Surprinzătoare precum o farsă inteligentă, insolite precum o poveste absurdă sub care se ascunde o lucidă observaţie asupra unor probleme apăsătoare, dar care duce la o soluţie aberantă, validată de turnura halucinantă a lumii ce se ia după ideile unui personaj excentric, incitante precum o parodie la adresa cutumelor înţepenite în ipocrizia falşilor puritani şi provocatoare precum o invitaţie la nesupunere morală adresată cu tactul exersat al unui gentleman care vrea să evite vulgaritatea, urmărind mai mult farmecul unei alternative sofisticate la o realitate fadă, aplatizantă, aceste proze scurte ar fi rămas în umbra altor cărţi scrise de Lodge. Norocul cititorilor seduşi de stilul lui David Lodge a fost interesul unui designer de mobiler, inspirat de povestirea Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat, ce tratează într-o cheie absurd-suprarealistă epuizarea psihică a omului modern din societăţile civilizate.
Fascinată de povestirea care dă şi titlul acestui volum, artista Philipinne Hamen a realizat o piesă-hibrid – un pupitru-şezlong – construind un dialog între design şi literatură, care s-a transformat într-o expoziţie inedită organizată la Ikon Gallery din Birmingham (oraşul în care locuieşte autorul). Cu ocazia expoziţiei, au intrat în atenţia marelui public şi alte proze publicate în ediţie limitată, în anii ’90.
Cele opt povestiri incluse în volumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat sunt o gură de aer proaspat într-un cotidian al problemelor complicate. Stăpânind ironia rafinată, spiritul de observaţie înţepător şi caricatura sofisticată, cu linii relaxate, David Lodge îţi dă posibilitatea de a te detaşa de amănuntele ce te fac să te perpeleşti zi de zi, deşi nu te invită să le ignori. Tratează cu mult umor spumos, dar în acelaşi timp discret, câteva teme incomode precum inechitatea socială (Prima mea slujbă), capcanele ispitei infiltrate în căsnicia de cursă lungă, ipocrizia burgheză, despresia dintr-o viaţă fără perspective, mimetismul social, pauperitatea (Zgârcitul) sau diferenţa dintre fantezie şi posibilităţile oferite de realitate (Hotel des Seins), vechi de când lumea, dar care îţi dau impresia acutizării în ultimele decenii.
David Lodge are calităţile unui scriitor capabil să ofere acea privire satirică necruţătoare care să curprindă toate straturile societăţii din care face parte, în mai puţin de 30 de pagini, fără a face rabat de la profunzime sau mesaje care să incite la nişte reflecţii incisive în rândul cititorilor. Totodată, poate gestiona tentaţiile care îl atrag pe autorul caustic, atenuând remarcile necruţătoare prin acea prospeţime elegantă a ironiei britanice. Are simţul proporţiei şi al ritmului narativ ce asigură succesul unei poze scurte, deşi te face să ţi-l imaginezi aruncându-se asupra foii de scris cu spontaneitatea nonşalantului care scrie ce şi cum vrea, fără a se sinchisi de canoane, opinii şi reacţii şi fără a şlefui finalul care devine vârful plăcerii oferite de ironie.
Cu excepţia primei, care transforma realitatea cenuşie într-un protest halucinant cu tentă macabră, fiecare dintre aceste povestiri îşi atinge scopul: acela de a te înviora prin umor, pe măsură ce te face să vezi cum nu se poate mai bine problemele şi metehnele occidentalului, în general, şi ale britanicului din clasa mijlocie sau de la graniţa cu zona traiului auster, în special. Te vei înfrupta din deliciul satirei la adresa obsesiei pentru aparenţe (O nuntă de ţinut minte), a puritanismului ce se încăpăţâna să reziste în anii eliberării sexuale (Pastorala, Unde clima-i tropicală), a snobismului ce începea să contamineze şi clasa de mijloc în Anglia deceniilor ce promiteau revenirea economică după război (şi) prin amanciparea feminină. Dintre toate iese cel mai bine la suprafaţă ironia la adresa unei vieţi planificate şi bazate pe încrederea oarbă în modelul de succes vândut de ceilalţi. Vei admira tactul unui autor care ştie să calculeze proporţiile acestei satire, încât să nu-şi doboare personajele sub greutatea propriilor greşeli şi tentaţii pentru a nu-ţi lăsa un gust amar prin dramele acestora.
David Lodge fărâmiţează problemele Angliei postbelice în felii de viaţă în care hazul este dublat de atracţia personajelor pentru soluţiile absurde. Este înţepător, dar şi îngăduitor cu personajele sale, ale căror defecte sunt prezentate inofensiv. În galeria lui David Lodge, ridicolul nu ajunge să umilească, iar marile concluzii despre contradicţiile ascunse în fiinţa umană, dezvăluite în relaţia de cuplu sau în interacţiunea cu noutatea, capătă uşurătatea inofensivă a unei trândăveli cu ocheade timide şi ademeniri erotice de care au parte nişte englezi cuminţi nimeriţi sub soarele mediteranean.
Într-o Anglie încă ţintuită în prejudecăţile de clasă dinainte de schimbările survenite începând cu anii ’50, toate personajele sunt egale în faţa ispitei de a ceda unor experienţe şi plăceri incompatibile cu datoria impusă de mediul căruia îi aparţin. Şi micul burghez respectabil, păcălit de valorile puritanilor, şi tinerii de familie bună, cu studii la universităţi bine cotate, influenţaţi de normele care pun castitatea feminină mai presus de orice, mai ales înaintea mariajului, şi amărâtul ce nu are prea multe căi de a fugi din calea rutinei cenuşii ajung să fie egali. Ce îi aduce la acelaşi nivel? Incapacitatea de a se sustrage din cercul vicios al unui model social impus, ale cărui hibe încep să se arate zeflemitor, când e prea târziu pentru curajul de a încerca o schimbare.
Atunci când nu mai au curajul de a risca pentru a-şi procura nişte plăceri fireşti, dar blamate de normele sociale, sau de a schimba cursul unei situaţii ruşinoase, personajelor nu le mai rămân decât soluţiile absurde, dar care prezintă cât se poate de realist capcanele unor defense folosite de fiecare pentru a ieşi din decorul mediului său fără a lăsa impresia că se dezice de el. Poate un dramaturg nordic sau un italian pasionat de psihanaliză ar fi colecţionat obsesiv aceste defense folosite de personajele care fug de urmările propriilor iluzii şi le-ar fi transformat în tragedii ultrasofisticate, cu patologii şi acele jinduiri transformate în suplicii asociate cu plăceri greu de înţeles. Însă David Lodge ştie să rămână sofisticat precum un lord englez care îşi păstrează stilul discret chiar şi atunci când îşi permite curajul de a umbla incognito îmbrăcat în haine lejere pentru a se perinda nestingherit pe malul unei piscine în care se înghesuie turiştii din popor, ajunşi într-o staţiune meridională. Cu alte cuvinte, Lodge poate jongla elegant cu teme vandabile reuşind să evite superficialitatea când scrie despre un cuplu ce îşi consumă vacanţa costisitoare discutând aprins despre dreptul sau mai bine zis, obligaţia femeii de a defila topless în ţările însorite, dar şi fatalismul şi patetismul atunci când abordează maladiile sufleteşti ale omului modern.
Descoperi în aceste proze cu turnuri şi finaluri uimitoare cum Lodge poate concentra în câteva pagini toate schimbările unei societăţi căreia i s-au dedicat sute de pagini. Temele autorilor britanici contemporani suferă aici nişte contorsiuni originale, accesibile şi, în acelaşi timp, erudite. Profunzimea erudită nu exclude hohotele de râs în lumea lui David Lodge, care poate jongla cât se poate de elegant cu dezolarea fără a da în grotesc sau cu dezamăgirile sentimentale fără a le transforma în melodramă.
Oricât de multe au fost ocaziile în care am lucrat cu obiecte rare şi minunate, acea primă atingere mi-a lăsat întotdeauna o senzaţie ciudată şi foarte puternică. E o combinaţie între ce simţi când atingi o sârmă prin care trece curentul şi ce simţi atunci când mângâi capul unui nou-născut. Prin cuvintele ei, Hanna, personajul creat de Geraldine Brooks, te ademeneşte în cea mai frumoasă dintre lumile posibile – a cărţilor vechi şi a celor dedicaţi salvării lor cu orice preţ. Nici un sacrificiu nu va fi prea mare pentru ei.
Dacă eşti dependent de aventură, de poveşti detectiviste pline de mister şi îţi place să descoperi comori în anticariate, s-ar putea să iei în calcul posibilitatea unei reconversii profesionale după ce vei citi Poporul cărţii, deoarece meseria protagonistei le implică pe toate, plus călătorii pe toate continentele, fără limite legate de buget. Citindu-i povestea, vei întreba unde se predau cursurile de care are nevoie un om care îşi va petrece întreaga viaţă conservând nişte cărţi rare, cu enigme vechi de sute de ani. Într-o astfel de carte au stat ascunse unele dintre cele mai frumoase opere de artă, care implică o mare doză de curaj şi răbdare – miniaturile din vremurile în care actul de reprezentare a unei fiinţe umane era declarat o blasfemie a vanitosului ce dorea să înlocuiască Divinitatea.
Poporul cărţii face parte din categoria romanelor cu sâmbure de adevăr, inspirate din povestea dramatică a unui obiect preţios – faimoasa hagadă găsită şi expusă la Sarajevo (hagada este cartea aşezată pe masa în jurul căreia se adună familia în timpul Paştelui evreiesc, pentru ca fiecărei generaţii să îi fie reamintită fuga din Egipt şi eliberarea din sclavie). Peste datele concrete, autoarea brodează o ficţiune înşelătoare şi ispititoare. Graniţa dintre imaginar şi realitatea istorică este atât de subţire, încât ai impresia că asişti la poveştile unei Şeherezade care pretinde că îţi spune adevărul, ca apoi să te îndemne să îi verifici spusele doar pentru a-ţi zâmbi jucauş atunci când, prinzând-o cu minciuna parţial adevărată, o priveşti buimăcit. Geraldine Brooks este asemenea povestitoarei care simte voluptatea celei înzestrate cu talentul de a te face să te rătăceşti pe drumul dintre istorie şi născocire.
Subiectul romanului scris de Geraldine Brooks aduce împreună o siluetă feminină exotică într-o rochie de culoarea şofranului, descoperită între paginile unei cărţi ebraice, deşi nu s-ar fi încadrat în mod obişnuit în reprezentarea picturală a unei sărbatori sacre, paftale preţioase decorate cu nişte roze şi aripi de îngeri de către artizanii din Sevilla şi o stranie pictură în miniatură, găsită într-un manuscris devenit centrul unei enigme. Acest manuscris faimos datorită miniaturilor, disputat şi apărat cu preţul vieţii, a fost realizat în perioada în care două dintre cele mai influente religii ale lumii – Iudaismul şi Islamul – interziceau pictarea fiinţelor umane.
În jurul manuscrisului se învârt multe întrebări legate atât de reprezentarea personajului feminin din miniatură – o maură ce ia parte la o sărbatoare evreiască, în sânul unei familii de vază în comunitatea sefarzilor din perioada ultimilor ani de glorie a culturii musulmane în Spania, cât şi de curajul de a încălca regulile ce interziceau arta figurativă. Pe scurt: aproape toate elementele ce au transformat un manuscris ebraic într-o capodoperă a artelor plastice nu s-ar fi întâlnit dacă nişte evenimente excepţionale nu ar fi avut loc, în timpul unor epoci zbuciumate, al căror singur merit a fost aducerea laolaltă a unor personaje curajoase, a căror sete de cunoaştere şi frumos creştea pe măsură ce ameninţarea fanatismului se strângea în jurul lor. Nici maura de la masa familiei ebraice nu se încadra în aşteptările unui privitor actual, care va considera ireală această apropiere între evrei şi musulmani, mai ales dacă nu a citit despre Spania maură. Nici miniaturile nu-şi aveau locul într-o carte sacră a unor evrei tradiţionalişti de la sfârşitul perioadei medievale şi nici pensula unui musulman nu putea realiza o reprezentare fără a-şi atrage furia unor clerici habotnici. Şi totuşi, manuscrisul a depăşit barierele dogmatice şi frica de pedepsele unor fanatici, de la inchizitori sadici la regi despotici.
Manuscrisul era o hagadă, care, de-a lungul secolelor a devenit un obiect ce i-a fascinat deopotrivă pe musulmani şi pe creştini. Fiecare popor de pe teritoriul căruia se presupune că a fost răpită prima oară a încercat să o apere. Hagada realizată în timpurile în care Inchiziţia îşi propunea să ardă toate cărţile importante pentru enoriaşii altor culte a coagulat pasiuni, vicii, patimi, istorii de viaţă fabuloase cu deznodământuri apăsătoare şi iubiri ce au sfidat regulile. Dar cel mai important efect a fost ruperea posesorilor ei de prejudecăţile comunităţilor din care proveneau şi de limitele dogmei. Ei au fost convertiţi la credinţa unui popor, format în jurul unei religii care a supravieţuit diferenţelor culturale – iubirea pentru artă. Nimic nu a mai fost considerat un păcat atâta vreme cât a permis înfrumuseţarea, conservarea şi supravieţuirea acestui manuscris ebraic având miniaturi făcute de musulmani, care aminteau de arta persană şi de picturile creştinilor, apărate cu preţul vieţii de nişte custozi musulmani, după ce au ajuns în Balcani.
Fascinat de pasiunea protagonistei pentru conservarea artei vechi, apoi sedus de poveştile unor personaje ce şi-au lăsat amprenta în realizarea hagadei, vei considera Poporul cărţii drept unul dintre cele mai frumoase romane ce te-au extras din cotidian pentru a te reconecta cu tot ce are umanitatea mai luminos (dar şi mai fragil). Vei fi măgulit, simţindu-te un membru al unui grup de pământeni fericiţi, privilegiaţi, deoarece au fost aleşi pentru a lua parte la miracolul numit artă. Geraldine Brooks îţi dă apă la moară, amintindu-ţi cât de norocos eşti pentru că îţi place să citeşti şi te răsplăteşte cu poveşti în care datele tehnice legate de conservarea unui manuscris, erudiţia şi datele istorice se îmbibă în poveşti suculente care te fac să cauţi mereu o fereastră printre activităţile cotidiene pentru a continua lectura.
Modul în care autoarea îmbină poveştile din epoci şi lumi diferite, călătoriile trepidante, ce te poartă prin Australia aborigenilor, Spania maurilor, Veneţia renascentistă sau mult-încercatul Sarajevo, şi detaliile ce îi încântă pe bibliofili, care sunt înşirate minuţios pe sfoara interminabilă a unei intrigi detectiviste impecabil construite îi va convinge până şi pe cei sceptici în faţa bucuriilor promise de lectură că viaţa trăită printre cărţi şi meseria unui specialist în conservarea manuscriselor vechi este una la fel de intensă, încărcată de adrenalină şi plină de peripeţii ca meseria unui anchetator ce preia cazuri grele, dintr-un film care sparge box-office-ul.
În orice poveste cu suspans, mistere legate de obiecte vechi, secrete care trec dintr-un secol în altul şi căutători perseverenţi, dornici de a obţine acelaşi obiect preţios, există un caz încâlcit legat de o dispariţie şi un anchetator, însă, din fericire, nu şi acele ingrediente stridente şi facile, dintr-un roman comercial. În rolul anchetatorului încăpăţânat este Hanna – o expertă de necontestat în conservarea manuscriselor şi cărţilor vechi. Obiectul misterios, la fel de încăpăţânat când vrea să-şi păstreze tainele şi care va trebui analizat cu precizia cerută de invstigarea unei crime, este faimoasa hagadă expusă azi la Sarajevo, cu destin tumultuos şi miniaturi ale căror pigmenţi strâng toată priceperea unor artizani din epoca de aur a manuscriselor pictate.
Deşi este o carte vie, care vorbeşte despre dincolo de timp, hagada va trebui cercetată aşa cum un medic realizează o autopsie, pentru a determina parcursul unui corp afectat de nişte evenimente dramatice. Hanna primeşte hagada aproape distrusă. Munca ei nu constă în restaurarea, ci în conservarea ei. Nu trebuie să o readucă la starea perfectă de la începuturi, ci să-i împiedice dispariţia, să îi oprească drmul spre degradare. Restaurarea ar fi şters urmele tentativelor de a o distruge, dar şi de a o salva, ce devin indiciile unei călătorii transculturale. Fiecare încercare de mutilare şi reparare a hagadei le spune celor de azi ceva despre legătura oamenilor din secolele trecute cu manuscrisele aparţinând unei culturi diferite. Călătoria hagadei reflectă modul în care oamenii din trecut se raportau la tot ce reprezenta alteritatea. Printre acei pigmenţi greu de obţinut, din culorile miniaturilor, citeşti despre valorile, cutumele, prejudecăţile, teama sau, dimpotrivă, iubirea pentru cărţile devenite capodopere, dincolo de religie şi conflictele interetnice.
Asemenea unui criminalist adună probe compromiţătoare şi le analizează pentru a le face să vorbească în locul trupului mut, Hanna încearcă să descopere povestea cărţii extragând informaţii despre nişte detalii rătăcite printre paginile ei şi care devin subiectul unor capitole incitante. Aripile unui fluture, o pată sângerie, cristalele de sare, reprezentarea nonconformistă a maurei ivite la masa de Paşte a unei familii de evrei sefarzi şi un fir de păr alb pot ajuta la trasarea unei hărţi care să arate parcursul hagadei din Spania cutremurată de abuzurile inchizitorilor în Sarajevo. Fiecare detaliu mai adaugă o piesă-lipsă din galeria poveştilor despre viaţa pictorilor ce au transformat-o într-o capodoperă şi a salvatorilor.
Geraldine Brooks merge şi mai departe cu apetitul pentru intriga detectivistă, legând misterul paternităţii unei cărţi de încercarea Hannei de descoperi numele tatălui său, devenit sursa tensiunilor din relaţia cu mama ei, un reputat neurochirurg ce si-ar fi dorit ca fiica să-i fi călcat pe urme. Nu numai hagada cere investigaţii amănunţite, ci însăşi identitatea investigatoarei ei. Deşi paralele, cel puţin la început, dramele Hannei, a iubitului ei din Sarajevo, nimeni altul decât ultimul salvator al hagadei, şi biografiile personajelor din alte secole ajung să formeze până la urmă o ţesătură comună. Există coincidenţe şi evenimente repetitive simbolice.
Uneori mă simt ca un personaj dintr‑o miniatură persană, de genul celor pe care le conserv – o siluetă minusculă, pentru eternitate privită de niște feţe imobile, care se uită la ea de pe galeriile înalte, sau spionată din spatele unor paravane filigranate. În cazul meu însă, feţele sunt întotdeauna numai una, a mamei, cu buzele ţuguiate şi privirea dezaprobatoare.
Autoarea ştie cum să traseze nişte similarităţi cu semnificaţii profunde între meseria Hannei şi a mamei ei, dar şi între pasiunea ei pentru salvarea cărţilor vechi şi identitatea tatălui, despre care află într-un moment de răscruce. De fapt, nici un amănunt al poveştii nu este aruncat doar pentru a condimenta naraţiunea. Fiecare detaliu îşi are locul bine calculat în acest puzzle, având efecte atât în planul naraţiunii, cât şi al mesajului umanist, care invită la reflecţie.
Poporul cărţii este rezultatul unei documentări migăloase precum activitatea unui miniaturist şi al unei încercări de a găsi un echilibru între informaţiile aride legate de conservarea unui manuscris, istorie şi naraţiunea abundentă care atrage citiorii puţin răbdători în faţa unei cărţi de specialitate, între acea lentoare care îţi oferă un răgaz necesar meditaţiei şi ritmul accelerat impus de o poveste cu peripeţii. Îl fascinează şi pe colecţionarul de poveşti uluitoare, şi pe căutătorul de comori dornic de a vizita muzeele din ţările considerate mici, şi pe cel dornic să cutreiere prin epocile în care fiinţele umane au fost greu încercate. Citind-o, ai impresia că vrea să elibereze nişte personaje receptive la frumos, dar strivite sub vremurile ostile.
După ce a vizionat Clash, Tom Hanks le-a recomandat cinefililor să nu-l rateze. Şi majoritatea i-ar da dreptate. Îi satisface şi pe cei dependenţi de senzaţiile tari şi de ritmul alert, dar şi pe cei dornici de a vedea un film care să le dea impresia că le oferă acel răgaz cerut de observarea detaliilor psihologice, de la care să înceapă discuţii despre natura umană. Clash te cutremură şi te face să-ţi sincronizezi pulsul cu al personajelor, cum puţine filme reuşesc fără a prelua reţeta facilă a unui blockbuster împănat cu acţiune şi cascadorii.
Filmul are intensitatea unei călătorii infernale, suspansul cu potenţial anxiogen indus de alunecarea bruscă în mijlocul mulţimilor isterice, neprevăzut, emoţii credibil transmise, mesaj umanist fără patetism, realism şi o turnură nesperată, datorată unui decor provocator prin dimensiune. Folosind tumultul unui film de acţiune occidental şi cadrele realiste ce amintesc de autenticitatea unui reportaj din zonele fierbinţi, regizorul prezintă realitatea clocotitoare dintr-un colţ de lume asociat Orientului nesupus, în care sunt incluse adesea şi ţările preponderent musulmane, după evenimentele din Primăvara Arabă.
www.bohememag.com
Considerat unul dintre cele mai bune şi tulburătoare filme selectate la Cannes în 2016 şi incluse în secţiunea Un Certain Regard, Clash, regizat de Mohamed Diab, este o întâlnire trepidantă între oameni diferiţi, cu idei la fel de diferite, apărate cu patosul ce poate naşte monştri într-un Egipt luat cu asalt de cei ce se consideră nişte progresişti, ţinuţi multă vreme sub teroare, dar şi de fanaticii religioşi. Clash are acel ritm antrenant şi exploziv al unui film de box office, profunzimea unei reflecţii despre urmările tragice ale intoleranţei şi ale fanatismului în raport cu alteritatea şi consistenţa unei piese de teatru cu prelungiri în absurd. Interesul spectatorului este captat exclusiv prin drămuirea emoţiilor şi reacţiilor expuse dezlănţuit de fiecare personaj. În mare parte, adrenalina pompată constant pentru a ţine spectatorul în stare de alertă se datorează tipologiilor umane incompatibile înghesuite într-un spaţiu minimalist, nefiresc de restrâns pentru un film care te ţine lipit de scaun. Însă restrângerea sufocantă a spaţiului a fost o decizie cum nu se putea mai inspirată, deoarece le-a permis detaliilor legate de acea diversitate umană, inflamabilă într-o ţară zguduită de conflicte interne, să plonjeze într-o atmosferă suprarealistă şi totodată atât de bine ancorată în realul privit prin ochii unui fotoreporter curajos.
Doi jurnalişti care vor să ducă la capăt un reportaj despre mulţimile ce iau cu asalt străzile din Cairo după alungarea preşedintelui Morsi (ce i-a urmat lui Mubarack) sunt luaţi drept rebeli fundamentalişti de către autorităţi, săltaţi de militari şi închişi într-o dubă ce străbate capitala Egiptului spre o destinaţie necunoscută. La fiecare oprire a dubei, începi să vizitezi Egiptul nearătat în ghidurile de călătorie, pe măsură ce apar alţi ostatici ai militarilor, printre care nişte adolescenţi cu purtări moderne, o tânără cu văl, dar a cărei atitudine este departe de cea a unei femei supuse, atunci când înfruntă opiniile bărbaţilor progresişti, o mamă care se răsteşte la soldaţi pentru a le da un motiv de arestare doar pentru a fi şi ea urcată în dubă alături de soţul şi fiul ei, un fundamentalist ce vrea să-şi facă prozeliţi care să-l urmeze orbeşte şi câţiva locuitori inofensivi ce nimeresc întâmplător în infernul de pe străzi.
imagine: www.festival-cannes.com/en/films
Personajele vor avea momente de confruntare verbală, dar şi de solidaritate. Schimbă furioase nişte opinii acide, încât ai impresia că muniţia lor sunt cuvintele sarcastice şi zeflemitoare ce au impactul psihologic al unei blasfemii pentru cei din tabăra adversă. Când unul dintre ei pare să se clacheze fizic, apar dovezi nebănuite de altruism. Pe măsură ce iadul claustrofob devine feroce, iar supravieţuirea este ameninţată, intensitatea emoţiilor creşte, iar actorii pun în scenă un credibil spectacol al instabilităţii imprevizibile, alternând tragedia ţipătoare cu acalmia, exact ca pe scena unui teatru. Se resping, se ajută, se iau în râs, încearcă uneori să se se protejeze unele pe altele, cântă, îşi amintesc de cei dragi şi de o patrie a firescului, apoi îşi dau seama că numai o singură decizie colectivă le mai poate salva, în ciuda opiniilor diferite ale fiecăruia despre o altă salvare…a Egiptului.
Pe măsura ce suspansul creşte odată cu metodele ingenioase găsite de unii protagonişti pentru a evada din dubă, ai impresia că sala de cinema este înghiţită de spaţiul claustrant al unei cutii de metal, în timp ce situaţia din exteriorul dubei se transformă dintr-o revoluţie într-un delir coşmăresc. Încercările de evadare nu fac decât să comprime şi mai mult spaţiul, pe măsură ce trăirile fiecărui personaj dau în clocot. Este nevoie de un singur cuvânt având interpretări blasfemice pentru a declanşa un conflict. În acest portret colectiv al disperării, regizorul surprinde cu o pricepere de psiholog trecerea de la o stare la alta. Vei vedea o transpunere autentică a unui registru amplu de trăiri, ce oscilează între doi poli ai intensităţii extreme: compasiunea şi ura.
imagine: en.unifrance.org/movie
Nu trebuie să cunoşti detaliile politice ale Egiptului în care se înfruntă grupările de simpatizanţi ai taberelor ce vor sa preia puterea după alungarea preşedintelui Morsi. Regizorul Mohamed Diab a realizat un film care iese din spaţiul geografic al Egiptului actual pentru a deveni o parabolă cinematografică despre incapacitatea de a-l asculta pe celălalt, de a-i permite să fie el însuşi, să se orienteze, folosind propria minte, prin haosul unei societăţi cutremurate de înlăturarea unui conducător. Făcând abstracţie de localizarea geografică din film, ţi-ai putea imagina cum s-ar putea repeta situaţiile conflictuale din Clash dacă ar fi închise într-un spaţiu restrâns nişte persoane (chiar şi din ţările cu lungă tradiţie democratică) simpatizante ale unor idei, valori, partide politice sau stiluri de viaţă opuse.
Beneficiind şi de acţiunea spectaculoasă împrumutată parcă din filmele despre cursele infernale transformate într-un joc absurd cu personaje captive, dar şi de o viziune regizorală insolită, care să-i pună în valoare mesajul profund, Clash este mai mult decât o peliculă a cărei intensitate şi derulare te fac să conştientizezi dimensiunea umană a unei situaţii politice prezentate pentru cei din alte colţuri ale lumii sub forma unei analize degajate. Mesajul filmului se propagă dincolo de frontiera lumii arabe pentru a spune un adevăr greu digerabil despre întâlnirea ostilă dintre mentalităţi diferite, un mesaj valabil pentru toate meridianele, doar credinţele, opiniile apărate furibund şi obiectul disputelor fiind unele diferite.
Tot ce pare ancorat în realitatea contemporană a Egiptului va fi împins într-o zonă a reacţiilor exagerate, pe măsură ce întregul cadru este acaparat de agitaţia personajelor, al căror prizonierat dilată realitatea până la halucinant, în absenţa unui motiv credibil, pe care exteriorul refuză până la urmă să-l ofere. Personajele nu ştiu de ce sunt închise, plimbate într-o dubă printr-un Cairo al mulţimilor ce se izbesc haotic, susţinând cauze diferite, dar pierzand proporţiile argumentelor. Îşi cunosc doar motivele ce le-au adus în piaţa protestelor, pe care fiecare le apară agresiv în faţa celorlalţi.
imagine: cineuropa.org
Impresiile puternice pe care filmul le trezeşte sunt legate mai ales de modul prin care Mohamed Diab reuşeşte să păstreze interesul spectatorului, în ciuda lipsei unei poveşti bine închegate. Secretul constă în gestionarea oscilaţiei dintre un realism asociat adesea reportajelor din mijlocul infernului, al mulţimii furibunde – un realism atribuit imaginilor ce prezintă haosul văzut prin fereastra dubei de către personajele stupefiate – şi atmosfera stranie din interiorul dubei, ce reflectă prizonieratul aberant care transformă realul în imaginile halucinante demne de o lume fără intervenţia unui sens salvator, în care personajele se simt abandonate. Oscilaţia dintre halucinantul asociat spaţiului interior, reprezentat prin căldura sufocantă şi prin trecerea de la o stare la alta, şi realismul din spaţiul exterior, surprins prin lentila jurnalistică, pot creea o simbioză între acel tip de cinematografie care imită realitatea nefiltrată şi estetica unui documentar ce vrea să capteze cu orice risc autenticitatea de la faţa locului.
Vei aprecia talentul acestui regizor de a crea emoţie şi profunzime ignorând acelor elemente şi convenţii vizual-calofile prin care sunt expuse până la dilatarea patologică sentimentele personajelor. Diab nu opreşte camera mult timp asupra unui singur personaj, fie el şi unul expresiv. Pentru a surprinde acea adâncine psihologică, pe care alt regizor al fi urmărit-o în cadre mult mai lungi, îi sunt suficiente câteva secunde intense cu mimicile unor personaje care se uită debusolate pe fereastră, cerşind parcă atenţia mulţimii din exterior, arătându-se deopotrivă înspăimântate, paralizate de frică, şi dornice de a cere ajutorul.
imagine: levant.tv
Clash este genul acela de film ce depăşeste spaţiul intelectual-festivalier, fără a se recurge la efecte speciale şi la bugete exorbitante. Regizorul Mohamed Diab a demonstrat că se poate obţine implicarea şi atenţia spectatorului, fie el şi unul preteţios, prin resurse modeste, recurgând la o furtună psihologică într-un decor mai mult decât minimalist, ce le-ar fi putut juca feste chiar şi regizorilor cu mai multă experienţă în realizarea unor filme în care personajele sunt blocate într-un cub sufocant, până ajung la exasperarea epuizantă. Interacţiunea dintr-o dubă a unor personaje cu trăiri intempestive, şi care provin din tabere diferite, este atât de bine gestionată, încât ai iluzia că eşti răpit din sala de cinema şi aruncat în mijlocul unui Cairo luat cu asalt de haosul brownian al unor mulţimi dezlănţuite care se intersectează, se ciocnesc şi apoi devin o masă amorfă de perdanţi abandonaţi în propria fierbere iraţională, dar având revendicări bine raţionalizate de-a lungul timpului. De la început şi până la sfârşit, cantitatea de adrenalină a spectatorului şi cea cea resimţită de personaje vor fi aproape identice. Spectatorul va fi branşat la emoţiile personajelor, va respira alături de ele, se va revolta şi va rămâne descumpănit într-o lume în care nimic nu mai are sens exact atunci când fiecare pretinde că a găsit un sens.
Pentru cititorii din România, unul dintre cei mai mari autori contemporani, Jose Eduardo Agualusa, a devenit cunoscut datorită romanului Vânzătorul de trecuturi, singurul tradus (la Editura Leda). Cei impresionaţi de acest roman, care pot citi şi în alte limbi, au la dispoziţie şi câteva romane traduse în limba engleză, printre care şi recentul A General Theory of Oblivion, inclus, în 2016, pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Man Booker International Prize.
Romanul scris de Agualusa este o lectură ispititoare pentru cei dornici de călătorii în zone îndepărtate. Însă, în romanele autorului, departe nu se referă (doar) la sensul geografic, încărcat de exotism, ci mai mult la universul psihologic al personajelor, situat între o realitate istorică, dovedită prin informaţii clare, şi una ireală, a insolitului, a miturilor şi a moştenirii oferite de un folclor tribal. Totodată, biografiile personajelor sale devin un amestec extravagant de contradicţii, obiceiuri şi influenţe etnice, fiind suspendate între identitatea clară şi cea aparţinând unui timp dilatat, colectiv. Există un cordon ombilical între individual şi pulsaţia inconştientului colectiv african în cărţile sale, resimţit perfect în existenţele personajelor din acest roman.
Ai fi tentat să-l consideri pe Jose Eduardo Agualusa unu clasic sud-american din perioada boom-ului literar al anilor ’60. Unul dintre cele mai bune romane ale sale, A General Theory of Oblivion (titlul dat traducerii în limba engleză), îmbină perfect istoria zbuciumată a unei ţări care abia şi-a câştigat independenţa, istoria personală şi realismul magic având rădăcini puternice în miturile exotice şi în superstiţiile reinterpretate pentru a expune metaforic fapte abominabile din cotidianul însângerat. Asemenea unui clasic sud-american care se respectă, Agualusa plasează biografiile personajelor într-o nebuloasă de fapte şi întâmplări neverosimile pentru a topi certitudinile. Totul este adus în zona enigmelor şi a suspansului asociat unui thriller năpădit de halucinant, spre satisfacţia cititorului avid mai ales de poveştile misterioase cu interferenţele demne de un ritual în care miturile se regăsesc la graniţa dintre tâlcul oferit de luciditatea polifonică a memoriei colectivă şi abisul înfricoşător al unei amnezii forţate.
Alţii l-ar crede mai degrabă un lusitan rătăcit într-o fostă colonie africană, coleg de suferinţă cu Lobo Antunes, datorită acelui talent de a scufunda toate amănuntele brutale ale realităţii într-o nostalgie intraductibilă, dar care se infiltrează mut în fiecare dintre cei ajunşi în faţa acestor pagini, printr-o poezie vizuală. Asemenea unui portughez, Agualusa este capabil de a filtra lumea exterioară pentru a o transforma într-o procesiune de trăiri afective răvăşitoare şi reflecţii despre viaţă, moarte, iertare, memorie, pierdere şi regăsire, pe fundalul unor perspective asupra oraşului traumatizat şi deopotrivă adulat, redat în lumina unor apusuri ce-ţi taie răsuflarea. Dar Agualusa nu s-a născut nici pe continentul lui Marquez, nici în Lisabona lui Pessoa, cu a ei saudade, de nedefinit în cuvinte, dar simţit în fiecare moment ce respiră trecutul într-un prezent volatil. El vine tocmai din Angola capricioasă în relaţie cu neiniţiaţii sau cu moştenitorii coloniştilor, dar cât se poate de generoasă cu toţi cei dornici de a-i asculta poveştile, de a-i prelua în planul imaginar spasmele, prezentul şi trecutul, enigmele şi legendele, iar acest roman tocmai lor li se adresează.
A General Theory of Oblivion este un tablou deopotrivă candid, sentimental şi crud al unei Angole pline de culoare. Găseşti un tărâm care palpită cu toate sevele mitului ce a supravieţuit prezentului aplatizant, o fostă colonie trecută prin supliciile unui război civil şi multe istorii de viaţă ce îţi dezvăluie o lume ispititoare şi înfricoşătoare, unde uitarea este sora geamănă a unei memorii prea încărcate. Ca mai toate ţările asociate în imaginarul colectiv cu abudenţa şi fiinţele colonizate, însă niciodată îmblânzite sau dresate, cu prezentul tulbure şi viitorul incert, Angola din acest roman înseamnă o aglomerare de perspective subiective, de biografii captivante, de legende cu detalii şi ritualuri excentrice.
Romanul oferă acea lectură intensă, plină de culoare, şi datorită polifoniei. Această polifonie îi dă cititorului impresia că se amestecă vocile unor personaje din prezent cu ale unor fiinţe din altă lume, oferindu-i savoarea deseori atribuită unui realism magic prin care sunt furnizate nişte concluzii lucide acaparante pentru constiinţă, dar fără a te copleşi prin sordid, prin cruzimea unor imagini ce descriu o societate scindată după alungarea coloniştilor. Dispariţiile misterioase ale unor personaje, împletite cu detaliile privind evoluţia politică din perioada luptei pentru independenţa alimentează consistenţa narativă a unui roman care îi poate atrage şi pe cei dornici de a regăsi atmosfera întunecată şi plină de suspans a unui thriller având o intrigă poliţistă, şi amănuntele unui mister opac având premisele spectaculoase derivate din ritualuri şi credinţe locale stranii. Anumite pasaje imită stilul unui film noir în decoruri tribal-exotice, în care misterele dispariţiilor şi crimelor se încâlcesc printre miturile şi înfricoşătoarele superstţtii ce le dau fiori străinilor, încă prezente în cotidianul angolezului modern.
Modul în care Agualusa prezintă, prin ochii unui personaj (aparent) izolat şi detaşat, o lume care se destramă visceral în haosul urmat eliberării de sub jugul colonial, din care încep să răsară brusc toate urmările nedreptăţilor, inechităţii şi prăpastiei dintre clasele sociale, dar mai ales dintre europeni şi băştinaşi, ce au dus la rasism, aminteşte de romanele scrise de Coetzee, alt autor puternic marcat de traumele continentului african. Îţi vin în minte imagini din romanul Epoca de fier, încât ai impresia că l-a apucat pe Coetzee dorinţa de a scrie precum un autor african de limbă portugheză ce îmbină luciditatea cu melancolia poetică adusă din Lisabona tocmai în impetuoasa Angolă.
În acest roman vei găsi acea relaţie simbiotică, fecundă pentru naraţiune (şi) datorită simbolurilor ancestrale, între personajul central şi evenimentele ce se succed într-un ritm trepidant după câştigarea independenţei şi prigonirea coloniştilor portughezi. Pentru a spori farmecul atemporal, mitic, dătător de nostalgii, Agualusa îşi alege un personaj-martor ales din rândul celor bizare. Ludo (Ludovica), personajul central, o femeie dependentă de sora ei, îşi părăseşte ţara natală, Portugalia, pentru a locui în capitala Angolei, Luanda. Ajunge în capitala africană cu puţin timp înaintea independenţei şi găseşte un oraş al contrastelor, unde cumnatul ei, implicat în afaceri cu diamante, deţine un apartament luxos în edificiul exclusivist poreclit Clădirea invidiaţilor, în care locuia noua burghezie a coloniştilor. Încă de la începutul romanului, Ludo este descrisă de parcă ar fi o colecţie de angoase, frici stranii şi fobii ale căror origini se pierd în timp, încât nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă sunt reale sau inventate de autor pentru a exprima simbolic traumele unei lumi. Ludo nu iese din casă, iar dacă o face, este nevoie de multe încercări de convingere, şi nu fără a fi însoţită de sora ei, de aceea şi acceptă să renunţe la ţara natală pentru Angola, patria cumnatului ei de profesie inginer specializat în exploatarea minieră, care îi convinge sora să-l urmeze în Africa.
Ludo se teme de lumea exterioară, aşadar apartementul cumnatului său devine un spaţiu securizant, într-o Angolă din ce în ce mai nesigură pentru cei veniţi din Portugalia. Pentru ea, realitatea angoleză se rezumă la imaginile dramatice privite de pe terasa apartamentului cochet din cel mai scump bloc al capitalei. De pe terasa cocoţată la ultimul etaj, unde cumnatul ei a vrut să amenajeze un rai vegetal înmiresmat, Ludo asistă la primele revolte şi la agitaţia ce degenerează în lupte de stradă odată cu primele zile ale independenţei. Când lumea străzii transformate într-un câmp de bătălie devine ameninţătoare, Ludo se baricadează, mai bine de trei decenii, în acest apartament, asistând neputincioasă la dispariţia vecinilor, a surorii sale şi a cumnatului vânat din cauza preţioaselor diamante ascunse în biroul său. Valul emoţiilor colective stârnite de independenţa Angolei şi de tentativele marxiştilor fanatici de a veni la putere se propagă până la apartamentul ei ce parea suspendat deasupra capitalei dezlănţuite. Asaltul schimbărilor brutale o determină să se autoizoleze, construind un zid care să despartă apartamentul de restul clădirii părăsite de locatarii înstăriţi şi vânate întâi de cei săraci, pripăşiţi în camerele abandonate, apoi de noii rechini imobiliari ai capitalismului sălbatic.
Motivul baricadării în singurul apartament locuit de un portughez într-o cladire a trecutului colonial, dar cucerită în noul prezent de angolezi, este legat de amestecul dintre teama paralizantă (re)declanşată de haosul şi de luptele de stradă pentru controlul asupra capitalei. Ludo este înspăimântată de cei dornici de a prăda, prin mijloace atroce, locuinţele portughezilor înstăriţi, consideraţi asupritorii poporului. Dispariţia surorii şi a cumnatului, precum şi telefoanele de ameninţare ce au legătură cu activitatea din mina de diamante, îi alimentează decizia extremă de a se îndepărta de lumea înghiţită de violenţă şi instabilitate. Devine astfel o relicvă din clădirea emblematică pentru fastul colonial de altădată. Asistă din umbră la evenimentele tragicomice din viaţa noilor locatari veniţi dintr-o Angolă necunoscută, pentru care sunetele din apartamentul Ludovicăi au explicaţii furnizate doar de gândirea magică. Proprietarii celorlalte apartamente se vor schimba odată cu trecerea anilor, la fel şi apartenenţa lor socială şi etnică. O lume diversă, plină de contraste şi credinţe ce ţin de tradiţiile africane arhaice, acaparează clădirea unde s-a ascuns Ludo în primele zile ale independenţei, după ce un grup de răufăcători infiltraţi în clădire au speriat-o. După acest episod înfricoşător, ea a recurs la un gest necugetat pentru a se apăra, apoi, pentru a înlătura orice dovadă a prezenţei ei în acea clădire, a găsit o metodă neconvenţională de supravieţuire extremă şi, totodată, ingenioasă, patologică pentru unii, dar firească pentru direcţia neobişnuită pe care o ia naraţiunea romanului.
Ludo va sta câteva decenii închisă în apatamentul cumnatului său după ce dispar toţi oamenii dragi ei, refuzând orice relaţie cu exteriorul reprezentat de noua Angolă. Îşi păstrează însă capacitatea de a supravieţui, tendinţa de a se pierde în lungi momente de reverii sau autoreflecţii şi pasiunea pentru lectură. Reuşeşte să supravieţuiască fizic prin metode inedite de a face rost de hrană, şi psihic, folosind pereţii apartamentului pentru a-şi imortaliza gândurile şi a păstra citatele preferate din sutele de cărţi păstrate din bibliotecă.
În ciuda preferinţei pentru o protagonistă care alege să se izoleze de cei din jur, Agualusa ţi-a pregătit o naraţiune abundentă, multistratificată şi plină de ramificaţii stranii ce leagă universul urban, devenit noua junglă a oportuniştilor, de adâncurile sălbatice ale continentului, unde zac mocnit obiceiurile strămoşilor. Vei asista la o desfăşurare neobişnuită de fapte şi biografii captivante, dornice să-ţi sporească interesul pentru ţara lui Agualusa. Ţi se vor perinda prin faţa ochilor un alai de personaje care intrigă, unele sumbre, altele de o duioşie ireală într-o lume decimată de luptele pentru supremaţie. Două prezenţe ce par să răsară de nicăieri vor pătrunde în lumea paralelă construită de protagonistă. O femeie din Portugalia revine în viaţa ei pentru a-i reaminti de un secret dureros din trecut, iar un copil orfan, care se caţără până la terasa apartamentului pentru a fura, îi arată prezentul.
Povestea Ludovicăi nu îţi creează o stare de sufocare. În locul unei prizonierat dezolant şi monoton găseşti viziuni poetice desprinse parcă din romanele portugheze în care melancolia şi reflecţia zguduitoare capătă fluiditatea liniştitoare, deşi la început promit să te răvăşească. În ciuda statutului de personaj central, Ludo nu acaparează prin singurătatea ei angoasantă universul expus în acest roman prin amestecul dintre celebrarea frumuseţii umane şi deconspirarea infamiilor ce devin un labirint al subteranelor hâde, bântuite de acei demoni scoşi la iveală în momentele de anarhie dublată de tentatia puterii despotice.
Încă de la primele pagini descoperi că protagonista nu este decât o picătură în oceanul uman din Angola, o insulă într-un arhipelag de istorii ademenitoare, dar care îţi dau şi fiori pe şira spinării. Coerenţa narativă liniară a istoriei sale este segmentată de apariţia unor personaje secundare. Fiecare dintre acestea simbolizează o faţetă a ţării africane. Din varietatea unor tipologii umane se disting: oportunistul cameleonic, gata să treacă de la comunism la capitalismul feroce, torţionarul camuflat în cetăţean respectabil şi îndrăgostit visător, omul anonim din Angola arhaică, boemul revoluţionar şi victimele colaterale ale jocurilor de putere.
Toate drumurile personajelor secundare duc, într-un fel sau altul, spre lumea din apartamentul în care s-a refugiat Ludo, iar Agualusa promite să fie un povestitor ingenios care să păstreze misterul deconspirând în acelaşi timp şi câteva dintre legăturile secrete ce sudează aceste destine aparent paralele. Mai întâi le expune în capitole separate, cărora le dă consistenţa unei proze scurte, amintindu-ţi de stilul povestitorilor sud-americani precum Borges, Bioy Casares, Roa Bastos ori Alberto Mussa. După ce prezintă biografiile trepidante ale fiecărui personaj secundar, în care idealurile, tenebrele, inocenţa şi pervertirea în numele unei cauze nobile sunt împinse într-o zonă a realismului halucinant, Agualusa decide să le aducă împreună prin evenimente decisive pentru deznodământul neaşteptat al poveştii celei baricadate într-un apartament.
A General Theory of Oblivion poate fi considerat un exerciţiu de împăcare a extremelor. Găseşti în lumea personajelor şi candoare luminoasă, dar şi amănunte dezgustătoare. Terifiantul şi speranţa îşi dau mâna şi par să se împace într-un mod greu de înţeles pentru cei din afara continentului unde Ludovica se redescoperă. Iar opoziţiile nu sunt legate doar de lumea personajelor sau de portretele psihologice. Le identific şi la nivelul stilului narativ. Agualusa este el însuşi un autor ce migrează uluitor de simplu şi de firesc între alert şi contemplativ, între suspansul care îţi accelerează pulsul şi acalmia unei reverii ce are forţa unui analgezic literar. Cu talentul unui povestitor ce a oscilat între Africa natală şi America de Sud, având în sânge şi nostalgia unui lusitan, Agualusa împacă două ritmuri narative diferite într-un roman despre vindecare, ispăşire şi dragostea faţă de umanitate, redescoperite în condiţii deloc prietenoase.
La musique d’une vie a fost scris pentru cei dornici de a găsi un licăr nostalgic şi duios într-o poveste apăsătoare despre vremuri crâncene, tinereţe pierdută şi iubirea neîmplinită, exprimată prin sunetele muzicii. O poveste sub forma unei confesiuni, în care nu ai nevoie de multe dialoguri deoarece marile trăiri mai mult se ghicesc în primele romane scrise de Andrei Makine, şi în care două personaje sunt suficiente pentru a lăsa în urmă o lectură memorabilă. Unul dintre personaje capătă rolul de receptacul al mărturisirilor. Celălalt îşi derulează existenţa tulburătoare, cum numai în romanele unui rus poţi găsi, recurgând însă la fluiditatea degajată pe care o percep spectatorii în timpul unui recital oferit de un pianist sigur pe el, pe care nimic nu-l poate împiedica să ducă la bun sfârşit o compozitie zguduitoare prin captarea unor armonii dificil de atins de către neiniţiaţi.
O singură călătorie cu trenul din Rusia orientală spre Moscova, câteva ore de aşteptare într-o gară din Urali şi un compartiment în locul unui decor demn de o tragedie sovietică. De atât are nevoie Andrei Makine pentru a capta încercările unui personaj care a trăit într-o viaţă scurtă cât alţii în zece şi grandoarea unor destine frânte în exilul siberian. Aşa cum se întâmplă în majoritatea romanelor scrise de Andrei Makine, şi în La musique d’une viestranietatea şi melancolia nelumească domolesc infernul disperării, iminenţa fatalităţii şi groaza trezită de o Rusie bântuită de fantomele sufletelor mutilate, pe care autorul le ia cu el în Parisul unde a cunoscut succesul şi gustul libertaţii.
Alţii în locul lui Andrei Makine ar fi scris un roman ce ar fi luat forma unui denunţ literar clandestin al ororilor staliniste, în epoca de aur a voluptăţii riscante provocate de citirea unei capodopere subversive promovate pe ascuns, prin riscantele pârghii ale samizdatului. Dar Makine preferă să ducă în Vest o tragedie mai degrabă şoptită într-un roman minimalist, cu nişte destine spectrale, care par să se evapore imediat ce îţi dezvăluie povestea unei ţări în care ameninţările unui regim al terorii nu reuşesc să alunge foamea pentru frumos, pentru artă şi mai ales pentru acel efemer ajuns ultimul refugiu în faţa monumentalismului ce subordonează creaţia propagandei comuniste.
Deşi cunosc toate marile drame ale unor personaje reprezentative pentru calvarul îndurat de cei vânaţi în timpul regimului sovietic, protagoniştii lui Makine refuză strigătul durerii, sorbind pe ascuns din singurele lucruri fireşti la care mai pot visa, cum ar fi plăcerile oferite de muzica prelinsă în rarele momente de acalmie în iadul totalitarismului. Aceste plăceri ar fi putut fi la fel de bine imortalizate în instantaneele indiscrete ale unui fotograf pitit astfel încât să nu poată capta mai mult decât un detaliu expus neglijent, al unui hedonism fragil, dizolvat într-o intimitate de conjunctură, aşa cum este cea împărtăşită de pianistul Alexei Berg alături de fata întâlnită între două momente critice de pe front, în anii ’40, sau alături de fiica superiorului său, care îi face avansuri adolescentine stângace, în timp ce îl invită să exerseze împreună compoziţii clasice la pian.
Chipurile anonimilor somnolenţi şi resemnaţi, uitaţi într-o gară din îndepărtata Siberie unde trenurile întârzie mai mereu şi unde se aud nişte sunete de pian ce par să vină de nicăieri, ultimele imagini ale oraşului natal înainte de fuga din calea sovieticilor şi chipul unei vânzătoare de plăceri zărit dincolo de fereastra ce dă spre un peron îngheţat ar putea completa suita instantaneelor dintr-un cotidian ireal, de la marginea lumii. Acestea iau forma unor flashback-uri suspendate în timp, ce ar fi putut deveni cadrele unui film cu personaje comtemplative. Romanul se derulează asemenea unui film scurs în ritmul unei lentori hibernale, în care izgonirea din paradis, teroarea, seducţia şi teama sunt captate într-o lumină melancolică, în timp ce motivele care alimentează naraţiunea sunt dizolvate în detalii vizuale evazive, ce lasă mai mult întrebări şi mirări în urma lor, acoperite de haloul unui straniu intraductibil, regăsit în lumea personajelor lui Andrei Makine.
Din aceste detalii confiscate unui cotidian sumbru pentru a fi salvată frumuseţea umanităţii (sub toate formele ei) de la degradarea vulgară este alcătuita lumea celor doi străini care se întâlnesc într-o gară siberiană. Ambii devin călătorii unui tren ce îi duce spre o Moscovă comună în plan geografic, dar atât de diferită în plan afectiv, încât fiecare pare să o fi cunoscut în altă epocă. Moscova lui Alexei Berg, personajul-povestitor, este un oraş al fericirii oferite de clapele pianului şi de promisiunea unei cariere pe marile scene, dar şi al clipelor în care pierde totul odată cu prigoana comunistă, de care a scăpat ca prin urechile acului părăsind oraşul şi furând identitatea unui soldat ce îi semăna izbitor. Această nouă identitate îl va purta de pe frontul devenit noul său adăpost în faţa urmăritorilor direct în casa unui om influent din armată, căruia îi salvează viaţa. O va cunoaşte astfel pe fiica acestuia, o adolescentă atrasă la rândul ei de pian.
Amintirile unei vieţi frânte de stalinism şi promisiunea recuperării unei tinereţi pierdute, cu toată frenezia iubirilor risipită în anii terorii şi ai deportărilor, se amestecă în surdina unei confesiuni discrete, în care sunt evitate acuzele, mila de sine şi expunerea sfâşietoare a pierderilor. De fapt, povestea lui Alexei Berg, pianistul cu degete frânte, se strecoară printre amintirile personajului-narator, ce i-a devenit confident fără voia lui. Cursivitatea poveştii este fragmentată şi filtrată de impresiile subiective ale naratorului, care începe rememorarea confesiunii oferite de Alexei Berg printr-o reflecţie asupra portretului psihologic al unui rus modelat de sistemul sovietic.
Modul în care este oglindită în conştiinţa unui martor viaţa unui personaj având o identitate spectrală, care simbolizează dramele Rusiei prin imagini supuse memoriei capricioase, îţi amineşte de Confession d’un porte-drapeau dechu, unul dintre romanele scrise de Andrei Makine înainte de deveni faimos datorită Premiului Goncourt. Regăseşti, sub masca unor tipologii umane diferite, aceeaşi reîntoarcere obsesiv-meditativă la tragediile din spaţiul sovietic, aceleaşi rememorări ale încercărilor de supravieţuire psihologică în Rusia de la graniţa cu Orientul, precum şi aceeaşi confesiune a unui personaj care a revizitat un trecut salvat de reveria în care este învăluită mereu acea Siberie din memoria lui Makine.
Fiecare dintre cele 27 de proze scurte adunate în volumul Dragoste la 17,50 $. Poveşti despre viaţa din groapă, traduse de Cristian Neagoe, poate fi considerată degetul mijlociu arătat Americii postbelice de către zeul destrăbălării murdare. Iar gestul obscen este însoţit de nonşalanţa, aroganţa şi acea siguranţă de sine din arsenalul celui care se crede singurul îndreptăţit să-l facă şi apoi să mai fie declarat şi unul dintre cei mai mari scriitori ai ţării sale, ale cărei valori sunt violentate în fel şi chip în cărţile sale.
Lui Bukowski i se iartă orice abatere de la morală, de la normalitatea unanim acceptată, de la dragostea de patrie sau de la respectul pentru sexul opus, plus orice rând blasfemic, atâta vreme cât scrie ce îi vine, cum îi vine. Cuvintele sale vorbesc dezinhibat despre tot ce alţii păstrează doar pentru ei, din cauza pudorii sau a fricii de respingere. Lectura acestui volum, pe lângă umorul cinic împroşcat fără limite, furnizează şi defularea căutată atâta timp de toţi duşmanii establishmentului. Vor ajunge să fraternizeze cu el mai ales aceia ce nu îşi permit luxul de a-şi reduce viaţa la o maşină de scris, care merge cel mai bine după mahmureli şi relaţii pasagere consumate în camere închiriate, până se prinde proprietarul că suma necesară şederii nu a mai fost achitată.
Charles Bukowski scrie despre o Americă pe care ai vedea-o mai degrabă într-un film proiectat la festivalurile independente. Bukowski ar făcut parte din tagma regizorilor ce nu se sfiesc să-ţi prezinte amestecul dintre sordid şi inocenţa ferfeniţită, care mai trimite un licăr sentimental din lumea în care toate femeile sunt condamnate la un singur statut – de târfe ieftine, iar bărbaţii la unul puţin mai nuanţat – de alcooolic incurabil, parior lăsat baltă de noroc, nomad priapic, afemeiat colecţionar de boli, poet cu job de zi prost plătit şi rătăciri nocturne la graniţa cu delirul. Şi tocmai din acest amestec înspăimântător şi fetid pentru cititorii având biografii onorabile iese la suprafaţă un talent rar în concentrarea existenţelor tumultuoase în doar câteva pagini. Este un talent datorită căruia, în loc să fie izolat în lumea celor de cea mai joasă speţă, Bukowski este pus pe acelaşi piedestal cu Hemingway, căruia şi-ar dori să-i tragă o cotonogeală pe cinste, apoi să-i fure şi femeile (cum ar face-o un personaj).
Dacă nu te-ai mai întâlnit cu proza lui Bukowski până acum, aceste povestiri pot fi o doză-şoc de realism american găsit în zonele rău famate din oraşul celebrităţilor – Los Angeles. Te pot scârbi, revolta, zgudui până la insuportabil (mai ales pasajele dedicate femeilor) sau te pot amuza, făcându-te să crezi până la urmă că brutalitatea unor scene este de fapt o satiră-simbol menită să demaşte ipocrizia societăţii americane. Bukowski şi-a găsit să râdă tocmai de acea ispititoare societate americană aflată în plin avânt al dezvoltării postbelice, unde consumul şi adaptarea ascundeau nişte subterane scandaloase. O singură certitudine vei avea în mijlocul acestor stări amestecate, prin care te raportezi la proza lui Bukowski: nu te vei plictisi.
Idolul marginalilor, poetul bahic şi porcos al femeilor damnate, considerat un Hemingway lipsit de fundalul strălucitor al interbelicului şi un Hanry Miller hipersexual, are o imaginaţie foarte bogată. Una îndreptată caustic în direcţia unui comic despărţit de grotesc şi tragic de o membrană atât de subţire, încât ameninţă să provoace o hemoragie în conştiinţa unui cititor sfios, ce nu s-a mai aventurat până acum în lumea celor fără speranţă. Totuşi, atunci când scrie despre cei marginalizaţi şi condamnaţi la nomadismul expulzatului din sistemul impus de majoritate, Bukowski o face în stilul propriu, eliminând realismul dezolant al unui clasic rus, incizia naturalismului francez ori denunţul unui autor ce vrea să mobilizeze conştiinţele pentru a schimba ceva. Pe Bukowski îl interesează realismul nefiltrat atâta vreme cât îl poate dilata în peripluri absurde, în scene halucinante, descrise folosind concizia lucidă a lui Hemingway, sau în caricaturi demne de scenele unui film experimental în care fanteziile groteşti, firescul din cotidian şi oniricul pervers ajung să se întrepătrundă până la năucirea spectatorului.
Majoritatea povestirilor sunt frânturi sordid-amuzante din viaţa lui Henry Chinaski, faimosul personaj devenit un alter-ego al scriitorului. Chinaski face tot ce face şi creatorul său. Bea. Provoacă mereu scandaluri. Vânează femei. Scrie frenetic despre ce trăieşte. Are joburi enervante, unde întâlneşte proşti şi mai enervanţi. Umblă din speluncă-n speluncă. Are parte de glorie şi de zile cumplite, îşi duce la disperare chiriaşii ciufuţi după ce dă petreceri cu dubioşi, apoi bea iar şi iar, până când nimereşte în situaţii-limită, descrise cu apetitul pentru dezolarea transformată într-un spectacol delirant. Supliciul cotidian al lui Chinaski este un film comic pentru cititor, aşa cum şi-a dorit Bukowski, iar comedia unei existenţe anonime este de fapt comedia sulfuroasă a unei Americi, despre care unii ar îndrăzni să spună că este cea reală.
Protagonistul lui Bukowski boxează cu Hemingway şi aproape că-l face knock-out într-o după-amiază. Sfidează înfiorător demnitatea unor femei respectabile. Trece pe lângă moarte făcând glume autoironice. Se plimbă între văgăunile de la marginea oraşului strălucitor şi destinaţiile neverosimile, dar atât de lejer descrise, încât par desprinse din realitatea imediată. Când nu scrie, ia în derâdere tot ce are societatea anilor ’60-’70 mai demn de respect, de la artiştii rebeli ai contracurentului la tinerii hippioţi ce visau la pace, de la iubirea de patrie la angajamentul personal ce invită la sacrificiu.
Nimic nu mai e sfânt pentru acest mizantrop recalcitrant, care vede în fiecare dintre semeni o caricatură, un mort viu adaptat social, o frântură de ridicol sau un simulacru nereuşit de viaţă normală. Se ia de puştii rebeli, singurii consideraţi liberi în vremea lui, de oamenii la costum, de artiştii iconici ai generaţiei răzvrătite, de patrioţi, de cei plecaţi pe front, de cei rămaşi acasă, de cei fără speranţă şi mai ales de cei având prea multă. Şi o face cum ştie el mai bine: provocând stupoare, greaţă, dar şi hohote de râs, fără a face din tine un cinic abuzat de propria condiţie umană, aşa cum pare să fie el.
Romanul Ce se întâmplă în iubire va fi pe placul cititorilor seduşi de cărţile scrise de Alain de Botton, mai ales al celor care l-au cunoscut datorită bestsellerului Eseuri de îndrăgostit. De fapt, în acest roman despre suişurile şi coborâşurile emoţionale din relaţia unui cuplu, Alain de Botton reia câteva idei, cărora le dă acea suculenţă ispititoare a unei poveşti intense, cu toate ingredientele unei iubiri năbădăioase – pasiune, atracţie, iluzii, senzualitate, temeri, dezamăgiri, mituri (mai mult sau mai puţin confirmate), frustrări defulate în reacţii explozive, infidelitate şi încercările de resuscitare din cabinetul unui consilier specializat în probleme de cuplu.
În centrul romanului se află un cuplu britanic, format din Kirsten şi Rabih. Kirsten este femeia independentă, sigură pe ea în plan profesional, specialistă în domeniul său de activitate, şi care îi dă de înţeles partenerului că se poate descurca perfect în orice situaţie. Rabih este un arhitect din Londra. Se poate încadra în tipologia şarmantului romantic, şcolit în marile capitale europene, înzestrat cu seducătoare trăsături exotice, dar care ascunde neîncrederea în propriile forţe masculine când îi este ameninţată supremaţia în planul autonomiei economice. Se teme de eşec, odată confruntat cu stăpânirea de sine a partenerei, şi de inadecvare când bate la uşă ameninţarea şomajului.
La început, cei doi sunt atraşi puternic unul de celălalt, existând un magnetism puternic, datorită căruia relaţia avansează într-un ritm deopotrivă ameţitor, electrizant şi destul de securizant. Ambii aduc în relaţie o serie de gesturi spontane încurajatoare pentru partener şi reacţii erotice incandescente, dar şi marele bagaj al unor experienţe timpurii solicitante, ce au lăsat în urma lor defense, temeri şi mecanisme psihologice blocante, greu de gestionat în momentele de stres, dezamăgire şi confuzie.
Povestea de iubire dintre Kirsten şi Rabih trece prin toate etapele regăsite în evoluţia multor legături din zilele noastre – atracţia impetuoasă, coagularea sentimentelor profunde, căutarea stabilităţii prin mariaj, asumarea responsabilităţilor parentale, provocările rutinei, tentaţia extraconjugală, încercarea de salvare a relaţiei prin consiliere. Relaţia protagoniştilor ar putea fi cel mai bine concentrată într-una dintre frazele aparţinându-i autorului care intervine, prin explicaţii psihologice, în desfăşurarea poveştii, suspendând ritmul naraţiunii: Se pare că ştim prea multe despre felul cum începe iubirea şi nesăbuit de puţin despre cum ar putea să continue.
Desfăşurarea poveştii este întreruptă frecvent de explicaţiile psihologice, încât vei avea tendinţa de a ţi-l imagina pe Alain de Botton în postura unui profesor care îngheaţă cadrele unui film pentru a emite observaţiile referitoare la resorturile interioare din spatele reacţiilor. De fapt, observaţiile, care amintesc de ideile din cartea Eseuri de îndragostit, dau sarea şi piperul acestui roman, condimentând plăcerea un gen de cititor dornic de a simţi voluptatea autoanalizei la care invită împărţirea firului în patru.
Poate relaţia dintre protagonişti li se va părea una previzibilă celor unşi cu toate alifiile unei vieţi amoroase tumultuoase, care au câteva despărţiri şi deziluzii la activ. În schimb, toate pasajele în care apar concluziile şi ideile formulate de Alain de Botton compensează prin contorsiunile sofisticate din pasajele dedicate interpretărilor psihologice oferite unor detalii aparent banale, dar care pun paie pe focul conflictelor apărute în cuplu.
Cu fiecare amănunt legat de relaţia protagoniştilor, cititorul va avea impresia că devine un arheolog al emoţiilor. Dă la o parte fiecare strat şi replică acidă, pornind tacticos de la certurile şi gesturile impulsive din prezent – considerate nişte clişee amoroase – pentru a descoperi evenimentele din trecutul personajelor, în care pot fi identificate originile problemelor apărute la vârsta adultă. Episoadele dramatice din copilărie, în care ataşamentul a fost zdruncinat de nişte pierderi, demonstrează, prin analizarea lor, că nu mai poţi reduce problemele personajelor la etichete precum tipice sau previzibile, indiferent de cât de familiar sau simplu ţi se părea un anumit protagonist.
Cartea lui Alain de Botton va naşte o serie de revelaţii legate de nişte probleme comune multor cupluri. Poate una dintre cele mai bune idei pe care le poţi trage din povestea cuplului Rabih-Kirsten este legată de necesitatea transformării fiecărui partener dintr-o relaţie într-un explorator al trecutului celuilalt, dar unul înzestrat cu tact, empatie şi abilitatea de a pune întrebări care să nu fie percepute drept intruzive şi mai ales de a gestiona propriile stări contradictorii.
Autorul dezvăluie problemele spinoase din viaţa unor personaje ce pot fi oglinda multora dintre noi, însă nu condamnă sau dojeneşte, ci doar atrage atenţia într-un mod securizant. Cartea lui nu oferă soluţii universal valabile şi nici nu apelează la un alfabet complicat, dar trimite spre lecturi de specialitate. Ce se întâmplă în iubire este în primul rând o pledoarie pentru autoacceptare şi pentru vindecarea copilului rănit din partener, ca bază pentru o relaţie de cuplu sănătoasă.
Unde altundeva ţi-ai putea recăpăta pofta de viaţă dacă nu într-o cafenea puţin ştiută, unde se aude vocea lui Leonard Cohen? te-ar putea întreba Iris, protagonista acestui roman, în timp ce un străin şarmant îi fredonează un vers din I’m Your Man. Ea ştie cel mai bine cum e să nimereşti, după cea mai grea zi, într-o cafenea ieşită din tipare. De la clienţi, proprietar şi mese la denumirea ce ignoră acea sfântă regulă a numelui scurt, de impact.
Să denumeşti un local având un decor discret şi foarte puţine mese Cel mai frumos loc din lume e chiar aici poate fi în ochii trecătorilor ursuzi o ademenire mincinoasă, în ochii cinicilor, o tentativă siropoasă de a-i face pe oameni să zâmbească tâmp, căutând iluzia bucuriilor mărunte, considerate un drog al neputincioşilor. Dar mai există şi unii pentru care magia de zi cu zi, din lucrurile mărunte, e litera de lege, nicidecum o promisiune imposibil de onorat. Spre această magie vrea să te îndrepte Care Santos, ajutată de Francesc Miralles, un autor de cărţi dedicate psihologiei practice, faimos şi datorită romanelor pentru adolescenţi. Şi are toate şansele de a reuşi, ademenind până la urmă şi nişte cititori pragmatici, mereu neîncrezători în forţa poveştilor reconfortante ce ascund detalii apăsătoare ale existenţei umane, dar care sunt deviate în direcţia unui început vindecător, a unei schimbări benefice datorate unor amănunte mai puţin obişnuite, ce răsar de te miri unde.
Fără a-i enerva pe oamenii serioşi, fără a părea superficiali precum autorii-guru de bestsellere ce includ poveşti cu mesaje pozitive simpliste, cei doi scriitori adoptă strategia unui maestru în prepararea unei ceşti de ciocolată sau cappuccino, ale cărei puteri de a resuscita pofta de viaţă nu le pui imediat la îndoială, chiar dacă logica îţi spune că nu-ţi vor alunga (toate) problemele. S-ar putea ca povestea lui Iris, care nimereşte în cafeneaua cu denumire lungă, după o tentativă eşuată de suicid, să nu-ţi pară, la început, demnă de a-ţi reda liniştea într-o perioadă stresantă. Totuşi, asemenea unei ceşti pline de arome ce zgândăresc anumiţi centrii ai plăcerii, romanul are la bază o îmbinare de elemente irezistibile, dar de natură psihologică, printre care nişte replici încărcate de candoarea deloc mimată, presărată în doze discrete, trăiri în surdină, ezitări ce fac jocul dintre doi străini să pară tandru şi mai ales o poftă de viaţă recuperată ireal de rapid, mai ales după traumele şi problemele din trecut, cât se poate de reale. Chiar dacă ţi se va părea tras de păr modul în care Iris ajunge să-şi rezolve problemele restante, strânse precum un maldăr de haine şifonate în mijlocul unui living chic, vei fi tentat să o însoţeşti în căutarea unor miracole pe care le dibuieşte în detaliile banalului cotidian, deloc prietenos cu ea, şi să-ţi imaginezi cum ar fi să te trezeşti, la rândul tău, într-o cafenea ireală pentru majoritatea celor din jur, vizibilă doar pentru anumiţi clienţi fideli, şi să fii salvat de la tristeţe/depresie/zilele cumplite de la jobul stresant de o persoană pe care nu o cunoşti, dar care îţi ghiceşte din prima greutăţile pentru a face în aşa fel încât să ţi se întâmple nişte lucruri stranii, dar plăcute, fără a-ţi pune multe întrebări.
Exact cum se întâmpla în cafeneaua având numele Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, romanul aduce laolaltă problemele reale din societatea contemporană – pierderea, însingurarea, doliul neîncheiat, joburile toxice, defensele autodistructive – şi rezolvările ce par ireale, prin intervenţia miraculosului. Miraculosul poartă, în cazul lui Iris, chipul unui străin pe nume Luca. El se aşează la masa ei pregătit să-i ofere lecţii despre lăsarea trecutului în urmă şi înfruptarea din plăcerile clipei prezente. În ajutorul lui vin un ceas vechi, oprit la o anumită oră, care nu vrea să fie docil în mâinile unui ceasornicar, şi un magician care stăpâneşte o abundenţă de arome, tentante precum născocirile oferite pe tavă de acest Luca, devenit îngerul salvator al lui Iris, dar şi noua ei slăbiciune, ce îi dă viaţa peste cap.
Lista miracolelor continuă. Apare un căţeluş venit din trecutul primei îndrăgostiri, cu tot cu stăpânul spre care s-au îndreptat primii fiori adolescentini ai protagonistei, într-o vacanţă de iarnă. Prinsă între vechea iubire, ce dă buzna insistent în prezent, şi Luca, despre care nu ştie mare lucru şi care se va sustrage din prezent la fel de misterios cum a şi intrat în viaţa ei, Iris asistă uimită la defilarea unor evenimente inexplicabile, precum apariţia şi dispariţia unor oameni ce poartă mesaje din alte vremuri sau a unor locuri ce se transformă peste noapte. Toate se vor succeda într-un ritm narativ ce te absoarbe în lumea personajelor şi îi oferă insolitului chipul firescului.
Pentru aceia care au descoperit-o pe Care Santos datorită romanelor traduse până acum în limba română – Încăperi ferecate, Aerul pe care îl respiri şi Poftă de ciocolată – acest nou roman li se va părea atipic, deşi păstrează multe dintre elementele prin care scriitoarea catalană ţine captivi nişte cititori avizi mai ales de acele poveşti savuroase care să-i extragă brusc din cotidian. Cel mai frumos loc din lume e chiar aici nu are acea naraţiune bogată în ramificaţii ce duc spre diverse perioade importante din istoria Barcelonei, cu multe personaje extravagante şi biografii încărcate de secrete, care să se intersecteze, şi nici nu găseşti numele unor locuri, străzi, familii sau edificii emblematice pentru dezvoltarea oraşului atât de drag lui Care Santos. Acţiunea este mai degrabă minimalistă, desprinsă de reperele unui oraş recognoscibil. Iris ar fi putut locui oriunde străzile duc spre mare şi oriunde o existenţă se încropeşte dintr-o sumă de încercări apăsătoare, ce se scurg până la urmă spre oaze de optimism nebănuite până atunci.
Personajele excentrice, adăugate cu fler de autoare pentru a pigmenta atmosfera din romanele sale, devin, în cazul acestuia, cele trei dimensiuni ale timpului – trecut, prezent şi viitor – explorate psihologic. Deşi cele două condeie par să fi intrat într-o fuziune, încât nu mai poţi şti în ce parte a romanului a contat mai mult influenţa lui Francesc Miralles, considerat responsabil pentru ideile privind aplicarea în viaţa de zi cu zi a soluţiilor oferite de psihologie, modul în care a fost descrisă încercarea lui Iris de a încheia doliul şi relaţia sufocantă cu trecutul îţi îndreaptă atenţia mai degrabă asupra modului în care partenerul literar al lui Care Santos a dirijat naraţiunea şi acel stil captivant al autoarei spre zona mesajelor pozitive. De fapt, acest roman poate fi considerat un experiment reuşit, în care talentul unui povestitor ingenios, care îşi cunoaşte foarte bine publicul, cum este şi Care Santos în cărţile ei, şi psihologia se pot întâlni pentru a oferi şansa lansării unor întrebări dureroase, dar formulate în zona securizantă a vindecării prin lectură, prin catharsis.
Cel mai frumos loc din lume a chiar aici va fi pe placul celor pentru care Alain de Botton, cu ale sale inserţii psihologice în miezul naraţiunii, şi Anna Gavalda, cu al său interes pentru candoarea neobişnuitului camuflat în rutină, sunt autorii preferaţi, capabli de a oferi nişte lecturi ce fac suportabile provocările, traumele şi vinovăţiile fiecăruia, regăsite la personajele favorite şi confundate adesea cu vocaţia pentru eşec. La finalul cărţii nu-ţi rămâne decât să faci o listă cu lucruri/mâncăruri/experienţe (considerate până acum) bizare, însă tentante, pe care nu le-ai încercat, deoarece nu ţi-ai mai oferit şansa unui timp al tău.
Ai terminat facultatea și, în linie cu toate tendințele actuale, te gândești să continui cu un program de master. Ai găsit domeniul care te atrage, ai studiat tematica de examen și la momentul stabilit sfârșești prin a te regăsi pe lista celor intrați la buget. Așadar, dacă te întreabă cineva cât te costă masterul, îi răspunzi, eventual cu un zâmbet larg și o stare de bine, că nu te costă absolut nimic. Mai mult decât atât, poți desigur să subliniezi și că pentru cei plasați sub linie, costul este unul diferit de zero, constând în taxa de școlarizare.
Vă sună cunoscut raționamentul de mai sus? Poate nu neapărat pentru un program de master, ci pentru orice alt tip de bun sau serviciu pentru care nu trebuie să plătim un cost în mod efectiv. Dar oare este acest fapt echivalent cu un cost zero?
Dacă separăm ideea costurilor de materializarea lor monetară imediată (și de imaginea de a scoate bani din buzunar sau cardul din portofel) și cugetăm puțin la modul în care ne alocăm timpul, s-ar putea să realizăm că trebuie totuși să plătim sau să renunțăm la ceva de fiecare dată când facem o alegere.
Dacă ne întoarcem la exemplul masterului, ceea ce pierdem este oportunitatea de a face altceva cu timpul nostru. Această oportunitate se poate exprima ușor în bani dacă ne gândim de pildă că poate renunțăm la un job full-time (în varianta optimistă în care ne putem angaja part-time), deci la o jumătate de salariu pentru următorii doi ani. Dacă luăm în considerare salariul mediu net actual în România, aproximativ 2000 RON, calculul celei mai bune a doua variante la care renunțăm ne duce la valoarea de 24.000RON. În același timp însă, o doua variantă preferată se poate constitui și din alte tipuri de beneficii care ne-ar aduce satisfacție mai mare: un curs de dans, întâlniri mai dese cu prietenii, mai multe călătorii etc.
Așa cum le spune și numele, costurile acestea sunt costuri de oportunitate și deși viața ni le scoate în cale la fiecare pas, suntem prea puțini antrenați să le observăm și ne bazăm deciziile pe ele.
Să ne antrenăm puțin cu un exemplu foarte actual:
Care sunt costurile reale ale contractării unui credit imobiliar?
Răspunsul standard care apare cel mai frecvent se rezumă la identificarea unei anumite rate lunare pentru următorii 30 de ani.
O variantă de mijloc, a unui client mai informat (sau mai “pățit”), este cea care adaugă la valoarea ratei și numeroase costuri de tranzacționare: de la diferențele de schimb valutar ce pot apărea între antecontract și contract, la taxele notariale, comisioanele bancare și alte asemenea elemente de cost, prezentate ca fiind relativ reduse, raportat la valoarea creditului.
Răspunsul cel mai complet este însă cel care include și valoarea acelor renunțări pe care le vom face în următoarea perioadă pentru a ne plăti rata – mai puține vacanțe, mai puține cărți citite (pentru că trebuie să muncim mai mult)… și seria lui “mai puține” poate continua la nesfârșit pe calapodul fiecăruia.
Scopul unui astfel de raționament nu este însă privarea de credite sau de orice alte alegeri pentru care lista renunțărilor este lungă. Dimpotrivă, înțelegerea costurilor pe care le resimțim cu adevărat, în termeni de satisfacție, este utilă pentru a lua decizia într-un mod mai conștient și poate pentru a calibra pe alocuri cheltuielile la care urmează să ne supunem (de pildă, se prea poate ca un credit de 50.000 de euro față de unul de 60.000 de euro să fie mai potrivit în termen de beneficii și costuri reale).
Aparte de cheltuielile materiale, probabil una dintre cele mai importante aplicații ale costurilor de oportunitate este reflectată de decizia de a face anumite lucruri noi înșine sau de a plăti pe altcineva. A ne zugrăvi singuri o cameră va fi probabil mai ieftin decât a angaja un meșter și s-ar putea să fie chiar o experiență amuzantă. Modul de gândire economic ne atrage atenția însă că acest tip de satisfacție trebuie analizată în raport cu valoarea altor activități pe care le-am fi putut face în acel timp. Monetar, poate renunțăm la ore suplimentare de muncă sau la posibilitatea de a oferi un anumit serviciu plătit unui client, deci până la urmă zugrăveala proprie are totuși un cost. Mai mult decât atât, se găsesc ușor și aspecte non-monetare cu impact major în creșterea costurilor: este vorba despre un timp pe care nu ni-l putem petrece cu familia, citind, făcând sport etc.
Această ultimă observație ne conduce la un atribut cheie în mare parte responsabil pentru atitudinea inconștientă față de operaționalizarea costurilor de oportunitate: dacă ne referim la bani doar la nivel de sumă, sensibilizarea nu e prea mare, ci dimpotrivă poate genera efecte de evitare (“nu pot să trăiești chiar tot timpul cu gândul la bani”). Dacă în schimb, transformăm ideea oportunității pierdute prin prisma diferitelor utilizări avute, atunci percepția se schimba.
Într-o campanie de marketing mai veche, IKEA face uz de acest principiu în maniera prin care își promovează un dulap la un preț mult mai mic față de un dulap mai scump, făcut la comandă la un producător tradițional. Diferența dintre cele două obiecte ca și bani este clară, dar dificil de incorporat pentru că trebuie să ne gândim cum să valorizăm calitatea. În schimb, dacă în aceeași sumă de bani ni se spune că putem avea un dulap la comandă și o pereche de pantofi, versus un dulap IKEA și 48 de perechi de pantofi, evaluarea se schimbă radical. Costul de oportunitate este acum foarte clar subliniat. Dacă aleg dulapul la comandă renunț la foarte multe perechi de pantofi….
Problema de neglijare a costurilor de oportunitate se acutizează atunci când suntem confruntați cu magia lui “gratis”. Economiștii încearcă să ne avertizeze prin celebra sintagmă “nu există prânz gratis”, însă ecourile ei nu prea depășesc paginile manualelor de economie. Fraza inițială apare în contextul restaurantelor care ofereau acest chilipir în scopul obținerii de profit din alte tipuri de cheltuieli care însoțesc serviciul oferit gratuit, și anume băuturile. Din perspectiva costului de oportunității, semnalul de alarmă al unui fenomen de tip prânz gratis se reflectă în faptul că alegerile noastre se îndreaptă acolo, cu sentimentul unui mare câștig, fără a mai ține cont de renunțările implicate de această decizie. De pildă, atunci când alegi să străbați orașul în două pentru un bun/serviciu oferit gratuit, nu iei în calcul că te-ai fi simțit mult mai bine petrecându-ți timpul altfel (fără costul și stresul asociat traficului).
Dacă ați început să credeți în forța costurilor de oportunitate, trebuie să mai lămurim însă un ultim aspect înainte de a îmbrățișa această abordare. Există un preț de plătit și pentru identificarea excesivă a acestor costuri. Experimentele arată că persoane ce adoptă acest comportament au într-adevăr o situație mai bună din punct de vedere financiar, însă se simt mai puțin bine emoțional. Explicația este pusă pe seama tiparului de maximizare care ne facem să resimțim mai mult regret și să avem mai puțină încredere în noi. Cu alte cuvinte, există un prag al analizei cost-beneficiu ce deschida calea spre o altă alegere dificilă: mai mulți bani sau o stare de spirit mai bună?
Morala: dacă reușim să calculăm costuri de oportunitate din când în când, există șanse mari să îmbunătățim gradul de raționalitate al alegerilor noastre, iar acest fapt să ne reflecte pozitiv și în situația noastră financiară. Nu este însă nici pe departe o recomandare a economiștilor comportamentali ca optimizarea să acapereze toate deciziile noastre, tocmai pentru că aplicarea ei va deveni din ce în ce mai costisitoare din punct de vedere cognitiv.
Există cel puţin două motive pentru care ar trebui să laşi de-o parte glumele despre Congo şi să citeşti acest roman. Unul este legat de argumentul premiilor literare, care pot valida un autor mai puţin cunoscut şi o aventurare pe acele tărâmuri îndepărtate, dintr-o parte a lumii (considerate, pe nedrept) subdezvoltate. Imediat după ce a fost lansată, cartea scrisă de In Koli Jean Bofane (un autor congolez francofon, stabilit în Belgia) a impresionat criticii şi a primit, printre altele, Le prix des cinq continents de la Francophonie.
Al doilea motiv este legat de calitatea romanului şi de modul ingenios, captivant şi provocator în care autorul foloseşte metaforele, satira inflamabilă, detaliile controversate din subteranele social-economice ale globalizării, elementele tradiţionale africane, simbolurile deturnate în direcţia umorului caricatural prin care zguduie certitudinile ambelor tabere – a neocoloniştilor şi a băştinaşilor, grotescul, empatia şi compasiunea pentru a crea o parabolă contemporană despre natura umană surprinsă între inocenţă, idealuri, speranţă, lăcomie, cruzime, sete de putere, pauperitatea extremă şi violenţa atroce. Vei găsi pasaje năucitoare care te poartă de la realismul brut(al) la un suprarealism izvorât din soluţiile pe care oamenii lăsaţi de izbelişte învaţă să îşi reconstruiască viaţa, părăsind satul ecuatorial în favoarea unei capitale babilonice, pline de contraste, pericole şi tipologii umane care, în imaginarul occidentalului, au densitatea enigmatică a unei păduri expansive din ţinuturile cotropite de clima înăbuşitoare.
Congo Inc., le testament de Bismarck îţi demonstrează că marile bogăţii, maladii sufleteşti lăsate în urmă de luptele absurde, dar şi revelaţiile copleşitoare despre societatea contemporană şi rasa umană se regăsesc, de fapt, în ţările (considerate) mici şi neînsemnate în aritmetica puterii şi a influenţei geopolitice. Poate unora, Congo le pare o ţară măruntă în jocurile mondiale, rătăcită undeva pe drumul dintre progresul adus de armatele ce asigură pacea în ţările devastate de tirania postcolonială şi amintirile unui război civil –unul dintre cele mai sângeroase din istoria recentă a omenirii. Totuşi, în acest roman, Congo este atât un infern al epurărilor în masă, cât şi un paradis al abundenţei mutilat de rapacitatea celor dornici de a-i smulge cu orice preţ resursele preţioase pentru industria ţărilor dezvoltate. Pe tărâmul binecuvantat şi blestemat se întâlnesc visătorii, ariviştii, micii afacerişti, dezrădăcinaţii şi cei care le vând băştinaşilor o pace la suprapreţ, venită la pachet cu binefacerile tehnologiei, ale internetului şi ale viziunii globaliste, ce pot face diferenţa dintre oportuniştii bogaţi şi muritorii de foame din mahalalele capitalei.
Acest Congo al contrastelor halucinante precum un colaj dadaist este văzut prin ochii lui Isookanga, un pigmeu care vrea să renunţe la stilul de viaţă al străbunilor. Nepotul unui şef de trib ce vrea să conserve pădurea ecuatorială sub care zac preţioasele zăcăminte vânate de noii afacerişti răsăriţi după instalarea păcii, el poate fi considerat un extraterestru printre ai săi. Ştie să utilizeze un computer, este un as al jocurilor de strategie, a mers la şcoală, a învăţat cum să folosească motoarele de căutare şi programele ce pot modifica imagini. El nu are de gând să urmeze sfaturile unchiului ce vede numai prapăd acolo unde descurcăreţul nepot Isookanga zăreşte un viitor promiţător odată cu eforturile autorităţilor de a introduce electricitatea în satul tribului său. Nu vrea să îmbătrânească asemenea unchiului său, pierdut în mijlocul sălbăticiei şi înecat în vegetaţia devenită un iad al înapoierii pentru cei ce visează la progres (dacă e să-i dăm crezare visătorului ambiţios ce vrea să ia calea oraşului).
Protagonistul romanului este prins între două lumi, dar se debarasează fără prea multe remuşcări de influenţa uneia dintre ele – cea tradiţională, în mijlocul căreia s-a născut şi a copilărit. Nu mai aude vorbele înţelepte ale unchiului său de când şi-a băgat în cap ideile unei dezvoltări economice bazate pe accesul nelimitat la internet şi pe avantajele oferite de capitalismul global. Visează la o bunăstare ce nu mai poate fi atinsă urmând calea strămoşilor ce au trăit în comuniune cu natura, de aceea decide că trebuie să plece cât mai repede spre Babilonul congolez, găsit în capitala Kinshasa, deşi nici aici nu scapă de blestemul inadecvării pe care o resimţea puternic şi printre ai săi, deoarece pentru orăşenii ce se cred moderni, un pigmeu nu inspiră încredere, fiind un simbol de rău augur ce le aminteşte de Africa primitivă. Dar Isookanga nu se dă bătut. Se dovedeşte a fi cum nu se poate mai tenace, inventiv şi rebel.
Plecat din junglă după ce şi-a atribuit o identitate falsă pentru a se da drept nepotul cuiva important din capitală, ajunge pe străzile controlate de găştile formate din copiii străzii proveniţi din rândul orfanilor de război. Aruncat în furnicarul celor împinşi în zona micilor delincvenţi, intră sub aripioara protectoare a unei adolescente de temut în lumea vagabonzilor ce mişună după lăsarea serii în zona Marii Pieţe din Kinshasa. Printre aceşti marginali ce se încumetă să se ia la harţă chiar şi cu seful poliţiştilor, Isookanga îşi descoperă calităţile de mic întreprinzător. Îi vin primele idei de afaceri şi îşi găseşte şi un asociat – un chinez venit să se îmbogăţească din afacerile cu statul congolez, dar care a fost păcălit de angajatorul său ce l-a abandonat fără un şfanţ în capitala africană. Câştigă încrederea unui comandant vinovat de crime împotriva umanităţii. Alături de acest criminal de război, protagonistul visează să dea marea lovitură explorând pădurea ecuatorială unde locuiesc ai săi, pentru a-i extrage comorile din subsol. Fără a-i păsa de urmările nefaste asupra mediului, pe care le consideră o glumă, Isookanga vrea să vândă resursele pământului natal pentru a face parte din lumea Africii modernizate, cosmopolite şi înavuţite prin industrializarea accelerată, renegându-şi originile şi valorile tribale.
Romanul scris de In Koli Jean Bofane are o desfăşurare alertă şi antrenantă precum un film de aventuri cu substrat social-politic, dar unul regizat pentru a fi prezentat la marile festivaluri dedicate filmelor de artă, unde consistenţa şi originalitatea abat atenţia de la prejudecăţile sau clişeele asociate Africii de abanos. Îi atrage şi pe cititorii avizi de naraţiunea trepidantă, şi pe cei interesaţi de o analiză referitoare la modul în care a evoluat societatea ultimelor două-trei decenii, şi pe cei pasionaţi de istorie, şi pe cei dornici de o călătorie (măcar) literară prin zonele periculoase însă pline de poveşti din ţările exotice, dar mai ales pe cei interesaţi de maşinaţiunile obscure din culisele politicii mondiale.
De fapt, autorul face din aventurile pigmeului Isookanga o satiră corozivă, acuzatoare şi demitizantă la adresa discursului oferit de reprezentanţii unor instituţii vitale din ţările considerate paznici ai drepturilor omului şi ai democraţiei, gata oricând să dea lecţii de pace, deşi colcăie de angajaţi coruptibili odată ajunşi în ţările slab dezvoltate, şi care au alte intenţii decât cele oficiale şi o mare doză de ipocrizie dublată de lăcomie. În romanul său, militarii occidentali veniţi să restabilească pacea şi să stingă viitoarele focare ale unui război civil încep să întreţină ei înşişi un monstru nesăţios, făcând afaceri cu marii criminali de război şi oferindu-le armele ce alimentează măcelul. Cei care propovăduiesc valorile creştine transformă biserica într-o afecere piramidală, cu ajutorul donaţiilor oferite cu generozitate de acei enoriaşi cu dare de mână şi conştiinţa încărcată. La rândul lor, organismele internaţionale îşi apără propriile interese politice, menţinându-şi influenţa în regiune cu preţul amânării unei condamnări necesare vindecării colective odată cu tragerea la răspundere a celor implicaţi în genocidul din Rwanda şi Congo. Militarii şi rebelii care au ras de pe faţa pământului comunităţi întregi ajung peste noapte, în urma tratatelor de pace, falşii protectori ai unor întinderi de vegetaţie considerate plămânii verzi ai planetei, dar care, în secret, sunt vândute noilor afacerişti care până mai ieri au fost şefii rebelilor cruzi.
Tot acest paienjeniş global plin de masacre, minciuni, interese mascate, abuzuri ale colonialismului de tip nou, mult mai bine deghizat, este reprezentat de imagini ce oscilează între scenele unui film realist dur şi colajul metaforic folosit sub forma unei satire ce pune sub lupă atât obsesia pentru dominaţia economică a omului din ţările avansate, emancipate prin democraţie, cât şi metehnele africanilor păcăliţi de mirajul unei îmbogăţiri ale cărei scopuri şi efecte nu o înţeleg. De fapt, In Koli Jean Bofane a formulat un avertisment literar îndreptat spre noi toţi, prinşi într-o complicitate a slăbiciunilor şi a dependenţei de consumul fără limite. Dar o face prin simboluri ce duc obiceiurile omului modern spre zona metamorfozelor inventive, ce sporesc interesul pentru stilul acestui scriitor.
Autorul romanului te va impresiona prin talentul de a pune cap la cap elementele ce au dus la sărăcirea ţării sale, alcătuind mai degrabă o compoziţie efervescentă, în care tot ce bănuiai despre Congo este distorsionat într-un periplu deopotrivă lucid şi delirant. În acest periplu normalitatea se dilată, luând forma neverosimilului devenit, la un moment dat, credibil. Goana după resursele naturale este reflectată de un joc devenit popular la nivel mondial, în care jucătorii trebuie să imite comportamentul militarilor şi ai dictatorilor sângeroşi. Apa congoleză este vândută la un preţ ridicat după ce apare steagul Elveţiei pe sticlă. Nişte copii schimbă soarta capitalei, negociind la sânge cu adulţii influenţi. Apocalipsa venită odată cu progresul este anunţată de moartea unei feline ce stăpânea pădurea unde trăiau strămoşii lui Isookanga.
Pentru acei cititorii din ţările ferite de conflicte sângeroase, capabili să treacă peste câteva pasaje greu de suportat, legate de războiul civil, romanul Congo Inc., le testament de Bismarck are forţa unei revelaţii referitoare la o lume aflată pe alte meridiane, dar atât de aproape de ei. O lume adesea uitată, dar având ramificaţii dincolo de continentul african, şi care palpită în subsolurile întunecate ale multor ţări stabile.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
