Tentatia de a fi fericit – Amintiri imprevizibile despre frumusetea convingatoare a existentei umane

Oricine scrie despre fericire în zilele noastre seamănă cu acrobatul idealist care se încumetă să meargă pe sârmă la înălţimi ameţitoare, în timp ce spectatorii de la sol îi strigă obsesiv Prăbuşeşte-te!

Lorenzo Marone este genul de autor care nu descurajează. Acesta duce până la capăt acrobaţia la înălţime, dar scriitura lui degajă naturaleţea şi lejeritatea celui obişnuit deja să facă slalom printre elementele ce i-ar sabota romanul: clişeele, scepticismul cinicilor, simplismul tâmp şi îndemnurile ridicole. Marone deţine aşadar secretul reţetei folosite pentru a-l face pe cititor să mai creadă în posibilitatea fericirii tocmai prin vocea unui personaj ce a ratat-o mereu.

Ecranizat în 2017 cu titlul La tenerezza, de către Gianni Amelio, Tentaţia de a fi fericit este un roman adorabil, uşor de citit, dar nici pe departe facil. Succesul de public i se datorează expresivului Cesare. El este personajul principal, care îşi derulează trecutul în timp ce încearcă să se bucure de ce i-a mai rămas dintr-un prezent hotărât să îl reapropie de persoanele dragi şi de umanitatea înţeleasă prin compasiune şi acceptarea slăbiciunilor. Însă apropierea se va face într-un mod neaşteptat, care îl va scoate pe Cesare din amorţire şi din spirala remuşcărilor.

La vârsta la care alţii îşi contemplă melancolic ultimele zile, septuagenarul Cesare priveşte în urmă cu autoironie şi înainte cu genul acela rar de sarcasm tandru. Îşi rememorează iubirile (mai ale pe cele neîmplinite). Îşi justifică adesea indecent, dar asumat, infidelităţile, şi face o retrospectivă plină de autoironie a idealurilor şi visurilor abandonate sau risipite. Revizitarea trecutului este încurajată de prezentul care îi cere să facă în ultimii ani ai existenţei ceea ce nu a reuşit într-o viaţă întreagă: să acţioneze la timp şi hotărât pentru a nu-i mai îndepărta pe copiii lui şi pentru a păstra lângă el acele prezenţe feminine salvatoare.

Cesare va fi pentru mulţi varianta meridională, infidelă şi mult mai sofisticată din punct de vedere afectiv a protagonistului ţâfnos din romanul Un bărbat pe nume Ove. Doar că Lorenzo Marone îi permite personajului său din fremătătorul Napoli un anumit gen de libertinaj şi de hedonism târziu de care personajul nordic nu prea are parte.

Septuagenarul Cesare Annunziata ajunge până la urmă să te cucerească tocmai prin slăbiciunile şi greşelile sale, nicidecum uşor de trecut cu vederea. Sunt nişte slăbiciuni şi greseli pe care nici măcar nu le-ai fi anticipat în primele pagini ale confesiunii sale. Ce-i drept, începutul plin de umor al romanului este unul înşelător, deoarece anunţă derularea unei existenţe lipsite de evenimentele ce fac din povestea unui bărbat din Sud un film trepidant, demn de a fi povestit astfel încât să umple de admiraţie şi invidie privitorii.

Cesare ţi se prezintă la început asemenea unui bătrân demodat, unul incapabil să înţeleagă relaţiile de cuplu ale fiului său Dante cu bărbaţi, şi nici nevoia fiicei sale pe nume Sveva de a regăsi entuziasmul alături de un amant care să îi ofere încrederea în sine ce ar fi trebuit să fie încurajată de soţ. L-ai putea uşor eticheta drept un moş retrograd, gata să vadă o apocalipsă a moralei acolo unde alţii văd o reconfortantă oază de libertate în trecătoarea lor existenţă. Apoi descoperi că nici el nu a fost un sfânt. Nu numai că nu şi-a refuzat nici o plăcere secretă când era însurat, dar nici măcar la bătrâneţe nu stă potolit – are o amantă mai tânără cu două decenii decât el, adică trecută şi ea de 50 de ani, însă având încă trupul dezirabil, care i-a permis continuarea meseriei de vânzătoare de plăceri.

Văduv şi consolat de amanta sa empatică pe nume Rossana, Cesare îi redescoperă pe cei din jur. Reuşeşte să tolereze mai uşor orientarea sexuală a fiului său Dante – ajuns proprietarul unei galerii de artă contemporană – singurul care vede partea luminoasă a tatălui său din ce în ce mai ursuz. Tot cu ajutorul Rossanei, Cesare se apropie de fiica lui, Sveva, care îi aminteste acestuia de toate greşelile din relaţia cu soţia lui, mai ales după ce Sveva îi dezvăluie un secret din viaţa Caterinei (soţia lui Cesare), un secret ce îl va lovi pe infidelul Cesare în orgoliu.

Dialogurile dintre Cesare şi copiii lui, dar mai ales dintre el şi Rossana, vor fi o gură de aer pentru cititorii dornici de a se refugia în paginile unui roman savuros, în care umorul inteligent, nostalgia duioasă, iubirea faţă de aproape şi concluziile înduioşătoare despre nevoia de celălalt se îmbină în replici simple, dar pline de substraturi. Discuţiile personajelor şi pasajele introspective sunt construite abil, încât să redea acea spontaneitate a concluziilor despre sine, dragoste, ataşament şi prietenie, menite să-ţi readucă zâmbetul pe buze chiar şi după o zi apăsătoare.

Viaţa lui Cesare devine de fapt amintirea schimbărilor provocate de femei. Cesare s-a lăsat modelat de atenţia acordată de sexul opus încă din preadolescenţă, însă nu a putut lua hotărârile corecte pentru a le păstra lângă el pe cele despre care spune că au fost iubirile vieţii lui. Pe una dintre femeile ce l-au marcat o chema Emma. Tot Emma o cheamă pe vulnerabila şi mult mai tânăra lui vecină, care îi aprinde ultima scânteie de vitalitate afectivă atunci când îşi găseşte refugiul în apartamentul lui Cesare pentru a-şi plănui fuga de soţul violent.

Emma li se alătură femeilor capabile să aline singurătatea lui Cesare – candida şi voluptuoasa Rossana şi Eleonora, vecina ce şi-a câstigat renumele de pisicăreasă, denumire dată de italieni femeilor care îşi umplu casele de pisici abandonate. Alături de aceste femei şi de Marino, singurul prieten care i-a mai rămas, Cesare va încerca să ia măcar o dată în viaţă deciziile vitale în momentele de cumpănă, să se mai bucure de apropierea semenilor la vârsta la care apare tentaţia izolării în propriul trecut şi va deveni dureros şi totodată amuzant de sincer faţă de propria conştiinţă.

Tentaţia de a fi fericit îţi oferă doar un răgaz necesar meditaţiei asupra modului în care ai putea acumula experienţe menite să încurajeze căutarea fericirii la o vârstă ce permite doar plafonarea, stagnarea şi însingurarea. Totodată, stilul prin care a fost construit personajul Cesare îţi va capta atenţia de la prima până la ultima pagină într-un ritm trepidant.

Protagonistul nu îţi va permite să îi parcurgi amintirile şi nici prezentul (încă) plin de surprize printr-o lectură înceată, plină de întreruperi. O replică spontană, o acţiune imprevizibilă care va stârni hohote de râs, un gând sau un flashback din trecutul amoros vor transforma tihna unui pasaj melancolic pe fundalul apusului ce se prelinge peste Napoli într-un şuvoi alert de fapte, deoarece septuagenarul Cesare încă mai poate declanşa evenimente care să le schimbe vieţile celor din jur.

Pe măsură ce te vei apropia de final, emoţiile stârnite de acest personaj se vor modifica brusc, într-un mod plin de contradicţii, asa cum este de fapt şi existenţa umană. Îl vei admira pe Cesare, uneori îl vei compătimi, alteori îl vei şi detesta, mai ales când vei afla cum s-a complăcut în imposibilitatea de a fi mult mai prezent în viaţa familiei.

Cesare se dovedeşte a fi un personaj mult mai complex decât ai fi bănuit în primele pagini. Te va lăsa perplex, te va amuza, dar te va şi revolta, cum o poate face de fapt orice fiinţă umană surprinsă între măreţia condiţiei de muritor ce îşi acceptă fragilitatea şi trăsăturile caricaturale pe care şi le dezvăluie fără teamă cel ce îşi vede propria laşitate când îşi face bilanţul.

Vei aprecia la acest roman talentul scriitorului de a capta printr-un stil mai degrabă sentimental (dar fără sentimentalisme) ceea ce îi preocupa de fapt pe autorii acelor opere literare monumentale, sobre, copleşitoare, devenite romane-cult din topurile intelectualilor gravi. Ai impresia că marile teme ale literaturii universale: iubirea, căutarea sensului vieţii, împăcarea cu sine, teama de moarte, explorarea propriei conştiinţe şi asumarea vinovăţiei se lasă îmbăiate şi molipsite de acea poftă de viaţă din sudul Italiei, astfel încât să le permită revelaţiilor finale să lumineze personajele, nicidecum să le deformeze prin angoasă.

Citeşte şi The Place (Localul) – Străini în căutarea fericirii

Nebune de fericire – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii