Filmul premiat la Berlinale, Ana, mon amour, a reuşit să readucă în prim-plan un roman aşa cum le-ar plăcea impudicilor inteligenţi, capabili de o sinceritate abrazivă, ce s-au simţit folosiţi în relaţia de cuplu. Un roman care a reuşit să radiografieze şi amuzant, şi dezolant, şi impudic, o relaţie de iubire din România contemporană, într-o poveste care să ţi se pară atât familială, cât şi destul de îndepărtată de realitatea imediată din cauza unor detalii insolite, fireşti doar pentru cei având nişte studii de psihologie la activ.
Luminiţa, mon amour s-ar fi putut numi foarte bine şi Cronica unui dezastru amoros anunţat. Este un carusel de stări contradictorii, de situaţii pe cât de picante, pe atât de insuportabile pentru parteneri. Un du-te-vino între acel extaz de la începutul vieţii sexuale din timpul marii eliberări ce are loc în anii studenţiei şi agonia partenerului vampirizat de pretenţiile, din ce în ce mai ciudate (şi nu din universul deliciilor sexuale) ale celuilalt.
Relaţia dintre protagonist (devenit naratorul poveştii) şi Luminiţa, o tânără pe care o întâlneşte într-un cămin faimos din campusul bucureştean, te va intriga, te va amuza, te va speria şi te va face să-ţi simţi inima în gât la citirea amunitor pasaje. Cezar Paul-Bădescu a ştiut cum să rostogolească întâmplările şi emoţiile personajelor sale astfel încât să amestece stupefacţia, compasiunea, amuzamentul, cinismul, empatia, dispreţul, teama şi dezgustul, să le dozeze într-un cocktail de stări pe care să ţi-l servească fără menajamente.
Povestea dintre Cezar şi Luminiţa, care ar fi putu fi una obişnuită, dintre doi studenţi expulzaţi din cuminţenia provincială direct în haosul capitalei, are, însă, toate ingredientele unei iubiri cu desfăşurare neaşteptată, ce dă o întreagă existenţă peste cap. Şi această dramatică turnură este legată de modul în care este construit personajul feminin, al cărui mister este alimentat de o vastă colecţie de simptome, fobii, schimbări ale dispoziţiei şi oscilaţii între euforia erotică şi apatia cu manifestări anxioase, care i-ar da bătăi de cap şi unui cititor având cunoştinţe de psihologie. De fapt, romanul ia forma unei confesiuni şocante precum o autoflagelare puse pe tavă de personajul masculin. Acesta, cu francheţea dezarmantă a învinsului asumat, vrea să te anunţe, de la primele pagini, că vei avea parte de retrospectiva unei existenţe masculine distruse încă de la începuturile virile, de o singură femeie. Este aceea întâlnită în vremurile studenţiei petrecute la cămin, în vremurile în care Grozăveştiul era pentru mulţi foşti liceeni, ce au muncit pe brânci pentru admitere, locul dezvirginării (măcar) psihologice, dacă nu şi de altă natură. Totuşi, romanul nu este un şir de acuze misogin-fatalist aduse naturii feminine, ingrate şi perfide, ci o cascadă de autoinvinovăţiri, în care irosirea şi dezolarea sunt picurate în fiecare pagină cu plăcerea autoironiei nemiloase.
Pentru personajul masculin, din perspectiva căruia vedem întreaga relaţie derulată rapid, nu există decât un vinovat: fraierul care a fost el însuşi în studenţie. Fiecare detaliu al acestei calamităţi afective, ce i-a măcinat cei mai frumoşi ani acestui entuziast student la Litere, fără experienţa vieţii, ci doar cu visuri de geniu neînţeles, este însoţit de umor, acel gen de umor care te face să te simţi vinovat când îţi vine să hohoteşti de râs la citirea unor pasaje dureroase. Protagonistul îşi transformă autocritica masochistă într-o caricatură în care se vor oglindi mulţi bărbaţi în toată firea, ce ajung să îşi rememoreze amorurile explozive din studenţie, ca apoi să se întrebe: Ce dracu a fost în capul meu, atunci?
În ciuda orientării spre latura maladivă, a dependenţei emoţionale, a simbiozei dintr-un cuplu, scriitura nu are lentoarea observaţiei introspective, ci este mai degrabă alertă, simptomele şi ciudăţeniile petrecându-se într-o spirală ameţitoare, în care aluneci brusc. Multe pasaje din roman îţi dau impresia că urmăreşti un film al căderii în dezastru. Şi nu întâmplător acest roman a stat la baza unui film românesc nonconformist de succes, mai ales pentru festivalurile din afară. Pe lângă subiectul ce permite o abordare curajoasă a intimităţii sexual-afective prin ocolirea clişeelor odată cu devierea amănuntelor patologice într-o zonă a somatizărilor devenite simboluri cu semnificaţii ambigue, numai bune de exploatat în experimentele cinematografice având finaluri deschise, această cronică a iubirii zbuciumate până la epuizarea psihică devoratoare de vieţi se intersectează cu veşnicul univers familial autohton, seducător (se pare, pentru criticii străini), ce bântuie prin apartamentele devenite un personaj în sine al noului val cinematografic. Exact ca într-un film, în acest roman, unele scene degajă atmosfera tipică unui film din noul val românesc, dar apatia este alungată de intensitatea imprevizibilă a intimităţii emoţionale din cuplu, o perpetuă sursă de întrebări fără un răspuns clar. Scenele oscilează între căminul studenţesc – deşi fauna zgomotoasă, variată şi (uneori) dubioasă ce asigură figuraţia care dă sarea şi piperul unui astfel de roman despre acea perioadă a vieţii este anemic reprezentată – şi decorul cenuşiu al spaţiului familial din apartamentul claustrofob trist, care te îngheaţă şi te îngreţoşează de obicei la un film autohton. Găseşti aceiaşi părinţi obtuzi, consideraţi nişte relicve tâmpe şi inadaptabile ce bântuie târâind nişte obiceiuri care stârnesc râsul, dar te şi revoltă, aceleaşi discuţii care nu mai duc la rezolvări şi care degenerează în replici grele (în cel mai bun caz), şi acelaşi conflict între generaţii.
Cezar Paul-Bădescu are talentul de a reda fără patetism acea disperare ce se depune treptat, după ce personajele trec prin toate etapele unei relaţii toxice, începute în perioada primelor tentative amoroase devenite un simulacru iluzoriu al unei legături stabile, când lipsa experienţei de viaţă şi necunoaşterea contradicţiilor ascunse în partea nevăzută a psihicului zdruncinat de traume nasc monştrii debusolării şi ai regretelor tardive. Asemenea oricărei iubiri studenţeşti obişnuite, şi cea dintre protagonist şi Luminiţa debutează cu o ploaie de voluptăţi epidermice (precedate de nişte discuţii despre literatură) înghesuite într-o cameră de cămin şi intercalate cu spasmele inexplicabile (ce nu fac parte din tabloul plăcerii) ale ei, spre debusolarea lui. Se continuă cu tentativa de a explora, de a vindeca şi de accepta problemele celuilalt, în momentele de acalmie sexuală, etapă de multe ori terminată cu frustrare şi neputinţa de a schimba ceva. Explorarea celuilalt înseamnă de fapt efortul lui Cezar de a înţelege şi lecui fricile inexplicabile şi fobiile iubitei. El se transformă treptat în salvator, infirmier, terapeut şi prizonier. Când eşecul ameninţă să preia controlul şi să ducă spre un final dureros, apare decizia uniunii sfinte, într-un moment de rătăcire mistică. Protagonistul o convinge pe Luminiţa să frecventeze lăcaşuri sfinte pentru a împlini taina căsătoriei, sperând să gonească astfel demonii psihicului tulburat, curăţat prin slujbe, cărţi sfinte, abstinenţă, cumpătare şi post.
Probabil că Luminiţa ar fi completat lista femeilor excentrice din viaţa lui Freud, care, prin tulburările lor i-au pavat drumul spre glorie odată devenite cazuri faimoase, ce au dat în vileag contorsiunile inconştientului uman, vinovate pentru defense absurde, obsesii tragicomice, bizarerii şi ritualuri aberante de stăpânire a fricii. Însă autorul nu-şi supune personajul feminin unui îndelung proces de vindecare psihanalitică pentru a-l expune captivant în paginile romanului (psihologul apare, dar este la rândul lui un depozitar de bizarerii, în ochii lui Cezar). Mai degrabă protagonistul vrea să-i ia locul unui elev silitor de-al lui Freud, rătăcit în zilele noastre, dar ambii parteneri trec prin cabinetele unei tămăduitoare pasionate de orientalismul de almanah ezoteric tipărit de şarlatani. Cauzele fobiilor şi ale comportamentului fără noimă în ochii neiniţiatului în tainele psihologiei rămân un mister. De fapt Cezar Paul-Bădescu face un slalom amuzant şi zeflemitor printre aşteptările cititorului îndopat cu lecturi de specialitate. Insinuează că Luminiţa ar fi jucat, la prima criză, un pic de teatru pentru a părea interesantă în ochii tocilarului virgin de la Litere, pentru care patologicul intra în tabloul excentric ispititor al unui geniu, că doar adevăratul cămin şi totodată templu al artistului este numai balamucul. Crizele puse în scenă de Luminiţa erau o confirmare a unei personalităţi aparte pentru studentul care vedea în problemele grave din trecutul unui artist cu adevărat dăruit cu har acelaşi semn al maturizării pe care puştii fricoşi ce se visează duri îl văd în şederea la puşcărie a unui infractor legendar la ei în mahala, care s-a iniţiat în tainele vieţii riscante pentru a impune respect în ochii novicilor.
Luminiţa nu va fi singura prezenţă memorabilă din biografia protagonistului. Suişurile şi coborâşurile relaţiei imortalizate într-un schimb de e-mailuri sunt presărate de apariţiile unor personaje secundare cu potenţial exploziv, reacţii la fel de absurde, ieşiri nervoase transformate în scene de un comic stupefiant, uneori grotesc, în care apare de fapt satirizat românul din contemporaneitatea zguduită de crize, debusolări şi reţete clişeistice pentru o mai bună regăsire de sine. Poate Luminiţa, mon amour li se va părea un roman incomplet celor dornici de incizii psihanalitice serioase aplicate personajelor, mai ales celor feminine. Pentru cei obosiţi de săpatul sisific după cauzele psihologice, orientarea asupra aberantului lăsat în plata lui, adică neelucidat, romanul este o defulare prin lectură. Ei îşi vor spune că autorul a luat o decizie înţeleaptă când a refuzat să caute până la capăt originile crizelor feminine, oricum imposibil de înţeles de către o minte masculină şi când a preferat să redea, în schimb, felul în care studenţaşul naiv îşi reprezintă lumea fiinţelor cu purtări absurde, fie că este vorba de parteneră, fie de părinţii lui sau ai ei. Periplul acestuia printr-o lume a reacţiilor disproporţionate şi a celor ce fug de propriile traume devine un duş rece pregatit oricărui visător ce a flirtat măcar o dată în viaţa lui cu extravaganţele psihicului încâlcit, creazând că doar aşa poate evolua, dar a uitat să se retragă la timp din fantasmele despre genialitate, feminitatea dezinvoltă şi excentricitate.
Asemenea partenerei sale, Cezar devine sclavul propriilor defense. Doar că el este nevoit să iasă din carapacea izolării ce oferă iluzia siguranţei pentru a deveni un simbol al întâlnirii unei minţi rătăcite cu o societate a oamenilor plini de răni sufleteşti, aşa cum erau şi părinţii Luminiţei, esuaţi într-un oraş gri, care ajunge să capete în mintea lui Cezar imaginea unui marasm în care bălteau primitivismul, mizeria, violenţa, bârfa şi urmele unui comunism ce a deformat caractere.
