Săptămâna aceasta am încercat peste 20 de filme pe Netflix, din care ne-au plăcut și vă putem recomanda cinci. Trebuie să sapi adânc și să pierzi mult timp încercând diverse filme până poți spune că ai văzut câteva filme ok pe platformă.
Deși vin din zone foarte diferite — comedie franțuzească, dramă psihologică intimă, biografie muzicală braziliană, documentar sportiv, portret literar — toate lasă în urmă ceva neașteptat de pozitiv. Nu într-un sens naiv, dulceag sau rupt de realitate, ci într-un mod autentic și reconfortant. Unele reușesc asta prin energie și frumusețe, altele prin onestitate, altele prin exemplul unui om care refuză compromisul.
Le Sauvage
Le Sauvage al lui Jean-Paul Rappeneau, cu Catherine Deneuve și Yves Montand, este genul de film care îți poate schimba starea aproape instantaneu. Lansat în 1975 și restaurat incredibil de bine ulterior, inclusiv pentru proiecții în secțiunea Cannes Classics, filmul are o viteză, un ritm și o vervă pe care multă lume nu le asociază neapărat cu cinemaul francez. Dacă filmele franțuzești sunt adesea reduse la lentoare, gravitate sau la un anumit tip de „artsy stuff”, Le Sauvage este exact opusul: rapid, jucăuș, fizic, plin de elan și umor de operetă.
Merită văzut și numai pentru Catherine Deneuve, care este aici regală, fermecătoare și hipnotică, dar și pentru imaginea pur și simplu fabuloasă în versiunea restaurată. Filmul oferă o incursiune spectaculoasă în Venezuela anilor ’70 — luxuriantă, exuberantă, scăldată în soare, plină de viață, mișcare și de natură bogată. Are acea energie feel-good care nu vine din sentimentalism, ci din culoare și plăcere vizuală.
În plus, merită văzut și pentru a înțelege un pic din Venezuela, aflată în prim-plan din ianuarie, când a fost preluată din nou de americani peste noapte. Filmul deschide și o pistă culturală foarte interesantă: Venezuela găzduiește din perioada postbelică una dintre cele mai mari comunități italiene din America Latină, imigrația italiană influențând puternic comerțul, industria și viața de zi cu zi. Și acest detaliu adaugă încă un strat de bogăție lumii filmului. Peste 5 milioane de venezueleni au astăzi descendență italiană, dintr-o populație totală de 29-35 milioane (nu se știe exact din cauza emigrației intense din ultimii ani).
Confidences trop intimes
Confidences trop intimes al lui Patrice Leconte pornește de la o premisă pe care cinemaul francez știe să o exploateze mai bine decât aproape oricine: o femeie aflată în criză, Anna, intră din greșeală în biroul unui consultant fiscal, William Faber, crezând că a ajuns la psihoterapeutul la care avea programare. În loc să o oprească imediat, el o ascultă. Din această confuzie se naște o relație stranie și delicată, construită din confesiuni, proiecții și dorință. Iar Sandrine Bonnaire și Fabrice Luchini dau filmului exact fragilitatea asumată de care are nevoie.
Ce îmi place foarte mult la acest film este că, în ciuda titlului și a premisei, nu este greu sau apăsător în sensul sufocant al cuvântului. Este intim, da, dar și elegant, curios, discret eliberator. Viața nu devine simplă odată ce oamenii vorbesc sincer, dar simplul fapt de a fi ascultat poate deja schimba cursul unei vieți. Tocmai asta persistă după film — nu întunericul, ci posibilitatea unei mișcări interioare, a unei vieți care se poate redeschide pentru că, în sfârșit, cineva ți-a acordat atenție.
Latin Blood: The Ballad of Ney Matogrosso (2025)
Latin Blood: The Ballad of Ney Matogrosso — filmul brazilian din 2025 bazat pe biografia scrisă de Julio Maria — este poate unul dintre cele mai energizante filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Urmărește traseul lui Ney Matogrosso de la o copilărie incredibil de represivă la o revoluție artistică, arătând cum a devenit unul dintre marile nume ale culturii braziliene. Și unul dintre lucrurile cele mai interesante pentru spectatorii din afara Braziliei este tocmai acesta: suntem mult mai predispuși să fi auzit de un nume precum Caetano Veloso decât de Ney Matogrosso, ceea ce face ca filmul să funcționeze și ca o reamintire a cât de multă bogăție culturală există în afara numelor care circulă ușor în mainstreamul occidental.
Dar, pentru noi, adevărata forță a filmului stă altundeva: în portretul autenticității. Ney Matogrosso apare ca un om radical egal cu sine însuși în toate etapele vieții, cineva care nu face compromisuri, nu se mulțumește cu puțin și nu cere voie să existe așa cum este. În acest sens, filmul nu este doar o dramă biografică, ci și o lecție de integritate artistică și personală.
Este și o poveste despre inhibiții și prejudecăți, despre ce înseamnă să fii deschis gay și profund liber într-o epocă în care această libertate nu era deloc ușor de asimilat social. Să ne amintim că în aproximativ aceeași perioadă Freddy Mercury nu și-a asumat public că este gay.
Iar concluzia pozitivă este foarte puternică: într-o lume care îi împinge pe oameni să se dilueze, Latin Blood susține exact opusul. Și, în același timp, să ne expunem mai mult altor culturi, pentru că ne pot lărgi propria idee despre ce este posibil.
Chess Mates (2026)
Un lucru care devine tot mai clar în ultima perioadă este că multe documentare sunt astăzi mai captivante decât dramele de ficțiune, iar Chess Mates este un bun exemplu în acest sens. Documentarul revizitează scandalul din șahul profesionist dintre maeștrii Magnus Carlsen–Hans Niemann, izbucnit după Sinquefield Cup 2022 și transformat rapid într-o spirală de acuzații, teorii, orgolii, procese și discuții mai ample despre încredere și integritate în șah.
Motivul pentru care l-aș recomanda nu este scandalul în sine. Ci densitatea dramatică a materialului: orgoliu, umilință, performance, ambiție, suspiciune, frenezie online, cum orice domeniu este acum o victimă sau o poveste de succes a social media și a trend-urilor. Totul se joacă aproape ca o ficțiune tocmai pentru că realitatea a ajuns adesea mai tensionată decât ficțiunea.
Dar și aici există un fir pozitiv. Filmul îți amintește că pasiunea încă mai contează, că și într-o lume hiper-mediatizată oamenii pot să țină obsesiv la excelență: seriozitatea, obsesia și talentul încă mai produc mize reale.
Joan Didion: The Center Will Not Hold (2017)
Documentarul lui Griffin Dunne din 2017, Joan Didion: The Center Will Not Hold, este, la un prim nivel, un portret al uneia dintre marile scriitoare americane. Dar este și ceva mai util decât un simplu documentar literar: o lecție despre cum să trăiești prin vremuri istorice și sociale care nu mai au sens. Filmul reflectează asupra vieții și operei lui Didion, asupra epocilor pe care le-a traversat și descris, dar și asupra pierderilor personale pe care le-a trăit, păstrând în același timp în fundal violența, instabilitatea și dezordinea psihică încorporate în însăși structura societății americane – ceea ce de asemenea este foarte informativ pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi în SUA.
Ceea ce o face pe Joan Didion atât de relevantă acum este tocmai amestecul de realism și stare poetică prin care a privit lumea. Nu a sentimentalizat niciodată realitatea, nu a pretins că haosul înseamnă coerență, dar nici nu a cedat în fața confuziei. Iar asta pare profund relevant astăzi, în propria noastră epocă de volatilitate, războaie, insecuritate și schimbări bruște de zeitgeist.
Mesajul pozitiv al documentarului nu este optimismul facil. Este ceva mai bun: exemplul unei minți care rămâne exactă, lucidă și artistic vie atunci când istoria devine suprarealistă. În momentele în care centrul pare să nu mai țină, Didion sugerează că există moduri de a-ți păstra mintea întreagă.
Privite împreună, aceste cinci filme alcătuiesc o listă surprinzător de coerentă. Toate oferă plăcere, dar nu goală de conținut. Le Sauvage îți dă exuberanță și bucurie vizuală. Confidences trop intimes oferă o formă de eliberare emoțională. Latin Blood celebrează autenticitatea fără compromis. Chess Mates demonstrează că dincolo de social media, obsesia pentru excelență și un anumit domeniu încă mai produce mize reale. Iar The Center Will Not Hold amintește că luciditatea însăși poate fi un instrument de supraviețuire.