Până și-n ţările care se autodefinesc drept un simbol al democraţiei și al respectării drepturilor omului există acea neputinţă în a pedepsi torţionarii. Unii ar spune că nu despre neputinţă ar fi vorba, ci despre ticăloșia care îmbracă hainele celor angajaţi pentru a face dreptate. În Statele Unite, mulţi oameni care apărau legea o apărau doar în favoarea celor ce nu aveau o culoare a pielii care să reflecte originile africane.
Judecători, poliţiști, primari, șerifi și politicieni făceau parte din organizaţii rasiste. Populaţia din anumite comunităţi (deloc puţine la număr!) se simţea protejată de acești reprezentanţi ai autorităţii rasiste. Ura se coagula într-o complicitate colectivă prin care abuzurile erau susţinute generaţie dupa generaţie. Băieţii de la Nickel, un roman multipremiat, readuce în prim-plan marea complicitate colectivă prin care abuzurile împotriva comunităţii afro-americane au continuat până-n zilele noastre.
Vulnerabilii în rolul vinovaţilor
Era nevoie de un autor cum este Colson Whitehead pentru a se atrage un semnal de alarmă când Justiţia se preface ostentativ că nu vede abuzurile. Victimele abuzurilor: niște copii și adolescenţi vulnerabili. Singura lor “vină” a fost nașterea într-un mediu sărac. Mediul sărac devine adesea o adevărată pepinieră de marginalizaţi consideraţi irecuperabili. Unii au pretins că pot fi recuperaţi și aduși pe drumul cel bun. Că se poate face din cei pe care marginalizarea i-a transformat în paria niște cetăţeni-model, după ce mai întâi le dădeau de înţeles că nu sunt decât niște rebuturi.
Cum s-a încercat recuperarea lor? Prin construirea uneia dintre cele mai mari școli de corecţie din Statele Unite. Iniţial, se numise The Florida School for Boys. A purtat apoi numele lui Arthur G. Dozier.
Recuperarea istoriei ascunse
Şcoala Dozier a funcţionat în Florida, din 1900 până în 2011. Mărturiile supravieţuitorilor îţi dau de înţeles că multor angajaţi de la școala Dozier li s-ar fi potrivit mai bine postul de gardian și torţionar al unui lagăr de concentrare. Asemenea majorităţii școlilor de corecţie, în loc să reintegreze, a schilodit trupuri, vieţi, conștiinţe.
Opiniile unora cu privire la elevii școlii nu erau diferite de cele ale naziștilor. În ochii lor, elevii școlii făceau parte din rândul cetăţenilor inferiori. Meritau orice tratament punitiv. Cum altfel puteau fi separaţi de populaţia normală, sănătoasă?
Şcoala ororilor, considerată un exemplu de reușită
Timp de mai bine de o sută de ani, sute de elevi ai școlii Dozier au dispărut în conditii suspecte. Rudelor li se spunea că au evadat. Că doar asta se aștepta de la un elev cu probleme de comportament: să fugă dintr-un mediu ce promovează disciplina pentru a duce o viaţă fără îngrădiri morale. De fapt, ei nu puteau fugi. Complexul de clădiri destinate elevilor devenise un labirint ce făcea imposibil acest lucru. Clădirile școlii erau construite într-o zonă unde puștii rebeli puteau fi usor de găsit și reduși la tăcere.
Ce s-a întâmplat de fapt cu așa-zișii fugari deveniţi legende printre cei ce visau la propria evadare? Supravietuitorii afirmă că fuseseră omorâţi. În bătaie sau prin alte forme de tortură. Erau mai întâi pedepsiţi în celebra clădire numită Casa Albă. Aici venea sfârșitul sumbru. După niște bătăi cumplite, elevul incomod murea. În romanul Băieţii de la Nickel mai este menţionat un sfârșit cumplit. Dacă nu era adus aici, elevul era legat de un copac, asemenea sclavilor fugari. Biciuit până la moarte, era apoi pus într-un sac de gunoi și îngropat în secret.
Descoperirea abuzurilor
Cum s-au descoperit abuzurile? Mulţi dintre supravieţuitori au început să vorbească despre ce li s-a întâmplat. Însă nimeni nu i-a luat în seamă. Autorităţile au încercat să acopere urmele propriei ticaloșii. Mai ales că printre susţinătorii unei astfel de școli erau și niște oameni consideraţi stâlpi ai comunităţii. Adevărul a ieșit din adâncimile pământului datorită unor studenţi la Arheologie. Ei au observat niște denivelări suspecte pe terenurile de lângă cimitirul oficial.
Abia în 2012 s-au descoperit osemintele celor omorâţi. Şi de data aceasta, Statul a încercat acoperirea crimelor. Asemenea mafioţilor care își îngropau victimele în beton, autorităţile sperau ca proiectele imobiliare să îngroape definitiv groaznicul adevăr. Efortul rudelor celor uciși a obligat autorităţile să permită săpăturile arheologilor. Așadar, planul de a îngropa definitiv dovezile abuzurilor prin valorificarea terenului pe piaţa imobiliară a fost dat peste cap.
O scriitură între ficţiune și reportaj
În ciuda articolelor ce-ţi dau fiori, legate de școala Dozier din Florida, care amintesc de gropile comune descoperite după un război civil dintr-o ţara fostă colonie, și a preocupării lui Colson Whitehead pentru acurataţea detaliilor, demne de un jurnalist, scenele din roman sunt blânde. Terifiantul se strecoară mai mult prin aluzii, prin sugestii. Nici urmă de hiperrealismul ce i-ar goni pe cititorii sensibili.
Colson Whitehead nu folosește numele școlii în cartea lui. În roman, școala se numește Nickel. Autorul spune că doar s-a inspirat din articolele apărute în presa. Totuși, asemănările sunt izbitoare. La fel și dramele protagoniștilor.
Primitivismul tolerat de societatea civilizată
Te-ai fi așteptat ca povestea să se petreacă în America sclavagistă. Ca personajele să fie contemporane cu protagonista sclavă din Ruta subterană, romanul ce l-a facut celebru pe Colson Whitehead. Vei afla cu stupoare că acţiunea se petrece în anii ’60. Acei ani ai progresului, simbolizat de transmiterea live a unui zbor pe Lună ce-i făcea pe cetăţenii mapamondului să se bulucească în faţa televizorului. Progresul ocolise mereu școlile de corecţie. Aici, Evul Mediu părea veșnic. Oricât de sus ar fi zburat unii oameni, abuzurile rămâneau tot în adâncurile uitării colective.
Pentru cititorii din ţări precum România, școala de corecţie unde ajung personajele pare desprinsă din propria lor lume. Afecerile unor angajaţi cu hrana destinată elevilor, abuzurile acoperite de autorităţi și metodele de reducere la tăcere par copiate din articolele scrise de jurnaliștii de investigaţie din Europa de Est. Mirarea este provocată de faptul ca toate chinurile îndurate de elevii de la Dozier se petrec în ţara considerată busola democraţiei. În ţara de unde au venit eliberatorii prizonierilor din lagărele naziste alte lagăre (secrete) erau susţinute chiar de autorităţi.
Prietenia vitală
În ciuda unei povești înspăimântătoare, Băieţii de la Nickel nu îndepărtează cititorii. Majoritatea au aflat deja de stilul acaparant al lui Colson Whitehead. Scriitorul american multipremiat și-a câștigat mulţi fani. Ei știu că speranţa se poate strecura chiar și în cele mai urâte povești de viaţă. Așa cum face și cu protagonista din Ruta subterană, Whitehead își salvează personajele. Salvarea vine din solidaritate și din prietenie.
Prietenia se înfiripă între doi elevi de la școala de corecţie Nickel. Ştirea cu privire la abuzurile anchetate peste zeci de ani eliberează un șuvoi de amintiri. Cei doi elevi deveniţi personaje principale au idei opuse opuse. Unul crede în salvarea prin idealism, deoarece îl admiră pe Martin Luther King. Celălalt este sceptic. El nu crede în salvarea prin reformarea societăţii. Ştie că rasismul va persista, așadar va încerca să se salveze pe cont propriu.
Intensitate demnă de un film cu suspans
Supravieţuirea celor doi prieteni îţi dă impresia că școala de corecţie este un infern cu multe graniţe. Pentru a evada trebuie să ai tenacitatea de a trece dincolo de aceste vămi extrem de bine păzite. Modul în care este prezentată încercarea de a scăpa din infern are o forţă cinematografică. Îţi aminteste de filmele în care sclavii încercau să fugă de pe plantaţiile Sudului spre Nordul oportunităţilor. Şi cei doi prieteni vor să evedeze în Nord, să înceapă o noua viaţă. Una demnă, sigură.
Nu doar scenele având un impact demn de un film îţi reţin atenţia, ci și ritmul naraţiunii. Frazele sunt percutante. Au forţa unui reportaj ce redă atmosfera unui loc sumbru și acea oscilaţie cutremurătoare între lumină și întuneric. Lumina este reprezentată de un personaj expresiv care găsește forţa de a-l apăra pe cel mai vulnerabil decât el. Şi nu este vorba de personajul idealist. Evoluţia psihologică neașteptată a unui personaj înrăit de viaţă îţi dă impresia că asiști la răsturnarea de situaţie demnă de un thriller psihologic.
Un foarte bun povestitor al istoriei
Băieţii de la Nickel se citește cu sufletul la gură și cu atenţia la detalii cerută de un articol scris de un jurnalist de investigaţie. Colson Whitehead are precizia unui jurnalist care zguduie conștiinţe și talentul unui povestitor care mai și alină. Povestitorul din el a păstrat moștenirea lăsată de Sudul segregaţionist. Moștenirea constă în a transforma realitatea crudă în povești cu tâlc. Asemenea scriitorilor ce transformau realitatea Sudului sclavagist în povești gotice, folosind un realism magic împins în mlaștina tenebrelor, de unde ies fantomele celor asupriţi, Colson Whitehead știe să redea o atmosferă devenită un veritabil personaj.
Fără detaliile unui realism extrem, reușește să transpună existenţa într-un loc al terorii. Să-ţi transmită fiorii unei revolte, să te facă să vibrezi de indignare împreună cu personajele suficient de profunde pentru a înţelege nu doar ceea li se întâmplă, ci mai ales ceea ce se întâmplă cu întrega ţară unde s-au nascut, dar unde nu au fost consideraţi niciodată cetăţeni cu drepturi depline. Descoperi o ţară precum un labirint încâlcit al răului. Ieșirea din labirintul terorii este blocată chiar de legiuitori, de autorităţile ce pretind că menţin siguranţa.
Imprevizibilul din poveste
În tentativa de a evada, inteligenţa personajelor este o șansă ce poate aduce damnarea. Au șansa de a înţelege că tot ceea ce li se întamplă nu este firesc. Ei nu internalizează opiniile rasiștilor. Nu sfârșesc prin a crede că și-o merită. Şi tocmai refuzul de acceptare a rasismului ca fiind o normalitate schimbă toată evoluţia poveștii. Vor cunoaste damnarea, sau binefacerile evadării în Nord? Ei bine, Colson Whitehead va fi un povestitor înșelător. Previziunile tale privind finalul se vor schimba de la o pagină la alta.
Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.
Te invităm să citești și despre filmul The BlacKkKlansman
