Articole

Cemetery Of Splendoureste pentru ediţia din 2015 a Festivalului de Film de la Cannes ce a fost Winter Sleep pentru ediţia din 2014, dar nu datorită premiului (nu a primit Palme d’Or), ci atmosferei ce pare desprinsă din altă lume şi (mai ales) ritmului lent în care plutesc scenele ce îţi dau impresia că te scufunzi într-o hibernare vizuală onirică. Dar este un oniric invadat de lumea simbolurilor opace, de acea tăcere stranie ce face trecerea spre o altă dimensiune, deşi imaginile filmate sunt cât se poate de aproape de realitate, nefiind invadate de suprarealism sau de halucinant.

Un experiment cinematografic plin de metafore împrumutate din folclorul thailandez? O meditaţie asupra morţii? O satiră politică deghizată în atmosfera specifică unui realism magic subtil? Este un film greu de caracterizat şi mai ales imposibil de redus la explicaţiile critice. Trebuie doar să ai răbdare în faţa unor scene statice, pline de acea sensibilitate poetică des întâlnită în filmele sau romanele din lumea celor cu ochi migdalaţi.

Apichatpong Weerasethakul, unul dintre acei regizori iconici ai cinematografiei contemporane de artă, demonstrează că, dincolo de faima sordidă a turismului sexual, Thailanda merită să fie asociată mai ales cu lumea miturilor luxuriante, într-un spaţiu al splendorii. În filmul său nu vei regăsi acea splendoare reprezentată de imaginile cu templele aurii care sclipesc în culorile unui apus ce-ţi taie răsuflarea şi nici de graţioasele dansatoare cu ale lor ghirlande de flori exotice, deşi unul dintre personajele feminine ar da de înţeles că vede amintirile unui mare prinţ, al cărui palat se afla cândva în locul unui parc neîngrijit. Splendoarea din acest film este una învăluitoare şi eterică, dar sursa ei nu poate fi localizată, mai ales că ai de-a face cu imagini şi decoruri simple, frustrant de banale pentru cei ce îşi doresc să descopere în film acea Thailandă prezentată în documentare sau ghiduri turistice.

Frumuseţea din Cemetery Of Splendour cere multă răbdare şi aşteptare, dar mai ales un cinefil tacticos, capabil de a detecta acea trecere aproape de nesesizat de la realism la oniric, o trecere realizata prin ritmul filmului, acordat la cel specific respiraţiei unor personaje care dorm de zile întregi, poate chiar luni. Aceste personaje -nişte soldaţi, mai exact- suferă de o boală a somnului inexplicabilă. Salonul, în care sunt îngrijiţi şi vizitaţi de o femeie despre care se spune că le poate citi gândurile şi poate vedea imaginile ce apar în visele lor îndelungate, se transformă într-un spaţiu ireal atunci când sunt aduse lampi ce degajă lumini fosforescente, pentru a ţine coşmarurile departe de pacienţii adormiţi. Aproape toate scenele sunt filmate în acest salon, de la ferestrele căruia se vad rămăşiţele unei păduri luxuriante şi excavatoarele trimise de autorităţi în urma unei misiuni secrete.

Camera somnului devine un spaţiu de trecere către o altă lume, dar nu îţi dai seama imediat, mai ales când ai de-a face cu acel ritual specific îngrijirii unui bolnav obişnuit. Exact în momentul în care gesturile îngrijitoarei ce s-a născut cu un picior mai scurt sau ale tinerei plătite de rudele soldaţilor adormiţi pentru a le citi gândurile şi visele curg în ritmul unei monotonii exasperante, intervin elementele ireale, aducătoare de mister, gata să facă posibilă trecerea spre acea splendoare invizibilă, dar care pluteşte în lentoarea acţiunii. În primul rând încep să fie invocate simbolurile mitice şi legenda care spune că spaţiul alocat spitalului improvizat a fost cândva teritoriul pentru care s-a dat o mare bătălie între două regate, iar sufletele morţilor sorb energia vitală a soldaţilor ce sufera de o stranie tulburare a somnului. Apoi încep să curgă viziunile fetei care poate vorbi cu spiritele, iar un alt personaj feminin susţine că ar fi reincarnarea unei zeiţe. În loc să fie considerate nişte artificii penibile, introduse pentru a-l resuscita pe spectatorul adormit, răpus nu de boala somnului, ci de intoleranţa la filmele de artă desfăşurate lent, evocarea miturilor din folclorul thailandez şi aparitia zeiţelor reincarnate ţi se vor părea fireşti până la urmă, dacă ajungi să te scufunzi în atmosfera filmlui, să îţi sincronizezi ritmul aşteptărilor cu lentoarea dublată de acea linişte stranie, în care simţi că te scurgi pur şi simplu, de parcă ai pluti pe o barcă tradiţională, dar nu pe apă, ci printre personaje.

Cemetery Of Splendourse priveşte, se absoarbe, nu se disecă, aşadar toate simţurile trebuie eclipsate de vizual şi de un şaselea, găsit la spectatorul familiarizat cu talentul unui regizor de a camufla supranaturalul, insolitul, în imagini banale. Apichatpong este un astfel de regizor, capabil să capteze nelumescul în amănunte profane, reuşind să îmbrace detaliile fizice diforme ale unuia dintre personajele feminine în delicateţea ce vibrează în acordurile acelui umor liric specific umanului care poate levita deasupra unei existenţe abrutizate. De fapt, în acest film, ce ar putea fi luat drept o însălilare de imagini fade, cu oarece zvâcniri sfâşietoare ce fac apel la compasiune, nici un personaj nu este ceea ce pare la suprafaţă. Îi poti atribui ce sens vrei, sau te poţi bucura de acea splendoare găsită în confesiunile femeilor ce veghează somnul unor soldaţi adormiţi, confesiuni în care gloria regatului thailandez, mâhnirile contemporane şi melancolia unei resemnări învelite în umorul discret se contopesc, dar nu prind forme clare, după cum nici imaginile din vis nu pot reface o coerenţă găsită numai în starea de veghe.

Cemetery of Splendoura fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

JourneyTo The Shore, filmul regizorului japonez care a primit marele premiu pentru regie al secţiunii Un Certain Regard a festivalului de la Cannes, va fi apreciat mai ales de cinefilii pasionaţi de literatura niponă. Kiyoshi Kurosawa (nici o legatură de rudenie cu marele regizor al cinematografiei japoneze clasice) a reuşit să transpună în filmul său (cu sau fără intenţie) sensibilitatea din relaţia îndrăgostiţilor cu nostalgia şi timpul, întâlnită într-o carte scrisă de Taichi Yamada, şi lentoarea vizuală descriptivă din romanele lui Kawabata, în care tăcerea prelungită le permite emoţiilor subtile să degaje o melancolie stranie şi volatilă precum aburul ridicat deasupra colţunaşilor pregătiţi cu migală de personajul feminin în amintirea soţului dispărut în urmă cu trei ani, fără a i se mai da de urmă.

Asemenea unui roman japonez, filmul conţine delicateţea vizuală, figurile feminine suave, melancolia proiectată asupra peisajelor, dialogurile dizolvate în schimburi tăcute de priviri, înainte de a se rostogoli în replici tensionate. Paralela între cinematografie şi literatură nu ar fi fost completă fără acel amestec dintre mit şi realitate, ce îi permite supranaturalului din folclorul japonez să pătrundă în viaţa cotidiană a personajelor, fără a brusca realul prin imagini halucinante, amintindu-ţi de clasicul roman scris de Kawabata – Păpădiile. Regizorul japonez preia mitul însoţirii morţilor în lumea de dincolo şi îl transpune în povestea unei văduve pe nume Mizuki (Eri Fukatsu), al cărei soţ, ce s-a sinucis după ce aflase că suferea de o boală gravă, se reîntoarce pentru a repara greşelile din trecut. Nu vei vedea un spectru care bântuie, şi nici expresia stupefiată a văduvei când se trezeşte în bucătărie cu Yusuke (Tadanobu Asano), fostul soţ, în timp ce îi prepară felul de mâncare preferat. Apariţia bărbatului revenit din lumea de dincolo este asemenea unei revederi după o absenţă mai lungă, iar primirea este una liniştită, în stilul unei revederi fireşti, cu îmbrăţişări mute şi fără gesturi ostentative.

Pentru cei familiarizaţi cu sensibilitatea niponă exprimată prin artă, imaginile poetice şi ritmul încetinit al acţiunii precum răsuflarea dintr-un somn lung sunt fireşti, dar pentru cei ce ştiau deja de faima lui Kiyoshi Kurosawa în calitate de regizor al experimentelor horror cu fantome, Journey To The Shore este un film atipic. Amintirile din lumea umbrelor lipsesc, aşadar nu vei avea parte de un film cu fantome sau efecte speciale, în schimb vei fi răsplătit vizual cu peisajele şi orăşelele pitoreşti derulate în faţa ochilor pe măsură ce protagoniştii refac, în sens invers, traseul parcurs de Yusuke imediat ce a revenit pe pământ pentru a-şi vizita pentru ultima oară soţia. Până să ajungă la ea, Yusuke a lucrat în prăvălia unui distribuitor de ziare, la rândul său o persoană reîntoarsă din lumea de dincolo cu amărăciunea celui părăsit de soţie, apoi într-un restaurant şi la şcoala improvizată într-un sătuc tradiţional, cu pagode răsărite dintre câmpurile de orez, unde le vorbea oamenilor despre Einstein (teoriile din fizică devin un simbol poetic subtil al despărţirii finale şi al iubirii efemere). În timpul acestui periplu, Yusuke îşi dezvăluie o latură candidă, ascunsă în timpul căsniciei, iar soţia lui îi destăinuie toată durerea suportată în tăcere când, imediat după dispariţia lui, a aflat despre legătura extraconjugală dintre acesta şi colega lui.

La graniţa dintre viaţă şi moarte, printre suspinele delicate ce par desprinse din poveştile cu gheişele ce se cuibăresc la pieptul amantului interzis de care se vor despărţi curând, reproşurile, gelozia, teama de abandon şi rugăminţile care vor să prelungească şederea lui Yusuke în lumea celor vii se transformă în imagini melancolice, pe al căror fundal cuplul din film pare învăluit într-o aură stranie, transparentă, ce îl protejează de acele dialoguri vulgare, de replicile asurzitoare şi de frustrările autodistructive. Lipsesc obiectele sparte în timpul crizelor de gelozie sau jignirile, iar scena în care soţia şi amanta poartă o discuţie calmă şi discretă pare halucinantă pentru spectatorul pasional, aşa cum poate fi considerată şi întâlnirea mută dintre consoartă şi concubină la căpătâiul aceluiaşi bărbat, în romanul-cult O mie de cocori, scris de Kawabata.

Journey To The Shoreeste surprinzător prin acel spectaculos ivit din reacţiile subtile ale personajelor, din modul în care îşi manifestă regretele şi teama de iminenta despărţire. Povestea cuplului la graniţa dintre viaţă şi moarte ţi se prelinge pe ascuns printre amintirile personale, iar drama sfăşietoare are licăriri luminoase, în acel amestec dintre durere şi vindecare, dintre acea tristeţe discretă precum un spectru şi frumuseţea peisajelor ce absorb toate impurităţile afective care ameninţă să tulbure ultimele clipe ale personajelor în călătoria spre ţărm. Pe măsură ce dialogurile şi cadrele delicate se derulează, povestea de iubire se transformă într-o metaforă suavă a doliului, a despărţirii luminoase de cei dragi, încât ai parte de un catharsis în forma lui vizuală. Apăsarea morţii nu are nimic morbid, sinistru, ci este reprezentată simbolic prin modul în care acest regizor foloseşte lumina şi culorile atunci când redă imaginea unei case părăsite (locuite cândva de soţul abia reîntors din lumea de dincolo), unde tencuiala căzuta a pereţilor scrorojiţi se fărâmiţează sub paşii protagonistei până când nu se mai distinge de frunzele împrăştiate de curent în camerele fără geamuri.

Jouney To The Shore a fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Pentru a te decide să vezi filmul regizat de Angelina Jolie, în care ea şi partenerul ei deţin rolurile principale, trebuie să renunţi la două certitudini induse de prejudecăţi. Prima îţi spune că nu poate ieşi nimic bun când nişte actori ce sunt parteneri şi întruchipează modelul unei frumuseţi spectaculoase şi în viaţa reală decid să intre în pielea unor soţi devoraţi de crizele interioare şi amoroase, deşi o altă tentativă de genul acesta în lumea hollywoodiană – filmul Eyes Wide Shut, ce îi avea pe Tom Cruise şi Nicole Kidman în rolurile principale – nu s-a dovedit a fi un eşec. A doua spune că mai toţi actorii de o frumuseţe răpitoare nu sunt cei mai buni pentru filmele cu greutate, iar atunci când trec în spatele camerei pot produce un fiasco spre mulţumirea celor ce îi vor pe zeii perfecţiunii fizice decăzuţi şi forţaţi să înghită Zmeura de Aur în locul ambroziei. Din fericire, By The Sea, noul proiect al Angelinei Jolie Pitt în calitate de regizoare nu este un fiasco, deşi nu are pretenţii de film-cult.

Tristeţea personajului feminin, care pare să îi dea substanţă unei frumuseţi răpitoare, alienarea în cuplu fără expunerea evidentă a motivelor, semnele angoasei ce alternează cu gesturile unei cochetării bizare şi imposibilitatea de a-şi comunica emoţiile adânci îţi dau impresia că Angelina Jolie a fost captivată de prestaţia iconicei actriţe Monica Vitti, pe care visează să o elibereze din acele decoruri sufocante în care a închis-o Antonioni pentru a o trimite undeva în sudul Europei, unde îi pregăteşte o garderobă potrivită mai degrabă Sophiei Loren. Pe lângă imaginile ce îţi taie răsuflarea, desprinse parcă din revistele ce promovează ţărmurile însorite, filmul te surprinde prin dorinţa Angelinei Jolie de a renunţa la tentaţia unui blockbuster sau a unei poveşti răsunătoare, pentru acel model de film lent, în care aluziile vizuale şi tăcerile prelungite alungă multe clişee vandabile, în favoarea unei tentative de a crea o poveste profundă referitoare la criza unui cuplu.

By The Seaare pretenţia unui film psihologic apropiat de jocurile inconştientului, ale fanteziilor peste care se încolăcesc tendinţele autodisctructive, destul de subtil reprezentate. Dar până să ajungi la miezul psihologic şi profund al filmului, s-ar putea să fii agasat de primele scene în care ai impresia că ai de-a face cu ifosele unei dive hollywoodiene ce pozează deghizată într-o Sophia Loren plictisită pe Riviera anilor ’70, într-un pictorial kitsch cu animal print, vile de lux cu aer vintage, pregătite special pentru americanii ce se viseaza nişte boemi cu stil. Dacă mai eşti şi un cititor împătimit, s-ar putea să fii amuzat de gesturile lui Brad Pitt care se vrea un sex-simbol imitând ritualul unui autor epuizat, ce îşi caută inspiraţia în faţa maşinii de scris transformate în detaliul unui decor de revistă glossy, în paginile căreia protagoniştii se visează Scott şi Zelda Fitzgerald (Brad Pitt intră în pielea unui scriitor ce abuzează de alcool, iar Angelina interpretează o dansatoare nevoită să renunţe la scenă, târâtă peste tot de soţul aflat în cautarea unui loc prielnic pentru scris).

Dacă ai răbdare, după jumătate de oră vezi cum toate imaginile demne de o revistă fashion ce îşi atrage cititorii prin clişeele pescuite pe ţărmul inundat de lumină se fragmentează în detaliile care ajung să reflecte dramele personajelor, să vorbească în locul lor, astfel încât să nu alunge tăcerea prin dialoguri superficiale. Apoi, peste obiectele unor încăperi elegante se năpustesc umbrele unei histrionice intrate în depresie, având carisma felinelor irezistibile, dar neprietenoase, care te atrag şi te resping în acelaşi timp. Angelina Jolie adoptă rolul unei protagoniste cu o viaţă strălucitoare, având un soţ dependent de prezenţa ei, care îi face cadou o cameră într-un hotel elegant, ales pentru a-i oferi o privelişte răpitoare, dar care nu se mai poate bucura de viaţă. Acest personaj feminin imprevizibil ajunge să îşi chinuiască partenerul prin scene de gelozie vecine cu exagerările unui paranoic şi disperarea unei dive intrate într-un con de umbră, care spionează, printr-o gaură descoperită în perete, toate partidele de amor ale tinerei din camera alăturată, ce se bucură de acea exuberanţă a lunii de miere ce naşte invidia nefericitei care se crede exclusă din lumea privilegiilor oferite de tinereţe.

Treptat, episodul depresiv este alimentat de un voyeurism obsedant, în care îşi atrage şi partenerul obosit de frecventele refuzuri în preajma dovezilor de afecţiune şi de lipsa de inspiraţie. Cuplul din camera alăturată pare să aibă tot ce nu au ei. Frenezie sexuală, poftă de viaţă şi visuri, în timp ce ei, nişte artişti ai trăirilor sofisticate, par să fi ajuns la finalul relaţiei, transformat într-o lungă agonie adusă în mijlocul unui peisaj mirific şi în decorul de revistă al unei camere de hotel, după care tânjeşte, de altfel, orice iubitor de obiecte vechi, rafinate. Deşi întâlnirea celor două cupluri din lumi diferite ar fi putut naşte un labirint de complicităţi erotice, relaţii clandestine şi descoperiri menite să resusciteze ritmul monoton al filmului, vor lipsi replicile zgomotoase, durerea strigată în crize de nervi ce pun timpanele spectatorilor la grea încercare. Tocmai această monotonie ce se scurge lent în strălucirea discretă a unui interior chic de boutique franţuzesc şi alimentată de interminabila tăcere dezolantă a personajelor este detaliul ce salvează filmul din zona comercială a răspunsurilor facile şi previzibile, lăsându-te pradă propriilor interpretări aruncate asupra unor gesturi şi reacţii ale căror motive sunt greu de analizat şi (mai ales) de explicat.

O Angelina Jolie dând viaţă unui personaj a cărui imagine de o frumuseţe sumbră pare mai mult desprinsă dintr-un thriller abisal inspirat de o nuvelă scrisă de Arthur Snitzler, care te păcăleşte şi te face să-ţi imaginezi tot felul de grozăvii psihologice pe care protagonista i le pregăteşte vecinei mai tinere şi mai fericite în cuplu decât ea, şi lipsa unor detalii clare privind stările de nervozitate şi tristeţe ale  acesteia te opresc înainte de a cataloga filmul drept un episod depresiv transformat într-un pictorial fashion cinic, de nişte personaje îmbrăcate impecabil, scoase din cutie, dar a căror extravaganţă nu stă în ţinutele inaccesibile, ci în luxul de a-şi permite să ignore frumuseţea peisajului, valurile turcoaz şi obiectele unui confort de care au parte doar starurile. Tocmai acest contrast izbitor dintre mimica depresivă şi peisajul plin de strălucire – contrast de-a dreptul sfidător în mintea unui muritor de rând, pentru care nişte clipe în acea zonă unde îşi duc tristeţea personajele ar însemna paradisul- devine catalizatorul vizual spre care se îndreaptă emoţiile adânci, stările pe care personajul feminin refuză până la final să le traducă prin cuvinte clare.

Un film despre acele dureri copleşitoare proiectate asupra unor decoruri şi peisaje filmate astfel încât să-ţi încânte retina, o melancolie prinsă între umbrele depresiei trăite într-un interior sofisticat şi lumina unui orizont marin, drama unui cuplu în care tăcerea ce mimează indiferenţa este înăbuşitoare precum o zi răpusă de umezeală? By The Sea te duce cu zăhărelul dacă ai anumite aşteptări, până îţi refuză toate imaginile pe care le intuiai la un moment dat, deşi păstrează câteva elemente indispensabile pentru un astfel de scenariu: relaţia dintre melancolie şi marea născătoare de revelaţii despre efemerul existenţei, între mişcările valurilor şi pierderile emoţionale, personajele secundare care devin sursele tensiunii sau, dimpotrivă, ale deciziilor înţelepte, şi apatia trăită în rafinament de acel cuplu de protagonişti inventaţi pentru a simboliza căderea din paradisul frumuseţii nestingherite de confruntarea cu sine. 

Dumnezeu nu dă cu parul, dar le trimite pământenilor nişte SMS-uri înfricoşătoare, prin care îi anunţă cât mai au de trăit. Un petrecăreţ african este norocos. Va mai dansa cel puţin un secol, înconjurat de admiratoarele sale ce îi apreciază ţinuta funky şi aerele de star blazat a la 50 Cent. În schimb, lumea europenilor rutinaţi şi însinguraţi e plină de oameni ghinionişti. Puţini dintre cei ce au primit mesajele divine prin smartphone-uri vor trăi mai mult de douăzeci de ani, iar uneori demiurgul este atât de ironic, încât o anunţă pe infirmiera abia ieşită din adolescenţă că speranţa ei de viaţă este mai mică decât a bătrânului de care are grijă şi pe care moartea nu l-a mai găsit pe acasă de foarte multă vreme.

Totuşi, un om scapă de isteria colectivă ce a luat cu asalt planeta, deoarece este homeless şi nu are telefon, dar este eligibil pentru rolul de scrib al viitorului Nou Testament, blasfemic ce-i drept, fiind dictat de o femeie…nimeni alta decât fiica lui Dumnezeu. Ea este şi adevărata autoare a SMS-urilor şi nu a vrut decât să se răzbune pe un tată nepăsător, înainte de a fugi de acasă după ce fratele ei, Iisus, i-a dezvăluit că maşina de spălat din casa morocănosului Tată ce se joacă nemilos cu vieţile pământenilor ar fi de fapt un tunel ce leagă apartamentul divinităţii de lumea oamenilor.

După ce a făcut valuri la Cannes, unde a fost prezentat în secţiunea Quinzaine des Realisateurs, Le Tout Nouveau Testament, care se bucură şi de prezenţa lui Catherine Deneuve, îi poate enerva la culme pe habotnici, gata să dea vina pe complotul unor păcătoşi ce vor să decredibilizeze învăţătura cea dreaptă, dar poate fi un deliciu pentru credincioşii hâtri, care nu ezită să citească (pe ascuns, ori nu) acele distopii comice găsite în romanele Young Adults, punându-şi la rândul lor întrebări cu privire la justeţea şi legitimitatea clericală sau ale aşa-ziselor pedepse divine. Fiind o interpretare mucalită şi parodică a relaţiei dintre om şi Divinitate, nici Dumnezeul din film nu este bărbosul ce îi întinde mâna lui Adam pe tavanul Capelei Sixtine. Traieşte în Bruxelles, pare a fi mai degrabă acel vecin antipatic sau călătorul recalcitrant din autobuz când nu i-a picat bine poşirca servită la pet, este un tată despotic şi un soţ agresiv, gata să le dea dreptate celor ce susţin ideea conform căreia bărbatul este un mic Dumnezeu în familia lui, ce se asigură că femeia nu vorbeşte neîntrebată, iar copilul, mai ales dacă este fată, stă mai mult în casă. Doar că nici nu bănuieşte ce-i dă prin cap zgâtiei supărate pe tatăl ei ursuz şi nedrept.

Ajunsă la vârsta la care preadolecenţii născuţi la mijlocul anilor ’80 descopereau hitul God is a DJ al celor de la Faithless, EA, fiica lui Dumnezeu, află de ce tatăl ei petrece ore întregi într-un birou mare cât o arhivă babilonică, izolat şi butonând de zor în faţa un computer. Nu caută noi acorduri electronice pe care să i le trimita unui DJ ales pentru a-i conduce spre paradis pe fani, ci mixează tragedii, calamităţi şi glume hâde, în care pământenii sunt nişte marionete neputincioase ale hazardului, devenit, pentru acest cap de familie ce şi-a uitat menirea, o premeditare malefică. Dar EA se revoltă, sătulă de a vedea cum tatăl ei îşi bate joc de bieţii muritori şi pleacă din casa Lui pentru a găsi încă şase apostoli care să ducă mai departe ideile unui nou testament, formând, alături de ceilalţi doisprezece, o echipă de baseball, sportul preferat al mamei ei transformate într-o gospodină docilă.

Cei şase apostoli demni de varianta upgradată a Noului Testament sunt: o singuratică atrăgătoare şi delicată, dar care, din cauza unui accident din copilărie s-a izolat, fără a remarca privirile ostentantive ale vecinilor captivaţi de ea; o femeie trecută de prima tinereţe, încă dezirabilă (Catherine Deneuve), ignorată de soţul ei, şi care până la urmă îşi găseşte un partener atipic; un asasin plătit care descoperă un motiv pentru a renunţa la meseria lui; un bărbat care frecventa cluburile de streaptease pentru a-şi aminti de prima femeie de care s-a îndrăgostit, un băieţel care atunci când află printr-un SMS că mai are câteva zile de trăit decide să se îmbrace precum o fată şi un adult aparent anost, ce şi-a îngropat visurile din copilărie sub hârtiile unui birou dezolant. Fiecare îşi va povesti copilăria pentru a le da traumelor o nouă interpretare, salvatoare, fără a le oferi semnificaţii penibile. La sfârşitul fiecărei poveşti, EA le ascultă bătăile inimii pentru a depista compoziţia muzicală ce îi caracterizează, de la muzica de circ, la simfoniile clasicilor.

Regizorul Jaco Van Dormael a plecat de la nişte detalii previzibile, însă amestecate într-o poveste imprevizibilă, ce ajunge să fenteze reflecţiile existenţialiste apăsătoare prin care se răspunde la întrebarea Ce sens îi voi da vieţii?, păstrându-le doar pe cele năstruşnice, introduse pentru a opri şuvoiul de glume subversive să se îndrepte spre o zonă a grotescului şi a umorului facil. Filmul împrumută atmosfera dintr-un roman distopic scris pentru preadolescenţii care îşi decorează jurnalele cu abţibilduri colorate, visând să evadeze din casa unui părinte domintor, dar este gustat şi de cei mai mari datorită umorului prin care se încearcă oferirea unui răspuns suportabil întrebărilor ce reflactă acele temeri umane vechi de când lumea. Totuşi, umorul alternează cu melancolia care va reduce volumul hohotelor de râs, lăsându-te în faţa unei imagini triste a omului modern ce tânjeşte după afecţiune, dar nu ştie cum să o exprime uneori, regizorul transformând odiseea pământeană a fiicei lui Dumnezeu într-o pledoarie năstruşnică, dar profundă, pentru compasiune.

Personajul central este atipic pentru aşteptarile avute de la un astfel de film. Nu poate şi nici nu vrea salvarea lumii printr-o luptă grandioasă, prin soluţii ridicole ce vor să dreneze pentru totdeauna viciile, răul, despresia sau alte maladii sufleteşti ale omului contemporan. Nici un personaj nu va renunţa în totalitate la slăbicuni sau la obiceiurile toxice, doar va învăţa cum să traiască alături de ele astfel încât să amâne finalul sinistru prin renunţarea la autodistrugere. Deşi rezolvările nu ies din sfera irealului, EA găseste o modalitate cât se poate de fireasca pentru a salva pământenii speriaţi de propriul sfârşit iminent: redescoperirea copilăriei şi a vulnerabilităţilor din acea etapă a vieţii. Dincolo de oscilaţia dintre lumea reală şi cea inventată, de alegoriile umoristice ale puterii despotice, ai impresia că adevăratul mesaj al filmului ce se vrea o comedie profundă este: Pentru a salva un om, trebuie să ai grijă mai întai de copilul din el. Asta îşi propune şi eroina. Spre final, ea te face să te întrebi dacă nu cumva glumeşte atunci când spune că tatăl ursuz ce nu are niciodată timp de copilul său este Dumnezeu, iar divinitatea nu este altceva decât un simbol al părintelui megaloman, pregătit să ţină lumea în spate, mai puţin familia ce are nevoie de el, regizorul propunându-ţi de fapt o satiră despre acel părinte indisponibil.