A.Vlad

Steve Mcqueen are o plăcere sadică în a căuta rănile umanității și a pune sare pe ele. Pentru el: Un film este un obiect în jurul căruia poți avea o dezbatere, mai mult decât incidentul în sine. Este punctul de vedere al cuiva despre incident, un punct de plecare avansat pentru o discuție. În Hunger discuția pornea de la Bobby Sands, luptătorul IRA ce se înfometează în închisoare, pentru a ajunge la conflictul din Irlanda de nord, în Shame, conflictul este unul interior și discuția merge către ideea mai generală de dependență. 12 ani de sclavie este degetul lui Toma ce atinge gaura însângerată a Americii, și nu numai, pentru a striga celorlați că există.

Brandwashed o să facă să te simți un idiot și să nu mai ai încredere în nimeni și nimic. O să retrăiești momentul când ai aflat că nu există Moș Crăciun. Logourile o să-ți sară în ochi la tot pasul, o să verifici fiecare site să afli dacă îți stochează datele pentru a le vinde companiilor de marketing, care o să-ți planteze în browser reclame perfect setate pentru interesele tale și o să începi să faci comentarii enervante când o să vezi pe cineva că bea Red Bull sau mănâncă Macdonald's, de genul: Știi că acea cutie de energizant are 6 lingurițe de zahăr! sau hamburgerul ăla e făcut după o rețetă creată în laborator să-ți dea dependență, una chiar mai rea decât heroina, au demonstrat studiile ștințifice! Ce vreau să zic este citeşte cartea, dar taci din gură! Nu te da de gol, prefă-te că nu ştii, asta dacă nu vrei să devii nepopular.

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj, roman lansat la o distanță de patru ani de trilogia 1q84, a fost așteptat de fanii japonezi a lui Haruki Murakami cu o fervoare de obicei asociată ultimei apariții dintr-o serie pentru adolescenți. Linii de cumpărători la ușile librăriilor așteptând punerea în vânzare a cărții la ora 12 noaptea și titluri scrise în bold pe primele pagini ale ziarelor românești, care anunțau apocaliptic Fenomenul Murakami, noua formă de epidemie venită din Asia după gripa porcilor, ce te face să cumperi acest roman și melodia „Ani de pelerinaj” a lui Liszt în interpretarea lui Lazar Berman, la care personajul principal face referiri constante. În prima săptămână, un milion de japonezi au fost infectați și puteau fi văzuți cu ochii injectați și mâini tremurânde citind cartea pe străzile nipone, în timp ce magazinele erau invadate de bolnavi în căutarea cd-ului cu Berman, acesta epuizându-se într-un timp foarte scurt. 

{Textul conține spoilere} Să mergi să vezi Heli este echivalentul unei călătorii într-un roller coaster prin casa bântuită a unui carnaval: încă din titlu știi cam la ce să te aștepți, te așezi liniștit pe scaun și pornești. Începi cu un spânzurat ce se balansează de marginea unui pod, demoni cu măști ale poliției își îndreaptă armele către tine și frâng capete de căței, iar adolescenți cu tunsori Bieber și pupile dilatate, specializați în torturi ca la Inchiziție, sar spre tine cu bâte de crichet de după fiecare colț întunecat și colcăind cu tarantule de plastic. La un moment dat, simți niște sânge fals picurând de deasupra și atunci când ridici privirea observi capetele decapitate cu mesajul tu ești următorul. Ieșind pe poarta murdară de ceva ce pare a fi creier, te simți ușor vinovat că te-ai distrat așa de bine, pentru că cel de lângă tine are o privire înspăimântată, se balansează nervos, și tot spune: Cățelușul, oare ce au avut cu cățelușul!

Martha Bibescu s-ar putea să fie cea mai subestimată scriitoare a istoriei noastre literare, Catherine-Paris, recent apărută la editura Polirom în traducerea excepțională a Magdei Răduță, fiind un tur de forță ce re-așează o mică stea în constelația personalităților feminine de litere ale României.

Îți plac dinozaurii? Nu-i așa că au niște mușchi impunători? Recunoaște că ai vrea să-i mângâi. Poate vrei să te mângâie și ei înapoi? Să puneți o muzică suavă, un pahar de vin roșu, câteva lumânări într-un colț al camerei, un pat moale, o gheară rece și dură pe pielea voastră fierbinte și moale. Dacă simți ceva în panataloni, ești un ciudat/ă! Dar continuă să citești, articolul ăsta este pentru tine.

Te întrebi: Ce este viața? Este ca și cum te-ai întreba: Ce este morcovul? Morcovul este morcov și mai mult de atât de atât nu știm. La ce te-ai putea aștepta de la Cehov? Minte contemplativă de rus mâncător de borș. Bourdain, americanul prin excelență, i-ar spune să nu se mai holbeze ca un vegetarian excitat la morcovul ăla, să-l curețe, să-l soteze într-un amestec de vin și ierburi, iar apoi să-l pună sub halca de căprioară ce se coace în cuptorul încins. Nu de altceva, dar este ultima comandă pe noaptea asta și din cauza lui o să întârzie la barul din colț unde îl așteaptă chelnerița aia bună și câteva grame de cocaină.

Într-un bloc ce se aseamănă cu un Macondo dâmbovițean, adolescentul Lupu aleargă ca un sălbatic pe scările întortocheate dintre realitate și fantezie de la un etaj la altul, bătând din ușă în ușă, sunând la fiecare sonerie, împreună cu fata de care este îndrăgostit. Nu vă faceți griji, vecinii nu se supără, jumătate sunt morți, unul e un Sergiu Nicolaescu senil și ilustru, iar ceilalți probabil că se uită la același nenorocit de documentar cu boșimani a lui Attenborough, ce rulează pe toate ecranele televizoarelor aprinse la vreun moment dat de personaje. În mod sigur cineva ar trebui să facă o plângere la firma de cablu.

După ce Poirot şi Midsomer Murders au deschis calea spre un public global, din 2000 încoace asistăm la o revenire a serialelor poliţiste britanice, susţinute de personaje puternice, bine-conturate, atmosferă şi (cu rare excepţii) o doză sănătoasă de umor.