Ma asteptam ca The Dark Knight Rises (Cavalerul negru: legenda renaste) sa fie un film de actiune bun, cu un supererou profesionist cu sex-appeal, cu efecte speciale interesante si cateva roluri reusit jucate. Dar ultimul Batman este mai mult decat atat. The Dark Knight Rises bifeaza excelent genul politic, pe langa calitatile unui blockbuster bun.
Nici parabola politica, dar nici adrenalina oferite de un film de actiune nu sunt evidente in prima jumatate de ora, ca si cum regizorul Christopher Nolan incearca in acest interval sa gaseasca tonul potrivit pentru poveste. The Dark Knight Rises incepe slab, ca un film de mana a saptea, cu efecte speciale menite sa impresioneze cu orice pret si care il aduce in scena pe Bane, o „gorila” foarte motivata sa distruga orasul Gotham. Planul lui Bane (Tom Hardy) este sa transforme un proiect energetic al Wayne Industries, compania lui Bruce Wayne a.k.a. Batman, intr-o bomba nucleara.
In aceasta jumatate de ora nimic nu iti da senzatia ca esti intr-un film Batman, nu doar pentru ca acesta lipseste, ci pentru ca gorila Bane este cea mai neinspirata si banala personificare a raului (un tip cu muschi care ar putea fi rupt din orice film sau joc cu batai, purtand o masca menita sa il faca mai fioros, care de fapt il aplatizeaza si mai mult ca personaj si expresivitate).
In timp ce Bane si regizorul Christopher Nolan pornesc cu multe clisee (inclusiv in exprimarea si in jocul actorilor) mecanismul intrigii dupa opt ani de la actiunea din The Dark Knight (filmul precedent al seriei), Bruce Wayne/Batman (Christian Bale) traieste izolat si aproape mizantrop intr-una din vilele sale, slabit fizic si blocat in trecut. Trecut in care alesese sa isi asume crimele lui Two Face a.k.a. Harvey Dent pentru a pastra imaginea de erou a acestuia si, implicit, inspiratia morala in Gotham (sustinut in alegere si de comisarul Gordon, jucat de Gary Oldman). Pe aceasta minciuna, transformata in Legea Dent, s-a facut justitia in Gotham-ul ultimilor ani.
Cum nicio minciuna nu ramane nerazbunata, chiar spusa cu intentii bune, Bane o foloseste pentru a demasca in fata locuitorilor orasului pervertirea sistemului care ii conduce. Discursul lui Bane este inecat in grotescul retoricii si manipularii politice demascand o alta manipulare, cea a celor pe care ii vrea infranti, in frunte cu Batman.
Catalizat de noile intamplari si de un politist justitiar interpretat de Joseph Gordon-Levitt, Batman isi asuma noua misiune de a salva Gotham. Am rasuflat a usurare: in sfarsit apare eroul, intr-o urmarire in sunetul sirenelor, cu un vehicul elegant si imbatabil, in costumul care ii lasa la vedere mandibula inclestata (si sexy).
Din acest moment lupta de aproape doua ore este cat se poate de densa (dar in care nu iti pierzi busola decat pe alocuri) in actiune, in intrebari morale la nivel personal si despre binele comun al Gotham-ului si densa in personaje. Pe langa cele amintite deja, isi cer dreptul la atentia si admiratia noastra Selina (Anne Hathaway) – o hoata de un pragmatism distractiv, Miranda (Marion Cotillard) – un membru al Board-ului Wayne Industries, Fox (Morgan Freeman) – executiv in aceeasi companie, si Alfred (Michael Caine) – vechiul ajutor al lui Batman ce nu il sustine pana la capat.
Desi sunt multe fire narative legate fiecare de un personaj, filmul distreaza si ne tine conectati tocmai datorita lor. Nolan creeaza un labirint complicat dar placut de explorat, in ciuda dialogurilor explicative si etice, in ciuda pupaturilor si imbratisarilor cand "tara" arde si ale altor semnaturi stilistice tipice unei superproductii. O mentiune speciala merita vehiculul aeropurtat al lui Batman, care marcheaza o nota maxima la spectaculozitate.
Cum spuneam la inceput, dincolo de toate gadilelile retinei oferite de efecte speciale si de look-ul misterios al lui Batman, dincolo de adrenalina actiunii, ramane intrebarea de filosofie politica a filmului: alegem statul in care schimbarea vine din interior, in ciuda greselilor facute in trecut de putere, sau stergem totul cu buretele? E de dorit sa ne scarbim de greseli si sa pornim de la zero sau anarhia ne va conduce spre domnia bunului plac si a violentei? Avem o solutie functionala cu care sa inlocuim imperfectiunea de acum a statului de drept (cu toata coruptia lui manifesta)?
The Dark Knight Rises nu formuleaza intrebarile atat de direct, pentru ca invelisul de adrenalina livreaza usor si lichid problematizarea politica: coruptie care perverteste versus anarhie distrugatoare, compromis pragmatic versus principii oarbe, minciuna pentru un scop bun sau adevar manipulat pentru a face rau.
Problematizarea politica este suficient de credibila si subtila, dar partizanatul fata de una din caile in opozitie este evidenta. Parti-pri-ul ar fi un minus intr-un film cu pretentii artistice, dar se dovedeste un plus intr-un film prin definitie manifest al formei de viata americane, a civilizatiei si alegerilor „the American way”. Prin extrapolare, filmul poate fi un discurs pro-civilizatie occidentala: in ciuda coruptiei, minciunilor, intereselor personale care au condus de multe ori si care au compromis la nesfarsit democratia si statul de drept, cele doua sunt de dorit anarhiei bunului plac. Filmul lui Nolan este un slogan convingator.
Cine s-ar fi asteptat sa gaseasca intr-o superproductie o parabola politica extrem de actuala pentru noi, ca si pentru americani? Alegerile se pregatesc si in Romania, si in America in tonuri publice la fel de ascutite si inversunate…
