Recenzie – Calaretul cu soim – Misterul din tablou

0
292

Cele patru proze scurte din Călăreţul cu șoim te vor face să-l consideri pe Ismail Kadare un povestitor ideal. Ştie să hrănească nevoia de mister, de locuri ce respiră enigme nevăzute. Nu lipsesc nici suspansul, umorul, sarcasmul subversiv și realismul magic răsărit din solul fertil al istoriei albaneze.

Nuvela Călăreţul cu șoim poate fi considerată reprezentativă pentru lumea văzută de Ismail Kadare. Pleacă de la un eveniment real și virează brusc spre fabulosul tenebros. Evenimentul real este construirea, pe tărâm albanez, a unui conac de vânătoare. Conacul îi este destinat contelui Ciano, devenit ginerele lui Mussolini. Așa cum se întâmplă în mai toate cărţile scrise de Ismail Kadare, tărâmul albanez în care se desfășoară acţiunea devine un loc de trecere spre o dimensiune întunecată.

Mesajul secret al arhitectului

Contele italian ajuns în Albania are impresia că a primit mai mult decât un conac destinat plăcerilor opulente. Arhitectul s-a jucat nemilos cu mintea lui. Mai ales când a insistat să plaseze un tablou misterios chiar în salonul cu șemineu. Tabloul este portretul unui vânător cu șoim. Privirea acestui personaj enigmatic devine rău prevestitoare pentru conte.

Tabloul de o stranie frumuseţe îl atrage pe contele Ciano, dar îi dă și fiori. Acesta își tot imaginează povești legate de bărbatul din tablou. În aceste povești, adevăratul personaj este pericolul transformat într-o prevestire lugubră. Conacul și pictura din salon pun astfel stăpânire pe mintea contelui devenit ginerele lui Mussolini, acţionând asemenea unui blestem de care nu poate scăpa.

Mister, istorie, suspans

Kadare este un priceput artizan al straniului. Își transpune cititorul într-o lume care stimulează nevoia de legende care dau fiori. Conacul de vânătoare este un spaţiu ce leagă metaforic prezentul de atemporal. La atmosfera terifiantă și totodată îmbietoare pentru amatorii de suspans contribuie și atmosfera.

Când apelează la stranietate, Ismail Kadare are talentul unui pictor capabil de a se juca abil cu luminile și umbrele. Își plasează personajele pe un fundal nocturn, într-un conac auster de pe malul unei mlaștini. Încăperile sunt luminate difuz și descrise în așa fel încât să ai impresia că pot răsări în orice moment niște fantome din pereţi.

Fantomele sunt venite din timpuri străvechi pentru a povesti secrete înfricoșătoare din istoria dureroasă a unei Albanii aflate mereu sub dominaţia marilor imperii. Dar poveștile nu dezvăluie secretele până la capăt. Ismail Kadare preferă să întreţină astfel evazivul ce nu poate deveni captivul explicaţiilor.

Relaţia spaţiului cu personajele amintește de atmosfera ispititoare a unui basm. Vei regăsi astfel plăcerea de a te lăsa în voia unui povestitor care știe să folosească stranietatea cu note întunecate și alegoria pentru a reinterpreta istoria. De altfel, obsesia lui Kadare pentru casele devenite spaţii mitice, fertile pentru imaginar, își trage rădăcinile din copilăria acestuia, după cum amintește și în romanul dedicat mamei sale – Păpușa.

Fascinaţia pentru feminitatea neîngrădită

Din conacul atemporal pășim în Tirana unui prezent în care tenebrosul este înlocuit de umorul amar și de melancolie. Este un prezent aflat încă sub dictatura lui Enver Hoxha. Totuși, acest prezent apăsător trăit de generaţia lui Kadare nu exclude evadarea în fabulos. Însă este vorba despre un fabulos hrănit de fascinaţia pentru niște femei seducătoare.

Dorinţa trezită de feminitatea ispititoare nu se rezumă la simpla evadare în erotism a unor scriitori cenzuraţi, aruncaţi într-o lume cenușie. În Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în faţa oglinzii unei femei, atracţia pătimașă pentru o vânzătoare de plăceri ascunde nostalgia după vremuri apuse, când nu se instaurase încă dictatura. Dorinţa scriitorului de a petrece o noapte cu una dintre ultimele curtezane rafinate ale Albaniei ascunde un dor secret după o lume a libertăţii individuale.

Atracţia pentru femeia care își răsfăţa clienţii rămași până în zori aducându-le cafea este de fapt atracţia pentru lumea elegantă desfigurată de noua modă austeră impusă de comunism. Ultima curtezană din Albania era de fapt ultima rămășiţă a libertăţii într-o ţară în care politicul dorea să anuleze intimitatea, misterul, farmecul unor închipuiri clandestine.

Curtezana misterioasă, izolată într-o casă veche, devine un mit, o zeiţă inaccesibilă. Imaginea ademenitoare din mintea scriitorului obligat să asculte lozinci rostite penibil cu limba de lemn a propagandei devine eliberatoare. Fanteziile erotice scăldate în reverii poetice devin unicul adăpost interior în faţa unei realităţi hâde, schimonosite de realismul socialist.

În proza dedicată misterioasei curtezane, Ismail Kadare oferă una dintre cele mai frumoase imagini ale relaţiei dintre libertatea imaginarului și existenţa unei femei ce devine un simbol. Curtezana nu reprezintă vulgaritatea în lumea lui Kadare, ci eliberarea de barbarismul impus de socialism.

Ultima iubire

Tot o prezenţă feminină alină viaţa gri a unui poet detestat de Enver Hoxha. Poetul devine personajul enigmatic din Zborul cocorului. Obsesiva curiozitate pentru femeia considerată ultima iubire a poetului hăituit de regim se împletește răvășitor cu descrierea unui peisaj pictural. Descrierile acoperite de umbra melancoliei amintesc de frumuseţea delicată a imaginilor din povestirile japoneze.

Această prezenţă feminină este învaluită de farmecul crepuscular al unei iubiri târzii, neașteptate. Devine astfel văpaia ce animă o lume rece, dominată de frică. Vestea despre ultima iubire a poetului condamnat la uitare devine până la urmă simbolul unei lupte câștigate împotriva regimului. Poţi rupe legătura unui scriitor cu lumea, prin cenzură, însă nu îi poţi confisca pofta de a trăi. Acesta era mesajul lui Ismail Kadare în anii dictaturii.

Sarcasmul subversiv

Povestirile din Călăreţul cu șoim sunt reprezentative pentru acel Ismail Kadare în ipostaza sarcastică. Deţine arta un sarcasm sfredelitor, mai ales când amintește de modul în care propaganda încerca să modeleze literatura.

Şedintele obositoare cu scriitorii educaţi de activiști și dialogurile despre cum trebuie să arate noua literatură sunt pline de umor subversiv. Sub umorul inepuizabil se ascunde însă un strigăt înăbușit al disperării, venit din captivitatea colectivă. Aceste povestiri au căpătat în timp valoarea unei mărturii despre efectele regimurilor totalitare.

De sarcasm nu scapă nici Albania de dinaintea comunismului. În Iarna la cafeneaua Riviera, personajul central se revoltă împotriva celor ce recurg la ritualul căsătoriilor aranjate. Vei descoperi o ciocnire între două Albanii. De-o parte se află o Albanie considerată înapoiată, patriarhală, care se opune progresului. De cealaltă parte este Albania celor din noua generaţie. Ei nu înţeleg de ce Partidul tolerează vechile cutume.

Iarna la cafeneaua Riviera devine de fapt un pretext. Ismail Kadare vrea să descrie încercarea albanezilor de a rezista în faţa unor schimbări impuse de propagandă. Aceștia se agăţau cu toate forţele de tradiţii, fie ele primitive.

Cele patru nuvele din Călăreţul cu șoim te aruncă în inima conștiinţei balcanice. Este o conștiinţă prinsă între prezent și atemporal, între emancipare și tradiţii retrograde, între vitalitate și îndelungata ameninţare a morţii aduse de evenimentele politice.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda acest volum de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

Citește și recenzia cărţii Palatul Viselor

Palatul Viselor – Kadare descifreaza mesajele unui tinut prea putin cunoscut

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here