Parasite – Un mix catchy

0
791
Independenta Film

Cunoscuţii vor insista să vezi Parasite aşa cum insistă ca tu să asculţi o melodie abia lansată, considerată demenţială. Filmul este precum acea melodie virală, despre care se vorbeşte obsesiv datorită unui amestec de influenţe aparţinând unor genuri diferite, ce se armonizează isteţ şi care stârnesc reacţii, sentimente şi opinii contradictorii.

Se poate vorbi despre Parasite ca despre hitul anului 2019. Nu numai datorită mult-râvnitului trofeu Palme d’Or de la Cannes – un fel de Oscar pentru filmele de artă independente –  ci mai ales datorită unui cocktail irezistibil de elemente accesibile şi catchy. Regizorul sud-coreean Bong Joon-ho ştie că amestecul dintre comedia neagră, satira necruţătoare şi răsturnările de situaţie în stilul unui thriller au mare priză la public.

Parasite va fi lăudat mai ales de spectatorii ce îşi doresc un film antrenant, care să fie şi dinamic, să şi amuze, dar să vorbească în aceleaşi timp serios, lucid şi convingător despre problemele arzătoare ale vremurilor noastre. Problemele abordate de regizor se învârt în jurul inegalităţii sociale acute. Cinefilii vor spune că Parasite ar putea fi replica mai trăznită, spumoasă, trepidantă şi creativ-insolită dată filmelor apăsătoare prezentate de Ken Loach la Cannes.

Filmul arată că de fapt inegalitatea socială uneşte în zilele noastre ceea ce mulţi cărturari spuneau că ar fi de neunit – Orientul şi Occidentul. De fapt, personajele trăiesc într-un Orient occidentalizat, cel puţin în lumea bogaţilor. Aceştia au împrumutat de la occidentali moda luxului stilizat, a pozelor perfecte, a luptei pentru funcţiile înalte din corporaţii şi a cursei pentru înscriere a copiilor la cele mai scumpe şcoli.

Tocmai acest stil de viaţă demn de înalta societate occidentală, copiat şi de sud-coreeni, îi apropie pe săracii şi pe bogaţii din Parasite. Săracii şi bogaţii sunt reprezentaţi de două familii. Acestea locuiesc într-un spaţiu urban bine delimitat, ce reflectă o societate cu graniţe clare. Însă inventivitatea săracilor a dus mereu la o renegociere a graniţelor sau, dacă nu, măcar la sfidarea lor. Exact ca-n poveştile cu mesaj clar despre înalta societate occidentală, bogaţii sunt reprezentaţi în tuşe groase. Ei sunt asemenea unor ignoranţi snobi, cu trăiri superficiale, desprinşi de realitaeta înconjurătoare, baricadaţi într-un mediu steril şi decorat minimalist. Sunt victimele propriei izolări în cartierul de lux devenit o insulă de linişte artificială. Dorinţa lor de a se arăta mereu puternici şi siguri pe ei îi face de fapt vulnerabili în faţa celor având şcoala unei vieţi pline de lipsuri.

Familia săraca din film locuieşte într-un apartament improvizat la subsolul unei clădiri. Părinţii au joburi mărunte (când le au) şi trăiesc de pe o zi pe alta. Au totuşi smartphone, dar tot sunt nevoiţi să fure din conexiunea la internet a vecinilor. Această familie săracă are totuşi o resursă deloc de neglijat. Exploatată cu perseverenţă, resursa o poate ajuta să urce pe scara socială, să ajungă din subsol până în sufrageria elegantă şi apoi în grădina perfectă a familiei bogate.

image: Independenta Film

Resursa este reprezentată de ingeniozitatea copiilor. Abia ieşiţi din adolescenţă, acestia au deja răbdarea şi gesturile calculate ale unui viitor om de succes. Doar că nu urmează calea unui self-made-man venit din pătura de jos, care va deveni modelul promovat de revistele de business. Ei preferă escrocheria sub forma unui plan în care fiecare membru al familiei are un rol bine definit.

Ideile ce vor permite parazitarea cu succes a familiei bogate prin înfruptarea lacomă din resursele acesteia încep să se succeadă într-un ritm nebunesc atunci când familia amărâtă este vizitată de un tânăr ce urmează să plece la studii în străinătate. El este îndrăgostit de fiica unei familii bogate, pe care o şi meditează. Pentru a fi sigur de fidelitatea iubitei, îi propune celui mai bun prieten – nimeni altul decât băiatul din familia săracă – să o mediteze pe aceasta cât el va fi plecat. Băiatul sărac nu este încă student – un statut fără de care un om din pătura de jos nu are voie să se afle în preajma unei familii respectabile din înalta societate decât în calitate de servitor de rând. O diplomă falsă, realizată de sora lui cu aspiraţii de artist şi expertă în Photoshop devine cheia de intrare în casa familiei bogate.

Odată intrat în casa familiei înstărite, băiatul sărac devine noul iubit al fetei pe care o meditează. Următoarea infiltrată este sora lui, prezentată drept expert în terapia prin artă. Ea se va ocupa de educaţia băiatului mic al familiei, o educaţie în ton cu noile descoperiri şi trenduri alternative. Urmează tatăl şi mama din familia săracă. Tatal va juca rolul şoferului şi mama va fi menajera bună la toate. Nimeni nu trebuie să afle că ei fac parte din aceaşi familie.

Copiii săraci sunt adaptabili şi pot interpreta credibil rolul tinerilor ce au avut acces la educaţia pe care doar cei din clasele superioare şi-o permit. Sunt eleganţi, versatili şi reuşesc să îi ducă uşor de nas pe cei din familia bogată. În schimb, părinţii lor ajung tot la statutul de servitori umili.

Fiecare membru din familia bogată reuşeşte să câştige încrederea stăpânilor. Astfel , ajung să se înfigă lacom precum un parazit din resursele corpului-gazdă. Mănâncă pe săturate, dorm în patul stăpânilor când aceştia sunt în concediu, se lăfăie în cada scumpă şi îşi permit să consume băuturi ce ar fi costat aproape cât apartamentul lor improvizat la subsolul din cartierul pentru plebe.

Două ameninţări pot sabota planul de înavuţire. Unul este mirosul. Băiatul cel mic al familiei bogate le spune părinţilor că toţi cei patru noi angajaţi de părinţii lui miros la fel. Cei drept, şi tatăl din familia bogată detectează un miros de subsol, de metrou. Aşa crede el că miros de fapt oamenii săraci, nevoiţi sa folosească metroul pentru a se deplasa. Deşi copiii familiei sărace se dau drept tineri studenţi privilegiaţi, ei au acelaşi miros cu al şoferului şi al menajerei (părinţii lor). Sărăcia se dă de gol prin miros. Este un miros devenit o metaforă dureroasă, un miros al subsolurilor, al cartierelor-furnicar, unde fiinţa umană stă în spaţii înguste, spre deosebire de bogaţii ale căror locuinţe cu aspect avangardist au pereţi de sticlă pentru a le oferi privelişti încântătoare, cu grădini care să imite un colţ de rai din mijlocul naturii.

Al doilea element care poate strica planurile de înavuţire ale săracilor este apariţia fostei menajere, demisă în urma unui plan ţesut de fiica săracilor. Când stăpânii sunt plecaţi, iar familia săracă se poate simţi în largul ei în casa de lux, apare menajera concediată. Ea le spune că a uitat ceva preţios în casă, înainte de a pleca pentru totdeauna din peisajul cartierului bogat. Acel bun de preţ se află în subsolul casei.

Subsolul casei bogate devine un element care îi dă satirei şi luptei de clasă o tentă alegoric-absurdă. Totodată permite infiltrarea unor evenimente ce amintesc de atmosfera unui thriller imprevizibil şi trepidant. Existenţa acestui subsol era un secret chiar şi pentru actualii proprietari. Doar fosta menajeră ştia cum se poate ajunge la subsol, deoarece l-a servit pe însuşi arhitectul ce a proiectat casa, o adevărata bijuterie modernă, considerată un simbol al vizionarismului acum câteva decenii.

Casa devine un personaj important în construcţia scenariului şi în propagarea mesajului. Regizorul ştie cum să facă spaţiul şi mai ales acele simboluri asociate spaţiilor să vorbească. Locuinţa familiei bogate este inspirată din elementele arhitecturale promovate în rândul înaltei societăţi interbelice. Pasionaţii de arhitectură îşi vor aminti de avangardiştii anilor ’20, ce au înlocuit luxul palatelor somptuoase cu stilul minimalist, care începea să exprime radicala desprinderea de tradiţie şi curajul de a privi înainte, spre un progres al pragmatismului dinamic, al ordinii, al proporţiilor. Luxul din Parasite nu înseamnă opulenţă, ci mult calm. Bogaţii trăiesc într-o casă precum un muzeu de artă contemporană, având spaţii generoase, decor stilizat şi în care obiectele autohtone din alte epoci sunt reinterpretate în cheie actuală.

Tocmai la calmul senin al bogaţilor, simbolizat atât de bine de locuinţa lor, aspiră şi familia săracă. Pe bogaţi nu îi scoate nimeni cu forţa din spaţiul lor generos, larg. Nimeni nu îndrăzneşte să urineze în faţa casei lor, aşa cum fac beţivii din cartierele sărace. Nici ploaia nu le inundă casa. Furtuna şi apele revărsate ce transformă cartiere întregi în tabere de sinistraţi nu pătrunde în grădina familiei bogate. Calmul şi armonia din casa elegantă, cu forme geometrice şi pereţi de sticlă ce lărgesc perspectiva poate fi la fel de bine şi un simbol sinistru al izolării, al unei lumi artificiale, inventate, care până la urmă nu îşi mai protejează locuitorii, ci îi prinde în capcana propriilor iluzii.

Personajele din înalta societate sunt precum spaţiul casei lor. Universul lor interior este golit asemenea încăperilor debarasate de obiectele domestice obişnuite, dar care inspiră căldură. Este evident ataşamentul regizorului faţă de personajele amărâte. Săracii sunt vii, calzi. Interacţionează natural unii cu alţii. În schimb, cei bogaţi sunt reprezentaţi precum nişte manechine tâmpe. Amintesc uneori de figurinele din macheta unui arhitect. Par să se pregătească, în fiecare secundă a vieţii lor, pentru o prezentare impecabilă sau pentru o poză perfectă admirată de un privitor nevăzut. Nu îşi permit nici un gest natural, nici o ieşire vulcanică în situaţii de criză, nici o afirmaţie care să trădeze deruta sau lipsa controlului.

Cei ce prefera filmele cu mesaje mai subtile şi personaje cu viaţă interioară ceva mai nuanţată vor fi uşor dezamăgiţi de Parasite. Vor avea impresia, la un moment dat, că scenariul începe să se dilueze, virând spre un mesaj mult prea simplist. Însă apropierea finalului eliberează acel mesaj ce acţionează precum un pumnal în conştiinţa spectatorului hotărât să ia în considerare doar latura comic-accesibilă a filmului.

Organizarea unei petreceri aniversare schimbă total atmosfera filmului, ce ia o turnură gravă. Săracii devin figuranţi în spectacolul cu temă western oferit copilului deghizat în indian şi ascuns într-un cort special comandat din America, după ce aceeaşi săraci au avut o noapte de coşmar deoarece subsolul în care trăiau fusese inundat de ploaia torenţială.

Scena petrecerii aniversare condensează întregul mesaj. Aceste mesaj este exprimat aşa cum i-ar fi plăcut de fapt unui amator de filme de artă: prin gesturi şi cadre menite să permită apropierea de satira socială într-un stil insolit-halucinant, aproape absurd, în care punctul de greutate să nu fie acţiunile explozive care să arunce în aer destinele protagoniştilor, ci exact momentele de dinaintea izbucnirii prăpădului în grădina rafinată a bogaţilor.

Parasite nu este primul film care impresionează la Cannes prin modul în care prezintă societatea sud-coreeană multistratificată şi occidental-cosmopolită. În 2018 Burning – răsfăţat de critici şi (mai ales) de spectatori – aducea în discuţie aceeaşi prăpastie dintre clasele sociale, însă o făcea pornind de la rivalitatea masculină şi de la obsesia pentru aceeaşi femeie misterioasă. Totuşi, în Burning era abandonat mesajul cu tentă de critică socială în favoarea unuia evanescent, opac, insolit. Inegalitatea socială era în planul secund. Stabilea cadrul, dar nu şi desfăşurarea narativă, care se dizolva în ambiguitatea cu tentă alegorică demnă de acel nelumesc adesea camuflat în realitatea urbană din romanele şi povestirile scrise de Haruki Murakami (din care s-a inspirat şi regizorul).

Parasite a cucerit şi datorită faptului că poate oferi, pe lângă o desfăşurare imprevizibilă în fiecare scenă, şi un mesaj clar, dur, acid şi necruţător, fie el şi îmbrăcat în hainele suportabile ale unei comedii. Tocmai acest mesaj va împărţi spectatorii în două tabere. De-o parte se află admiratorii care afirmă entuziasmaţi că pot vedea un film premiat la Cannes despre care pot spune cu toată sinceritatea că le-a plăcut, nemaifiind nevoiţi să mimeze admiraţia doar pentru a nu părea neştiutori într-ale artei cinematografice de înalt nivel al subtilităţii dublate de mesajele filosofice greu de prieceput şi de explicat. În tabăra contestatarilor sunt cei ce preferă totuşi un film coreean de calibrul lui Burning, în care societatea nu este prezentată în tuşe groase, ci mult mai sofisticat. Ce-i drept, în ciuda mesajului şi desfăşurării narative ce îl plasează în categoria poveştilor accesibile, Parasite a păstrat calităţile unui film stratificat, ce dechide calea spre multe interpretări şi care îi permite acelui tip special de insolit asociat filmelor asiatice să se prelingă răvăşitor, chiar dacă mesajul mai profund (si cutremurator) apare abia în ultimele scene.

PARAZIT | Palme d'Or 2019 | 8 nov

LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile următoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here