Împotriva regurilor comerciale, a dictaturii cifrelor de audiență și a discursului directorilor de televiziune care ne intoxică cu expresia „asta vrea publicul”, serialul realizat de cei de la HBO, The Newsroom, pleacă de la premisa unei lumi jurnalistice în care profesioniști foarte bine pregătiți urmăresc doar adevărul.
Serialul care a primit în 2012 două nominalizări la Globurile de Aur pentru cea mai bună dramă și cel mai bun actor într-un rol principal, se concentrează în jurul emisiunii News Night, moderate de jurnalistul Will McAvoy, interpretat de Jeff Daniels. Alături de acest Jay Leno al știrilor, se află producătoarea MacKenzie MacHale (Emily Mortimer), recent întoarsă dintr-o misiune jurnalistică în Irak și Afghanistan. Obiectivul celor doi este acela de a crea un program de știri care să prezinte faptele fără să fie dependenți de cifrele de audiență sau de interesele politice.
Fiecare episod este construit în jurul unui eveniment important, precum uciderea lui Bin Laden sau deversarea de petrol de la Deepwater Horizon. Serialul, a cărui acțiune este plasată în 2010, tratează doar evenimente care au avut loc în realitate pentru ca publicul să fie familiarizat cu ele. Tocmai această idee face serialul să fie interesant pentru că avem senzația că știm mai multe lucruri despre eveniment decât personajele. Însă, acestea au marele avantaj că pot să schimbe modul în care au reacționat ziariștii în acele situații. Parcă peștișorul de aur le-a îndeplinit dorința de a se întoarce în timp și a schimba lucrurile. De aceea jurnaliștii din The Newsroom demasca corupția din politică și arată publicului ce se ascunde în spatele unor afaceri de multe milioane.
Creatorul serialului, Aaron Sorkin, cunoscut pentru pelicula The Social Network, pentru care a câștigat un Oscar pentru cel mai bun scenariu, vine cu o interpretare idealistă și romantică asupra jurnalismului. Tocmai faptul că Sorkin nu vine din lumea mass-mediei, i-a oferit acestuia posibilitatea să scrie, din postura de outsider, despre jurnalismul pe care și-l dorește. Însă poate acest tip de jurnalism să fie fezabil într-o industrie bazată pe interese politico-financiare? Probabil cei din breaslă ar spune că nu. Dacă ne-am uita în presa românească, am argumenta același lucru. Tocmai această lipsă de veridicitate este cel mai mare minus al serialului.
Mai mult decât atât, această ideea a unui jurnalism de calitate care respectă toate normele deontologice se pierde pentru că serialul nu se concentrează doar pe lumea profesională a personajelor sale. Iar acțiunea se învărte cam mult în jurul a două povești de dragoste. Pe de o parte, relația amoroasă dintre McAvoy și MacHale se întoarce în prezent, însă cei doi nu pot să fie împreună pentru că sunt mereu în contra timp: când unul pare dispus să încerce să reia relația, celălalt este împlicat în alta și tot așa. Pe de altă parte, avem un triunghi amoros care o are în centru pe jurnalista Maggie Jordan (Alison Pill), într-o relație cu Don Keefer (Thomas Sadoski), producătorul fostei emisiuni a lui McAvoy, dar îndrăgostită de colegul său Jim Harper (John Gallagher). Acțiunea se pierde în jurul indeciziilor sentimentale cu care se confruntă personajele, iar atenția publicului nu mai este pe cazurile prezentate.
Pe de altă parte, chiar dacă în distribuție întâlnim actori foarte talentați, partitura care le-a fost atribuită nu îi ajută foarte mult tocmai pentru că personajele sunt lipsite de autenticitate: o minte luminată care se află în spatele emisiunii, un jurnalist carismatic care îi face pe toți să îl urmeze fără să se gândească la consecințe, o femeie care își sacrifică viața personală pentru visul unei cariere de succes, un jurnalist indian care, culmea, este un geniu IT, o femeie care nu se poate decide cine este alesul și doi bărbați care se luptă pentru inima ei.
Cu toate acestea, lăsând la o parte personajele stereotipe, poveștile de dragoste tipice serialelor americane, The Newsroom reușește să atragă atenția asupra modului în care se face presă în prezent.
The Newsroom se întoarce, pentru al doilea sezon, în luna iunie a acestui an, pe HBO România.
Jonesy chiar are nouă vieți. Dar nu doar vieți, ci și multe scene în primul film din seria Alien. Una dintre scenele cele mai palpitante ale thrillerului este căutarea lui Jonesy de către membrii echipajului. În momentul în care Brett rămâne singur să caute pisica, extraterestrul de pe nava Nostromo este, la rândul lui, în urmărirea lui Brett. Brett îl găsește pe Jonesy, dar acesta se burzuluiește, pentru că în spate se ivea amenințător Alien, gata să îi eviscereze. La finalul scenei, camera se concentrează pe o rază de lumină ce luminează fața apatică a lui Jonesy, intrat în survival mode. Close-up-ul lui Jonesy este probabil cea mai celebră astfel de imagine cu o pisică din cinematografie. La final, după ce Jonesy este găsit de Locotenentul Ellen Ripley (Sigourney Weaver) și Alien “contemplează” oportunitatea de a-l omorî într-o întâlnire scurtă, Jonesy este singurul supraviețuitor al echipei Nostromo, împreună cu Ripley.
Tot o pisică portocalie dungată are parte de atenție și în clasicul Breakfast at Tiffany’s. Rolul pisicii nu este la fel de important în desfășurarea acțiunii ca în Alien, dar ea o trezește dimineața pe Audrey Hepburn (într-o scenă care a intrat în cultura pop), sare de colo colo dar, cel mai important, este barometrul responsabilizării personajului flamboyant al lui Holly Golightly (Audrey Hepburn). În momentul în care viața ei va fi în sfârșit “pusă la punct”, Holly și-a promis că va da un nume pisicii și va deveni cu adevărat stăpâna acesteia. Deși pare că pisoiul a jucat deja suficient de multă importanță în film, Cat va juca în una din cele mai romantice scene din filme, la finalul Breakfast at Tiffany’s, când Holly aruncă pisica din taxi în ploaie, dar se întoarce pentru a o găsi și a o strânge în brațe între ea și iubirea vieții ei, Paul. La fel ca și în Alien, deși e udă și ar trebui să aibă o mutră amărâtă, Cat e bine mersi și nu prea empatizează în reuniunea afectivă a celor două personaje principale.
Considerat de mulți ca fiind cel mai bun film al deceniului șapte din cinematografia spaniolă, iar de alții ca fiind cel mai bun film spaniol făcut vreodată, The Spirit of The Beehive este în primul rând o creație de atmosferă, cu imagini foarte frumoase, artsy, care poate fi interpretat ca fiind chiar pretențios pe alocuri. Dar, pentru cei cu gustul dezvoltat pentru Tarkovski, Bela Tarr, Sergei Parajanov, Konchalovski, sunt șanse mari ca The Spirit of The Beehive să fie o experiență relevantă.
Semnat de Robert Altman, The Long Goodbye este un comentariu ironic, spontan și subversiv în stilul cunoscut al regizorului pe marginea filmului noir. Personajul principal este detectivul Philip Marlowe care, înainte de a se întâlni cu intriga filmului, are parte în primele 10 minute ale filmului de manifestările de nemulțumire ale pisicii lui înfometate. Pisica îl trezește la ora 3:30 dimineața ca să îi ceară mâncarea ei preferată. Deși încearcă să îi pregătească un alt tip de mâncare și chiar merge până la magazin ca să îi găsească brandul preferată de cat food, pisica nu poate fi mulțumită. Efortul personajului principal de a îi face pe plac pisicii a fost interpretat de critici ca un comentariu asupra prieteniei, pentru că tot ce urmează în film este motivat de prietenia lui Marlowe pentru Terry Lennox, prietenul lui acuzat de crimă. După cele 10 minute, pisica nu mai apare în film, dar este pomenită destul de des de Marlowe.
