Şoareci şi oameni este o parabolă despre ce înseamnă cu adevărat prietenia, sacrificiul şi loialitatea, dar şi o lecţie tristă. George şi Lennie sunt doi tovarăşi de nedespărţit. După ce sunt nevoiţi să părăsească ferma unde lucrau, străbat regiunea în lung şi în lat în căutarea unei noi slujbe care să le asigure un trai decent.
Însă cei doi formează un cuplu destul de ciudat: George este un tânăr muncitor, mic de statură, dar cu o inimă mare. Ştie să se descurce singur şi să iasă din orice situaţie, oricât de neagră ar părea la o primă vedere, căci nevoia este cea care l-a învăţat cel mai bine acest lucru. Lenny este, însă, exact opusul: înalt şi solid, dar suferind de un retard mintal care îi încetineşte nu numai gândirea, ci şi mişcările, îl urmează pe George cu o încredere oarbă şi un devotament fără margini.
Relaţia dintre cei doi e emoţionantă.
George se simte îndatorat să aibă grijă de Lenny în urma unei vechi promisiuni făcute răposatei lui mătuşi, însă această grijă se aseamănă cu cea a unui frate mai mare. Răbdător şi atent, nu-şi iese din fire atunci când Lenny, conştient sau nu, îl îndeamnă să-i spună iar şi iar visul la care aspiră amândoi de atâta vreme, acela de a avea o căsuţă a lor, un ideal de care îi desparte doar câteva sute de dolari. Iniţial visul lui George, a devenit acum un ţel comun care îi îmbărbătează şi care le ridică moralul atunci când ajung la capătul puterilor şi al speranţei. Căci există totuşi momente, cȃnd, pradă disperării, George se gȃndeşte dacă nu cumva prezenţa tovarăşului său ȋl ţine pe loc şi ȋl impiedică să-şi ȋmplinească visul, daca nu cumva altfel ar fi stat lucrurile fără existenţa acestei legături, care simte uneori cum se strȃnge ȋn jurul lui şi ȋl sufocă.
Dar, trezit la realitate si conştient de neputinţa acestuia, George îl apăra de gurile rele, de meschinatatea celor care, văzându-i condiţia „uriaşului“, îl iau în râs şi-l fac subiectul glumelor lor răutăcioase. Deşi având o forţă aproape supraomenească, nu puţine sunt dăţile când George îi preia unele din sarcini pentru a-l menaja de treburile care îi depăşesc capacităţile lui Lenny.
Asta pentru că „uriaşul“ cauzează necazuri şi probleme pe unde se duce, iar George este cel care trebuie să-i scoată din belele pe amândoi, de multe ori fugind de la locul faptei şi încercând să-şi piardă de urmă.
Acesta este şi motivul pentru care sunt nevoiţi să-şi caute atât de des un loc unde să muncească, urmăriţi de teama că, la un moment dat, cineva îi va recunoaşte şi îi va denunţa. Lenny este precum un copil mare. Naiv şi inocent, nu poate fi tras la răspundere pentru faptele lui şi este inconştient de rezultatul acţiunilor sale. Cu toate acestea, Lenny are o slăbiciune pentru lucrurile drăguţe şi pufoase, moi şi delicate la pipăit, astfel încât un impuls, aproape dureros, îl împinge să le atingă, să le simtă. Nimic vinovat până aici. Asta dacă aceste “obiecte” nu ar fi fost vătămate, şi chiar ucise în urma atingerii devenite strânsori, o strânsoare prea puternică, aducătoare de moarte. Un sentiment de angoasă, de teamă că face ceva interzis şi poate chiar panica victimei sunt cele care contribuie la tragicul deznodământ. Şoricei de câmp striviţi din greşeală într-o palmă prea mare pentru fragilitatea lor, iepuraşi răpuşi de propria drăgălăşenie, pui de căţei mângâiaţi până la ultima suflare, acestea sunt victimele nevinovate ale unui la fel de nevinovat făptaş.
Însă la ferma la care ajung lucrurile stau cu totul altfel, de această dată cei doi camarazi vor ȋntȃmpina o răscruce în destinele lor atât de încercate până acum care le va separa drumurile pentru totdeauna.
Ispita nefastă care îl atrage pe Lenny se întruchipează acum sub ipostaza unei femei, întruparea, aproape biblică, a Evei şi a căderii în păcat. Ispita nu este nici mai mult nici mai puţin decât dorinţa lui de a-i simţi părul cu degetele, atât de mătăsos şi fin la vedere şi care promite o egala plăcere şi la atingere. Însă atingerea devine mângâiere, iar mângâierea se transformă într-o strânsoare care cuprinde gâtul fragil al fetei. Spaima îşi infinge colţii în victimă, care face greşeala să ţipe şi să se zvârcolească, iar strânsoarea devine şi mai puternică în încercarea disperată a bărbatului de a înăbuşi zgomotele. Împotrivirea fetei nu durează mult, iar scena se frânge într-o linişte mormântală, prevestitoare de rău. Degeaba încearcă Lenny să o trezească pe fată din somnul morţii, nici plânsetele şi nici regretul nu îi vor mai aduce înapoi suflarea vieţii. Sentimentul de vinovăţie, sau poate imposibilitatea de a înţelege această stare latentă de care toate victimele lui sunt în cele din urme cuprinse, îl fac pe Lenny să ascundă trupul fetei sub o grămadă de fân, crezând că astfel totul va reveni la normal, aşa cum a crezut de fiecare dată cu şoriceii, iepurii şi căţeluşii. În naivitatea lui, crede că ascunzând-o vederii anulează acţiunea şi rezultatul ei, aşa cum un copil ascunde cioburile sparte sub covor, având impresia că nu va fi descoperit. Însă această faptă va avea consecinţe dramatice şi nici măcar George nu va mai fi în stare să le ţină piept, el însuşi reprezentând factorul decisiv al fatidicului destin.
„Şoareci şi oameni“ este o lectură complexă, care face uz de puterea de înţelegere a cititorului dincolo de cuvintele scrise. Făcând o disecţie psihologică a personajelor, un ochi abil va observa nenumăratele straturi din care acestea sunt alcătuite şi va putea, conştient de acel sâmbure al nenorocului al cărui vlăstar suntem cu toţii deopotrivă, chiar să anticipeze tragedia care îi urmăreşte.
John Steinbeck, scriitorul care a primit premiul Nobel pentru Literatură ȋn 1962, creează ȋncă dintr-o fază incipientă atmosfera încărcată de prevestiri, însă captând atenţia până la final prin forţa de sugestie a personajelor. Simplitatea acţiunii compensează prin încărcătură psihologică şi filozofică a conţinutului. Tabloul astfel creat oferă prea puţin senzaţia împlinirii „visului american“, căci atât George, cât şi Lenny sunt doar simple victime ale unei realităţi crude. Şansa nu le dă voie să-şi împlinească visul, iar munca, indiferent de eforturile depuse, nu a fost nicicȃnd suficientă fără noroc. Sacrificiul, însă, este întotdeauna necesar.
Iar o alegere poate fi cea care te eliberează de vechea condiţie, dându-ţi ocazia să începi o nouă viaţă. Dacă ar fi aşa, ai fi în stare să mergi până la capăt, ai găsi curajul şi ai avea puterea să iei această decizie, indiferent de ce presupune ea?
Recenzie finalistă în concursul Postmodern – Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în 2013
Poate fi comandată de la Elefant.ro de aici.
Apărută la Editura Polirom
