Există filme „feel good”, care-ți dau o stare de bine și te relaxează dar la care te uiți cu un sentiment de vină – pline de clișee, muzică siropoasă, replici previzibile – și există filme care te relaxează și-ți transmit optimism, dar sunt, în același timp, bine făcute: scrise cu cap, jucate excelent, regizate cu grijă. Despre a doua categorie e vorba aici. De la comedii romantice la mistere, drame italiene și comedii franceze, toate titlurile de mai jos îți dau o stare bună fără să simți că „trișezi” ca cinefil. Iată 17 astfel de filme disponibile pe Netflix care nu sunt plăceri vinovate 🙂 :
Orchestra Seats / Fauteuils d’orchestre (2006)
Orchestra Seats / Fauteuils d’orchestre (2006) e probabil definiția cea mai pură de „feel good inteligent”. Daniele Thompson pune la aceeași masă – la propriu – o ospătăriță venită de la țară, un pianist celebru care vrea să-și schimbe viața, o actriță de tv care visează cinema „serios” și un colecționar gata să-și vândă toată arta. Într-o singură seară pariziană, filmul vorbește despre ambiție, fragilitate și artă, dar cu o lejeritate care te lasă cu zâmbetul pe buze, nu cu o teză în brațe.
Fotolii de orchestră e o comedie franceză luminoasă, dar deloc superficială. Filmul e plin de dialoguri savuroase și de momente tandre, dar în spatele farmecului se află o meditație discretă despre succes, compromis și dorința de a fi văzut și înțeles.
The Thursday Murder Club (2025)
În aceeași zonă, The Thursday Murder Club (2025) e comfort viewing pentru cei care vor și mister. Patru pensionari dintr-un complex de lux se întâlnesc joia să rezolve crime vechi nerezolvate, până când un caz real nou le cade în brațe. Helen Mirren, Pierce Brosnan și Ben Kingsley conduc o distribuție care joacă totul cu un amestec de umor, melancolie și vivacitate. Filmul e cosy, da, dar nu leneș: dialogurile au nerv, iar comentariul despre bătrânețe și memorie e surprinzător de bun.
Grupul de pensionari simpatici, care se întâlnesc joia ca să descoasă crime nerezolvate, pare la început un pretext pentru glume cu „bătrânei simpatici”. Filmul îi tratează însă cu respect: personajele au trecut, vină, dor, curaj, nu sunt doar accesorii comice. Misterul este suficient de bine construit cât să-ți stârnească curiozitatea, iar umorul și solidaritatea dintre ei dau tonul acela cald, reconfortant, pe care îl cauți uneori seara, când vrei să te eliberezi de adrenalina știrilor.
The Incredible Jessica James – producție Netflix
În zona indie americană, The Incredible Jessica James e filmul acela mic, dar super-vitaminizant. Jessica Williams joacă o dramaturgă tânără, afro-americană, care navighează printr-o despărțire dureroasă, job-uri prost plătite și speranțe mari, cu un umor sec și o energie aproape contagioasă. E feel good nu pentru că se rezolvă totul magic, ci pentru că o urmărești cum refuză să se conformeze – și exact asta e eliberator.
Jessica Williams dă personajului o energie extraordinară: e directă, amuzantă, auto-ironică, refuză să se plângă, dar nu ascunde nici cât de greu îi este. Nu i se întâmplă miracole, nu câștigă totul peste noapte, dar parcursul ei este atât de plin de viață încât, inevitabil, te molipsești.
Queen to Play / Șah la regină (2009)
În aceeași zonă de filme europene calde precum Fotolii de orchestră intră Queen to Play (2009), povestea unei cameriste corsicane care descoperă șahul și, prin el, propria inteligență și forță. Kevin Kline joacă un „mentor morocănos”, iar Sandrine Bonnaire joacă exact tipul de femeie pe care rar o vedem în rol principal: aparent anonimă, dar cu un univers interior uriaș. Feel good-ul vine nu din romantism, ci din sentimentul că ești martor la trezirea unei conștiințe.
Șah la regină e o poveste surprinzător de intensă despre descoperirea de sine. Hélène, camerista din Corsica, duce o viață aparent banală, până când vede o femeie și un bărbat jucând șah pe terasa hotelului și ceva se aprinde în ea. Cumpără un set ieftin de șah, începe să studieze pe ascuns și ajunge să ia lecții de la un american retras, interpretat cu multă finețe de Kevin Kline. Filmul nu este „motivațional” în sensul simplist, ci urmărește, cu realism și căldură, modul în care o femeie obișnuită descoperă că e capabilă de mai mult decât i s-a spus toată viața. Schimbarea ei nu e spectaculoasă, dar e profundă, iar asta îl face acest film atât de plăcut de privit.
The Forty-Year-Old Version
Tot în zona de indie american, precum The incredible Jessica James, The Forty-Year-Old Version duce și mai departe ideea de reinventare. Radha Blank, care scrie, regizează și joacă, spune povestea unei dramaturge de 40 de ani care se apucă de rap. Turnat alb-negru, cu mult umor auto-ironic și comentariu despre rasă, artă și compromis, filmul îți dă o stare excelentă tocmai pentru că arată că nu există „prea târziu” să îți schimbi viața.
Filmul este povestea unei femei de 40 de ani, care simte că a ratat momentul și decide să se reinventeze. Rezultatul este un film tandru și foarte lucid despre vârstă, artă, compromisuri și presiunea de a „reprezenta” o comunitate. Faptul că e filmat alb-negru accentuează senzația de jurnal personal. Deși vorbește despre blocaje și eșec, filmul îți lasă o senzație foarte puternică de libertate: dacă ea poate încerca din nou la 40 de ani, de ce n-ai putea și tu?
Le fils du francais (1999)
E una dintre cele mai spumoase comedii de pe Netflix. Le fils du Français (1999) schimbă registrul spre aventură de familie: un băiat de 9 ani pleacă în Brazilia, alături de cele două bunici certărețe, să-și găsească tatăl, un geolog francez. Rezultatul este un road movie amuzant și tandru, cu Fanny Ardant și Josiane Balasko în mare formă – genul de film la care râzi, dar care are și ceva de spus.
Le fils du Français (1999) aduce un alt tip de bucurie: film de aventuri de familie, cu umor și emoție. Drumul lor prin Rio de Janeiro, sate izolate și păduri devine prilej de conflicte, glume, mici “catastrofe” și, treptat, de apropiere. Este genul de film care te face să râzi și, în același timp, să te gândești la ce înseamnă cu adevărat o familie.
I Am Not an Easy Man / Nu sunt un ușuratic (2018)
Mai recent, I Am Not an Easy Man (Je ne suis pas un homme facile) propune o comedie romantică franceză cu un twist clar: un bărbat misogin, obișnuit să domine, se trezește într-o lume inversată, în care femeile au puterea, conduc companii și îl tratează pe el așa cum trata el femeile. Premisa ar putea fi folosită doar pentru gaguri, însă filmul merge mai departe: folosește situațiile comice ca să arate cât de adânc sunt înrădăcinate gesturile de superioritate masculină și cât de „naturale” ni se par. Te amuzi, te simți bine, dar rămâi și cu câteva întrebări incomode în minte.
Așa că dacă vrei un film european „politic corect, dar chiar bun”, I Am Not an Easy Man (Je ne suis pas un homme facile) te transpune cu umor într-o lume matriarhală care îți oferă plăcerea de a vedea cum se demontează, pe rând, reflexele patriarhale.
The Big Short
Dacă vorbim despre filme care pun și mintea la treabă, The Big Short e exemplul ideal. Nu ai zice că un film despre criza financiară din 2008 are ce căuta într-o listă cu filme care dau o stare bună, dar satisfacția intelectuală de a înțelege ce s-a întâmplat – plus umorul mușcător și energia distribuției (Steve Carell, Ryan Gosling, Brad Pitt) – îl transformă într-un film după care ai la final mai multă claritate și, paradoxal, și o energie bună. E feel good-ul tipului care simte că i s-a explicat lumea, în sfârșit, pe limba lui. 🙂
The Big Short spune povestea crizei financiare din 2008, urmărind un grup de investitori care înțeleg, cu ani înaintea tuturor, că piața imobiliară americană se va prăbuși. Explică noțiuni financiare complicate cu umor, prin exemple concrete și scene foarte creative, fără să cadă în aroganță. E un film în care râzi, te enervezi, descoperi lucruri pe care nu le știai și ai, la final, sentimentul acela plăcut că vezi lumea un pic mai clar. Este o altă formă de „stare bună”: nu neapărat optimism, ci satisfacția de a înțelege.
The Hand of God
Din Italia, The Hand of God semnat de Paolo Sorrentino e, poate, cel mai melancolic „feel good” de pe listă. E poveste de maturizare, tragedie de familie, declarație de dragoste pentru Napoli și, în același timp, un film despre salvarea prin cinema. Da, are momente extrem de dureroase, dar modul în care protagonistul își găsește vocea de artist, într-o lume haotică, lasă exact acel gust de speranță care face ca filmul să te încarce, nu să te strivească.
La prima vedere, este o cronică de familie din Napoli anilor ’80, cu fotbal, mică infracționalitate, glume de cartier și o familie numeroasă și zgomotoasă. În mijlocul filmului însă, se produce o ruptură dramatică, iar tonul se schimbă. Cu toate acestea, filmul nu te lasă într-o stare apăsătoare, ci te însoțește într-un proces de vindecare și de asumare. Protagonistul descoperă cinema-ul și, prin el, o nouă posibilitate de a trăi. Este un film care te trece prin multe stări, dar la final rămâi cu sentimentul că, oricât de greu ar fi, există un drum înainte.
Rom-com-uri și drame romantice… dar bine făcute
Something’s Gotta Give / Ceva, ceva tot o ieşi, Bridget Jones’s Diary, Crazy, Stupid, Love și Eat Pray Love sunt exemplul perfect că poți avea comedie romantică mainstream care să fie și solidă ca scriitură.
Nancy Meyers construiește în Something’s Gotta Give o poveste matură, cu Diane Keaton și Jack Nicholson la o vârstă la care Hollywood-ul nu (mai) scrie, de obicei, despre pasiune.
Bridget Jones’s Diary rămâne etalon pentru comedii despre femei imperfecte, fără a o reduce pe eroină la glume pe seama greutății.
Crazy, Stupid, Love reinventează clasicul „macho coach” în cheia Ryan Gosling – vulnerabil, autoironic – iar Eat Pray Love poate fi etichetat drept burghez, dar rămâne o poveste coerentă despre reconstrucție și căutare de sine, cu Julia Roberts într-un registru aproape meditativ.
A Star Is Born
A Star Is Born (Bradley Cooper – Lady Gaga) joacă în altă ligă ca intensitate, dar, în mod curios, tot ajunge să fie „feel good” pentru mulți spectatori. Nu pentru că finalul ar fi ușor de dus, ci pentru că filmul vorbește atât de clar despre vulnerabilitate, talent, iubire și sacrificiu, încât lasă în urmă mai degrabă o emoție curățată decât o simplă tristețe.
Când vorbim despre povești de dragoste, lista e lungă, dar câteva titluri se detașează. A Star Is Born (cu Bradley Cooper și Lady Gaga) nu este „ușor” ca temă, dar modul în care urmărește relația dintre cei doi, în plină ascensiune și prăbușire, este atât de empatic și de bine jucat, încât pentru mulți spectatori rămâne, paradoxal, un film de care se agață atunci când au nevoie de emoție bună. Nu te „înveselește”, dar îți dă impresia că cineva a pus în imagini exact dileme și trăiri pe care altfel le duci singur.
Knives Out
Knives Out duce conceptul de „whodunit relaxant” la nivel premium. Rian Johnson ia o familie disfuncțională, un detectiv cu accent imposibil (Daniel Craig) și un conac gotic, și livrează un puzzle plin de umor, twist-uri și replici caustice. Senzația de bine vine dintr-un mix rar: simți că ești provocat ca spectator, dar totul curge cu ușurința unui film de duminică.
Just Another Christmas
Pentru sezonul de sărbători, Just Another Christmas (Tudo Bem no Natal que Vem) e exemplul de film Netflix care chiar își depășește premisa. Un tată cinic cade de pe acoperiș de Crăciun și se trezește prins într-o buclă în care trăiește doar ajunul, ani la rând, fără să-și amintească nimic din zilele dintre. Pare o glumă, dar filmul folosește ideea pentru a vorbi, cu umor și emoție, despre cum ne irosim timpul în loc să-l folosim cu folos cu cei dragi.
The Dig
The Dig, cu Carey Mulligan și Ralph Fiennes, e acel tip de dramă britanică liniștită, în care se întâmplă aparent puține lucruri dar emoțional se întâmplă enorm. E feel good prin blândețe: felul în care personajele își găsesc demnitatea, rostul și curajul de a iubi, pe fundalul unui război care bate la ușă.
The Dig oferă un alt tip de comfort: acțiunea se concentrează pe săpăturile arheologice de la Sutton Hoo, în Anglia de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pare, la prima vedere, o poveste „despre nimic”, dar tocmai discreția o face specială. Relația dintre văduva care deține terenul și arheologul autodidact care sapă, modul în care personajele acceptă trecerea timpului, fragilitatea vieții și ideea de moștenire creează un sentiment de liniște și de împăcare.
Toate aceste filme sunt, în feluri foarte diferite, filme care oferă o stare bună dar care nu te tratează ca pe un consumator de sirop, ci ca pe un spectator care vrea să se simtă bine fără să renunțe la inteligență și sensibilitate. Fie că ai chef de Paris, Napoli, New York sau un sat englezesc în pline săpături arheologice, lista de mai sus îți oferă destule variante pentru seri în care vrei să te ridici din fața ecranului un pic mai ușor, dar și un pic mai bogat.
