Noaptea Iguanei – Acrobatiile disimularii

Legendele ţesute din închipuirile şi temerile celorlalţi pot îngropa reputaţia unui om mai bine decât o pot face greşelile sale. A demonstratat-o şi Tennessee Williams prin al său protagonist din Noaptea Iguanei (The Night Of The Iguana)– reverendul Shannon (Richard Burton), ce ar putea fi varianta masculină a fragilei, dar seducătoarei Blanche din Un tramvai numit Dorinţă, mai ales că amândoi sunt bântuiţi de propriile slăbiciuni întoarse împotriva lor prin complicitatea intenţiilor vulgare ale celor din jur. Asemenea lui Blanche, Shannon este urmărit de faima unui scandal cu tentă sexuală, iar cei din jur se simt îndreptăţiţi să-l readucă pe marginea prăpastiei prin veşnice insinuări şi avansuri, doar, doar va cădea iar în ispită şi va comite o altă greşeală.

Cei mai mari duşmani ai lui Shannon, un om dintr-o familie de preoţi, sunt carisma şi dorinţa de a predica toleranţa faţă de slăbiciunile umane. Când una dintre oiţele parohiei trece o graniţă interzisă, Shannon este alungat din comunitatea unde se declanşeaza o psihoză colectivă, aşa cum numai printre oamenii bisericoşi poate apărea. Pentru a-şi câştiga existenţa, devine ghid turistic în Mexic, călăuzind enoriaşele prin locurile sfinte de pe ţărmurile însorite. Dar turistele ce intonează cu patos imnuri religioase îi ştiu povestea şi nu ezită să-i facă avansuri preotului debusolat, ce a dat şi în patima alcoolului. Când una dintre ele, înca minoră (Sue Lyon, Lolita din filmul lui Stanley Kubrick), se încăpăţânează să-l seducă, un alt scandal, de data aceasta având urmări mult mai grave, este pe cale să izbucnească, mai ales că Judith (Grayson Hall), sora unui judecător, este liderul femeilor venite în pelerinaj şi nu îl are deloc la suflet pe Shannon, deşi ascunde, la rândul ei, un secret compromiţător.

Ameninţat de un trecut pe care îl vrea din nou limpede, pentru a redeveni slujitor al Domnului, Shannon va căuta un adăpost în hotelul pitoresc al unei văduve încântătoare- Maxine (Ava Gardner), cândva soţia unicului om care nu l-a condamnat, încercând să-l înţeleagă şi să-l aducă pe linia de plutire prin înţelepciunea lui, un fel de Zorba Grecul în varianta mexicană. Ei i se alătura doi oaspeţi excentrici, Hannah (Deborah Kerr), o pictoriţă, şi bunicul acesteia, cel mai bătrân poet în viaţă. Cei doi au o existenţă nomadă, străbătând lumea după ce au pierdut totul. Întâlnirea lui Shannon cu această pictoriţă va stârni gelozia lui Maxine , dar va fi şi o sursă de neaşteptate revelaţii pentru toate personajele.

Regizorul John Huston a reuşit, în acest film cult al cinematografiei americane, să păstreze toate acele calităţi prin care dramaturgia lui Tennessee Williams a devenit la fel de seducătoare precum personajele sale feminine: talentul de a pătrunde în abisurile fiinţei umane, protagoniştii sfâşiaţi de lupta dintre instinct şi morală, analiza de o francheţe copleşitoare şi dorinţa obsesivă de a căuta lumina într-un mediu ostil. Punctul forte al ecranizării este tocmai accentul pus pe interpretarea teatrală dusă cu brio până la capăt, trioul format din Richard Burton, Ava Gardner şi Deborah Kerr reuşind să redea tensiunile psihologice, păstrând calitatea interpretării necesare unei puneri în scena a pieselor scrise de Tennessee Williams.

Un spectator pasionat de psihanaliză, mai ales de teoria lui Freud legată de inconştient, ar spune că Shannon nu-şi va găsi locul atâta timp cât în sinea lui va fi o prăpastie. De-o parte stau instinctele neasumate, mereu negate, ce tot clocotesc în adâncurile sale, precum lava un vulcan cu nume aztec pe cale să erupă, de cealaltă, valorile morale, impuse de acea latură a psihicului având rol de cenzor al dorinţelor sexuale, de baraj în calea manifestării lor când îi pot aduce necazuri. Aceste laturi ale personalităţii lui Shannon au căpătat chipurile femeilor din jurul său, atât de numeroase, încât şi-ar putea începe fiecare predică spunând: Lăsaţi femeile să vină la mine!

Maxine şi adolescenta Charlotte sunt întruchiparea voluptăţilor ce nu acceptă cenzura. Acestea nu se tem de propriile dorinţe, ba mai mult, celebrează viaţa prin oferirea şi acceptarea plăcerii. Opusul lor, tiranica profesoară habotnică, Judith, devine simbolul unui supraeu sever până la patologic. Între aceste tipologii feminine, calea de mijloc este reprezentată de Hannah, o prezenţă atipică în lumea lui Shannon. Cu abilitatea unui terapeut, Hannah îl ajută să-şi cunoască temerile ce l-au adus în pragul autodistrugerii, iar scena dialogului plin de revelaţii dintre cei doi este plină de metafore şi înţelesuri ce pot fi întoarse pe toate părţile de spectatorii ce şi-ar dori să o deruleze pentru a o analiza la infinit, mai ales acea imagine în care iguana capturată este ţinta proiecţiilor simbolice a tot ceea ce zace ascuns în inconştietul personajelor, dar care a fost ţinut departe de lumina lucidităţii.

Deşi filmul are la bază dramele interioare ale unui om dezrădăcinat, ale cărui sensuri şi credinţe au fost zdruncinate, regizorul nu oferă o viziune întunecată asupra existenţei. Exact ca în Puerto Vallarta, staţiunea mexicană ce a fost doar un sătuc de pescari, la începutul anilor ’60 (un fel de Vama Veche din ţările calde), filmul este încărcat de umor, lumină şi imagini de o frumuseţe sălbatică, nealterată de austeritatea dogmatică, aşa cum avea să remarce Shannon, arătându-le preacuvioaselor turiste scenele din viaţa localnicilor senini, care pe acestea le cam plictiseau. De fapt, în afara personajelor ce aleg calea slăbiciunilor, a simţurilor, toate celelalte formează o gloată ridicolă, comică, iar scena de la începutul filmului, în care Shannon îi sperie pe obtuzii enoriaşi ce fug din casa Domnului ca un stol de zburătoare isterice, ajungând să confunde un exerciţiu de sinceritate cu semnele unei căderi nervoase, devine cel mai bun element al contrastului dintre consistenţa protagoniştilor şi puritanismul sudului tradiţionalist, aşa cum îl surprinde şi dramaturgul american.

Un alt punct forte al filmului este dorinţa regizorului de a ţine cont de abilitatea uimitoare a lui Tennessee Williams de a contura personaje care se mint pe ele însele, de parcă întreaga lor existenţă ar fi o piesă de teatru, cu spectatori necunoscuţi, pe care trebuie să-i seducă. Îşi ascund intenţiile, se ruşinează de propriile visuri, dar mai ales de alegerile din trecut, pe care le maschează prin jocuri psihologice şi acrobaţii ale disimulării. John Huston păstrează ambiguitatea legată de vinovăţia lui Shannon, căruia îi oferă postura de victimă, de unde i se trage (până la un punct) şi asemănarea cu Blanche Dubois (Un tramvai numit Dorinţă), fără a te împiedica să te întrebi care va fi personajul ce va rupe cercul miciunilor, aducând explicaţii lucide, în timp ce aştepţi scenele finale cu sufletul la gură.

Noaptea Iguanei, chiar şi în varianta alb-negru (pe care o recomand), rămâne încă un film ce îi captivează şi pe cei din generaţia peliculelor difuzate la mall, mai ales datorită îmbinării dintre imaginile expresive, jocul actoricesc apropiat de teatru, personajele care nu te plictisesc, descoperite mereu în altă lumină cu fiecare nouă scenă, şi complexitatea psihologică dublată de umorul satiric introdus la momentul potrivit şi oprit când ameninţă să dilueze consistenţa dramatismului. Dacă mai adaugi reflecţiile protagonistului, legate de relaţia dintre umanitate şi toleranţa divină faţă de creaţia sa, Omul, vizitat de ispită, vei descoperi un film ce surprinde fiinţa umană sub toate contradicţiile sale. Toate aceste aspecte devin ingredientele unei pelicule memorabile în ochii spectatorului obişnuit să desfacă firul interpretării în zece.

Galerie video