre contracepţie sunt mult mai accesibile. Şi aici este şi hiba unui astfel de scenariu făcut să te revolte, mai ales când priveşti cu suspiciune toate situaţiile extreme din film dacă îţi pui întrebarea Care sunt simpatiile politice şi background-ul de valori ale cineastului?

imagine: www.laviedesidees.fr
imagine: www.laviedesidees.fr

Dacă ştii mecanismele propagandei de stânga (acea stângă dusă la extrem), filmul nu te convinge până la capăt, deşi empatizezi cu ambii protagonişti, cărora le dai dreptate. Te fac să vezi lumea prin ochii lor, mai ales birocraţia din perioada marii austerităţi britanice, în care sistemul de ajutor social devine un malaxor kafkian al destinelor, iar functionarul este înfăţişat asemenea unui nazist care alege cine primeşte dreptul la viaţă…încă o lună de acum în colo. Le înţelegi ura faţă de funcţionarii care pun la cale un joc biroctratic absurd pentru a-i epuiza psihic astfel încât să-i determine să renunţe la a mai cere ajutorul social cuvenit. Te enervezi alături de ei când vezi cum Daniel Blake sună pentru aflarea unor informaţii utile, dar ascultă zeci de minute vocea unui robot care îi spune să aştepte deoarece toţi operatorii sunt ocupaţi. Îţi vine să loveşti ecranul pentru a o pune la punct pe şefa singurului funcţionar milos, certat deoarece consuma timpul ineficient încercând să-i arate contribuabilului venit cu capsa pusă cum să folosească un computer, când ar fi putut să citească el însuşi mai bine instrucţiunile necesare completării unei cereri în format electronic. Dar, în cazul în care vezi anumite detalii care îţi scapă atunci când ajugi să te identifici cu personajele sau să le preiei punctul de vedere, ajungi să le compari dramele cu situaţia oamenilor care nu au avut norocul de a se naşte într-o ţară occidentală, iar problemele prin care trec Daniel Blake şi mama singură din acest film ţi se vor părea exagerate după ce ai văzut Ma’Rosa, filmul regizorului filipinez Brillante Mendoza, care a dat şi premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes, în 2016, sau filmul The Woman Who Left, al regizorului filipinez Lav Diaz, care a primit Leul de Aur. Realitatea personajelor de la periferia Manilei sau povestea femeii închise din cauza intrigilor unui bărbat influent ţi se vor părea mai demne de un film cu iz marxist, deşi regizorii filipinezi, spre deosebire de occidentalul Ken Loach, nu urmăresc acest lucru, ci arta, mai presus de militantism (şi bine fac!)

În cazul în care ai văzut cum poate fi tratată, din perspectiva cinematografiei de artă, drama cetaţeanului ameninţat (la propriu) de sistem, în filmul Aquarius – un rival din competiţia de la Cannes – filmul câştigator al marelui trofeu Palme d’Or, I, Daniel Blake, te va impresiona mai mult datorită interpretarii lui Dave Johns. Cât despre povestea personajelor, ea devine credibilă doar în ochii spectatorului care încă mai are aşteptări de la Stat. Pentru cei din lumea a III-a, ce şi-au pierdut încrederea în statul social şi care au plecat să lucreze în ţara lui Daniel Blake la negru, pentru mai puţini bani decât el, sau pentru studentele din ţările sărace ajunse în UK, pregătite la 18 ani pentru a-şi împărţi viaţa între jobul part-time şi biblioteca facultăţii, în loc să renunţe la studii de dragul hormonilor, personajele filmului vor părea nişte oameni incapabili de a-şi asuma greşelile. Pentru săracul unei ţări din Est, dezabuzat până la limita anulării dreptului la demnitate, Daniel Blake poate fi un ciufut, împotmolit în ura sa faţă de progres, care, trâind într-o ţară civilizată, nu are nicio scuză pentru a nu şti cum să folosească un computer, pentru a fi recalcitrant şi pentru a intra într-o bibliotecă publică abia la pensie, când are nevoie să acceseze un formular online.

În România, I, Daniel Blake a putut fi văzut, în premieră, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video
Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026