Când avea 16 ani, un bătrân care vrea să ia calea visului american după îndelungi amânări, a ascultat prima oară o compoziţie jazz şi a visat la sunetele oraşului care nu doarme niciodată, New York. Acolo se afla Blue Note, un templu al noii muzici născute în Louisiana. Era paradisul pentru cel care a trăit o viaţă întreagă într-un oraş care dormea tot timpul şi unde orizontul promiţător luase forma unui raft plin de sardine la conservă. După treizeci de ani de căsnicie, îl apucă iar dorul de ducă şi decide să ia trenul spre Budapesta, urmând apoi să zboare către oraşul de sufet, pe care nu-l văzuse până atunci. Totuşi, fiul său îi ia urma şi vine să-l convingă de inutilitatea plecării sale tardive.
Ce ar fi putut fi o banală (re)interpretare a vârstei la care un bărbat cu talent de jazzman îşi dă seama de ratare şi caută, încă o dată, paradisul pierdut, evaporat într-o himeră după ce şi-a lăsat trenul vieţii să treacă pe lângă el, devine un dialog imprevizbil despre visuri, responsabilităţi, relaţia tată-fiu şi nevoia permanentă a copilului mare de a fi ocrotit de o prezenţă paternă, chiar dacă o vede foarte rar după ce şi-a făcut viaţa lui. Dialogul porneşte de la clasica dramă a unui abandon pentru a devia spre reflecţii despre artă şi renunţări. Trecerea minutelor răstoarna aşteptările spectatorului referitoare la final, dar şi modul în care fiul a interpretat motivele ce l-au ţinut pe tată aproape de mama lui când şi-ar fi dorit să plece în lumea largă, în turneul ce i-ar fi adus gloria.
În mai puţin de 15 minute, regizorul Mircea Ibadof şi actorii Constantin Cojocaru, Nicholas Caţianis şi Francesa Leonte reuşesc să concentreze întreaga tensiune din relaţia familială, ce s-ar fi putut întinde de-a lungul a zeci de minute. Vocea deznădăjduită a bătrânului jazzman contrastează cu ochii lui vii, impetuoşi, în care s-a păstrat ceva din umbra foamei de libertate din adolescenţa plina de muzica interzisă, spere deosebire de privirea resemnată a fiului, ale cărui trăiri dramatice în prezenţa unui tată aflat pe picior de plecare par mimate sau, mai bine zis, o copie anemică a visurilor arzătoare ale părintelui, iar actorul reuşeşte să redea imaginea copilului ajuns un adult ce nu mai pricepe aspiraţiile unui tată dintr-o generaţie pierdută.
Luminile, decorurile şi tăcerile scurte, ce lasă mimica să vorbească, te trimit cu gândul la o scenă de teatru, în care intensitatea creşte treptat. Tensiunea dintre personaje mută atenţia spectatorului spre chipurile actorilor, încât decorul minimalist se topeşte şi ai impresia unei ieşiri din timp asistând la dialogul dintre tată şi fiu, ce te va tulbura pe masura ce te îndrepţi spre un final neaşteptat.
Scurtmetrajul Jazz a fost prezentat la Festivalul de la Cannes, în cadrul secţiunii Short Film Corner.
