Fanii lui Roberto Bolano trebuie să se treacă pe lista lor şi noutăţile Editurii Univers. Patru noi traduceri ale operelor sale cult îi aşteaptă pentru a-i atrage în strania lume a scriitorului chilean. Oferta Editurii Univers include şi cărţile unor scriitori turci, prozele scurte scrise de Ali Smith (careia i s-a dedicat o serie de autor) şi de Jose Regio, unul dintre cei mai buni autori portughezi. Nu vor lipsi nici romanele de suspans, cu detectivi.
O povestioară lumpen de Roberto Bolano
Ultima carte publicată de Roberto Bolano, romanul O povestioară lumpen (tradus de Simona Sora), este o poveste despre crizele adolescenţilor şi pericolele unei lumi necunoscute spre care se îndreaptă aceştia. În centrul romanului se află doi fraţi din Roma care ajung orfani peste noapte. Renunţă să mai frecventeze liceul şi îşi găsesc un job. El, la o sală de gimnastică, ea, la un salon de coafură. Viaţa lor este condimentată de nişte colegi de apartament dubioşi, un bolognez şi un libanez.
Trei de Roberto Bolano
Prin volumul Trei îl vei descoperi pe Roberto Bolano prin intermediul unor poeme traduse de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Iată o mostră din volumul de poeme: Zice că e bine. Tu zici că eşti bine şi te gândeşti că într-adevăr ea e bine şi că într-adevăr tu eşti bine. Privirea ei e superbă, ca şi cum ar vedea pentru prima dată ceea ce şi-a dorit toată viaţa. Apoi vine răsuflarea putredă, ochii goi deşi ea zice (în timp ce tu rămâi tăcut, ca într-un film mut) că infernul nu poate fi lumea în care trăieşte. Tăiaţi mizeria asta de text!, strigă. Caleidoscopul ia chipul singurătăţii. Poc, face inima ta.
Câinii romantici de Roberto Bolano
Un alt volum de poeme, tradus tot de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, este şi Câinii romantici.
O iubire nebună.
Un vis înăuntrul altui vis.
Şi coşmarul îmi zicea: vei creşte.
Vei lăsa în urmă imaginile durerii şi ale labirintului
şi vei uita.
Dar pe atunci să creşti era totuna cu o crimă.
Sunt aici, am zis, cu câinii romantici
şi aici o să rămân.
Al treilea reich de Roberto Bolano
Al treilea reich este un roman labirintic năucitor, care va fi pe placul celor impresionaţi de un alt roman cult scris de Bolano – 2666. Densitatea narativă implică planuri halucinante, personaje tenebroase, iubiri stranii şi dependenţa de wargames. Titlul romanului se referă şi la jurnalul scris de personajul central, Udo, un tânăr german care îşi petrece vacanţa în Spania alături de iubita lui. Existenţa îi este dată peste cap de apariţia unei foste iubite, a doi conaţionali misteriosi, a unor localnici având planuri secrete şi a unui sud-american misterios care îl provoacă la o partidă de Al treilea reich. Tradus de Lavinia Similaru, acest roman promite o parabolă insolită despre istoria reinterpretată.
Femei şi poveştile lor de Jose Regio
Jose Regio este un scriitor emblematic pentru literatura portugheză a secolului XX. În volumul Femei şi povestile lor, tradus de Georgiana Bărbulescu, prezintă dramele a şapte protagoniste, fiecare simbolizând o ipostază a feminităţii. Vei descoperi femeia devotată unui bărbat infidel, femeia-mamă, femeia ce pune libertatea mai presus de orice sau femeia pasională.
Prima persoană şi alte povestiri de Ali Smith
Prozele scurte scrise de Ali Smith prezintă într-o manieră inedită nişte situaţii dramatice apărute în existenţa obişnuită. Ambiguitatea şi turnura bizară alcătuiesc un joc al perspectivelor înşelătoare legate de nişte personaje în care se poate regăsi fiecare cititor. Traducerea volumului Prima persoană şi alte povestiri îi aparţine Dianei Crupenschi.
Trei oameni pe drum de Tuna Kiremitci
Cunoscut publicului din România datorită cărţii Rugăciunile rămân aceleaşi, Tuna Kiremitci, un autor ce face parte din noul val al literaturii turce, nu se dezice de stilul său nici în romanul Trei oameni pe drum. Îmbină duioşia, empatia, istoriile de viaţă tulburătoare ale unor străini ce se intersectează şi un trecut plin de răni. Trei oameni pe drum, tradus de Andreea Popescu, spune povestea a trei personaje care urmează o cale menită să le schimbe. Cititorul va călători alături de ele printr-un Istanbul al amintirilor.
Insulele de A. Alberts
Insulele (tradus de Alexa Stoicescu) este un roman halucinant despre un spaţiu aparte, descoperit pe o insulă exotică de către un bărbat venit din exterior. Acesta găseşte o lume în care timpul curge diferit şi în care toropeala se va suprapune peste nişte întâmplări bizare.
Agentul 6de Tom Rob Smith
Cei pasionaţi de literatura ce include aventuri cu spioni, personaje obsedate de nişte crime nerezolvate, suspans, intrigă politică, mistere şi adrenalină vor fi curioşi în legătură cu Agentul 6, roman tradus de Oana Celia Gheorghiu. Tom Rob Smith, cunoscut de cititori datorită romanului Ferma, a îmbinat o dramă personală cu evenimentele petrecute în timpul Războiului Rece. Lev Demidov, un fost agent KGB şi personajul central, încearcă să afle adevărul despre moartea soţiei lui, călătorind prin Moscova, New York şi Kabul.
Darurile mamei de Cecilie Enger
Îmbinând ficţiunea şi autobiografia, Cecilie Enger spune o poveste emoţionantă despre amintirile rămase ca mărturie despre o lume disparută, odată cu plecarea mamei. Când personajul feminin central din acest roman află că mama ei vârstnică nu se va mai întoarce în casa familiei, începe să golească de lucruri casa unde a crescut. Ea descoperă într-un sertar o listă a lucrurilor primite de mama ei de-a lungul anilor. Această listă va repovesti istoria unei familii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Romanul Darurile mamei, distins cu Premiul Criticilor în 2013 şi cu Premiul Librarilor din Norvegia, a fost tradus de Carmen Langseth.
Între 24 şi 28 mai 2017, Editura Art le-a pregătit vizitatorilor de la Bookfest noutăţi pentru toate gusturile, de la cele dedicate pasionaţilor de avangardă la volumele pentru cei dornici de a (re)citi operele unor clasici precum Faulkner sau Tennessee Williams. Cei interesaţi de biografiile scandaloase din istoria artei vor avea parte de o carte amuzantă, care dă în vileag slăbiciunile şi viciile marilor scriitori. Acestor surprize li se alătură câştigătorul Premiului Pulitzer în 2016 şi o carte inclusă pe lista finalistelor pentru Man Booker Prize 2016. Literatura suedeză, celebrată în cadrul actualei ediţii a Bookfest, va fi reprezentată la standul Editurii Art de romanul Un bărbat pe nume Ove.
Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman
Romanul care a inspirat unul dintre cele mai bune filme ale lui 2016, inclus şi pe lista nominalizărilor la premiul Oscar decernat celui mai bun film străin, Un bărbat pe nume Ove a fost tradus şi în limba română, de Andreea Caleman. Suedezul Fredrik Backman celebrează frumuseţea diversităţii etnice printr-o poveste emoţionantă ce îi are în prim-plan pe domnul Ove, un mizantrop morocănos (în ochii vecinilor), şi pe familia de iranieni plini de viaţă, care se mută chiar lângă casa lui. Dacă mai adăugăm şi o pisică simpatică şi cam lipsită de noroc, obţinem o poveste încântătoare despre îmblânzirea ursuzilor, pentru toate vârstele.
Primăvara la Roma a doamnei Stone de Tennessee Williams
Primul roman scris de Tennessee Williams – care a beneficiat de-a lungul anilor de nişte ecranizari cu actori celebri în rolurile principale, printre care Helen Mirren şi Olivier Martinez (2003) sau Vivien Leigh şi Warren Beatty (1961) – este o poveste seducătoare şi tulburătoare despre pasiune, iluzii dureroase, vulnerabilitate feminină şi erotism. Acţiunea se petrece pe străzile Romei încă bântuite de cel de-al Doilea Război Mondial, unde femeile bogate de peste ocean îşi caută alinarea în braţele unor localnici atrăgători. Una dintre ele este şi doamna Stone, o actriţă americană aflată la finalul carierei. Ea va intra într-o lume în care ispita, obsesia unei tinereţi pierdute şi autoamăgirea se împletesc năucitor, aşa cum numai în opera lui Tennessee Williams poţi întâlni. Tradus de Domnica Drumea, Primăvara la Roma a doamnei Stone face parte din colecţia de autor dedicată marelui autor american.
Simpatizantul de Viet Thanh Nguyen
Simpatizantul este un debut literar încununat cu Premiul Pulitzer în 2016, tradus în limba română de Tatiana Dragomir. Scriitorul Viet Thanh Nguyen a îmbinat elementele unui thriller politic, satira,istoria şi demascarea colonialismului. În centrul romanului se află un dublu agent comunist, jumătate francez, jumătate vietnamez, care ajunge în America după căderea Saigonului, pentru a-şi construi o nouă viaţă. Încercând să se piardă în lumea imigranţilor asiatici, va ajunge să mediteze asupra noii sale identităţi, dar şi asupra vinovăţiei şi trădării. Pe fondul unei istorii sângeroase, povestea este una trepidantă, care abundă în drame sângeroase, dar şi reflecţii despre condiţia umană în secolul XX.
Un proiect sângerosde Graeme Macrae Burnet
Finalist al Man Booker Prize în 2016, Un proiect sângeros a fost considerat o variantă scoţiană a romanului Cu sânge rece, scris de Truman Capote, şi comparat cu faimoasa poveste japoneză Rashomon, a lui Akutagawa, datorită înşelătoarei schimbări de perspectivă. Romanul-puzzle tradus de Alex Văsieş explorează ancheta care a dus la condamnarea unui tânăr de 17 ani, considerat autorul unui triplu asasinat comis într-un sat scoţian, în anul 1869. Declaraţiile vecinilor scoase din arhivă, rapoartele medico-legale, evaluările psihologice şi alte documente contradictorii sunt întoarse pe toate părţile cu scopul de a demonstra cât de complicată poate fi mintea umană şi legătura dintre om şi comunitate.
Lenin Dada, scrisă de Dominique Noguez
Dadaismul un curent artistic inepuizabil, la fel de captivant şi misterios, chiar şi peste o sută de ani. Cartea lui Dominique Noguez promite să arunce în aer certitudinile şi canoanele, aşa cum au făcut-o şi apariţiile lui Tristan Tzara la faimosul Cabaret Voltaire din Elveţia. Frecventat de crema avangardei din secolul trecut, Cabaret Voltaire a fost locul unde s-au întâlnit revoluţionarii creativi din domeniul artei cu Lenin, asociat mai degrabă cu distrugerea. Lenin Dada, tradusă de Raluca Dincă, prezintă o viziune şocantă şi incomodă asupra intersectării dintre Tristan Tzara şi Lenin. Spritul borgesian, sarcasmul erudit, controversa inteligent gestionată şi perspectiva istoriei alternative se îmbină pentru a demonstra cât de apropiate au fost mişcările politice de experimentele nonconformiste.
Viaţa secretă a marilor scriitori deRobert Schnakenberg
Marii scriitori nu au fost nişte sfinţi, şi nici adepţii echilibrului psihologic, iar cartea Viaţa secretă a marilor scriitori o dovedeşte din plin, în culori vii şi caricaturi incisive. Maniile, obsesiile, viciile şi alte schelete din spatele condeiului alcătuiesc un mozaic halucinant şi captivant, dar şi arma ideală împotriva celor care spun că lumea geniilor este una plictisitoare, desprinsă de plăcerile (foarte lumeşti) ale celor normali. Cartea lui Robert Schnakenberg, ilustrată de Mario Zucca, tradusă de Mădălina Vasile, ne aminteşte că marii scriitori au avut şi ei defecte lumeşti, doar efectele au fost unele ieşite din comun.
Lumină în august de William Faulkner
Lumină în august (tradusă de Iulia Gorzo) este considerată una dintre capodoperele lui Faulkner. Cartea explorează lumea Sudului din perioada segregărilor. O lume văzută din perspectiva unui paria, aflat între societatea albilor şi a celor având origini africane. În periplul său prin acest Sud pe cât de crud, pe atât de ofertant din punct de vedere literar, personajul central întâlneşte părinţi adoptivi bigoţi, vânzătoare de plăceri, fete bătrâne şi alţi semeni excentrici, gata să ofere un spectacol al fragilităţii.
Pogoară-te, Moisede William Faulkner
O altă surpriză oferită fanilor lui Faulkner este reprezentată de încă o apariţie din seria de autor dedicată acestui mare scriitor. Este vorba despre Pogoară-te, Moise, un roman format din povestirile transgeneraţionale ce îi au ca protagonişti pe cei din familia McCaslin. Romanul a fost tradus de Mircea Ivănescu.
Oryx si Crake de Margaret Atwood
Primul roman al unei trilogii care va continua cu Anul Potopului şi MaddAdam, romanul Oryx şi Crake este o distopie ce îmbină toate ingredientele unei imagini apocaliptice futuriste: viruşi distrugători, experimente, laboratoare genetice, mercantilism şi cutremure sociale. Pe fondul acestor evenimente înspăimântătoare, Crake pune la cale un experiment genetic, prin care să creeze o nouă specie de hominizi ce vor putea să se adapteze la noua lume. Romanul a fost tradus de Florin Irimia.
Jurnal trist de Katherine Mainsfield
Îmi doresc o grădină, o căsuţă, iarbă, animale, cărţi, tablouri, muzică. Şi, ca rod al tuturor acestora, ca expresie a tuturor acestora, doresc să scriu declara Katherine Mansfield, una dintre cele mai bune scriitoare de la începutul modernismului, despre care buna ei prietenă, Virgia Woolf, declara că este singura autoare a cărei proză i-a stârnit vreodată invidia. Jurnal trist, tradus de Antoaneta Ralian, a supravieţuit datorită unei promisiuni încălcate. Soţul autoarei nu a vrut să-i ardă însemnările, aşa cum i-a fost cerut, şi a făcut posibilă descoperirea unei relaţii mistuitoare între literatură şi rezistenţa în faţa bolii. Katherine Mansfield a lăsat, prin jurnalul ei, o imagine a modului în care suferinţa modelează arta şi conştiinţa, situată între melancolie, sarcasm, putere interioară, speranţă, dezolare şi o incurabilă poftă de scris.
Între 24 şi 28 mai va avea loc ediţia din 2017 a târgului de carte Bookfest. Editura Vellant le-a pregătit surprize cititorilor fideli ai scriitorului din noul val al literaturii franceze – Jean-Baptiste Del Amo. Nu lipsesc nici prozele scurte ale uneia dintre cele mai mari scriitoare americane – Lydia Davis, şi nici romanele a doi autori importanţi din spaţiul iberic – Alvaro Pombo şi Juan Jose Millas.
Pornographia de Jean-Baptiste Del Amo
Jea-Baptiste Del Amo a surprins plăcut criticii şi cititorii încă de la debutul încununat cu Premiul Goncourt – O educaţie libertină. Cel de-al treilea roman al său – Pornographia – îi consolidează reputaţia de autor ce îmbină sfredelitor erotismul şi viziunea realistă asupra unei anumite epoci. Dacă în primul roman Jean-Baptiste Del Amo aruncă o privire imcomodă asupra Franţei dinaintea lui Napoleon, în Pornographia scriitorul preferă tonul unei reflecţii incandescente asupra singurătăţii din secolul nostru. Lubric şi melancolic, acest roman trece dincolo de vulgaritate, în ciuda unor imagini explicite. Romanul tradus de Aurelia Ulici a câştigat Premiul Sade în 2013.
Un impuls bizarde Lydia Davis
Bookfest 2017 le aduce surprize şi celor care preferă mai degrabă proza scurtă. Editura Vellant continuă proiectul dedicat traducerii în limba română a integralei prozei scurte semnate de Lydia Davis, una dintre cele mai bune scriitoare contemporane, al cărei talent o apropie de Hemingway, dar şi de Julio Cortazar, Kafka (devenit personajul uneia dintre povestiri) sau Milorad Pavic datorită insolitului cu tentă absurdă şi experimentală. Al doilea volum din intergrala prozei scurte – Un impuls bizar – include prozele din volumele Samuel Johnson este indingnat (2001) şi Tulburări diverse (2007). Traduse în limba română de Luana Schidu, aceste povestiri abordează într-o manieră originală subiecte precum dramele dintr-un cuplu, teama de moarte şi relaţiile familiale.
Eroul din mansardă, romanscris de Alvaro Pombo
Cei pentru care o lectură bună include saga unei familii cantonate în alte epoci pot alege romanul Eroul din mansardă, tradus de Liliana Plesa Iacob. Unul dintre cei mai buni scriitori spanioli contemporani, Alvaro Pombo, cunoscut şi datorită romanului Moştenirea Matildei Turpin, descrie tensiunile din mediul burgheziei ce a supravieţuit Războiului Civil prin tensiunile. Romanul său captează secretele şi dramele unei familii de modă veche, izolate de realităţile cotidiene, devenite victima propriilor metehne. Intrigile, scenele de atmosferă şi confruntările sunt expuse printr-o satiră incisivă.
Laura şi Julio de Juan Jose Millas
Juan Jose Millas abordează tema disensiunilor dintr-un triunghi amoros în romanul intitulat Laura şi Julio, tradus în limba română Liliana Plesa Jacob. Considerat un roman psihologic fascinant, Laura şi Julio îmbină tragedia, intriga amoroasă, stranietatea şi toate acele detalii neaşteptate care scot la iveală contradicţiile fiinţei umane.
Titlul anunţă o poveste cu final devoalat, de parcă autorul a vrut să facă spoiler. Dar nu e chiar aşa. Romanul ce a deschis drumul spre cariera literară fulminantă a unuia dintre cei mai buni autori japonezi este plin de neprevăzut şi de suspans, pe fundalul acelei lumi ce abundă în senzualitatea gheişelor şi a curtezanelor. Această senzualitate capătă, în opera lui Junichiro Tanizaki, forma unei patimi distructive, în timp ce personajele alunecă pe panta fatalităţii sau a degradării cu efecte sinistre asumate frivol.
Un clasic şi totodată un concurent serios al unui autor de proză psihologică din zilele noastre datorită unui talent incisiv de a scoate la suprafaţă tot ce are natura umană mai dezlănţuit, când se raportează la amestecul dintre sexualitate şi partea abisală a psihicului, Tanizaki a fost un vizionar în ţara sa. El şi-a asumat curajul de a scrie franc despre acel păienjeniş construit prin întâlnirea erotismului cu afectele devastatoare şi obsesiile ce scapă de sub control. A scris în urmă cu o sută de ani un roman ce anticipa succesul thrillerelor din zilele noastre, în care atracţia erotică, imposibil de controlat, pentru o femeie seducătoare poate face dintr-un bărbat liniştit un vulcan şi îl poate implica într-un domino al faptelor brutale, de care nu se credea până atunci în stare.
Ai fi tentat să consideri Moartea lui O-Tsuya o sursă de inspiraţie pentru scenariile de succes. Include elementele unui film noir şi ale unei poveşti de iubire ce duce la pierzanie, în care un personaj masculin credul face totul pentru femeia ce-i stârneşte dorinţa, îl duce de nas printr-un amestec între şantajul emoţional şi frumuseţea irezistibilă, îl implică în tot felul de afaceri dubioase şi îl târăşte prin marasmul unde mişună interlopii cartierelor pline de stabilimente rău famate. Atracţia cititorului actual pentru acest roman ce seamănă cu thrillerele în care pericolul, erotismul, gelozia, femeia fatală şi actele tenebroase alcătuiesc un amestec inspititor şi exploziv poate fi explicată prin exotismul ademenitor al Japoniei de altădată, revărsat în scene tensionate, dar care au eleganţa estetică a stampelor din perioada Edo, în care Yoshiwara era un paradis al farmecelor feminine.
Acţiunea romanului Moartea lui O-Tsuya te invită să călătoreşti în acea Japonie asociată cu sexualitatea rafinată, cu graţia unei gheişe misterioase, dar şi cu poveştile despre şiretenia unei curtezane de rang înalt, ce-şi duce amanţii din cercurile înalte ale societăţii la sapă de lemn, în timp ce ea urcă pe scara ierarhei sociale şi a bunăstării. Aşadar, dacă îţi place să visezi la vechea Japonie şi la patimile amanţilor săi perpeliţi în focul unei iubiri neîmplinite, pregăteşte-te de o lectură intensă. Găseşti în acest roman o poveste spectaculoasă despre acel gen de iubire periculoasă care perverteşte, desfăşurată pe fundalul decorurilor din cartierele de plăceri şi ale caselor de ceai, amintindu-ţi de stampele semnate de Utamaro.
În rolul femeii fatale este cea abia ieşită din adolescenţă, al cărei nume se regăseşte şi în titlul romanului. O-Tsuya este fiica unui cămătar. Ea se îndrăgosteşte de Shinsuke, devenit cel mai harnic şi fidel angajat al tatălui său, pe care Tanizaki îl plasează (ai ghicit) în rolul bărbatului credul, dezarmat în faţa tertipurilor şi ademenirilor ei. Sătulă, probabil, să fie crescută precum o fată de familie bună, departe de o viaţă aventuroasă, pregătită mai degrabă pentru colivia traiului domestic, O-Tsuya îi propune lui Shinsuke să renunţe la devotamentul pentru tatăl ei şi să fugă împreună, cu tot cu o sumă generoasă de bani. El ezită, considerând acest fapt, chiar şi în numele iubirii, unul dezonorant pentru el şi pentru familia sa, conform vechiului cod moral japonez, care înfiera slujitorul ce-şi trădează stăpânul jefuindu-l şi atentând la pudoarea şi neprihănitei fiice. Însă atracţia pentru O-Tsuya îl împinge să-şi trădeze principiile şi cedează.
Stăpânind versatilitatea unei curtezane unse cu toate alifiile, şcolite în arta manipulării, O-Tsuya începe să-i manevreze pe bărbaţii din jurul ei după bunul plac, implicându-l pe Shinsuke numai în buclucuri, din clipa în care îl convinge să se adăpostească în hanul unui afacerist necinstit, ce avea legături cu lumea blamată, dar şi fascinantă, a cartierelor de plăceri. Acest al treilea personaj va avea un rol hotărâtor în declanşarea unui lanţ de întâmplări neprevăzute ce o transformă pe O-Tsuya, care începe să fie captivată de manierele gheişelor, într-o vedetă din lumea zeiţelor ce vindeau iluzii în chimonouri. Ea ajunge în cercurile unui om influent din lumea bandelor de tâlhari, pe care îl face să-i ciugulească din palmă, apoi reuşeşte să le capteze interesul unor bărbaţi influenţi, de la negustori la samurai şi actori. În jurul ei va pluti nimbul unei faime ispititoare create de bârfele rivalelor geloase, care îi descriu metamorfoza de la îndrăgostita fugită de acasă la artista sigură pe ea a erotismului negociat cu mare pricepere.
În timp ce O-Tsuya începe să strălucească, dominând lumea cartierelor de plăceri şi făcând slalom printre bărbaţi cruzi şi pericole, iubitul ei se transformă peste noapte în opusul a ceea ce fusese înainte de a fugi împreună cu ea. Spre deosebire de O-Tsuya, care îşi asumă repede noul statut, acela de libertină fără pic de scrupule, regrete sau acea ruşine indusă femeilor educate în spiritul tradiţional, Shinsuke, iubitul ei, va oscila între impulsivitatea ucigaşului crud şi mustrările de conştiinţă specifice băiatului cuminte, provenit dintr-o familie modestă şi cinstită, dar care ajunge să facă totul pentru femeia abilă ce l-a ispitit promiţându-i voluptăţi de curtezană, dar şi fidelitate.
Nimerit brusc într-o lume a femeilor alunecoase, în care bărbaţii îndragostiţi de O-Tsuya vor să-l elimine, Shinsuke ajunge să fie el însuşi brutal pentru a supravieţui în lumea bandelor de proxeneţi şi ucigaşi. El se trezeşte captiv în universul atrăgător şi periculos al vieţii de noapte, ce se desfăşoară într-un timp şi ritm paralele cu ale oamenilor obişnuiţi care, deşi frecventează adesea lumea plăcerilor, o consideră mai degrabă o iluzie, o punere în scenă ce furnizează plăceri efemere, condimentate atent cu vorbe mieroase înşelătoare şi devotament prefăcut, o lume de care încercau să se ferească după ivirea zorilor.
Dacă aveai impresia că lumea vechii Japonii era alcătuită numai din subtilitate, discreţie şi multe interdicţii respectate de femeile ce-şi ascundeau dorinţele în spatele sfioşeniei, graţiei şi ezitării exersate, şi nu ai mai citit alte cărti scrise de Tanizaki până acum, romanul Moartea lui O-Tsuya ţi se va părea ieşit din comun. Spre deosebire de alţi scriitori precum Yasunari Kawabata, Tanizaki nu are limite în a dezvălui o sexualitate feminina descătuşată, incompatibilă cu modul în care unii cititori percep Japonia de altădată. Femeile din romanele sale nu-şi refuză placeri, nu se tem de consecinţe şi nici de gura lumii.
Alţi scriitori japonezi folosesc descrieri picturale dense pentru a sugera pornirile impetuoase ascunse, atracţia erotică sau visurile interzise femeilor japoneze tradiţionale. În schimb, Tanizaki le dă glas personajelor sale feminine. Ele sfidează rostind ceea ce alte protagoniste ar exprima doar prin simbolurile unor chimonouri sau ale unor coafuri sofisticate prin care o femeie din vechea Japonie îşi exprima disponibilitatea erotică, plasându-se fie în lumea fidelităţii domestice, fie în a gheişelor sau a curtezanelor.
Până şi ritmul naraţiunii este unul alert, neobişnuit pentru epoca lui Tanizaki. Povestea are efervescenţa unui roman occidental, în ciuda unei dimensiuni reduse, ce nu depăşeşte 163 de pagini, şi verva unui roman japonez popular, unde toate elementele unei iubiri cu năbădăi erau exprimate făţiş. Cu toate că face parte din generaţia unor scriitori ce au modernizat literatura japoneză, cum ar Kawabata sau Yasushi Inoue, în comparaţie cu mulţi dintre ei, Tanizaki a fost un autor atipic. A mers mult mai departe cu explorarea psihologică nonconformistă, formându-şi un stil deopotrivă sofisticat, profund şi şocant, uneori până la grotesc. A redus pasajele descriptive generoase, lăsând faptele şocante să ia forma unui şuvoi ce se transformă brusc într-un potop de neoprit. Moartea lui O-Tsuya demonstrează curajul de a abandona, încă de la începutul carierei, lirismul pictural din proză devenit un scop în sine, în favoarea unei deconspirări fără pic de pudoare a secretelor din adâncul psihicului, a tututor sentimentelor şi atracţiilor blamate, ce pot duce la ostracizare.
Este imposibil să nu fi aflat diverse opinii despre Vegetariana până acum dacă eşti un cititor fidel al blogurilor dedicate literaturii sau dacă ai prieteni bookaholici pe Facebook. Îmbinarea dintre o temă actuală ce naşte încă discuţii aprinse despre cutume, normalitate, cruzime, spirit, eliberare, milă, vinovăţie şi natura umană, şi câştigarea unui mare premiu literar – Man Booker International Prize (în 2016) transformă romanul scriitoarei coreene Han Kang într-un must-read ajuns viral în comunitatea multiculturală a dependenţilor de lectură.
După cum te aşteptai, romanul scris de Han Kang nu este light precum o salată de primăvară. Vegetariana este mai degrabă un festin literar consistent şi tulburător, oferind o varietate de interpretări, în care toate simbolurile asociate deciziilor alimentare – de la cele privind relaţia feminitate-corp şi libertatea de a fi unic la cele care trimit spre analiza psihologică legată de traume sau la relaţia simbolica de tip sevă-inspiraţie creatoare – sunt şi nu sunt explorate până la capăt. Han Kang lasă ambiguitatea cultivată de mulţi scriitori asiatici să ofere acea notă de originalitate cu tentă bizară, care te apropie de cauze, dar în acelaşi timp face imposibilă detectarea lor până la capăt.
În ciuda purificării asociate vegetarianismului, decizia protagonistei Yeong-hye de a renunţa la consumul alimentelor de origine animală ajunge să le pice greu persoanelor din jur. O chestiune individuală îngreunează existenţa celor din familia sa, de la soţ, cumnat şi sora cea mare, provocând un val de reacţii exagerate, declanşate de obicei de o fatalitate, de acte violente, de intruziuni în viaţa privată şi obsesii la graniţa cu patologicul. Soţul ei este revoltat că nevasta pe care o considera neinteresantă şi previzibilă îl face de râs în faţa celorlalţi. Vegetarianismul consoartei (până atunci) supuse devine pentru el un semn al comportamentului deviant. Tatăl ei încearcă să o forţeze să înghită bucăţi de carne. Mama îi reproşează neascultarea. Cumnatul începe să se simtă atras de ea şi încearcă să o atragă într-un joc erotic riscant pentru ambii. Sora oscilează între critica dură şi atitudinea protectoare a celei descurcăreţe în orice situaţie, preluând rolul salvatorului.
Trecerea la vegetarianism a personajului îi permite autoarei să scoată la suprafaţă o gamă de reacţii şi trăiri ce-i deformează pe cei din preajma lui Yeong-hye. Toate acestea se vor coagula în scene demne de o piesă de teatru absurd ce prezintă într-o manieră halucinantă conflictele dintre liberul arbitru şi presiunea exercitată de familia extinsă rămasă în era patriarhatului.
Reacţiile ostile venite din partea unor personaje secundare permit caricaturizarea satirică a oamenilor intoleranţi şi retrograzi, ce preferă un simulacru al modernizării sub care se ascunde obtuzitatea în faţa adevăratei emancipări. Prin aceste reacţii venite din partea celorlalte personaje – rudele protagonistei – care devin, fără voia lor, captivii femeii pe care o consideraseră până atunci banală, supusă, pasivă şi deloc ispititoare, scriitoarea Han Kang iese din sfera dezbaterilor spirituale imediate, construind un labirint al universului feminin seducător pentru cei fascinaţi de romanele cu tentă absurdă, psihanaliză, artă contemporană şi acel stil aparte al autorilor asiatici de a pătrunde în zonele ascunse ale minţii lăsând intact misterul.
Han Kang reuşeşte să te surprindă cu fiecare pagină. Cunoaşte aproape toate semnificaţiile imediate ce răsar în mintea cititorului atunci când sunt abordate nişte teme precum sila faţă de carne sau anorexia. Dar le deviază până te năuceşte, aşa cum ar fi făcut un regizor ce preferă zona experimentelor şi care s-ar fi inspirat din filmele lui Bergman sau ale controversatului Lars von Trier pentru a reda nişte stări ciudate, dar fără a te bloca într-un ermetism savurat de cinefilii elitişti. Totuşi, Han Kang se dovedeşte a fi mai degrabă asemenea unui autor de thrillere psihologice din spaţiul japonez şi unui scriitor european ce preferă tehnica asemănătoare unei galerii de oglinzi atunci când explorează lumea unui personaj central greu de înţeles, astfel încât să nu-i risipească enigmele până la final.
Yeong-hye, protagonista cărţii, rămâne un mister. Deşi ea dă vina pe nişte coşmaruri groteşti, ce revin în fiecare noapte, tu nu vei şti exact ce a stat la baza deciziei bruşte de a renunţa la carne, spre consternarea familiei îngrijorate că slăbeşte foarte mult. Ea devine o ciudăţenie pentru soţul, sora şi cumnatul ei. De fapt, evoluţia relaţiei dintre protagonistă şi vegetarianismul devenit un refugiu, este văzută prin ochii acestor trei personaje. Însăşi structura acestui roman este alcătuită din trei părţi, fiecare parte reprezentând ecoul sentimentelor provocate de Yeong-hye în lumea fiecăruia şi percepţia acestuia asupra deciziei alimentare, considerate un simptom al unei tulburări psihice sau, dimpotrivă, o fereastră spre vitalitatea creativă declanşată mai ales în mintea cumnatului ei. Într-un fel, perspectivele subiective ale celor trei personaje – soţul, cumnatul şi sora lui Yeong-hye – reflectă multiplele statute şi roluri ale femeii în societatea prinsă între modernizare şi tradiţionalism, dar şi pretentiile emise în raport cu trupul ei.
În prima parte a romanului, în care o descoperi pe Yeong-hye prin ochii soţului obtuz, detectezi legătura toxică dintre o femeie, ce vrea să deţină controlul asupra vieţii şi trupului ei, şi familia tradiţionalistă, condusă de bărbatul tiran. Părinţii ei sunt mai preocupaţi de imaginea pe care o au în faţa ginerelui irascibil şi se simt umiliţi de hotărârea protagonistei de a deveni vegetariană. Descoperi astfel o lume în care femeia trebuie să contribuie la reputaţia familiei, ignorându-şi dorinţele. Dincolo de a fi o alegere culinară, vegetarianismul este strâns legat de teama de a fi diferit, de stânjeneala resimţită în public, de inadecvare şi de nesupunerea femeii în relaţia cu figurile masculine reprezentative – tatăl şi soţul. Hălcile de carne îngurgitate cu nesaţ de familia ei, în special de tatăl violent şi de soţul deloc empatic, ar putea fi un simbol ce poate duce la elucidarea unui posibil secret dureros. Acest secret ar putea fi legat de prezenţele masculine din viaţa ei, caracterizate prin rigiditate, brutalitate şi printr-un apetit crescut faţă de mâncărurile care includ carnea.
Regăseşti acelaşi amestec dintre brutalitate şi voracitatea carnivoră în coşmarurile protagonistei – nişte peripluri demne de un suprarealism însângerat, care includ hălci de carne crudă, imagini sângeroase demne de un film horror şi crime. Visele despre care ea spune că stau la baza deciziei bruşte de a deveni vegetariană amintesc de thrillerele psihologice de artă, în care banalul cotidian este invadat de bizarul înspăimântător ce se revarsă în real, în timp ce spectatorul intuieşte că în spatele coşmarurilor pline de simboluri înşiruite aberant s-ar afla nişte abuzuri şi traume din copilărie, însă finalul nu oferă un răspuns clar.
A doua parte a romanului – intitulată Pata mongolă – oferă stranietatea ce va fi pe gustul iubitorilor de artă. Sensurile estetice atribuite relaţiei dintre corp şi vegetal sunt uluitoare în raport cu aşteptările cititorului după ce a parcurs prima parte. Perspectiva se va schimba, încât ai impresia că păşeşti într-o altă dimensiune a realităţii lui Yeong-hye, în care vizualul capătă o notă de excentricitate nelumească, adesea regăsită într-o galerie de artă contemporană.
În cea de-a doua parte a romanului întâlneşti o protagonistă văzută prin ochii cumnatului ei, atras de tot ceea ce soţul acesteia consideră a fi respingător. Este singurul personaj căruia nu-i provoacă dezgust, ci excitaţie sexuală greu de ţinut în frâu. Privită de cumnatul în care naşte patimi, Yeong-hye pare mult mai degajată şi liniştită, precum acele personaje stranii din romanele scrise de Haruki Murakami, a căror tăcere specifică introvertitului ascunde ceva ireal, imposibil de explicat, ce atrage, dar îţi dă şi fiori. Yeong-hye acceptă fără ezitare să devină muza nudă a cumnatului său, care se simte din ce în ce mai înstrăinat de soţia lui, nimeni alta decât sora ei, considerată mai inteligentă şi atrăgătoare.
Cumnatul protagonistei este un artist plastic avangardist, care îmbină pictura cu proiecţiile video. Când el îi propune să-i devină model pentru un proiect artistic aflat la graniţa cu pornografia, Yeong-hye nu ezită. Acceptă cerinţele şi propunerile mai mult decât îndrăzneţe cu detaşarea neobisnuită pentru o femeie considerată până atunci supusă bărbaţilor tradiţionalişti. Nu se simte deloc ameninţată de interesul cumnatului obsedat de ea, iar urmările clipelor petrecute în atelierul acestui artist ce forţeaza limitele morale şi tabuurile sunt fascinante prin descrierile vizuale ce pot fi interpretate drept un performance şocant, o alegorie cu tentă expresionistă a contopirii dintre feminitatea fragilă, patimă, erotism, delicateţe şi grotesc. Dorinţa vulcanică descătuşată, expusă fără pudoare în proiectul cumnatului ei, devine o revărsare de simboluri vegetale, care, prin mişcările corpurilor transformate în picturi, exprimă tot ceea ce autoarea evită să pună în cuvinte pentru a jongla cu aşteptările cititorilor.
Dacă în partea a doua ţi se dă impresia că există o prăpastie între imaginar şi real, între viziunile cu flori ale lui Yeong-hye (considerate un delir), îmbinate cu setea de creativitate a cumnatului ei, şi limitările celorlalte personaje ostile lor, în ultima parte (Copaci în flăcări) descoperi o punte între perspectivele şi lumile opuse. A treia parte o prezintă pe Yeong-hye văzută de sora ei omnipotentă, care îşi dă voie să fie, la rândul ei, fragilă. Tulburările atribuite lui Yeong-hye nasc îi declanşează surorii ei senzaţii corporale stranii. Expuse într-o manieră expresionistă, aceste senzaţii aduc laolaltă semnificaţiile atribuite de cititorii pentru care Vegetariana este un roman cu tentă psihanalitică de necontestat şi părerile celor pentru care lumea lui Yeong-hye este de fapt o alegorie ce nu trebuie intinată prin explicaţii psihologice sau raţionale, ci luată ca atare, cu toată ambiguitatea şi extravaganţa corporal-picturală ireală, de parcă ar fi un film experimental. Prin ochii surorii sale, Yeong-hye devine o plăsmuire care transgresează graniţa dintre cotidian şi oniric, dintre patologicul supus unui diagnostic şi realitatea paralelă, în care anorexia şi vegetalul se contopesc printr-o metamorfoză cu trimiteri şi ecouri kafkiene.
Han Kang a reuşit să creeze un roman în care personajul central tace, devenind marele absent, fără a te face să consideri acest aspect drept o scăpare. Protagonista sa aproape că dispare. Apatică, fragilă şi din ce în ce mai slabă, devine o prezenţă fantomatică de rău augur pentru cei din jur. Totuşi, decizia ei de a li se opune tuturor carnivorilor intoleranţi dezvăluie forţa ei nebănuită şi o scot din banal. Ea are de fapt acea forţă a femeii absente care bântuie şi le dă tuturor vieţile peste cap, şi magnetismul inexplicabil al celei subestimate, considerate mereu o victimă. Însă autoarea nu merge în direcţia previzibilă a relaţiei dintre corp, alimentaţie, comportament regresiv şi lipsă de afecţiune, şi nici a jocului de putere dintre surori pentru confirmarea feminităţii. Trecând imperceptibil de la persoana I la persoana a III-a în planul narativ şi glisând abil între tentaţia unui diagnostic psihanalitic, absurd şi enigma ce oferă doza de suspans, autoarea demonstrează că nu are nevoie de conflicte sau dezvăluiri spectaculoase pentru a te ţine cu sufletul la gura până la final. Asemenea unui autor japonez, coreeana Han Kang le face loc interpretărilor subiective şi unui mister care poate răzbate printr-un suflu înfricoşător printre gesturile sau imaginile banale, ce nu sunt decât vârful unui aisberg.
Vegetariana este un joc înşelător al aparenţelor şi al sugestiilor. Exact când îţi vine să îi pui eticheta de roman cu tentă psihanalitică sau de parabolă kafkiană în stil asiatic, Han Kang virează într-o direcţie neaşteptată, prin care să-ţi demonteze toate interpretările. Îi sunt de ajuns câteva reacţii ale personajelor secundare de care se foloseşte pentru a schimba macazul semnificaţiilor, astfel încât să îţi vândă iluzia unei confirmări rapide măgulitoare pentru orgoliul tău de cititor experimentat într-ale romanului psihologic, ca apoi să îţi dea peste nas deoarece te-ai lăsat păcălit aşa de uşor de reflexul etichetării, al introducerii unei cărţi într-o categorie.
Amurgul marinarului este un roman alegoric despre abandonarea propriului crez şi despre căutarea păcii suflesteşti de către cel care se simte înfrânt. Dar este o pace aşa cum o percep eroii lui Yukio Mishima – una care sfârşeşte prin a te şoca.
Amurgul marinarului mai poate fi considerat şi un roman despre conflictele dintre valorile noi şi vechi, despre căutarea gloriei de altădată şi a unui ideal în Japonia înfrântă. Este un ideal pe care protagoniştii se forţează să şi-l asume cu hotărârea celor gata să facă din aspiraţii nişte ideologii rigide. Idealul lor este unul în care liniştea şi împăcarea cu sine includ nişte porniri sângeroase, iar atitudinea acestora în faţa cruzimii ajunge să te bântuie. Nimic bizar însă pentru cei obişnuiţi cu viziunea lui Mishima asupra vieţii, străbătută de nostalgia după Japonia samurailor.
Crescut în spiritul Japoniei medievale, care făcea până şi din moarte un ritual măreţ şi estetic, Mishima creează nişte personaje masculine după chipul şi asemănarea sa, capabile de a găsi acel ideal greu de înţeles de către occidentali, prin aducerea în acelaşi punct a frumuseţii şi cruzimii. Ele nu sunt de neîmpăcat în romanele sale, în care găseşti mai degrabă o interpretare mistică a ceea ce oamenii obişnuiţi înţeleg prin visceral, prin violenţă sau fanatism. Datorită acestui amestec între frumuseţe şi violenţă, romanul degajă, pe lângă angoasă, un lirism straniu, însă unul exprimat printr-un alfabet al sentimentelor diferit de al vesticului pentru care Mishima înseamnă mereu un spectacol al frumuseţii acaparate de iminenţa sfârşitului, unul greu de privit şi îndurat.
Considerat una dintre capodoperele semnate de Yukio Mishima, romanul Amurgul marinarului este şocant şi coplesitor chiar şi pentru cititorii familiarizaţi cu înspăimântătoarea şi totodată poetica apropiere a frumuseţii şi morţii din cărţile sale. Te face să pătrunzi cât se poate de adânc în universul lui Mishima, în care până şi imaginile şi reveriile poetice te cutremură, încât ai impresia că lumea personajelor sale are delicateţea unei picturi tradiţionale japoneze amplasate într-o anticameră a sacrificiului ritualic. Alături de romanele din ciclul Marea fertilităţii (Zăpada de primăvară, Cai în galop, Tempul zorilor şi Îngerul decăzut, traduse la Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei), această carte îl dezvăluie pe Mishima în momentul de apogeu al creaţiei sale, pe care a transformat-o într-un ultim strigăt al Japoniei de altădată, deseori asociată cu fanatismul, cu normele rigide, inumane după legile actuale.
Amurgul marinarului este unul emblematic nu numai pentru opera lui Mishima, ci pentru întreaga literatură japoneză, care, indiferent de epocă, şi-a tras mereu sevele din mitologia fecundă când a trebuit să furnizeze subiecte ce pot fi mereu reinterpretate în cheie personală, din valorile ce definesc onoarea samurailor şi din convieţuirea armoniei estetice şi graţiei cu abisalul sumbru. Însă lumea japonezului privit de Mishima nu plasează abisalul în zona diagnosticului pus de un specialist în patologie, ci îl conectează mai degrabă cu tot ce se poate simţi dincolo de limitele cuvintelor, unde începe un mister nelumesc, intraductibil pentru occidental, şi care poate fi exprimat prin ritualuri şi mitul camuflat în cotidian.
Mishima deschide, prin acest roman, calea spre o interpretare curajoasă (în ochii occidentalului) referitoare la învecinarea frumuseţii şi a obsesiei pentru moarte, înţeleasă cu totul altfel de un scriitor ce a trăit cultivând principiile şi virtuţile samuraiului, într-o Japonie unde codul onoarei de altădată se pierde în metropolele unui hedonism ce nu are nimic în comun cu explozia senzuală din vechiul Edo. Această apropiere a lirismului de sinistru ascunde o privire cutremurătoare asupra Japoniei postbelice, unde cei loiali vechilor cutume şi valori s-au simţit trădaţi, revoltaţi şi abandonaţi, izolati până la alienare.
În lumea vesticului, Amurgul marinarului ar putea fi considerată o capodoperă de o mare fineţe, la intersecţia dintre literatură şi psihanaliză. Cunoscând interesul autorilor niponi din secolul XX pentru literatura occidentală inovată prin sincronizarea cu psihanaliza, ai fi tentat să consideri Amurgul marinarului o adaptare profundă, insolită, sofisticată şi tulburătoare a romanului japonez la modernitatea europeană. Obsesia lui Noboru, protagonistul în vârsta de 13 ani, pentru feminitatea mamei lui, descoperită prin încercările de a-i spiona întâlnirile amoroase cu amantul său – marinarul Ryuji, absenţa figurii paterne substituite apoi de amantul ei, refularea furiei, devierea frustrărilor spre imaginarul morbid sau purificarea prin moartea considerată o indispensabilă ofrandă ar fi putut deveni elementele unui roman cu tentă psihanalitică despre adolescenţă, adaptat la estetica niponă, ce priveşte într-un mod straniu oscilaţia între fragilitate şi cruzime, între naivitate şi protestul viril ce vrea să compenseze temerile acestei vârste.
Capodopera lui Mishima ar putea sta pe raftul dedicat romanelor despre adolescenţa invadată de porniri deviante, mizantropie, fanatism şi ura viscerală. Are toate ingredientele unui roman cutremurător despre adolescenţii ce aleg o cale periculoasă în tentativa de a gestiona relaţia cu lumea adulţilor ce nu-i iau în serios: un protagonist vulnerabil şi neînţeles, uşor de influenţat de către un şef de grup ce se află în război cu normele sociale, cu tot ce majoritatea consideră normal, un grup de băieţi învăţaţi să-şi testeze limitele iniţiind tot felul de acţiuni sadice, urmările neprevăzute ale unei loialităţi de grup şi fantasmarea care se transformă dintr-o formă de evadare inofensivă într-o punere în scenă cu final terifiant. Însă Mishima nu vrea să facă din protagonistul său, Noboru -fiul unei văduve înstărite din cercul burgheziei japoneze răsărite după ce de-al Doilea Război Mondial – un personaj tipic pentru acele romane ce descriu pervertirea fără cale de întoarcere a unui adolescent frustrat şi alienat. Deşi stăpâneşte foarte bine canoanele romanului psihologic şi temele freudiene, Mishima orientează în direcţia mitului relaţia dintre Noboru şi cele doua persoane ce ii slefuiesc viziunea asupra vietii: mama lui, o emancipată devenită simbolul noii Japonii mercantile, şi cel de care este îndrăgostită – un marinar dornic să preia rolul de tată, dupa ce renunţă la căutarea propriei glorii şi ţel. Mitul este infiltrat subtil, degajând sublimul, care, în lumea unui scriitor captivat de lumea samurailor, este asociat întotdeauna cu pregătirea calmă pentru moarte, cu detaşarea plăcerilor superficiale, cu sacrificul suprem în numele unei cauze.
Pentru şeful grupului din care face parte şi Noboru şi pentru marinarul ce i-a sedus mama, filosofia de viaţă, frumuseţea şi împlinirea iubirii se contopeau cu obsesia pentru iminenţa morţii. Dar, spre deosebire de Noboru, marinarul nu se pregătea de moarte dedându-se unor fapte şi fantasme care să includă cruzimea. Modul în care acesta vedea existenţa umană includea explorarea lumii, reveria în mijlocul unei păduri de palmieri din India, relaţia sacră cu marea şi credinţa în iubirea perfectă, în găsirea sufletului-pereche, ce putea căpăta un simbol mitic.
Marinarul îşi desfăşoară existenţa căutând momente de poezie vizuală în porturile exotice. Îşi rememorează legăturile cu lumea de pe uscat şi reflectează asupra întâmplărilor care l-au făcut să fugă de uscat, alegând marea drept refugiu şi încercând să atingă o măreţie care să-i transforme existenţa în glorie. Deşi este fascinat de el, Noboru vrea să-l sacrifice pe marinarul visător, devenit noul său tată, pentru a restabili un echilibru spiritual aşa cum i l-a definit şeful grupului. Acest echilibru se atinge prin înlăturarea duioşiei, prin condamnarea dovezilor de milă, de ezitare în faţa deciziilor crude. Adolescentul este adeptul unei durităţi interioare ce desparte lumea superficială de cea a ideilor măreţe şi a oamenilor superiori, ce se află deasupra obligaţiilor morale şi pedepselor din codul noii Japonii. În spatele acestei opoziţii între slăbiciune şi tăria de caracter se ascunde nemulţumirea lui Mishima faţă de noua societate japoneză, a cărei modernizare împrumută valorile şi moda occidentale.
Noboru primeşte misiunea de a-l sacrifica pe marinarul ce l-a dezamăgit pe şeful grupului prin dovezile de candoare şi prin ezitarea în aplicarea pedepselor şi impunerea autorităţii paterne cu tăria unui japonez din vechea lume. Acest şef, pe care prietenii lui Noboru îl ascultă orbeste, le-a impus celor supuşi lui un sistem de valori ostil regulilor acceptate de societate. Lui Noboru i se induce ideea conform căreia sacrificiul este indispensabil călirii spirituale, atingerii unui prag superior. Ideea morţii nu-l obsedează doar pe Noboru. La rândul său marinarul ascunde în adâncul lui convingerea moştenită din lumea samurailor şi a miturilor nipone, conform căreia o mare iubire se desăvârşeşte atunci când este ruptă prin moarte. Noboru şi marinarul sunt acaparaţi de obsesia morţii. Receptează fiecare în felul său apăsarea nihilismului ca lipsă a unui sens măreţ, ei simţindu-se prinşi între vid şi acel sacrificiu prin care se poate contracara forţa acestui vid. Ei nu îşi vor intersecta obsesiile, temerile şi concepţiile referitoare la împlinire, societate, viaţă şi moarte, însă ideile acestora se vor intersecta într-un final tulburător şi totodată poetic, lipsit de cuvinte, aşa cum numai un autor din Japonia lui Mishima şi a lui Kawabata putea crea.
Pentru cei familiarizaţi cu temele sale, Mishima vorbeşte din interiorul personajelor. Ele nu par a fi decât nişte purtători de mesaje prin care acesta îşi dezvăluie crezul despre lume şi viaţă, puternic influenţat de codul samuraiului, de vechea Japonie militară şi definiţia onoarei, aşa cum era percepută în trecut. Personajele sale resping lumea, dar mai ales noua Japonie, cu determinarea fanaticului nihilist. Ele deplâng lipsa unui sens, lejeritatea morală şi amoroasă, dovezile de afecţiune pe care le asociază unui sentimentalism considerat o slăbiciune, căreia îi opun cruzimea luată drept forma de angajament superior, şi resping violent autoritatea paternă. Dărâmă idolii şi detestă aproape tot ce preţuiesc şi admiră cei din jurul lor.
Amurgul marinarului poate fi considerat unul dintre cele mai bune romane prin care poţi decripta universul lui Yukio Mishima, legat ombilical de o Japonie dispărută. Cititorul occidental se află în faţa unei lumi în care valorile sale sunt negate, care funcţionează în sens invers evoluţiei moderne. Tot ce lui i se pare barbar, personajelor li se pare măreţ, iar valorile sale devin pentru acestea dezgustătoare. Nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva ai un cod secret, al opoziţiei dintre Japonia anterioară celui de-al Doilea Război Mondial şi restul lumii, care se simte atrasă, dar şi înspăimântată de ea.
Constellation este un debut care anunţă o carieră promiţătoare. Autorul cărţii, Adrien Bosc, a fost lăudat de critici şi recompensat cu Marele Premiu al Academiei Franceze. Stilul caleidoscopic şi hibrid în care a fost scris readuce în prezent amintirea uneia dintre cele mai mari tregedii aviatice din anii în care pionierii zborului îi convingeau pe oameni să înlocuiască pacheboturile cu aeronavele, în drumul spre oportunităţile din Lumea Nouă.
Biografiile pasagerilor din aeronava Constellation, devenită vedeta companiei Air France în anii ’40, sunt, în romanul scris de Adrien Bosc, nişte poveşti cu tâlcuri sfidătoare, în care hazardul pare să fi ticluit un plan cinic pentru a-şi bate joc de speranţele, visurile, eşecurile, iubirile şi vanităţile rasei umane. Vei fi purtat printr-un labirint al destinelor intersectate într-o clipă fatidică. Vei descoperi câteva istorii de viaţă dramatice, ale unor oameni faimoşi în prima jumătate a secolului XX, printre care marea iubire a lui Edith Piaf – boxerul Marcel Cerdan, copilul-minune Ginette Neveu – o violonistă admirată şi de George Enescu, afaceristul care a influenţat succesul commercial al imperiului Disney- Key Kamen, scriitorul Guy Jasmin şi pictorul milionarilor – Bernard Boutet de Monvel. Lor li se alătură anonimii cu poveşti demne de un roman de succes despre imigranţii aprigi, plecaţi spre ţări îndepărtate pentru a scăpa de sărăcia dintr-o Europă mutilată de războaie şi nedreptăţi.
În noaptea dintre 27 şi 28 octombrie 1949, bijuteria avaţiei franceze – Constellation, de a cărei faimă se leagă şi numele magnatului vizionar şi excentric Howard Hughes (cunoscut datorită filmului The Aviator, în care a fost interpretat de Leonardo DiCaprio), s-a prăbuşit în Azore, unde se pregătea de o aterizare pentru alimentare în drum spre New York. Nimic nu prevestise dezastrul. Echipajul a fost anunţat că poate ateriza în siguranţă datorită condiţiilor meteorologice favorabile. Totuşi, un amănunt imprevizibil a dus la tragedia ce avea să mărească tirajul ziarelor cu ediţii speciale şi pagini suplimentare, ce atrăgeau multe reclame datorită numărului din ce în ce mai mare de cititori dornici să afle amănunte spectaculoase legate de prabuşire şi de biografiile victimelor celebre.
Toate aceste amănunte care au menţinut interesul cititorilor de ziare din acea perioadă sunt înconjurate de un nimb straniu în romanul scris de Adrien Bosc. În ciuda evenimentului care stă la baza romanului şi detaliilor terifiante pentru cei nevoiţi să traverseze distanţe lungi după ce luptă cu propria teamă de zbor, învăţând să coabiteze cu ea, romanul Constellation îi poate seduce până şi cei mai speriaţi cititori.
Modul în care Adrien Bosc asamblează poveştile pasagerilor, detaliile insolite sau macabre legate de imaginea avionului prăbuşit şi unele semne prevestitoare, identificate în existenţa victimelor, îi conferă scriiturii un magnetism straniu. Atât de bine şlefuită şi regizată este această stranietate, încât îţi va fi greu să-i stabileşti sursa.
Nimic nu anunţă, la începutul romanului, impresiile puternice declanşate în cititor. Eşti întâmpinat sobru cu detalii jurnalistice şi tehnice despre calităţile aeronavei sau cu date sumare despre identitatea unor pasageri faimoşi. Apoi descoperi cât de multe se pot spune de fapt prin simpla enumerare a unor amănunte ştiinţifice sau a unor pasageri anonimi şi a ţării lor de origine. Multitudinea de etnii atrase de ideea unui mijloc rapid folosit pentru a traversa Atlanticul, sincronicitatea ce stă ascunsă în biografiile frânte şi în evenimentele anterioare, intersectate la bord, care l-ar fi atras până şi pe Jung să participe la investigarea dezastrului, şi modul diferit în care tragedia poate fi receptată de fiecare cititor în parte, de parcă ar fi un test proiectiv menit să scoată la suprafaţă marile temeri, ascund o reflecţie multistratificată. De fapt, întreg romanul poate fi considerat un eseu filosofic despre legătura dintre liberul arbitru şi legitimitatea hazardului sau o meditaţie asupra trecerii de la un stil de viaţă la altul odată cu noua supremaţie militară şi economica a unei Americi gata să devină marele vis după cel de-al Doilea Război Mondial.
Însăşi avionul-vedetă capătă mai multe simboluri, care oglindesc reflecţiile-puzzle stârnite de lectură, în funcţie de preocupările fiecărui cititor. Unii vor fi atraşi de amănuntele ştiinţifice şi militare, văzând în aeronava Constellation o capodoperă a designului tehnologic. Alţii o consideră un Babilon ce plutea deasupra oceanului, în drum spre un Babilon şi mai mare, vegheat de Statuia Libertăţii. Constellation ar fi putut deveni, la fel de bine, unealta vânzătorilor de iluzii pentru noul om al secolului XX, care nu mai avea răbdare când îşi dorea ceva, mai ales o viaţă nouă, în care să se înfrupte nestingherit şi lacom din oportunităţi.
Pasagerii căutau noi orizonturi. Unii pentru a se rupe definitiv de trecut. Alţii, pentru a reveni la el, transformându-l într-un viitor fără lipsuri. Ei încetează a mai fi nişte simple nume. Fiecare biografie schiţată se deschide spre noi înţelesuri atribuite schimbărilor din secolul XX, care ne influenţează, cu o forţă de necontestat, prezentul.
Abilitatea de a manipula detaliile exacte astfel încât să obţină efecte dramatice fără a se abate de la concizia austeră este o calitate literară stăpânită mai mult de autorii cu experienţă sau maturitate preoce. Nu vei şti care este sursa plăcerii oferite cititorului de acest roman. Ar putea fi aducerea laolaltă a unor tipologii umane din lumi şi medii sociale diferite, dar cu acelaşi exotism, cum este cel ascuns în povestea de viaţă a unor păstori basci dornici de a-şi încerca norocul în America sau reflectat de turnura pe care o ia viaţa unei muncitoare sărace după ce află de moştenirea lăsată de o mătuşă ce a plecat de la statutul de ţesătoare ajungând la cel de proprietară de fabrică, apoi de antreprenoare prosperă, cum numai în Lumea Nouă se putea întâmpla. Sau poate adevărata sursă a interesului legat de acest roman stă ascunsă în modul în care Adrien Bosc ştie să exploateze, culegând înţelesuri superioare, mesajele sociale ascunse ale unei tragedii colective. Acste detalii sunt enumerate astfel încât contrastul dintre finalul sinistru şi entuziasmul pasagerilor, ce se credeau la începutul unei noi vieţi în America, să devină o reflectare asupra schimbărilor la nivelul mentalităţilor, provocate de vizionarii aviaţiei şi de migraţia spre Lumea Nouă ca formă de ripostă faţă de inechitatea economică din vechiul continent european.
Deşi autorulul ignoră spectaculosul picant ce poate asigura succesul comercial facil, pentru a păstra concizia seacă, despre cartea lui se va vorbi multă vreme, deoarece rezultatul investigaţiei ce precede romanul este suficient de tentant, precum o revelaţie pentru cititor. Citind romanul, ajungi să descoperi modul tacticos prin care autorul te ghidează pentru a te face să identifici legăturile dintre nişte detalii biografice şi portretul colectiv al umanităţii influenţate de o anumită epocă, fără a-ţi induce ostentativ propria-i opinie.
Un alt element captivant pentru cititorul dornic să descopere lumi noi sunt ramificaţiile către istoria artei din secolul trecut. Dacă eşti un căutător de comori artistice, vei fi tentat să afli mai multe despre legătura dintre un pictor şi lumea noilor îmbogăţiţi, adunând informaţii despre Bernard Boutet de Monvel –care a fost, pentru unii admiratori, ultimul dandy nostalgic după vechea Europă şi un precursor al picturii Art Deco, pentru alţii – sau despre modul cum transformările industriale sculptează destine, căutând romanele din trilogia L’Age de Nylon (Roses a credit, Luna-Park si L’Ame)– scrise de Elsa Triolet, muza lui Aragon şi prima femeie care a primit Premiul Goncourt, amintită şi de Adrien Bosc.
Romanul abundă în trimiteri la operele unor scriitori europeni. Ai impresia că poţi survola deasupra Franţei secolului trecut, aşa cum era văzută de modernişti. Cultura enciclopedică a lui Adrien Bosc naşte la rândul ei sincronicităţi deasupra hazardului. I-ai putea considera demersul un tribut mascat adus avangardei ce transgresa genuri literare sau o replica dată celui denumit pazitorul şi teoreticianul Suprarealismului – Andre Breton – ale cărui opere iconice fac referire la binefacerile intersectărilor permise de hazard.
Poţi spune că ai descoperit un debutant înzestrat cu talentul unui autor matur ce poate când pune cap la cap informaţiile documentării pentru a le da o nouă interpretare, fiind capabil de a capta interesul cititorului şi printr-un minimalism narativ, dar care se dovedeşte a fi la fel de suculent precum o poveste ramificată, cu multe personaje şi răsturnări de situaţie care să te ţină cu sufletul la gură. Autorul păstrează acurateţea informaţiilor jurnalistice, pe care însă le înşiră într-o succesiune de fapte mărunte ce ajung să creeze un efect puternic asupra cititorului, demn de un roman suprarealist. Astfel, Adrien Bosc te face să-l aşezi în galeria scriitorilor ce pot lua nişte detalii exacte din arhive, jurnale şi publicaţii, reuşind să le întoarcă pe toate părţile, să le privească din toate unghiurile până să le descopere elementul cu potenţial psihologic extravagant (fără a fi adeptul spectaculosului facil). Talentul său, ce poate deveni o amprentă literară, este acela de a găsi legătura dintre un detaliu biografic şi spiritul unei epoci, pe care o detectează cu intuiţia unui scriitor matur, deşi este abia la primul său roman, şi pe care o explorează într-un stil ce îl apropie de proza experimentală aflată la intersecţia mai multor stiluri şi genuri.
Antropologie şi o sută de alte povestiri va fi apreciată mai ales de fanii scurtmetrajelor care nu depăşesc cinci minute, prezentate la picnicurile sub lună din grădinile marilor oraşe, în calupuri dedicate relaţiilor amoroase.
Aceste scurtmetraje în proză, 101 în total, au tot ce vrei pentru a defini iubirea de ieri, dar mai ales de azi – pasiune, crize, pendularea între fuziune şi autonomie, despărţiri, împăcări şi iar despărţiri, cuvinte incomode aruncate în momente neaşteptate, teamă de ridicol, dar mai ales de abandon, frivolităţi amuzante, conflicte între sexe de la micile nimicuri de zi cu zi, frici şi obsesii tratate în cheia umorului involuntar tonic, nostalgia picurată lent, sfidarea ce ascunde fragilităţile neasumate şi trădarea. Sunt şi triste, şi vesele, şi angoasante, şi optimiste. Precum bilanţul unei existenţe. De fapt, ai impresia că sunt incluse într-un eveniment bine regizat, care îţi promite ceva simplist, dar abia aşteaptă să te surprindă. La început îţi pun pe tavă o experienţă siropoasă, apoi îţi dai seama că este de fapt acel gen de conţinut siropos pentru sentimentalii imuni la cadourile roz, cine romantice şi lumânări, şi care nu acceptă romantismul decât pentru a pulveriza ironia zgomotoasă la adresa propriei nevoi de iubire.
Până să ajungi în faţa ecranului de proiecţie, descoperi de fapt că ai nimerit, fără să vrei, la ziua unui necunoscut, care şi-a ales nişte străini drept confidenţi pentru a-şi exiba viaţa, proiectând nişte scurtmetraje care arată ce a simţit după fiecare despărţire, împăcare sau cerere în căsătorie eşuată. A fost când fraier, când manipulator, când visător, când sufocant de lucid, însă niciodată capabil să anticipeze ce i-au pregătit partenerele, şi nici suişurile sau coborâşurile din relaţie. Drumul spre locul proiecţiei include şi parcurgerea unei galerii în care sunt expuse câteva desene autobiografice, în care fostele iubiri capătă note absurde şi coşmăreşti specifice umorului negru, pentru a contrabalansa tonul sentimental şi naiv al scurtmetrajelor ce urmează a fi proiectate.
Baston
Prietena mea a intrat în Poliţie fără să-mi spună. Timp de doi ani n-am ştiut asta, după care am dat peste un baston de poliţist în suportul pentru reviste. Confruntată cu această dovadă, s-a înroşit, s-a bâlbâit, dar era aşa de drăguţă, încât am iertat-o. Şi-a pus uniforma şi a fost ca şi cum m-aş fi îndrăgostit de ea încă o dată. Am sărutat-o şi m-a sărutat şi ea. Împreună, am păşit în dormitor. Am început să mă dezbrac. În clipa în care mi-am dat jos chiloţii, m-a arestat pentru expunere indecentă. A depus mărturie împotriva mea în instanţă şi am fost închis timp de şase luni. Nu a venit să mă viziteze.
Dacă nu ar fi fost un scriitor preocupat de şlefuirea prozei scurte pe care vrea să o aducă la cea mai mică dimensiune capabilă de a reda cele mai mari drame amoroase, Dan Rhodes ar fi putut deveni un bun regizor, apreciat datorită felului îndrăzneţ de a îmbina culorile pastel şi notele unei feerii dark-suprarealiste, astfel încât banalul să fie dilatat până la halucinant, iar detaliul stupefiant să pară normal. Dar s-a încăpăţânat să îşi încerce limitele şi să îşi scoată şi cititorii din zona de confort prin acele povestiri care să nu depăşească o sută de cuvinte şi să nu se îndepărteze de lumea cotidianului banal.
Nimic nu prevesteşte complicata lume care poate încăpea într-o singură pagină din acest volum, pe care ilustraţiile îl transformă într-o bijuterie oferită chiar şi unui îndrăgostit greu de impresionat. Când vezi această carte expusă printre altele, considerate serioase, vrei să îi dai o mână de ajutor angajatului care trebuie să facă ordine după clientul leneş, ce frunzăreşte un volum, îl poartă cu el prin toată librăria, apoi îl lasă de izbelişte când legea costului de oportunitate îl obligă să înghită în sec şi să renunţe la ceva. Îţi vine să duci Antropologie şi o sută de alte povestiri la raftul potrivit, nelipsit dintr-o librărie cu de toate pentru toţi- cel destinat suvenirurilor şi cadourilor drăgălaşe. Formatul cochet, ilustraţiile semnate de Kadna şi dimensiunile reduse ale cărţii te fac să o consideri un cadou perfect pentru Secret Santa sau pentru o persoană pe care abia ai cunoscut-o, ale cărei gusturi literare nu le ştii, dar presupui că nu i-ar strica nişte proze de o pagină despre iubire, că doar nu poţi da greş cu îmbinarea dintre formatul delicat, umor şi orginalitatea promisă de autor.
Într-un fel, aparenţele îţi dau dreptate. Atât coperta ei, cât şi povestirile incluse în această carte au acel ceva menit să însenineze o zi mohorâtă sau să energizeze una banală. Miniaturile (în adevăratul sens al cuvântului) semnate de Rhodes au prospeţimea unei picturi naive cu aer ghiduş, detaliile bizare ale unei fantasmagorii caricaturale, farmecul satirei în culori vii şi degajarea unor schiţe realizate în momentele de plictiseală pe colţul unui şerveţel sau pe ultima pagină a unui carneţel în care sunt depozitate informaţii preţioase culese în timpul unei conferinţe plictisitoare. Mai adaugi abordarea detaşată a celui părăsit care mimează vindecarea prin autoironie, apoi curiozitatea stârnită de pariul unui scriitor cu toţi scepticii incapabili de a-şi imagina o poveste de inimă albastră comprimată într-o pagină şi vei obţine promisiunea achiziţionării unei cărticele simpatice, bune de citit în drum spre job, în timp ce îţi bei cafeaua sau aşteptând un prieten care întârzie mereu.
Se perindă prin faţa ta o succesiune de scene care porţionează în felii etapele unei relaţii de cuplu, nişte amintiri năucitoare şi comice sau, dimpotrivă, înspăimântătoare. Toate îmbină vivacitatea unui film scurt sau a unei ilustraţii care arată cum percepţia clară a realităţii o poate lua razna, fără distrugerea umorului. Caricatura, duioşia, sinistrul şi grotescul alcătuiesc un spectacol care ţine cont de toate elementele unei poveşti romantice, dar le trimite într-o zonă a parodiilor aberante, aşa cum sunt şi reactiile personajului-narator când rememoreaza despărţiri, infidelităţi umilitoare, simptomele dependenţei emoţionale sau dezamăgirile.
Vopsea
Prietena mea este atât de orbită de dragoste, încât nu-şi poate lua ochii de la mine. După ce stingem lumina, îşi pune ochelarii cu infraroşii şi se uită la mine în timp ce dorm. Adesea sunt trezit de oftatul şi de scâncetele ei involuntare de fericire. Chestia asta durează de ani de zile şi nu dă semne să se domolească. Odată am rugat-o să înceteze cu toată activitatea asta în infra-roşu, dar nu prea a funcţionat; mă trezesc în somn ca s-o găsesc acoperindu-mă cu vopsea fosforescentă şi şoptindu-mi dulce: “Uneori mă întreb dacă ştii cât de mult te iubesc”.
Deşi comprimă teme spionase din relaţiile interumane, stilul autorului Dan Rhodes degajă mai degrabă lejeritatea unui crochiu spontan sau efervescenţa unei acuarele, decât migala şi efortul unui miniaturist. Nimic nu-i întrerupe fluiditatea mişcărilor, încât ai impresia că a scris povestirile aşa cum le citeşti şi tu, fără pauză de gândire între primul şi ultimul cuvânt, prin care să elimine detaliile de prisos, fără poticniri şi fără efortul cerut de ordonarea ideilor.
Pentru a nu pune ştampila greşită pe cartea lui Dan Rhodes, lăudat de unii critici tocmai datorită marii sale calităţi, pe care ai putea-o considera un defect – simplitatea dusă la extrem, ce aminteşte de textele care însoţesc felicitările aniversare sau invitaţiile nonconformiste, sau de poezia naivului îndrăgostit, recitată cu vocea copilăroasă – este bine să începi lectura de la finalul volumului, unde găseşti postfaţa ispititoare scrisă de traducătoarea volumului, Nadine Vlădescu. Poţi descoperi astfel un minimalism care nu este doar asumat, ci şlefuit, ridicat la rangul de artă prin tehnica vignetei. De fapt, Dan Rhodes face parte din categoria scriitorilor capabili să fragmenteze gravitatea dramelor şi problemele ce fac insuportabilă relaţia de cuplu erodată în miniaturi ce nu au voie să depăşească o sută de cuvinte. Astfel, sobrietatea şi opulenţa interpretărilor asociate unei analize psihologice savante ajung să fie acoperite de nonşalanţa ce oferă indispensabila gură de oxigen după o experienţă de viaţă epuizantă.
Supărătoare pentru cei care preferă naraţiunea laborioasă, travaliul îndelungat sau construcţiile sofisticate, delicioase pentru cei dornici să se destindă, rămânând, în acelaşi timp, conectaţi la marile pasiuni ale omenirii, aşa cum numai în momentul destrămării unei relaţii poţi descoperi. Astfel poţi caracteriza, la final, povestirile lui Dan Rhodes. Ele devin un hibrid pişicher între basmul pentru oamenii mari, în care se regăsesc inocenţa şi grotescul, proza experimentală, caricatura suprarealistă şi parodia vindecătoare.
Fata cu fragi este un roman greu de trecut cu vederea de cititorii pe care vieţile tumultuoase ale pictorilor nu încetează să îi fascineze. Într-un peisaj al apariţiilor editoriale ce plasează raiul boem în Parisul anilor nebuni, Fata cu fragi îţi stârneşte curiozitatea prin lansarea invitaţiei de a călători într-o parte a Europei considerată (încă) exotică de către aceia pentru care pasiunile dezlănţuite, modernitatea, aventurile şi erotismul îmbinat cu viziunea decadentă asupra artei nu puteau fi găsite decât în mansardele din Montmartre sau Montparnasse.
Doar clima şi decorurile se schimbă în lumea boemilor descrişi în acest roman. Problemele, ispitele, crizele şi alegoriile ce roiesc în jurul menirii de artist nevoit să poarte pe umeri tot ceea ce societatea nu are curajul să îşi asume rămân la fel, spre deliciul cititorilor aflaţi mereu de partea creatorului rebel. Autoarea îţi oferă genul acela de lectură intensă în care vibrează obsesiile unor artişti încă neînţeleşi de societate, poveşti chinuitoare, însă fertile pentru inspiraţie, setea de libertate în artă, indiferent de consecinţe, şi veşnicul conflict dintre originalitate şi normalitate.
Lisa Strømme propune un periplu în atelierele improvizate în căsuţele pitoreşti ce permit o privelişte spectaculoasă a fiordurilor asociate de obicei cu strania invitaţie la reflecţie şi la reverie prin domolirea pornirilor impetuoase. Însă lumea unui pictor ce a fascinat, dar a şi zguduit priviri, îţi demonstrează că poţi găsi aceleaşi drame intense, aceleaşi comunităţi de artişti libertini şi aceleaşi ademeniri, ce dezvăluie voluptatea suferinţei în numele creaţiei, şi în ţările cu temperaturi scăzute.
pictura: Edvard Munch, Strigatul”, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org
Fata cu fragi este un roman de care se vor ataşa pasionaţii de artă, mai ales cei astraşi de stranietatea expresionismului scandinav, reprezentat de iconicul Munch, al cărui tabloul celebru – Strigătul – a fost adulat, respins, parodiat, dar niciodată trecut cu vederea, chiar şi după ce progresiştii ce au vrut să răstoarne idolii au ridicat din ce în ce mai mult glasul împotriva trecutului. Dar nu vei avea parte de un roman apropiat de o biografie, nici de picanteriile unei explorări fruste a vieţii sale erotice reale. Scriitoarea Lisa Strømme alege să celebreaze altfel pictura unui artist vizionar, care a şocat, a provocat şi a inspirat cum puţini alţii au reuşit în epoca lor. Alege să arate nu ascunzişurile din lumea interioară a lui Munch, ce ar fi devenit o enigmă pentru însuşi Freud, ci modul în care lumea celorlalţi, speriaţi, dar şi atraşi de el, se lasă modelată de viziunea lui tulburătoare asupra naturii, emoţiilor, spaţiului citadin, însingurării, sexualităţii şi corpului feminin.
Văzut prin ochii personajelor feminine ale romanului, Munch este un ghid spre lumea interioară, găsită la acea adâncime la care nimeni nu are curajul să coboare. O lume în care dorinţa, anxietatea, întunericul, nuanţele crepusculare, eztazul creator şi autodistrugerea pulsează dincolo de limitele cunoscute în lumea aşezată, a convenienţelor, unde autocunoaşterea era permisă atât cât să nu atingă subiectele ferecate în spatele unor de tabuuri.
Unii ajung la o carte bună printre paginile alteia. Cititorii Lisei Strømme ajung să fie absorbiţi, fascinaţi, intrigaţi şi devoraţi odată cu personajele feminine pătimaşe de universul lui Edvard Munch, pictorul strigătului angoasant, oprindu-se mai întâi în faţa tabloului realizat de un alt pictor – Hans Olaf Heyerdahl – care, spre deosebire de Munch, a fost digerat mai usor de burghezii cuminţi de pe fiordul norvegian.
Autoarea a plecat de la un personaj feminin dintr-un faimos tablou al lui Heyerdahl. Privirea fetei din tablou intrigă, ţintuieste şi captează interesul privitorului curios până într-acolo încât acesta începe să îşi pună întrebări despre identitatea ei, deşi nu are nici alura unei femme fatale învelite într-o aură enigmatică, nici o biografie trepidantă. Acest portret a intrigat-o şi pe Lisa Strømme, care a transformat-o într-un personaj la fel de expresiv şi a trimis-o în casa unei familii pentru care Edvard Munch întruchipa ispita dezonorantă a fructului interzis. Este vorba despre fata care i-a pozat lui Hans Olaf Heyerdahl pentru Fata cu fragi, devenită personajul-narator al cărţii şi martorul unei poveşti de iubire vulcanică, între fiica unui amiral cu prestanţă în cercurile înalte din capitala norvegiană şi pictorul damnat Edvard Munch. Copila ce i-a pozat lui Hans Olaf Heyerdahl primeşte rolul de confidentă a iubitei lui Munch, pe nume Tullik, o visătoare cu purtări de rebelă, ce i-ar putea atrage blamul în lumea condusă de convenienţele snobilor ipocriţi, din care făcea parte.
Mult mai apropiat de melancolia potolită şi de peisajele idilice asociate unui ţărm scandinav, Hans Olaf Heyerdahl, contemporan cu Munch, dar aflat parcă într-un secol anterior modernismului tumultuos, a pictat Fata cu fragi, un tablou ce nu ar fi ieşit cu nimic în evidenţă dacă nu ar fi fost privirea magnetică a unei personajului feminin care te fixează, dându-ţi impresia că are atâtea de spus şi tot atât de multe de ascuns în spatele unei mimici inocente. Ochii fetei cu fragi sorb lumea din jur, cu toate umbrele ei, rămânând la fel de luminoşi.
Romanul Fata cu fragi este precum expresia plină de nuanţe de pe chipul fetei reprezentate în faimoasa compoziţie a lui Hans Olaf Heyerdahl – un amestec pătrunzător între delicateţe, curiozitate şi acel ceva indefinibil, situat între simplitate şi mister, între claritate şi adâncimea care bântuie, între prospeţimea inocenţei şi primele taine ce fac trecerea spre asumarea feminităţii. Acest element indefinibil care o face memorabilă este atât de bine explorat de Lisa Strømme, încât ajunge să-i atribuie o identitate. O cheama Johanne şi culege fructe de pădure toată vara. Lumea o cunoaşte datorită pictorului ce i-a făcut un portret admirat de lumea bună din Kristiania (numele vechi al capitalei norvegiene). Totuşi, ea devine invizibilă pentru această lume bună care vine să-şi petreacă vara în micuţa aşezare pescarească. Fata din tablou este adulată şi primită în lumea selectă a familiilor bogate, dar fata din realitate ajunge în preajma lor doar atunci când are nişte fragi de vândut.
pictura: Edvard Munch, Noapte de vara, www.edvardmunch.org
Johanna este o fată aparent simplă, fără prea multe perspective şi alternative în familia ei săracă, unde copiii sunt învăţati din faşă ca servitutea este o virtute, singura ce le poate oferi painea zilnică. Dar Johanne se dovedeşte a fi surprinzătoare şi capabilă să te cheme în lumea ei, să te hipnotizeze şi să te năucească prin nesupunerea discretă, deşi culorile senine din tabloul ce a făcut-o celebră dincolo de colibele pescăreşti rudimentare promit mai degrabă o reverie nevinovată pe ţărmul scandinav. Copilăria ei târzie este inundată brusc de zorii feminităţii legate ombilical de artă atunci când admiră pe ascuns pânzele lui Munch, vecinul excentric de care se temeau toţi locuitorii aşezării liniştite.
Ea nu se teme, însă, de faima lui malefică, nici de pedepsele mamei ce-i interzice să se apropie de acest diavol care vrea să ademenească oamenii prin tablourile sale necurate. Îi place nebunia din compoziţiile vecinului Munch. Îi plac şi prietenii din grupul boemilor ce vin să-l viziteze în timpul verii. Treptat, îi află secretele şi poveştile despre iubirile patinase, apoi îi înţelege viziunea, pe care o traduce prin cuvintele fetei ce îşi pierde inocenţa asociată vieţii simple, pe măsura ce descoperă că fiinţa umană ascunde şi nişte sentimente ce pot fi uşor de blamat, dar indispensabile profunzimii, maturizării şi autodescoperirii. Metamorfoza fetei simple te face să-ţi imaginezi un tablou blând invadat de nuanţele tumultuoase ale unei compoziţii semnate de Munch, doar că nu este vorba despre o pervertire, ci de o trezire a conştiinţei printr-o scufundare în lumea propriilor spaime, la care invită pictura nordică modernă.
pictura: Edvard Munch, Mainile, Muzeul National din Oslo, www.wikiart.org/en
Farmecul romanului constă exact în această întâlnire dintre simplitatea fetei cu fragi, căreia autoarea îi atribuie talentul de a picta, şi universul tulburat de angoasa incandescentă a lui Munch, care îmbină senzualitatea cu fricile abisale, consideate de cei din jur maladive. Dacă nu îţi plăcea Munch până acum, te vei lăsa convins de frumuseţea stranie a tablourilor sale reinterpretate prin ochii acestei protagoniste ce se descoperă peste noapte, doar privind un tablou.
pictura: Edvard Munch, Vampirul, www.edvardmunch.org
Deşi autoarea captează bine spiritul picturii sale, mai ales când vine în conflict cu morala şi canoanele estetice ale perioadei, romanul nu se intersectează cu povestea de viaţă a lui Munch decât în măsura în care poate oferi imaginea răvăşitoare a revelaţiilor, metamorfozelor şi dizlocărilor din conştiinţa personajelor feminine captivate sau, dimpotrivă, scandalizate de creaţiile sale. De-o parte ai măsura originalităţii şi profunzimii lui Munch, reflectate de fascinaţia exercitată asupra Johannei şi de sentimentele lui Tullik, fata unui amiral influent. Cele două sunt captivate atât de stilul său nonconformist de a picta, cât şi de nesupunerea lui, de faima tipica pentru marginalul genial şi neînţeles, ce poate corupe fetele de familie bună, ştirbindu-le reputaţia impecabilă pentru a le arăta un nou drum. De partea contestatarilor sunt părinţii şi conservatoarea soră a lui Tullik, dar şi mama Johannei, ce l-ar alunga pe Munch de pe faţa pământului.
La rândul ei, protagonista romanului, Johanne, este îndrăgostită de pictură şi are talent, dar şi ghinionul multor fete care provin din mediile sărace. Ea este nevoită să îşi ascundă pasiunea de cei din familie, dominaţi de mama ei ţâfnoasă, ignorantă şi habotnică, pentru care marele Edvard Munch este nu numai un om fără căpătâi şi ţicnit, ci însuşi diavolul, venit să fure inocenţa localnicelor şi să abată faima rea asupra liniştitei aşezări. Johanne trebuie să stea departe de casa lui şi să nu se uite la tablourile păcătoase ale acestuia. Totuşi, ea nu se poate abţine să le admire. Pentru ea, tablourile lui Munch sunt fructul oprit. Scenele, personajele, culorile şi liniile neliniştite o ademenesc şi îi arată o altă realiate. Le priveşte cu nesaţ ori de câte ori trece pe lângă curtea lui, unde acesta picta. Casa lui Munch se află aproape de locul unde găseşte ea fragi, acei fragi care, dincolo de a fi o sursă de venit pentru familia ei, deveniseră simbolul unei legături cu natura imaginată in miturile scandinave.
pictura: Edvard Munch, Sirena, Philadelphia Museum of Art, en.wikipedia.org
Când autoritara ei mamă îi taie această legătură cu natura, înlocuind clipele petrecute de Johanne în pădure cu momentele de trudă în casele avuţilor, ea o cunoaşte pe Tullik, ajungând servitoare în casa ei. Tullik, fata unui de amiral, este plictisită de viaţa dusă de femeile din înalta societate şi are visurile unei captive dornice de aventuri scandaloase pentru femeile acelei epoci. Ea îi arată protagonistei o lume a dorinţelor, pentru care o femeie liberă trebuie să lupte, şi a cărţilor interzise deoarece erau considerate subsersive şi imorale. Astfel, emancipata fiică burgheză îi devine ghid. Alături de ea Johanne experimentează, se descătuşează, trăieşte voluptatea nesupunerii, dar şi pericolul de a fi dată-n vileag de slugile iscoditoare, bune prietene cu mama ei. Mai presus de toate, descoperă inutilitatea unor limite rigide şi pâna unde poate întinde graniţele curajului de a fi ea însăşi într-o lume conservatoare şi, în acelaşi timp, atrasă de modernismul artiştilor decadenţi.
pictura: Edvard Munch, Dansul vietii, Galeria Nationala din Oslo, en.wikipedia.org
Fata cu fragi poate fi considerat şi un roman despre o frumoasă prietenie ce devine tabloul unei maturizări feminine care miroase a păduri scandinave şi a pigmenţi gata să fie azvârliţi frenetic pe o pânză, într-un amestec pe cât de angoasant pe atât de seducător al umbrelor, siluetelor şi liniilor nervoase. Johanne şi Tullik devin cele mai bune prietene, dincolo de graniţele sociale rigide, când îşi văd spaimele şi dorinţele ascunse reflectate de sufletul zbuciumat al lui Munch, în care frumuseţea lumii palpită între Eros şi anxietate. Astfel, autoarea creează, la rândul ei, nişte picturi îndrăzneţe ale unei eliberări feminine riscante în acea perioadă.
pictura: Edvard Munch, Dans pe malul marii, www.edvardmunch.org
Sentimentele ajung să fie amestecate într-o sinestezie intensă precum trăirile provocate de pânzele lui Munch. Johanne simte culori şi colorează stări sufleteşti bulversante. Aude nuanţele strigătelor, ale disperării, ale despărţirilor şi ale interdicţiilor sufocante. Densitatea cromatică văzută de ea peste tot ajunge să acapareze textul, încât vei experimenta o lectură vizuală, în care vezi peisaje, urme de pensulă, nuanţe hipnotice, apusuri precum nişte vâlvătăi şi corpuri feminine ce transformă culorile în redări curajoase ale unor stări interioare. Imaginile ajung să înlocuiască frazele. Până şi numele capitolelor invocă nuanţele din universul creat de Munch. Fiecare capitol al romanului începe cu un pasaj seducător pentru cei pasionaţi de pictură, extras din cartea lui Goethe, Teoria culorilor, devenită un personaj în sine şi o primă legătura a protagonistei cu pictorul demonizat.
pictura: Edvard Munch, Melancolie, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org/en/edvard-munch
Ai impresia că pictura ţine loc de realitate. Fiecare chip, scenă, expresie a feţei sau privire devine un tablou în sine, fără ca descriptivul să dilueze efervescenţa naraţiunii. Păstrând sincronizarea transformărilor şi ritmurilor interioare ale personajelor cu ale epocii lor, naraţiunea oscilează între momentele de acalmie, de melancolie inundată de albastrul orizontului marin, şi trepidaţiile poveştii de iubire interzisă, ce se derulează rapid, aşa cum este şi debarasarea de teama ostracizării sociale pe măsură ce Johanne şi Tullik se apropie din ce în ce mai mult de lumea lui Munch. Respiri în ritmul culorilor incandescente ale unei reverii crepusculare şi apoi rămâi fără suflare când asişti la zbaterile şi la neputinţa lui Tullik, ce preia angoasele şi conflictul dintre artist şi lumea conservatoare.
Lisa Stromme a ştiut cum să creeze şi acele scene vii, bruegeliene, în care priveşti aglomerarea forfotitoare a unor aşezări de pescari inundate de mirosul mării, al cafelei şi al moscului din parfumurile cochetelor, dar şi acele scene intime, în care personajele îţi acordă răgazul unei reverii senzuale. Iar vizualul nu este singurul trezit la viaţă. Paginile ei, care te trimit direct în satele din zona fiordurilor, îţi aduc lumea întinderilor marine în nări, dau peisajelor şi te fac să pipăi imaginar pânza pe care Munch îşi dezvăluia universul chinuit, dar şi ademenitor.
Trei prinţese cu nasul mare. Un megastar nimerit în regatul Ditai-Nasul care le poate reda speranţa în iubirea ce duce la un măritiş îndelung aşteptat, pentru liniştirea supuşilor. Un geniu fashionist din categoria motanilor cu maniere impecabile şi nume ce rimează cu al unui faimos regizor italian, care vrea să le înveţe cum să-şi atragă pretendenţii puşi pe fugă de nasurile uriraşe. Un concurs de frumuseţe de tot râsul. Un melc poet. Multe denumiri năstruşnice sub care se ascund aluzii caustice referitoare la unul dintre cele mai apreciate romane din zorii modernismului, însă pe care foarte puţini au fost în stare să-l termine. Alexandra Rusu le transformă poveştile, aventurile, ifosele şi indignările în cuvinte. Artistul plastic Loreta Isac vine să le ilustreze ţăcănelile şi extravaganţele comice fără limite. Rezultatul ? O gâlceava între două categorii de cititori devoratori de născociri: copiii năstruşnici şi părinţii lor, care vor să mai dea şi ei în mintea copiilor atunci când găsesc o carte de poveşti originale şi nu mai au răbdare până le vine rândul.
ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine: “Cartea nasoaselor” – pagina de Facebook
Cartea năsoaselor este o bijuterie pentru cei aflaţi mereu între două vârste, care, atunci când erau copii au fost consideraţi prea maturi pentru clasicele poveşti cu zâne, prinţese, castele şi acelaşi final fericit, iar când s-au făcut mari, prea copilăroşi pentru a înţelege că joaca s-a terminat şi picturile naive sau ilustraţiile cu persoje fantastice nu mai pot sta alături de obiectele necesare unui adult. În cartea scrisă de Alexandra Rusu joaca nu s-a terminat. Mai mult, câştigă din ce în ce mai mult teren prin umorul suprarealist, prin distorsionarea în cheie parodică a şabloanelor din basmele adaptate la industria globalizării şi prin creativitatea debordantă a Loretei Isac. Imaginaţia Alexandrei Rusu alaturi de viziunea Loretei Isac transformă acest basm pentru toate vârstele într-o plimbare printr-o galerie de artă cu exponate ce par mai degrabă un carnaval dedicat fantasmagoricului aflat la frontiera ilară dintre ilustraţia pentru colecţiile de basme, pictura naivă, interpretarea postmodernă a temelor şi arhetipurilor din poveşti, caricatură şi grafică.
Pentru bietele prinţese, chiar şi cititul cărţilor era un sport extrem. Habar n-aveai dacă vor supravieţui unei pagini de filozofie sau unui manual de web design. Şi asta, evidentamente, din cauza nasurilor gigantissime, care le blocau vederea. Ca să poată citi, se legau cu o coardă elastică şi-şi dădeau drumul peste o prăpastie îngrozitoare. Înainte de saltul în gol, calculau luni de zile, împreună cu fizicieni de renume, viteza, unghiul şi momentul ideal ca să-şi ferească nasul. Cartea aştepta de cealaltă parte, pusă pe un stativ. Un singur salt însemna câteva clipe de delectare cu o propoziţie-două. După care erau trase înapoi. Şi tot aşa, dacă nu se făceau chisăliţă de pereţii hăului.
În ciuda condiţiilor vitrege (nu puteau citi pe ploaie sau ceaţă), năsoasele erau foarte culte. Şi într-o formă fizică de invidiat. De fapt, erau cele mai curajoase, mai senine şi mai calme fiinţe. Nici măcar lipsa desăvârşită a cererilor în căsătorie nu părea să le întristeze vreun pic.
ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine: “Cartea nasoaselor” – pagina de Facebook
Farmecul acestei poveşti este dat nu numai de prefacerea clişeelor în detalii originale ce îşi fac de cap înt-un carnaval de ţăcaniţi inventivi, care se iau la întrecere pentru a vedea cine poate stârni cele mai multe hohote de râs, ci şi de relaţia simbiotică dintre text şi ilustraţie. Fiecare pagină şi fiecare ilustraţie pot deveni un exponat pe care ai vrea să-l aşezi la vedere în camera unde îţi petreci mult timp. Lectura şi paginile ilustrate îţi fac poftă de un periplul prin lumea galeriilor independente, unde găseşti comori sub forma desenelor năstruşnice, pe care să le iei acasă pentru a le da peste nas celor ce te condamnă ori de câte ori afişezi entuziasmul unui copil mare.
Desenele realizate de Loreta Isac duc povestea Alexandrei Rusu într-o zonă a fanteziei picturale fără oprelişti, unde hazul şi grotescul explorat inofensiv şi estetic nasc mici opere de artă. Inventivitatea ludică de care a dat dovadă fiecare a făcut din Cartea năsoaselor o piesă de colecţie pentru toate vârstele. Copiii se vor amuza alături de Furlini, motanul pretenţions, care îşi dă ochii peste cap atunci când una dintre prinţesele năsoase mai născoceşte câte o idee. Vor descoperi alături de Furlini cât de mult poate înşela prima impresie când acesta descoperă (şi) nişte fiinţe simpatice, ingenioase, darnice şi sensibile în locul unor prinţese cam sărite de pe fix şi nu foarte atrăgătoare. La rândul lor, părinţii vor descoperi printre cuvinte nişte aluzii demitizante şi jucăuşe la idolii sacri ai literaturii şi ai culturii pop.
ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine: “Cartea nasoaselor” – pagina de Facebook
Pentru adulţii pasionaţi de artă, Cartea năsoaselor ar putea fi şi o satiră cu tentă suprarealistă la adresa procesului de glorificare până la absurd şi ridicol a unor personalităţi, a snobismului cu pretenţii intelectuale, dar mai ales la obsesia pentru construirea unei imagini false. În regatul Ditai-Nasul găseşti oglindirile halucinante ale problemelor, maniilor, nevrozelor, aspiraţiilor şi vanităţilor supradimensionate din lumea noastră. Veleitari, famfaroni, rivali, fete nefericite care nu se plac, specialişti în imagine, staruri de carton, intriganţi, vânzători de iluzii, visători inocenţi şi câţiva însetaţi de afecţiune, toţi se întâlnesc în această poveste, se ademenesc, se calcă pe coadă, îşi aruncă nişte replici usturătoare şi încearcă să-şi ducă planul la îndeplinire. Ceva îi leagă: dorinţa de a-şi realiza visul apeland la tertipuri amuzante şi fragilitatea de sub masca excentricităţii. Ce fac pentru a obţine ce vor şi prin ce peripeţii trec? V-aş spune, dar trăznăile nebănuite ale personajelor nu merită un spoiler nemilos.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Ultima carte publicată de Roberto Bolano, romanul O povestioară lumpen (tradus de Simona Sora), este o poveste despre crizele adolescenţilor şi pericolele unei lumi necunoscute spre care se îndreaptă aceştia. În centrul romanului se află doi fraţi din Roma care ajung orfani peste noapte. Renunţă să mai frecventeze liceul şi îşi găsesc un job. El, la o sală de gimnastică, ea, la un salon de coafură. Viaţa lor este condimentată de nişte colegi de apartament dubioşi, un bolognez şi un libanez.
Prin volumul Trei îl vei descoperi pe Roberto Bolano prin intermediul unor poeme traduse de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Iată o mostră din volumul de poeme: Zice că e bine. Tu zici că eşti bine şi te gândeşti că într-adevăr ea e bine şi că într-adevăr tu eşti bine. Privirea ei e superbă, ca şi cum ar vedea pentru prima dată ceea ce şi-a dorit toată viaţa. Apoi vine răsuflarea putredă, ochii goi deşi ea zice (în timp ce tu rămâi tăcut, ca într-un film mut) că infernul nu poate fi lumea în care trăieşte. Tăiaţi mizeria asta de text!, strigă. Caleidoscopul ia chipul singurătăţii. Poc, face inima ta.
Un alt volum de poeme, tradus tot de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, este şi Câinii romantici.
Al treilea reich este un roman labirintic năucitor, care va fi pe placul celor impresionaţi de un alt roman cult scris de Bolano – 2666. Densitatea narativă implică planuri halucinante, personaje tenebroase, iubiri stranii şi dependenţa de wargames. Titlul romanului se referă şi la jurnalul scris de personajul central, Udo, un tânăr german care îşi petrece vacanţa în Spania alături de iubita lui. Existenţa îi este dată peste cap de apariţia unei foste iubite, a doi conaţionali misteriosi, a unor localnici având planuri secrete şi a unui sud-american misterios care îl provoacă la o partidă de Al treilea reich. Tradus de Lavinia Similaru, acest roman promite o parabolă insolită despre istoria reinterpretată.
Jose Regio este un scriitor emblematic pentru literatura portugheză a secolului XX. În volumul Femei şi povestile lor, tradus de Georgiana Bărbulescu, prezintă dramele a şapte protagoniste, fiecare simbolizând o ipostază a feminităţii. Vei descoperi femeia devotată unui bărbat infidel, femeia-mamă, femeia ce pune libertatea mai presus de orice sau femeia pasională.
Prozele scurte scrise de Ali Smith prezintă într-o manieră inedită nişte situaţii dramatice apărute în existenţa obişnuită. Ambiguitatea şi turnura bizară alcătuiesc un joc al perspectivelor înşelătoare legate de nişte personaje în care se poate regăsi fiecare cititor. Traducerea volumului Prima persoană şi alte povestiri îi aparţine Dianei Crupenschi.
Cunoscut publicului din România datorită cărţii Rugăciunile rămân aceleaşi, Tuna Kiremitci, un autor ce face parte din noul val al literaturii turce, nu se dezice de stilul său nici în romanul Trei oameni pe drum. Îmbină duioşia, empatia, istoriile de viaţă tulburătoare ale unor străini ce se intersectează şi un trecut plin de răni. Trei oameni pe drum, tradus de Andreea Popescu, spune povestea a trei personaje care urmează o cale menită să le schimbe. Cititorul va călători alături de ele printr-un Istanbul al amintirilor.
Insulele (tradus de Alexa Stoicescu) este un roman halucinant despre un spaţiu aparte, descoperit pe o insulă exotică de către un bărbat venit din exterior. Acesta găseşte o lume în care timpul curge diferit şi în care toropeala se va suprapune peste nişte întâmplări bizare.
Cei pasionaţi de literatura ce include aventuri cu spioni, personaje obsedate de nişte crime nerezolvate, suspans, intrigă politică, mistere şi adrenalină vor fi curioşi în legătură cu Agentul 6, roman tradus de Oana Celia Gheorghiu. Tom Rob Smith, cunoscut de cititori datorită romanului Ferma, a îmbinat o dramă personală cu evenimentele petrecute în timpul Războiului Rece. Lev Demidov, un fost agent KGB şi personajul central, încearcă să afle adevărul despre moartea soţiei lui, călătorind prin Moscova, New York şi Kabul.
Îmbinând ficţiunea şi autobiografia, Cecilie Enger spune o poveste emoţionantă despre amintirile rămase ca mărturie despre o lume disparută, odată cu plecarea mamei. Când personajul feminin central din acest roman află că mama ei vârstnică nu se va mai întoarce în casa familiei, începe să golească de lucruri casa unde a crescut. Ea descoperă într-un sertar o listă a lucrurilor primite de mama ei de-a lungul anilor. Această listă va repovesti istoria unei familii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Romanul Darurile mamei, distins cu Premiul Criticilor în 2013 şi cu Premiul Librarilor din Norvegia, a fost tradus de Carmen Langseth.
