Pentru a te decide să vezi filmul regizat de Angelina Jolie, în care ea şi partenerul ei deţin rolurile principale, trebuie să renunţi la două certitudini induse de prejudecăţi. Prima îţi spune că nu poate ieşi nimic bun când nişte actori ce sunt parteneri şi întruchipează modelul unei frumuseţi spectaculoase şi în viaţa reală decid să intre în pielea unor soţi devoraţi de crizele interioare şi amoroase, deşi o altă tentativă de genul acesta în lumea hollywoodiană – filmul Eyes Wide Shut, ce îi avea pe Tom Cruise şi Nicole Kidman în rolurile principale – nu s-a dovedit a fi un eşec. A doua spune că mai toţi actorii de o frumuseţe răpitoare nu sunt cei mai buni pentru filmele cu greutate, iar atunci când trec în spatele camerei pot produce un fiasco spre mulţumirea celor ce îi vor pe zeii perfecţiunii fizice decăzuţi şi forţaţi să înghită Zmeura de Aur în locul ambroziei. Din fericire, By The Sea, noul proiect al Angelinei Jolie Pitt în calitate de regizoare nu este un fiasco, deşi nu are pretenţii de film-cult.
Tristeţea personajului feminin, care pare să îi dea substanţă unei frumuseţi răpitoare, alienarea în cuplu fără expunerea evidentă a motivelor, semnele angoasei ce alternează cu gesturile unei cochetării bizare şi imposibilitatea de a-şi comunica emoţiile adânci îţi dau impresia că Angelina Jolie a fost captivată de prestaţia iconicei actriţe Monica Vitti, pe care visează să o elibereze din acele decoruri sufocante în care a închis-o Antonioni pentru a o trimite undeva în sudul Europei, unde îi pregăteşte o garderobă potrivită mai degrabă Sophiei Loren. Pe lângă imaginile ce îţi taie răsuflarea, desprinse parcă din revistele ce promovează ţărmurile însorite, filmul te surprinde prin dorinţa Angelinei Jolie de a renunţa la tentaţia unui blockbuster sau a unei poveşti răsunătoare, pentru acel model de film lent, în care aluziile vizuale şi tăcerile prelungite alungă multe clişee vandabile, în favoarea unei tentative de a crea o poveste profundă referitoare la criza unui cuplu.
By The Seaare pretenţia unui film psihologic apropiat de jocurile inconştientului, ale fanteziilor peste care se încolăcesc tendinţele autodisctructive, destul de subtil reprezentate. Dar până să ajungi la miezul psihologic şi profund al filmului, s-ar putea să fii agasat de primele scene în care ai impresia că ai de-a face cu ifosele unei dive hollywoodiene ce pozează deghizată într-o Sophia Loren plictisită pe Riviera anilor ’70, într-un pictorial kitsch cu animal print, vile de lux cu aer vintage, pregătite special pentru americanii ce se viseaza nişte boemi cu stil. Dacă mai eşti şi un cititor împătimit, s-ar putea să fii amuzat de gesturile lui Brad Pitt care se vrea un sex-simbol imitând ritualul unui autor epuizat, ce îşi caută inspiraţia în faţa maşinii de scris transformate în detaliul unui decor de revistă glossy, în paginile căreia protagoniştii se visează Scott şi Zelda Fitzgerald (Brad Pitt intră în pielea unui scriitor ce abuzează de alcool, iar Angelina interpretează o dansatoare nevoită să renunţe la scenă, târâtă peste tot de soţul aflat în cautarea unui loc prielnic pentru scris).
Dacă ai răbdare, după jumătate de oră vezi cum toate imaginile demne de o revistă fashion ce îşi atrage cititorii prin clişeele pescuite pe ţărmul inundat de lumină se fragmentează în detaliile care ajung să reflecte dramele personajelor, să vorbească în locul lor, astfel încât să nu alunge tăcerea prin dialoguri superficiale. Apoi, peste obiectele unor încăperi elegante se năpustesc umbrele unei histrionice intrate în depresie, având carisma felinelor irezistibile, dar neprietenoase, care te atrag şi te resping în acelaşi timp. Angelina Jolie adoptă rolul unei protagoniste cu o viaţă strălucitoare, având un soţ dependent de prezenţa ei, care îi face cadou o cameră într-un hotel elegant, ales pentru a-i oferi o privelişte răpitoare, dar care nu se mai poate bucura de viaţă. Acest personaj feminin imprevizibil ajunge să îşi chinuiască partenerul prin scene de gelozie vecine cu exagerările unui paranoic şi disperarea unei dive intrate într-un con de umbră, care spionează, printr-o gaură descoperită în perete, toate partidele de amor ale tinerei din camera alăturată, ce se bucură de acea exuberanţă a lunii de miere ce naşte invidia nefericitei care se crede exclusă din lumea privilegiilor oferite de tinereţe.
Treptat, episodul depresiv este alimentat de un voyeurism obsedant, în care îşi atrage şi partenerul obosit de frecventele refuzuri în preajma dovezilor de afecţiune şi de lipsa de inspiraţie. Cuplul din camera alăturată pare să aibă tot ce nu au ei. Frenezie sexuală, poftă de viaţă şi visuri, în timp ce ei, nişte artişti ai trăirilor sofisticate, par să fi ajuns la finalul relaţiei, transformat într-o lungă agonie adusă în mijlocul unui peisaj mirific şi în decorul de revistă al unei camere de hotel, după care tânjeşte, de altfel, orice iubitor de obiecte vechi, rafinate. Deşi întâlnirea celor două cupluri din lumi diferite ar fi putut naşte un labirint de complicităţi erotice, relaţii clandestine şi descoperiri menite să resusciteze ritmul monoton al filmului, vor lipsi replicile zgomotoase, durerea strigată în crize de nervi ce pun timpanele spectatorilor la grea încercare. Tocmai această monotonie ce se scurge lent în strălucirea discretă a unui interior chic de boutique franţuzesc şi alimentată de interminabila tăcere dezolantă a personajelor este detaliul ce salvează filmul din zona comercială a răspunsurilor facile şi previzibile, lăsându-te pradă propriilor interpretări aruncate asupra unor gesturi şi reacţii ale căror motive sunt greu de analizat şi (mai ales) de explicat.
O Angelina Jolie dând viaţă unui personaj a cărui imagine de o frumuseţe sumbră pare mai mult desprinsă dintr-un thriller abisal inspirat de o nuvelă scrisă de Arthur Snitzler, care te păcăleşte şi te face să-ţi imaginezi tot felul de grozăvii psihologice pe care protagonista i le pregăteşte vecinei mai tinere şi mai fericite în cuplu decât ea, şi lipsa unor detalii clare privind stările de nervozitate şi tristeţe ale acesteia te opresc înainte de a cataloga filmul drept un episod depresiv transformat într-un pictorial fashion cinic, de nişte personaje îmbrăcate impecabil, scoase din cutie, dar a căror extravaganţă nu stă în ţinutele inaccesibile, ci în luxul de a-şi permite să ignore frumuseţea peisajului, valurile turcoaz şi obiectele unui confort de care au parte doar starurile. Tocmai acest contrast izbitor dintre mimica depresivă şi peisajul plin de strălucire – contrast de-a dreptul sfidător în mintea unui muritor de rând, pentru care nişte clipe în acea zonă unde îşi duc tristeţea personajele ar însemna paradisul- devine catalizatorul vizual spre care se îndreaptă emoţiile adânci, stările pe care personajul feminin refuză până la final să le traducă prin cuvinte clare.
Un film despre acele dureri copleşitoare proiectate asupra unor decoruri şi peisaje filmate astfel încât să-ţi încânte retina, o melancolie prinsă între umbrele depresiei trăite într-un interior sofisticat şi lumina unui orizont marin, drama unui cuplu în care tăcerea ce mimează indiferenţa este înăbuşitoare precum o zi răpusă de umezeală? By The Sea te duce cu zăhărelul dacă ai anumite aşteptări, până îţi refuză toate imaginile pe care le intuiai la un moment dat, deşi păstrează câteva elemente indispensabile pentru un astfel de scenariu: relaţia dintre melancolie şi marea născătoare de revelaţii despre efemerul existenţei, între mişcările valurilor şi pierderile emoţionale, personajele secundare care devin sursele tensiunii sau, dimpotrivă, ale deciziilor înţelepte, şi apatia trăită în rafinament de acel cuplu de protagonişti inventaţi pentru a simboliza căderea din paradisul frumuseţii nestingherite de confruntarea cu sine.
