Ecranizare a unei povestiri comice de Edgar Allan Poe, Eliza Graves are toate datele unui film fără cusur, cu o singură condiţie: să se întâlnească exclusiv cu o anume categorie de spectatori – lucru valabil, de altfel pentru orice alt film făcut vreodată. În cazul de faţă, e vorba de acei membri ai publicului pentru care horror gotic = castel sau conac în pădure, domniţe neajutorate, multă ceaţă, ocazional tunete şi lupi hăulind vag sinistru, spectru larg în care intră şi producţii TV precum Dark Prince: The True Story of Dracula, filmat în anul 2000 la noi în ţară. O a doua condiţie: spectatorii să fie aleşi pe sprânceană din aceia care se miră şi/sau se sperie foarte uşor.
Actriţa Kate Beckinsdale cântă la pian ca şi cum indicaţia regizorală ar fi fost să îşi închipuie că face dragoste cu instrumentul ale cărui clape le apasă. Asta nu o transformă într-o Tori Amos victoriană; de fapt, nu o transformă absolut deloc. Vedeta britanică se joacă tot pe sine, dar emanând ceea ce probabil că e propria ei noţiune de erotism (ochii închişi, capul dat într-o parte, gura întredeschisă). Prestaţia ei nu e diferită de cea a actriţei care o interpretează pe partenera lui Marin Etu (Alexandru Potocean) în recentul Brâncuşi… din eternitate, cu replica ei memorabilă: Vezi că te trimit la Canal! Sau mai bine la canalul meu. Diferenţa rezidă în aceea că Eliza poartă o crinolină de mare efect pentru publicul descris în paragraful de mai sus şi reuşeşte să nu îl denunţe pe partenerul său până la sfârşitul filmului.
Felul în care eroul trece diferitele probe la care îl supune superiorul său, doctorul Silas Lamb (Ben Kingsley), nu e diferit de cel în care eroii benzilor desenate îşi îndeplinesc misiunile. Aruncat într-o celulă alături de un deţinut periculos, se salvează în ultimul moment citind un nume de pe un zid. Când e cât pe-aci să fie descoperit, se dă alarma şi e salvat. Modul în care reuşeşte să trateze o pacientă se presupune că ar trebui să fie spectaculos, dar nu e, cum nu este nici finalul când îşi înfrânge adversarul cu o fotografie pe care o desprinsese dintr-un dosar, dar despre care nu ştia mai nimic. Totul e ca acest Tintin britanic să aibă câştig de cauză, deoarece adversarii lui sunt răi (doctorii întemniţaţi şi nebunii, adică falşii doctori, deopotrivă), în timp ce el e bun. Mai exact, e bun pentru că e îndrăgostit, iar iubirea, se ştie, nu cunoaşte piedici, nici măcar atunci când se înfiripă la balamuc, între doi pacienţi pe alocuri suspect de sănătoşi (mai precis, atunci când joacă un rol pentru a atinge un scop şi o fac extrem de convingător).
Lupta dintre Newgate şi Mickey Finn (David Thewlis), locotenentul lui Silas, pare a fi inspirată de filmele lansate direct pe DVD cu Van Damme, Seagal sau Wesley Snipes. Cei doi folosesc mai multe arme pentru a-şi învinge adversarul (cuţit, pistol, lopată, pumni, cărbuni) şi unghiurile sunt imposibile, astfel încât mare lucru nu se înţelege, atâta doar că nu pozitivul, ci negativul e o glorie apusă, şi nu din filmele pe video, ci din cinematograful de autor, iar Eliza Graves a fost filmat nu în România, ci în Bulgaria. Nu în ultimul rând, filmului lui Anderson îi lipseşte o cursă cu maşini.
Nu puteau lipsi din azilul de nebuni al lui Eliza Graves camerele şi compartimentele secrete pe care eroul le descoperă treptat. Filmul lui Brad Anderson (The Machinist) are atât un subsol secret, unde adevăraţii angajaţi ai azilului sunt ţinuţi prizonieri (şi care e atât de secret, încât ajunge ca doctorul Newgate să apese pe clanţă şi gata, a intrat), cât şi o ascunzătoare, în biroul doctorului Salt, adevăratul director al azilului, în care e pus la păstrare un dosar al unui pacient. O dată descoperit subsolul, protagonistul află de existenţa unei conspiraţii, în timp ce dosarul secret nu îl ajută cine ştie ce. Diferenţa dintre această ecranizare şi orice episod din serialul de desene animate Scooby-Doo rămâne, aşadar, aceea că Newgate nu aleargă de colo-colo întruna, ca un bezmetic.
