Adriana Gionea

O fotografie sepia, oniric-suprarealistă, a unei fete care levitează într-o cameră desprinsă de spaţiu şi timp. Este deja o imagine iconică care revine în memoria cinefilului ori de câte ori aude despre Oglinda lui Tarkovski.

Nu începe bine filmul, că te şi trezeşti cu imaginea unui om care vrea să evadeze dintr-o maşină, apoi începe să zboare. La un moment dat, nişte femei îl spală într-un butoi de vin şi îl cară, de parcă ar fi un prunc, prin toată încăperea ce aduce mai mult cu cea a unui han sicilian. Până să pricepi despre ce este vorba, începe o paradă a costumelor şi rochiilor de lux, în stilul eleganţei italiene. Nu lipsesc nici clovnii, dansatoarele de cabaret, femeile cu priviri languroase şi geloase sau popii.

Nimic despre paietele în culori electrizante ale dansatoarelor din carele alegorice defilând pe străzile Braziliei! În filmul regizorilor Olivier Nakache şi Eric Toledano, Sambadin Senegal nu este un dans, ci un tânăr care în zece ani a schimbat numeroase meserii adesea refuzate de francezi, sperând ca într-o zi să facă rost de un permis de muncă.

Dacă sunteţi mişcaţi de versurile unui romantic din secolul al XIX-lea şi de imaginile pictate de Vermeer, atunci luaţi-vă cartea de poezii la voi, în timp ce asteptaţi în faţa casei de bilete, pentru a intra mai bine în astmosferă, apoi bucuraţi-vă privirea cu scenele-tablou ale filmului de epocă Amour Fou.

Dacă nu ai fi ştiut că este vorba despre o creaţie semnată de Jean-Luc Godard, Adieu au languageţi s-ar fi părut un film exprimental 3D la graniţa dintre perspectiva existenţialistă, semiotică şi critica societăţii occidentale, regizat de un nou copil teribil al cinematografiei contemporane.

Plictisiţi de statutul de monştri sacri ai teatrului occidental, ce le pune la încercare articulaţiile vechi de sute de ani când sunt nevoiţi să stea atâtea ore în picioare pentru a primi aplauzele de la finalul piesei, Ibsen şi Cehov s-au dat jos de pe soclu, apoi şi-au luat catrafusele spre alte zări.

Trebuie să ai stomacul tare şi psihicul tăbăcit al unui psiholog care a văzut şi auzit multe la viaţa lui pentru a rezista până la finalul celor (doar) 83 de pagini ale romanului Vampirul din Ropraz. Dacă Premiul Goncourt câştigat de Jacques Chessex este o informaţie suficient de ispititoare pentru a te face să ignori avertizările altor cititori, atunci vei constata de unul singur că Dracula era băiat simpatic şi inofensiv pe lângă vampirul dintr-un sat elveţian uitat de lume şi plin de oameni slabi cu duhul, iar criminalul din Parfumul, romanul scris de Suskind, şi personajele cu obiceiuri sexuale bizare din cărţile lui Georges Bataille, niste bieţi amatori când vine vorba de arta grotescului.