Recenzie – Le Turquetto – Din dragoste pentru marea pictura venetiana

0
115

Le Turquetto este un roman asemenea unei călătorii din Constantinopol până-n Veneţia renascentistă. Se vor îmbarca mai ales cei pasionaţi de pictură. Ei vor descoperi palpitanta istorie de viaţă a unui pictor ce ajunge de pe malul Bosforului în strălucitoarea Veneţie ce-l venera pe Tizian.

Misterul unui pictor (uitat?)

Folosind ca pretext misterul privind paternitatea unui tablou celebru atribuit lui Tizian (Bărbatul cu mănușă), scriitorul Metin Arditi îi aduce un omagiu secolului de aur al picturii veneţiene. Autorul și-a imaginat o Veneţie cucerită de un pictor căzut azi în uitare. Acesta era poreclit și Turquetto, deoarece venise din Constantinopol.

Elie, zis și Turquetto, ajunge să-l detroneze pe Tizian. Se spunea despre frescele și tablourile sale că armonizau dragostea veneţienilor pentru abundenţa de nuanţe obtinuţe din ingrediente preţioase, aduse de peste mări și ţări, cu acea rigoare a desenului complicat (reprezentativă pentru arta maeștrilor din Toscana.

Un destin tumultuos

Turquetto are parte de glorie, dar și de multe pericole. De fapt, mai toată existenţa lui a stat sub semnul pericolului și al aventurilor ce l-au dus aproape de ghearele morţii, din care a scăpat chiar în ultima clipă.

Pictorul Elie cunoștea destinul celui prigonit fără vină. Era urmașul unui evreu alungat din Spania dominată de inchiziţie. Mama lui murise după ce-l născuse. Tatăl său ajunsese un negustor de sclave destinate haremului din Constantinopol.

Influenţa vechiului Istanbul

Privind frumuseţea sclavelor vândute marelui sultan, Elie devine conștient de primele descoperiri ale frumuseţii. Dar nu doar femeile îl inspirau. Bazarul era o altă sursă de inspiraţie, cu a sa babilonie pestriţă. Devenise cunoscut drept puștiul ce se oprea brusc în mijocul furnicarului, lăsându-se acaparat de un chip, de o scenă, de un detaliu.

Elie își asumase vocaţia de pictor într-un Constantinopol precum un mozaic. Admirase migala unui caligraf musulman, care îi devenise primul mentor. Apoi, prin desenele sale, Elie câștigase admiraţia unui preot ortodox din cartierul grecilor. Se bucura astfel de toată diversitatea de pe malurile Bosforului. Dar nu-i era de ajuns. Trebuia să ajungă pe tărâmurile unde putea deveni cu adevărat un mare pictor.

Chemarea Veneţiei

Sufocat de severitatea unui tată ce nu-l înţelegea și copleșit de tristeţea acestuia (considerat un rătăcitor aflat mereu sub ameninţare), Elie se îndreaptă spre port. Aflase că navele îl puteau duce spre o Veneţie unde pictura nu era ameninţată de legile religioase prost interpretate, ce interziceau reprezentarea lumii prin imagine.

Decizia de a fugi dintr-un mediu habotnic într-o Veneţie devenită paradisul pictorilor este luată în momentul în care simte că arta lui este ameninţată. În Constantinopol, Elias nu putea picta așa cum își dorea. Imaginile erau interzise, mai ales cele reprezentând fiinţa umană.

Muza senzuală și regăsirea identităţii

Corabia îl poartă pe Elias tocmai în Veneţia care se scaldă în splendoarea gloriei dublate de senzualitate. Această senzualitate îi este dezvăluită lui Elias în prezenţa seducătoarei Rachel. Venită din ghetoul unde erau izolaţi evreii din Veneţia, Rachel îi devine model, apoi amantă. Ea este singura care îi descoperă originile sefarde. Şi ea făcea parte din rândul evreilor alungaţi din Spania și eșuaţi în ghetoul veneţian sau în alte porturi ce legau Europa de Orient.

Rachel este un simbol al exuberanţei erotice, al curajului unei femei de a fi ea însăși. Atelierul lui Elie îi devine oaza de libertate. La rândul ei, Rachel devine pentru Elie o redescoperire a originilor sale. Elie nu putea fi el însuși decât în prezenţa amantei sale. El fusese nevoit să adopte o identitate falsă, de convertit. Fără această nouă identitate nu ar fi putut picta în orașul visurilor sale, Veneţia. De asemenea, devenise ginerele unui bărbat prosper.

A doua mare călătorie

Anii de glorie ai lui Elie sunt o perpetuă oscilaţie între un ritm trepidant și lentoarea voluptuoasă necesară reveriei senzuale. Însă balanţa se va înclina decisiv spre ritmul existenţei tumultuoase din momentul în care pictorul stârnește ura unui inchizitor oportunist.

Noul inchizitor al Veneţiei nu are nevoie decât de niște indicii pentru a descoperi originile ebraice ale lui Elie. Pentru a scăpa, Elie este nevoit să plece într-o altă călătorie pe mare.

Scene desprinse dintr-un film de epocă

Le Turquetto este genul de roman cinematografic. Ai impresia că te bucuri de un film în care fiecare scenă este precum un tablou opulent. Vezi picturi înfăţișând cupolele și furnicarul din vechiul Istanbul. Asiști la întâlniri senzuale ce amintesc de frumuseţile feminine din tablourile lui Tizian sau ale lui Giorgione. Sunt imagini generoase, ce trec dincolo de tentativa de a recrea o atmosferă picturală. Aceste imagini duc spre niște sensuri mai profunde, legate de nevoia vitală a fiinţei umane pentru artă.

Imagini pentru cei îndrăgostiţi de pictură

Cele mai frumoase imagini din Le Turquetto vor fi un regal pentru cei îndrăgostiţi de pictură. În aceste imagini sunt descrise cele mai frumoase tablouri create de Elie. Unul dintre personajele biblice pictate ascunde un mesaj secret legat de adevăratele origini ale protagonistului. Mesajul este deconspirat, iar el ajunge un paria. În ajutorul său va sări un cleric, dar unul preocupat de rolul artei în alinarea sufletului.

Romanul Le Turquetto este asemenea unui tablou de mari dimensiuni. Un tablou ce pare a fi alcătuit din alte picturi mai mici. Tabloul este dinamic, asemenea unei povești în care un rol vital îl poartă și personajele secundare. Aceste personaje secundare au o istorie de viaţă demnă de alte romane ce par ascunse în cel principal.

Forţa personajelor secundare

Personajele secundare sunt conturate incitant, comic, sentimental, delicat sau grotesc. Ele vor da sarea și piperul, influenţând evoluţia personajului central și împingându-I spre niște peripeţii ce te vor ţine cu sufletul la gură. Datorită acestor personaje, romanul va fi apreciat de cei dependenţi de poveștile palpitante și de cei ce preferă ca-n spatele fiecărei scene acrosanșe să fie ascuns un mesaj adânc, referitor la umanitate și la artă.

A existat acest pictor?

Mulţi dintre cititori se vor întreba cine a fost de fapt acest Turquetto? A existat el cu adevărat, sau este doar o frumoasă plăsmuire a unui talentat povestitor oriental? Metin Arditi refuză un răspuns clar. Preferă mai degrabă să hrănească nevoia de a crede în existenţa unui artist capabil să aline, să răsfeţe priviri și gânduri.

Dorinţa de a crede în existenta lui Turquetto corespunde și nevoii de a crede până la final că nici măcar societatea intolerantă nu a împiedicat marile călătorii ale ideilor. Elie era evreu. Trăise într-un oraș devenit centrul unui imperiu musulman și tot de la un musulman (caligraf) învăţase arta liniilor graţioase. Arta lui este admirată și de creștini. El reușise astfel să creeze o breșă în zidurile unei lumi segregate. Indiferent de cultura lor și de apartenenţa religioasă, oamenii încercau să-i salveze viaţa pentru a-l ajuta să picteze cât mai mult.

Nevoia de a crede în existenţa personajului

Mehtin Arditi păstrează până la capăt misterul personajului său. Mai mult, va merge până într-acolo încât să te invite să intri în pielea unui detectiv ce tocmai a descoperit uimit că una dintre capodoperele lui Tizian a fost pictată de fapt de un alt artist, căruia i se furase pe nedrept gloria. Dar ce mai contează adevărul istoric atunci când te afli în faţa unei povești ce îţi spune ceea ce vrei să auzi: că au mai rămas încă multe de aflat despre istoria artei, că trecutul picturii veneţiene este cât se poate de viu și gata să-și ceară dreptul de a exista și în viitor, așa cum își doresc nostalgicii îndrăgostiţi de acele epoci netrăite, dar imaginate atât de intens.

Citește și 15 cărţi de beletristică pe care să nu le ratezi

15 carti de beletristica recente pe care sa nu le ratezi

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here