Încântător precum un film de epocă despre Paris, transformat în promisiunea respectată de a-ţi oferi un spectacol vizual elegant şi efervescent cu personaje pline de şarm. Astfel poate fi descris, pe scurt, Cyrano, mon amour, pe care îl poţi asocia imediat cu plăcerea oferită de savurarea unui desert franţuzesc elaborat şi reconfortant, într-un decor vintage menit să hrănească nostalgii condimentate cu mişcările dansatoarelor de Can Can.
Distins cu Premiul Publicului la Festivalul Filmului Francez, Cyrano, mon amour readuce în prezent parfumul comediilor franceze de altădată, care nu se vor demoda niciodată în ochii spectatorilor ce vor să intre într-o sală de cinema pentru a se lăsa fermecaţi de imagini picturale, cu decoruri fastuoase Belle Epoque, de costume extravagante şi de replici savuroase. Pe toată durata filmului te vei simţi extras din prezentul nostru alert şi dus tocmai în Parisul cafenelelor boeme, devenit sinonimul vieţii trăite cu şarm spumos, nonşalanţă chic şi libertinaj situat între plăcerea discuţiilor spirituale şi lejeritatea burlescă.
Vei descoperi două personaje despre care vei dori să ştii mai multe. Unul este personajul-actor Constant Coquelin (Olivier Gourmet), un bonom ce îl interpretează pe legendarul Cyrano de Bergerac, celebrul aventurier de secol XVII, devenit scriitor de romane libertine şi bun spadasin. Dintr-o personalitate istorică, Cyrano a devenit mit, iar de-a lungul secolelor a intrat în memoria colectivă datorită nasului său mare. Mitul şi imaginea caricatural-simpatică au fost propagate de-a lungul generaţiilor datorită celui de-al doilea personaj central, nimeni altul decât faimosul autor Edmond Rostand (Thomas Soliveres). Rostand este cel care l-a transformat pe Cyrano într-unul dintre cei mai iubit protagonişti ai teatrului francez şi într-un rol pe care actorii iconici l-au râvnit.
Subiectul filmului este inspirat chiar de frământările autorului Edmond Rostand, care a dat naştere piesei Cyrano de Bergerac, poate una dintre cele mai iubite şi jucate pe scenele din Franţa. De fapt, filmul te face să-ţi imaginezi încercarea lui Rostand, aflat în pragul eşecului, de a evita sărăcia prin scrierea unei piese cu succes la public. Tentativa de a crea piesa perfectă oferită unui public pretenţios ia forma unor peripeţii simpatice, din care nu lipsesc oscilaţia între muza sentimentală şi visătoare şi nevasta devotată, cu picioarele pe pământ, periplul prin stabilimente ce ofereau plăceri erotice de lux, prieteniile durabile, idealurile, rivalităţile din culise, entuziasmul ce alternează cu teama de eşec.
Datorită costumelor şi decorurilor alese pentru a-ţi răsfăţa retina, bonomiei dublate de şarm ce străbate fiecare scenă şi actorilor ce dau viaţă unor personaje adorabile vei intra în sala de cinema chemat de acelaşi motiv datorită căruia intrau parizienii de la 1897 în sala unui teatru: dorinţa de a evada într-o lume unde râsul, voia bună, strălucirea şi poveştile emoţionante îi făceau pe spectatori să viseze, să se bucure de frumuseţe şi de un pic de relaxare ce îmbuna severa morală burgehză.
Asemenea unui regizor ce adoră comediile clasice readuse în prezent şi revizitate cu devotament, Alexis Michalik te va face să călătoreşti în timp pentru a te simţi precum un parizian în faţa unui spectacol de neuitat dintr-o sală extravagantă. Regizorul Alexis Michalik a reuşit să capteze acel farmec al exuberantului Paris Belle Epoque transformat într-o feerie de inventarea iluminatului public şi într-un loc magic datorită strlăucitoarelor decoraţiuni ale teatrelor celebre. Este Parisul aflat între două veacuri, un Paris în care deliciile fastului se bucurau de ultimele pâlpâiri înainte ca toată arta franceză şi idealurile estetice să fie reinventate de avangarda secolului XX. Vei descoperi astfel un omagiu adus acelui Paris fastuos, care nu dorea decât să se bucure de ultimele clipe înainte ca timpul să accelereze schimbrile odată cu primele invenţii ale secolului XX.
În inima acestui Paris, unde oamenii încă se mai duceau cu trăsura pentru a vedea primele imagini cinematografice oferite de Fraţii Lumiere, Edmond îşi caută inspiraţia pentru a scăpa de eşec. O va găsi odată cu apariţia unei costumiere devenite iubita prietenului său (un actor şarmant, dar fără talentul de a seduce prin versuri). După ce îşi dă seama că femeia iubită este o visătoare ce vrea un bărbat cu talent literar, care să-i facă declaraţii poetice, actorul îl roagă pe autorul aflat în criză de inspiraţie să creeze replici în versuri pentru a o cuceri pe sentimentala costumieră. Însă aceasta va deveni în final muza lui Rostand. După chipul şi asemănarea costumierei ce i-a luat minţile prietenului său, Rostand o va crea pe femeia ajunsă marea iubire a personajului Cyrano de Bergerac. Urmărind încercarea prietenului său de a o cuceri pe muză, Rostand va găsi inspiraţia pentru piesa de teatru cu succes răsunător.
Deşi redă fidel şi adorabil atmosfera unei epoci vibrante, ce anunţa marile schimbări ale secolului XX, regizorul aminteşte mai degrabă de un arheolog ce vrea să reconstruiască o lume disparută pentru a-i demonstra de fapt continuitatea, găsind mai degrabă similitudini cu cea din prezent. Ai spune că subiectele abordate în acest film de epocă despre finalul secolului al XIX-lea sunt cât se poate de actuale: relaţia (şi uneori conflictul) dintre arta şi entertainmentul cu succes la public, graniţa subţire dintre popularitate şi impostură, căutarea bugetelor, convingerea publicului, presiunea sponsorilor, propulsarea unor actriţe fără talent, cândva staruri ale stabilimentelor deocheate, critica la adresa celor ce doreau să transforme culisele teatrului într-un bordel şi rivalitatea dintre marii autori. Prin rivalitatea dintre Rostand şi Feydeau (aflat în momentul său de glorie), regizorul filmului îţi oferă o mică lecţie de istorie a teatrului, savuroasă precum o cupă de şampanie fină.
În ciuda unor dificultăţi ce ameninţau lumea artiştilor şi a presiunii exercitate de sponsorii ce puteau sabota prin ignoranţa lor punerea în scenă a unui spectacol inovator, cu mari şanse de reuşită, filmul nu se abate de la nota optimistă, de la comicul de bun gust şi de la viziunea ce prezintă elementele profunde într-o notă lejeră, jovială. Oferindu-le actorilor expresivitatea pe care o au de obicei artiştii de pe scena unui teatru, regizorul a putut menţine acel echilibru între profund şi comicul accesibil, aducându-i în sala de cinema atât pe spectatorii pretenţioşi, elitişti, cât şi pe cei ce vor doar să îşi descreţească frunţile după o zi stresantă la job. La final toţi se vor simţi precum un locuitor de soi al vechiului Paris, căruia i s-a dat onoarea de a fi martorul unui eveniment istoric- premiera unei piese ce avea să schimbe lumea teatrului. De fapt Cyrano, mon amour este o savuroasă pledoarie pentru teatru, pentru o redescopire (plină de umor fin) a clasicilor, pentru bucuria de smulge râsete. Un omagiu adus curajoşilor din acel Paris unde artiştii sunt regi.
LYTE video
Citeşte şi Top 10 filme de epocă pe care trebuie să le vezi
