Salbaticii – Inocenta feroce

Sălbaticii(Los salvajes/The Wild Ones) este o adevărată lecţie de cinematografie, dar care are nevoie de spectatorul răbdător. Imaginile sunt fragmentate în detalii încărcate până la saturaţie de simboluri ce scot din tine o gamă de trăiri bine pitite în inconştient. Regizorul Alejandro Fadel a reusit ce şi-a propus iniţial: să te scuture, să te facă atent la fiecare amănunt vizual redat lent, apoi să te oblige să partici la viaţa unor adolescenţi fugiţi de la şcoala de corecţie şi ajunşi într-o natură ce reflectă starea lor interioară, mai ales acel amestec dintre visurile inocenţei şi frumuseţea neîmblânzită, feroce.

Filmul descrie peripeţiile unor adolescenţi certaţi cu legea, viitori adulţi ce nu mai pot scăpa de acel diagnostic pus celor născuţi la periferiile sud-americane, unde sărăcia, violenţa şi sexualitatea precoce alcătuiesc o crustă malefică deasupra candorii – tulburarea antisocială. Printr-o simplă privire, aceste personaje îţi par nişte oameni sălbăticiţi, lipsiţi de scrupule, care, în numele unei libertăţi anarhice, fură, omoară şi calcă totul în picioare. Au, totuşi, visurile şi nevoile oricărui om integrat social (o familie, un trai decent, afecţiunea celorlalţi), dar pe care le ating prin brutalitate. Regizorul nu alege însă calea educării, ci îi scoate din instituţiile coercitive şi le dă frâu liber într-o călătorie de iniţiere, în care sublimul, naivitatea şi forţa instinctelor vulcanice se îmbină într-un amestec vizual ameţitor.

Deşi porneşte de la poveştile unor puşti deprinşi de timpuriu cu fărădelegile ghetourilor, unde armele şi drogurile ţin loc de jucării, Alejandro Fadel nu cade în ispita unei acţiuni abundente, a unei odisei pline de personaje secundare ce ies în calea fugarilor pentru a le cădea victime sau a le arăta calea cea dreaptă. Adolescenţii lui Fadel sunt lăsaţi să se salveze (sau nu) pe cont propriu, în mijlocul naturii devenite un cerc închis, doar pentru ei. Atâta vreme cât vor sta în acest cerc, departe de lumea celorlalţi, agresivitatea se va îndrepta numai spre nevoia de supravieţuire biologică a omului primtiv. În schimb, intersectarea cu lumea oamenilor îi va readuce la stadiul de fiinţă înfricoşată, gata de orice pentru a nu mai cădea în captivitatea şcolii de corecţie.

Pentru cei pasionaţi de literatură şi de pictură, adolescenţii din Sălbaticii amintesc de personajele din Căpitanii nisipurilor, romanul scris de Jorge Amado. Doar că, în loc de însoritele plaje din Bahia, vei vedea o pădure unde liniştea devine ţipătoare şi plină de simboluri ce trimit spre inconştientul colectiv al primilor oameni. Folosindu-se de acest decor neîmblânzit, regizorul devine un artizan al jocurilor de lumini şi umbre, iar cadrele ce au în prim-plan dialogurile (sumare) şi chipurile protagonistilor îţi amintesc de acel clarobscur din tablourile lui Caravaggio. La un moment dat, ai impresia că orice acţiune încetineşte pentru a ţi se oferi o galerie uluitoare de pictură în cinematografie, iar cuvantul uluitoare nu este deloc gratuit.

Regizorul preferă să ignore varianta unei acţiuni dinamice, alegând, în schimb, să regizeze un film despre trecerea de la brutalitate la revelaţiile despre viaţă, responsabilitate, prietenie şi moarte, revelaţii care vor fi doar sugerate, nu expuse ostentativ sub forma lecţiilor morale oferite de sălbaticul ce s-a lecuit de el însuşi. Toţi protagoniştii vorbesc prin tăcere, şi tot prin tăcere caută şi propria salvare. Preferă brutalitatea supravieţuirii în natură în locul oricărui alt discurs despre umanitate, dar este o brutalitate care nu se vede imediat, sub forma vărsărilor de sânge, al conflictelor sau al torturilor. Morţile sunt rapide şi fără scene şocante, în schimb, angoasele, furia şi toate acele izbucniri instinctuale sunt proiectate asupra coloanei sonore, ce te zguduie, şi asupra imaginilor în care personajele vânează şi încearcă să îmblânzească natura.

Meritul regizorului este acela de a sugera discret ce se ascunde în lumea interioară a protagoniştilor fără dialoguri profunde, ci doar prin impactul vizual ce îţi va permite să proiectezi trăirile şi propriul sens dat evadării lor din şcoala de corecţie. Alejandro Fadel doar îţi prezintă nişte scene derulate cu încetinitorul, în care fiecare sunet nesemnificativ este amplificat, de la zgomotul naturii, la cel provocat de mişcarile corpurilor.

Frumuseţea din Sălbaticii este un amestec halucinant între brutalitate, primitivism, instinctual şi candoare. Se pleacă de la nişte adolescenţi mânaţi exclusiv de instinctele explozive, devastatoare pentru cei din jur, sub care se ascunde o nevoie de afecţiune ce a fost aruncată în jungla străzii, înainte de a fi umanizată prin legături armonioase, apoi se ajunge la o călătorie în care sălbaticul descoperă uimirea în faţa morţii şi a propriei furii.

Te întrebi dacă nu cumva adolescenţii din film sunt consideraţi  antisociali înainte de a fi învăţaţi, mai întâi, ce este cu adevarat societatea. Întrebarea este legitimă când îi vezi cum, în mijlocul sălbăticiei, încep să reinterpreteze umanitatea prin întâlnirea cu moartea şi pericolul, dar îşi întorc revelaţiile mai mult spre ei înşişi, spre trecut, ceilalţi rămânând o enigmă.

Galerie video