“Schläft ein Lied in allen Dingen” (un cântec doarme în toate lucrurile) spune un poem romantic german. Şi cred, împreună cu un întreg Ateneu, că în noaptea de 13 septembrie, stăteau adormite, ca nişte Frumoase din poveste, cântecele lui Mozart, readuse la viaţă de Christian Zacharias şi Orchestra de Cameră din Lausanne.
Christian Zacharias este tot o emoţie concentrată. Născut în India, pianistul-dirijor a concertat peste tot în lume, fiind cunoscut datorită virtuozităţii sale, cât şi pentru modul particular în care îşi alcătuieşte repertoriul concertelor. Pentru el contează mai mult întregul, rezultatul final şi îmbinarea sonorităţilor, decât cronologia. Recunoaşte cu fiecare ocazie valoarea repetiţiei şi crede că Mozart este unul dintre vârfurile creativităţii omeneşti. Mai mult, integrala concertelor pentru pian de Mozart, sub bagheta şi interpretarea sa, înregistrate alături de Orchestra de Cameră din Lausanne a primit peste 40 de premii internaţionale. De aici şi până la alegerea programului de vineri şi sâmbătă nu a fost decât un pas: W.A. Mozart – Concertul nr. 15 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major K 450, Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în Mi bemol Major K 364 şi Simfonia nr. 40 în sol minor K 550, şi respectiv, Serenada nr. 9 în Re Major K 320 "Cornul poştalionului" (primele patru părţi), Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră în La Major K 488, Fantezia nr. 3 pentru pian în re minor K 397, Rondo pentru pian în Re Major K 485 şi Serenada nr. 9 în Re Major K 320 "Cornul poştalionului" (ultimele trei părţi).
Nocturna de vineri debutează cu W.A. Mozart – Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în Mi bemol Major K 364. Observ cu plăcere că primul aranjament a inclus nu mai puţin de 11 muzicieni-femei; este de notorietate că întreaga orchestră este alcătuită pe principiul multiculturalităţii. Christian Zacharias dirijează transfigurat. E un dans sau poate doar un număr delicat de iluzionism? Mâinile lui cheamă viorile, le provoacă, le adună, le alungă, le opreşte, le mângâie. În jur, feţele se destind – notele sunt familiare, iar comentariile îmi dezvăluie „fani” adevăraţi ai Orchestrei de Cameră din Laussane: oamenii recunosc modificările, intuiesc feţele noi şi îşi regăsesc preferaţii.
Expoziţia este susţinută de viorile prime, partea întâi a simfoniei urmărind o formă de sonată cu accente de concert instrumental. Energia aparatului orchestral o concurează pe cea a instrumentelor soliste, mai ales în Andante, marcat de dinamismul frazelor de cantilenă ale viorii şi violei. Măsura 136 marchează debutul cupletului. Acordarea violei cu un semiton mai jos creează noi posibilităţi sonore, dându-i totodată acesteia puterea de a egala timbrul viorii. Astfel, similitudinea frazării capătă valenţele unei complementarităţi fireşti.
Dacă în simfoniile sale accentul cade pe teatralitatea construcţiei, concertele sunt cele în care Mozart oferă viorilor şansa revanşei. Despre Concertul nr. 15 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major K 450 s-a spus că poartă amprenta nostalgei şi, date fiind circumstanţele – mijloc de septembrie, afară mai mult decât răcoare – starea de spirit putea să prindă uşor acestă nuanţă. Cu toate acestea, un buchet de emoţii luminoase a fost aruncat peste bolta Ateneului. Cadenţa primei părţi renunţă la convenţiile raţionale şi muzica surprinde prin lirism, din care se desprinde uşor pianul.
Tema principală este apoi reluată şi vocea orchestrei se distanţează de cea a pianului. Abia după ce fiecare şi-a expus povestea, modulaţiile lor îşi regăsesc calea comună. Solistul şi orchestra au libertatea de a-şi personaliza dialogul şi fac din asta un regal de măiestrie. Finalul este marcat de imaginea arcuşurilor suspendate în aer – o imagine stăruitoare şi puternică.
Simfonia nr. 40 în sol minor K 550 este aproape un „hit”. Se ţine cadenţa, se închid ochii – Mozart at his finest. Textura polifonică a compoziţiei o face uşor de recunoscut şi de plăcut. Sunetul este limpede şi curat – în Menuetto, instrumentele de suflat din lemn îndulcesc auzul, într-un minunat legato. Flautele, expansive, sunt mai puternice în această gamă decât oboaiele, iar viorile îşi găsesc echilibrul în instrumente cu tonalităţi mai joase, precum violoncelele. În Allegro-ul final, clarinetele rafinează întreaga arhitectură sonoră. Eşti hipnotizat şi nu eşti veriga slabă – în jurul tău oamenii au zâmbete largi şi odihnite, ca după revederea unui loc drag. Pe scenă, modestia dirijorului Christian Zacharias e adorabilă şi cuceritoare. Arcuşurile bat în partituri. Publicul e copleşit.
