Julio Cortazar nu are scrupule când vrea să anuleze platitudinea unui banal cotidian, sabotându-l cu propriile-i arme. Foloseşte date reale, scene de zi cu zi, deloc ieşite din comun, dar amestecate astfel încât să creeze percepţii distorsionate gata să producă o fisură în real, filează oameni plictisitori pe care îi pune în situaţii neverosimile şi trezeşte acea foame de oniric, de joc suprarealist ale cărui reguli au fost modificate prea mult de cenzura lucidităţii.