Articole

Opusul morţii nu este viaţa, ci sexul. Şi, pe măsură ce boala devenea tot mai feroce şi mai implacabilă cu tine, legăturile mele sexuale se făceau şi ele tot mai feroce şi mai implacabile, ca şi cum în toate paturile din lume s-ar fi purtat o singură bătălie – a ta (…) Uneori aveam senzaţia că noi două ne transformam în copaci uscaţi şi fragili, gri ca vedeniile, gata să se facă pulbere. Dar când ţi-o spuneam, mă asigurai că nu-i aşa, că noi două eram persoanele cele mai puternice pe care le cunoşteai şi că nici o vijelie nu ne-ar fi putut dărâma. Aceasta este o frântură dintr-un dialog interior purtat de Blanca, personajul central din romanul Până şi asta o să treacă. Devine treptat un dialog impetuos, prin care vrea să înoate prin vâscozitatea epuizantă a unui doliu după moartea mamei, întorcându-se în locul verilor adolescentine, cu plăceri interzise, dar având final inofensiv, când se amesteca printre hipioţii rămaşi pe ţărmurile Spaniei în timp ce visau la Orient sau la oraşele Marocului, şi mai ales cu privirile încurajatoare schimbate cu străinul ce devenise o gură de oxigen la înmormântarea mamei ei.

Blanca, protagonista acestui roman care şi-a câştigat mulţi fani în Barcelona şi nu numai, are forţa de a exprima tot ceea ce multe femei devenite mame şi obligate să-şi ascundă trăirile bulversante şi pornirile alimentate printr-o exuberanţă nesăbuită (în ochii unora) nu au curaj să dezvăluie. Are îndrăzneala de a mărturisi nevoia de înlocuire a gestului de smulgere a părului din cap şi a tânguirilor gălăgioase după moartea mamei cu orele petrecute alături de iubitul ei însurat, pe care îl foloseşte ca pe o sursă indispensabilă de sedative sexuale administrate într-un hotel ferit de privirile cunoscuţilor. Are curajul de a recunoaşte că nu a ieşit în totalitate din curtea şcolii, nici măcar la cei patruzeci de ani ai săi, vârsta la care îi aşteaptă pe cei doi fii să vină de la şcoală. Asemenea unei adolescente zvăpăiate ce a supravieţuit sub pielea unei femei aproape trecute de prima tinereţe (conform prejudecăţilor), ea îşi urmează fără ezitare fluxul emoţiilor dătătoare de euforii cu efecte tranchilizante atunci când alege să transforme pelerinajul solemn în oraşelul copilariei -pitorescul şi boemul Cadaques (unde este şi mormântul mamei ei) -într-o vacanţă în care tot ce vrea este să-şi înece durerea fumând joint-uri în timp ce întreţine un flirt (doar) din priviri narcotizate cu exoticul iubit al prietenei sale, când nu este ocupată cu slalomul printre îndatoririle materne pentru a se vedea cu amantul venit în acelaşi loc dorind să-şi petreacă vara alături de familia…lui. Ea nu ezită să-i ia la pachet în locul amintirilor şi al verilor nebune din anii fără griji nici pe cei doi foşti soţi, alături de care mai împarte voluptăţi trecătoare, de dragul unui trecut comun.

Blanca este genul de personaj creat după chipul şi asemănarea multor femei contemporane, mereu confruntate cu acea discrepanţă dintre portretul standard al adultei mature dintr-un manual de psihologia vârstelor şi realitatea care îndeamnă la ştergerea graniţelor dintre etapele unei existenţe, în favoarea propriului timp necesar asumării greşelilor şi al responsabilităţilor, dar mai ales propriei explorări a feminităţii prin emoţiile bulversante. Pentru Blanca, discrepanţa dintre ceea ce simte şi ceea ce se aşteaptă de la ea în situaţiile grave nu este o sursă a vinovăţiei ce poate roade vitalitatea şi dorinta de a depăşi doliul, ci o transformare a pierderii într-o comedie dulce-amară, încât ai impresia că protagonista devine o regizoare zeflemitoare în relaţia cu sine. Primele luni de la moartea mamei devin un film melancolic, încropit minimalist din gândurile şi concluziile referitoare la pierdere, cuplu, actracţie şi relaţia mamă-fiica de-a lungul diferitelor vârste. Este un film prin care îşi derulează propria viaţă, dar alege, în locul hainelor închise la culoare, prin care să-şi exprime durerea, vestimentaţia unei boeme care prinde răsăritul la Vama Veche, după ce şi-a dat voie să retrăiască frenetic, măcar în timpul unei petreceri ce durează până se trezec cei mici, prima escapadă alături de frumuşelul rebel al micului oraş de pe malul mării, făcându-şi planuri de viitor până în zori.

Personajul Milenei Busquets este înzestrat cu acel amestec dintre francheţea dezinvoltă în relaţia cu sine, autoironia dezarmantă şi reflecţiile ce te lasă fără glas dacă vrei să-i aduci nişte critici. Blanca se dovedeşte fi un cocktail plin de umorul negru, nonşalanţa sub care îşi piteşte durerea şi fragilitatea în absenţa mamei, iar acest cocktail devine irezistibil pentru bărbaţii din jurul ei. Nu-şi refuză nici o emoţie, indiferent de stânjeneala şi amărăciunea produse, de aceea poate fi oglinda ce joacă rolul confidentei din lumea literară, pe care ţi-ai fi dorit-o ca prietenă şi în viaţa reală ori de câte ori te încearcă genul de trăiri pe care nu îţi vine să le mărturiseşti şi altora, de teama de a fi considerate neadecvate în anumite momente, când regulile unanim acceptate ale maturizări le condamnă. Blanca este genul de femeie pe care fie o simpatizezi datorită umorului dublat de o sensibilitate nostalgică, fie o respingi, considerând-o zăpăcita ce nu vrea să-şi accepte vârsta şi pe care o vezi la şedinţele cu părinţii în hainele râvnite de orice adolescentă răzvrătită, fiind mereu sorbită din priviri de colegii fiilor ei şi eschivându-se cu nepăsare de la jocurile de putere atunci când este ales comitetul de părinţi sau liderul de opinie atunci când se calculează fondul clasei sau valoarea simbolică a darului de Crăciun pentru doamna. Nu poţi nega, însă, că poate deveni oricând modelul (nedeclarat) al noii generaţii de femei care pot ajunge la vârsta de patruzeci de ani fără a se feri de propriile greşeli, pe care şi le asumă prin acea dezinvoltură în spatele căreia se ascunde luciditatea celei avide de plăceri date de răsucitul cuţitului în rană, de confruntarea cu sine şi apoi de uitarea de sine, în timpul unor aventuri trecătoare.

Milena Busquets a creat un portret al femeii eliberate de limitările unui profil standard al maturizării, în favoarea unei oscilaţii între gesturile, trăsăturile şi trăirile unor vârste diferite, de parcă ar fi ghiduşa care împrăştie hainele peste tot în dormitor încercând să-şi găsească ţinuta potrivită pentru o escapadă adolescentină, după ce a reuşit să se achite cu brio de obligaţiile unei mame responsabile. Este genul de pendulare între două vârste îndepărtate, ce poate deveni fertilă în scrieriea unui cărţi reconfortante pentru cel care nu se vrea decât un cititor empatic, pregătit să accepte iluzia intimităţii emoţionale dintre el şi personaje, iar Blanca este un personaj ce nu poate fi apreciat decât de cei dornici de a se bucura de propriul haos devenit sursa unei libertăţi suprinzătoare în timpul unei mari dureri sufleteşti. Degringolada interioară lăsată în urmă de pierderea mamei ei nu este mascată de autoblamări sufocante sau de încercări obsesive de a face din propria conduită o interpretare impecabilă a unui rol social ce trebuie apreciat de spectatorii veniţi să-şi prezinte condoleanţele sau, mai rău, sfaturile ce îndeamnă la cumpătare atunci când o parte a psihicului mobilizează emoţiile de nestăvilit, dar indispensabile unui şuvoi vital resuscitării în preajma paraliziei afective. Blanca nu plânge. Se ia în râs, apoi ia o pauză de la durere prin chemarea la datorie a libidoului când hăul săpat de pierderea unei mame, singura persoană care o putea înţelege, ameninţă să-i aspire întreaga lume.

Până şi asta o să treacăeste un roman atipic despre vindecare, în stilul firesc al unei confidenţe despre modul în care omul modern alege să înfrunte frica de moarte şi absenţa unei persoane iubite, la care se gândeşte mai degrabă pe ţărmul invadat de lumina unui răsărit primit din plin de ochii înroşiţi după o noapte albă, decât în faţa unei lespezi ce îndeamnă la nişte reculegeri austere.

Editura Polirom, 2015

sursa imagini:© foto: Robert Capa/International Center of Photography/MagnumPhotos/Maison Europeenne de la Photographie; H. Lartigue © Ministère de la Culture – France / AAJHL/Maison Europeenne de la Photographie

Ar fi de fapt recomandări pentru weekend-ul 28 noiembrie-1 decembrie – un sfârșit de săptămână mamut care se topește într-un început de lună cu iz de sărbătoare. Fie că interpretezi acest ultim cuvânt în sens religios, național sau revoluționar (mai ieșim o dată în stradă?), sigur îl simți ca pe o repetiție generală pentru Sărbători.

Cu atâta timp liber la dispoziție ai două posibilități: pleci sau stai. Dacă pleci din București, nu ai nevoie de recomandările mele, ai pornit deja pe drumul distracției. Dacă rămâi în capitală, îți propun câteva activități de umplut 4 zile „moarte”. Te avertizez însă: înarmează-te cu curaj.

Încep cu un eveniment care  se suprapune perfect peste mega weekend: Interval. 100 de ore de muzică electronică , cu un line-up care s-ar putea transforma ușor într-un articol de sine stătător – nu e recomadat celor slabi de înger, sau de urechi. Mai multe informații găsești pe pagina festivalului.

Filme despre curaj – cam așa sună genericul Zilelor Filmului Polonez, CinePOLSKA. Filmele despre curaj trebuie privite cu curaj, mai ales când titlurile din program sunt „Dumnezeii”, „Jack Strong” sau „Cetățeanul”. La Cinema Elvira Popescu, începând cu orele 20. Sâmbătă, 28 noiembrie, rulează Jack Strong, iar dumincă, 29 noiembrie, poți vedea Promisiunea.

Ți-ai zis vreodată „Sunt deprimat și cred că de vină este tapetul în dungi al proprietarului” sau „Nu pot să fac nimic atâta timp cât calc pe mocheta enter muddy tone”? Te-ai temut să duci gândul mai departe, să analizezi relația dintre  spațiul interior și starea ta de spirit? De ce să nu îți înfrunți temerile participând la Psiho Arhitectura? Discuțiile ar putea atinge și alte puncte nevralgice: amurg de toamnă gri și scorojit sau nervi de primăvară roz turbat alăturați altora verde fistic (recitește-l pe Bacovia!). Sâmbătă, 28 noiembrie, de la orele 18:00 la Facultatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu.

Intru pe pagina Muzeului Țăranului Român și sunt întâmpinată de mesajul „Dincolo de ușă începe timpul. Îndrăzniți! Open the door! Ouvrez la porte!” Îndrăznesc și vă recomand târgul de Sf. Andrei, o alternativă la Târgul de Crăciun, care se deschide și el weekend-ul acesta și care se balansează periculos între atmosferă festivă și depresie. Este vorba de un târg cu produse tradiționale specifice – atenție, inedit! – spațiilor culturale de pe ambele maluri ale Prutului.

Credeai că nu-ți voi recomanda Târgul de Crăciun de la Universitate? Think again! De acum și până după Crăciun (desigur) îți vei putea umple pagina de Facebook cu selfie-uri făcute parcă în Viena. În scopul acumulării de capital simbolic, vom trece cu vederea inadvertențele în declararea locației.

Întrăm astfel în sfera distracțiilor mainstream. La mall, la film, la noul produs semnat Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Bridge of Spies. Aș fi putut să rezum acțiunea filmului despre un avocat forțat să negocieze eliberarea unui spion american în plin Război Rece (!), dar te las mai bine cu ce își imaginează copiii că se întâmplă într-un film cu titlul Bridge of Spies. Mie îmi miroase a Oscar.

În materie de teatru îți propun un spectacol curajos despre curaj cu întârziere. Cinci ore cu Mario, adaptare a romanului omonim semnat de Miguel Delibes, este monologul unei văduve la priveghiul soțului. După o viață împreună, femeia petrece pentru prima oară 5 ore cu Mario (soțul) în care poate vorbi neîntreruptă. Nu e oare semnficativ faptul că însuși conceptul de dreptate coincide, de fiecare dată, în mod ciudat, cu interesele noastre? – doar una dintre întrebările lui Carmen. Duminică, la Unteatru, de la 19:00.

La sfîrșit de tot ascultă Jim Croce, Time in a Bottle. Fă din weekend-ul acesta unul numai bun de îmbuteliat.

Teatru, o ultimă plimbare de toamnă înainte de sosirea frontului de aer rece, cărți care fac figură bună  și acasă, în fotoliu, și în RATB, în drum spre cinema, muzică și pulsul culturii pop în articole mai subțiri sau mai grosuțe – pe scurt, weekend-ul 21-22 noiembrie 2015. 

Noiembrie, decembrie, ianuarie, lunile în care filme cu premii asigurate ajung în România. La acest sfârșit de săptămână nu ne sunt oferiți candidații tipici de Oscar; este însă vorba de filme care nu lasă indiferenți nici criticii, nici publicul. Primul pe listă e By the Sea, al Angelinei Jolie, un proiect de suflet, cum ar spune românul, o radiografie a unei căsnicii în care protagonist este cuplul Jolie-Pitt. Convinge talentul actriței de cealaltă parte a camerei de filmat? Om viziona și om vedea.

O altă franciză își ia rămas bun printr-o a doua parte a celei de-a treia părți: The Hunger Games: Mocking Jay. Revista Vogue US o are pe Jennifer Lawrence pe copertă; un interviu în care actrița este amuzantă și autentică, cum altfel, plus un articol care militează pentru o nominalizare la Oscar și mașinăria perfectă de marketing a fost pusă în funcțiune. Filmul e de neratat pentru fani și cea mai bună opțiune pentru iubitorii de blockbustere până la noul Star Wars. Bonus: o alternativă la interviul din Vogue. 

Dacă aceste filme își declară seriozitatea la modul cel mai serios, avem în program și un film care, deși proiectat în cadrul unui festival extrem de serios (Cannes), își recunoaște cu seriozitate lipsa seriozității: Testamentul nou nouț. Dumnezeu nu a murit, dar omenirea s-ar putea să nu fie la fel de norocoasă, dovada că nimeni, dar nimeni, nu ar trebui să se pună rău cu un copil. Du-te la film și mă vei înțelege.

Nu vrei filme, vrei teatru? Ce zici de Poezia visului, în regia lui Miriam Răducanu, cu Lari Giorgescu? Spectacolul hibrid (poezie, teatru, dans) este un proiect îndrăzneț, care șterge limitele dintre realitate și legendă, dintre vis și trezie. Duminică, la Unteatru, de la 19:00.

Duminică poți fi mai activ, să ignori frigul sau să profiți de ultimele ore însorite (după caz) hoinărind pe dealurile Bucureștilor. Startul plimbării lejere de 6 kilometri se dă la ora 11:00 în Piața Unirii.

Ți-a atras atenția narațiunea plastică, experimentală a Silvinei Ocampo? Du-te și caută Promisiunea (și nu numai) la Gaudeamus. O ocazie de a te dezlipi de Facebook pentru o zi, în favoarea unei călătorii amețitoare pe firul memoriei înșelătoare în jurul căreia ne construim identitatea. Dacă Silvina Ocampo nu ți se pare substitutul perfect al rețelelor de socializare, arde-o hipster și citește despre Facebook-ul de acum 400 de ani.

Pentru a suplini lipsa expozițiilor din listă, îți propun un tur de muzeu din perspectiva exponatelor. Dacă mai asculți și ultima melodie a lui Adele, weekend-ul tău va căpăta cu siguranță aroma specifică sfârșitului de toamnă: dulce-amăruie. 

Mai puţin cunoscută în România, Silvina Ocampo este inclusă, în America de Sud, în grupul acelor vizionari ai prozei avangardiste, cum ar fi Borges şi Adolfo Bioy Casares (ştirile mondene din lumea literară amintesc de căsnicia ei cu acesta, în ciuda unei diferenţe de vârstă scandaloasă în epoca lor). Promisiunea este un roman modern odată analizat din perspectiva unui stil atipic, dominat de capriciile memoriei involuntare, ce abat amintirile de la ordinea cronologică. Silvina Ocampo a fost mereu pregatită să dinamiteze coerenţa unei naraţiuni clasice, în favoarea ordinii afective în care personajul feminin al romanului îşi derulează viaţa după ce alunecă de pe puntea unui vapor, apoi aşteaptă să fie pescuită de un salvator din largul mării. Toate amintirile ce alcătuies spirala trecutului reinterpretat sunt pregătite pentru un viitor dicţionar emoţional, pe care protagonista îl vrea publicat datorită unei promisiuni făcute Sfintei Rita, ce-i asigură salvarea de la înec.

În cazul în care ai fost iniţiat în literatura sud-americană modernă prin cărţile unor scriitoare, vei găsi în romanul Silvinei Ocampo genul de personaj feminin întâlnit şi în lumea autoarei ce a promovat avangarda în Brazilia – Clarice Lispector. Vei descoperi aceeaşi tendinţă a protagonistei de a transforma întâmplările banale şi nişte scene cotidiene din trecut într-o desfăşurare ireală, deşi în cazul Silvinei Ocampo, fereastra spre o atmosferă suprarealistă este deschisă mult mai lent şi este aproape invizibilă, ajungând să compună o scenografie a straniului în tablourile sale prin reaşezarea obiectelor din realitate. Atmosfera din proza ei te face să-ţi imaginezi o lume unde se întâlnesc insolitul lui Giorgio de Chirico (de la care a primit lecţii de pictură în anii petrecuţi la Paris), oniricul marin al lui Magritte şi proza introspectivă a lui Proust, unde, paradoxal, imaginile din trecutul naufragiatei ce îi promite Sfintei Rita un roman sub forma unui dicţionar al slăbiciunilor şi păcatelor umane nu au în aparenţă nimic spectaculos. Aceste imaginile ale unui trecut dilatat prezintă dramele frecvente ale oamenilor, ce rămân interesante doar pentru cei implicaţi, nicidecum pentru cei din afară, iar Silvina Ocampo nu vrea nici ea să le transforme în dantelării neverosimile, halucinante, doar pentru a le da un aer captivant, excentric. Singura excentricitate rămâne alegerea protagonstei de a se lăsa purtată de fluxul nostalgiei, purtând un monolog prin care îi readuce în prezent pe toţi cunoscuţii din trecut, în loc să se lase răpusă de agitaţia naufragiatului disperat.

Pe măsură ce se înmulţesc orele petrecute în derivă, în largul mării, aşteptând o navă salvatoare, în memoria protagonistei încep să plutească tablouri din copilărie şi adolescenţă. Personajele salvate în galeria memoriei sunt doctorul charismatic de a cărui prezenţă era dependentă, vânzătoarea de fructe ale cărei forme voluptuoase îi luau ochii fratelui ei, vecine hâde sau femei de un farmec misterios, înzestrate cu sânge rece şi devenite rivalele protagonistei în preajma doctorului Leandro (acel personaj masculin invocat obsesiv), o mamă şi o fiică memorabile prin relaţia marcată de un singur bărbat, dar în mod diferit în cazul fiecăreia. Toate aceste prezenţe din trecut sunt urmate de o suită de personaje ce ar fi rămas nişte pâlpâiri fugitive ale memoriei, dacă situaţia-limită în care se afla protagonista nu le-ar fi readus la suprafaţă sub forma unor flashback-uri decupate, ajunse peste noapte foarte puternice, fără ca ea să înţeleagă motivul revenirii lor în prezent, într-o anumită ordine ce pune la egalitate amintirile mărunte cu acelea capabile să modeleze personalitatea.

Din amitirile unei naufragiate se recompun biografiile ieşite din timp ale unor personaje, romanul fiind uşor, uşor, descompus în proze scurte, legate între ele de anumite detalii ce pot înlănţui amintirile aflate la mare distanţă unele de altele, aşa cum aumite culoare secrete uneau lumile unor locuitori proveniţi din medii opuse, în anumite orase vechi. Un obiect, o replică neglijent aruncată, o trăire bizară, toate ajung să fie acel element ce stârneşte un suvoi de amintiri, gata să transforme realitatea într-un tablou straniu. Dar toate acele detalii ce produc straniul rămân camuflate în imaginile unei repetiţii cotidiene, aparent neabătute de la ritmul stabilit, încât ai impresia că asişti la primele scene dintr-un film regizat de Bunuel, în care totul se vrea o imitare a normalităţii, deşi insolitul s-a prelins deja în banal, singura diferenţă fiind maleficul anulat, în romanul Silvinei Ocampo, de nostalgie.

Promisiuneaeste o carte despre acea umanitate recompusă prin forţa imprevizibilă a memeoriei. Pentru secolul trecut, a fost un alt experiment ce a neglijat voit regulile unui roman obişnuit, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva lecţiile de pictură oferite Silvinei Ocampo de Giorgio de Chirico s-au infiltrat  în stilul prin care ea transformă experienţele unui personaj în imagini stranii, ce pornesc de la scenele unei zile obişnuite, de la nişte repere uşor de identificat, dar care îi trezesc privitorului acele trăiri specifice unei lumi paralele, trecerea făcându-se prin introducerea unui anumit detaliu aparent simplist, ce poate da peste cap arhitectura firescului. Aşa cum făcea şi mentorul ei (De Chirico), Silvina Ocampo ia detaliile banale din contextul realului şi le reaşeaza în decoruri atemporale, dar în proza ei, locul acestor decoruri vizuale ce strang toate acele impresii indescriptibile în cuvinte a fost luat de nişte amintiri suprapuse, asemenea unui colaj fotografic pregătit să anuleze spaţiul şi timpul din succesiunea imaginilor.

Editura Univers, 2015

autorii picturilor: Hopper/Paul Delvaux

Un pictor suprarealist, un poet ce laudă frumuseţea miniaturilor persane şi întunecatul Poe s-au întâlnit pentru a descrie tripurile unui opioman îndrăgostit de o himeră. Aceasta este imaginea pe care ţi-o inspiră primele cincizeci de pagini ale romanului Bufniţa oarbă. Evocarea picturii suprarealiste şi a lirismului ezoteric persan redau cel mai bine cartea prin care Sadegh Hedayat, şcolit în Parisul interbelic şi admirat de Andre Breton, devenea unul dintre zeii avangardei literare din Iran. Asemenea marilor artişti care au modernizat arta secolului trecut, a folosit binefacerile prozei introspective şi libertatea imaginarului oniric pentru a readuce la suprafaţă simbolurile tradiţionale din ţara sa, remodelate pentru a reda universul halucinant al personajului central, un decorator obsedat de o prezenţă feminină cu ochi migdalaţi, senzuală şi venită dintr-o altă lume de cât cea reală.

Poţi considera Bufniţa oarbă o încercare proustiană contaminată de imaginarul delirant al personajului central dependent de opiu, văzându-te obligat să aştepţi acele pasaje în care se trezeşte pentru a-i oferi prozei introspective o minină coerenţă. Sau, dimpotrivă, poţi savura frumuseţea poeziei în proză dedicate unei femei ireale, ce reprezintă idealul de frumuseţe din vechea Persie, dat jos de pe un vas tradiţional. Îmbrăcată în mătase, având buzele precum o rodie coaptă şi ochii obilici ai fecioarelor turcmene cu plete de cărbune şi purtând în mână un lotus, floarea pomenită obsesiv în acest roman, femeia care îl ţine captiv pe acest personaj narator apare pentru a tulbura şi mai mult certitudinile acelui tip de cititor obsedat de găsirea unor interpretări bătute în cuie, uitând că lui Hedayat nu-i pasă de încercările sale. Ţi se dă de înţeles că această prezenţă feminină de o frumuseţe răpitoare nu ar fi decât năluca unui vis delirant sau personajul dintr-un desen realizat de protagonistul ce îşi câştigă existenţa decorând cutiuţele unde se ţineau instrumentele pentru scris.

Hedayat începe să se joace cu mintea unui protagonist ce îşi alină singurătatea apelând la rezerva de opiu şi o transformă pe frumoasa misterioasă într-o apariţie macabră, la graniţa dintre viaţă şi moarte, ademenindu-l pe acesta într-un peisaj apocaliptic suprarealist ce aminteşte de rămăşiţele unei cetăţi antice distruse de mongoli. La finalul călătoriei sale, în care o ajută pe vizitatoarea nocturnă să treacă în lumea cealaltă, protagonistului i se face milă de tine odată ce te vede rătăcit printre gândurile sale încâlcite şi mai cheamă un personaj, a cărui poveste pare ceva mai închegată. Acest nou personaj preia rolul de narator şi devine un alter-ego al primului, o dublură a sa dintr-un alt secol, la rândul său victima unei apariţii feminine tulburătoare. Cele două poveşti se întretaie în pasaje al căror flux poetic evocă misticismul oriental şi în mitul reincarnării, amintindu-ţi de atmosfera onirică din Sărmanul Dionis, când trecerea de la realitate la fantastic se pierdea precum frontiera dintre două aşezări după o furtună de nisip, şi de straniul ce pluteşte în povestirile lui Mircea Eliade. Poţi alege sa diseci fiecare simbol folosindu-te de interpretările unui tratat de istoria culturii şi civilizaţiei orientale sau te poţi bucura pur şi simplu de o călătorie vizuală cu pasaje lirice, baiadere dansând ademenitor şi femei de o frumuseţe feroce, gata să-şi pună amanţii la încercare inventând probe riscante sau oferindu-le privilegiul de a se perpeli în otrăvurile propriei gelozii.

Bufniţa oarbăeste considerată o capodoperă enigmatică, imposibil de tradus în interpretări clare. O metaforă a împlinirii artistice prin regăsirea cuplului primordial? O căutare a sinelui? Un experiment literar delirant? O poezie senzuală? O căutare mistică a idealului estetic? Sau pur şi simplu un joc ludic invadat de un erotism întunecat? Bufniţa oarbă este genul de roman în care autorul vrea să te sustragă din lumea realului. Asemenea unui experiment suprarealist, este gata să devoreze toate interpretările, amintindu-ţi că nu i se adresează conştientului (deşi jocul cu limitele realităţii este unul deliberat), aşadar va trebui să accepţi că vei pierde şirul semnificaţiilor înhăţate de lumea abisală a personajelor, adesea comparate, din cauza experienţelor neverosimile, cu protagoniştii lui Kafka.

Editura Polirom, 2015

autoarea picturilor: Leonora Carrington

Oricât ar părea de greu în ochii unora (de egoist şi de condamnat în ochii altora), există femei care au înflorit în timpul războaielor. Pentru aceste femei, odată cu dinamitarea liniştii, cu ameninţările unui haos însângerat, au sărit în aer şi tabu(u)rile unei societăţi rigide şi patriarhale, astfel încât ele au cunoscut voluptăţi de neuitat dincolo de gloanţe şi tranşee, atunci când taţii severi şi alţi bărbaţi ce se credeau stăpânii lor erau prea ocupaţi cu disputele sterile. Nu despre amantele aşa-zise colaboraţioniste, târâte din braţele iubiţilor din tabăra inamică direct în piaţa publică pentru a fi tunse vorbeşte Lydie Salvayre, nici despre acele femei ce şi-au câştigat independenţa financiară şi respectul patrioţilor muncind în fabricile de armament şi pozând pentru afişele mobilizatoare în postura de pin-up girl în salopeta, gata să întruchipeze lozinca emancipatelor We Can Do It!

Eroina romanului Să nu plangi, distins cu Premiul Goncourt în 2014, este fiica unor ţărani foarte săraci din Catalonia, ajunsă, dintr-o visătoare în haine peticite, o emancipată nedeclarată, nici măcar asumată, în ciuda curajului ei şi a observaţiilor vizionare asupra generaţiei sale. Dacă nu s-ar fi declanşat războiul civil spaniol, care a dus la ascensiunea lui Franco după ce a împărţit Spania între fasciştii sprijiniţi de clerul catolic şi comunistii recrutaţi din rândul categoriilor sociale condamnate la mizerie, fără prea multe şanse de a scăpa de ea, Montse ar fi rămas în văgăuna plină de troglodiţi, în care lumea se restrângea la o altă segregare, veche de când lumea. Este vorba despre cea dintre marii latifundiari cu porniri de stăpân feudal şi ţăranii analfabeţi şi ingnoranţi, care îşi foloseau copilele abia ajunse la vârsta adolescenţei drept bilet de intrare în familiile bogate, sperând ca măcar lor frumuseţea şi castitatea să le asigure o masă îndestulătoare. Dar Montse se dovedeşte a fi o revoltată când ignoră privirile pofticioase ale celui provenit din cea mai bogată familie din ţinut. În momentul în care fratele ei, Juan, împrăştie cu entuziasm învăţăturile marxiste în satul natal, primite în oraşul unde lucrase ca zilier, Montse i se alătură în mişcarea de eliberare de sub autoritatea parternă atunci când se hotărăşte să evadeze împreună cu acesta în noua cetate a rebelilor anarhişti şi socialişti – Barcelona.

În vara lui 1936, timp de două luni, Barcelona devine un paradis pentru această eroină, sub a cărei mască stă ascunsă nimeni alta decât mama autoarei, ce îşi deruleaza amintirile de nonagenară, înainte ca boala de care suferă să îi şteargă din memorie până şi acest anotimp scurt, dar intens, în care a cunoscut fericirea, sub forma pasiunii şi a idealismului naiv. Barcelona verii lui 1936 era un tărâm liber, poate scandalos de liber în ochii conservatorilor habotnici, unde se strigau lozinci despre egalitate, demnitate, revoluţie, emanciparea feminină, renunţarea la banii asupritorilor şi libertate sexuală…mai ales în rândul tinerelor, învăţate să se teamă de plăcere în şcolile patronate de clerici. În mijlocul unui paradis artistic plin de cosmopoliţi, aşa cum era considerată Barcelona, Montse rupe barierele unei educaţii de modă veche şi renunţă la cuminţenia sfioasei fete de ţărani care ţineau la sfânta virginitate.

Imaginea revoluţionarelor în pantaloni, fumând nestingherite în cafenele (în satul lui Montse numai femeile de moravuri îndoielnice frecventau cafenelele şi aveau curajul de a fuma în public) o încurajează atunci când şovăie în faţa încălcării unor tabuuri, aşadar nu stă prea mult pe gânduri când un francez cu visuri de poet şi alură distinsă o invită în camera lui de hotel. Nu apucă să facă schimb de adrese, deoarece revoluţia îl presează şi îi cere să fie într-un alt loc la ivirea zorilor după ceea ce va fi unica noapte de plăcere amoroasă pentru Montse. Ea va fi obligată, în zilele ce vor urma, să lase în urmă paradisul de pe Rambla pentru a reveni în satul natal, imediat după ce fratele ei părăseşte Barcelona dezamăgit şi terifiat de agresiviatatea revoluţionarilor, preocupaţi mai mult de atacurile sângeroase decât de propagarea iubirii de aproape. Pentru a scăpa de bârfele otrăvitoare ale sătenilor, Montse acceptă cererea în căsătorie a lui Diego, fiul celui mai bogat om din ţinut, care a trecut de partea comuniştilor, devenit încă din copilărie ţinta urii manifestate de fratele ei faţă de burghezii satului, consideraţi nişte asupritori fără scrupule ai ţăranilor săraci.

Dar nici măcar mariajul forţat de împrejurări nu o va obliga pe Montserat să rămână în satul ce i-ar fi îngropat viaţa în mizerie şi nefericire, în timp ce ar fi aşteptat în zadar apariţia francezului întâlnit în cafeneaua din Barcelona, pe care şi-l închipuia în rolul soldatului rătăcitor, hălăduind în căutarea străinei ce i-a furat inima într-o cafenea frecventată de anarhişti şi libertine sofisticate. Când războiul civil dezrădăcinează familii, ducând la pustiirea satelor, mii de spanioli ajung în Franţa, formând şiruri interminabile de refugiaţi, primiţi cu multă neîncredere, încât ai impresia că asişti, în zilele noastre, la repetarea istoriei, mai ales a părţii ei mai puţin măgulitoare pentru orgoliul de fiinţă superioară a omului. Printre acesti refugiati se afla si Montse, care va face multe eforturi pentru a învăţa noua limbă, deşi amintirile ei sunt pline de limbajul colorat al satului natal, cuvintele spaniole franţuzite şi franceza invadată de expresiile ibrerice devenind o gură de oxigen în mijlocul unor pasaje cutremuratoare.

În paralel cu drama lui Montse, ce aminteşte şi de copilăria scriitoarei Lydie Salvayre într-o comunitate de foşti refugiaţi spanioli, este spusă povestea lui Georges Bernanos, un scriitor din tabăra opusă comuniştilor, decis, în ciuda replesaliilor ordonate de Franco, să denunţe cârdăşia ororilor, dintre fascişti şi preoţi. În cartea lui, Marile cimitire sub lună, sunt amintite atrocităţile comise de cei ce au dus la supremaţia lui Franco, de a cărei perioadă se leagă şi moartea poetului Garcia Lorca, aruncat într-o groapă comună de negăsit. Amintirile lui Bernanos descriu o Spanie sufocată de nişte clerici vânduţi, dornici să îşi păstreze dominaţia prin menţinerea săracilor în ignoranţa care sporeşte credibilitatea unei morale rigide. Bernanos descrie o complicitate între cler şi naţionalişti care naşte acei monştri ai sărăciei dublate de lipsa educaţiei şi de resemnarea în faţa unei lumi nedrepte, ce nu poate fi corectată, nici contestată măcar. În timp ce amintirile developate de Montse aduc în prezent frenezia Barcelonei, cu ai ei nebuni curajoşi, poeţi înflăcăraţi ai cafenelelor unde banii nu prea mai aveau valoare în alegerea clientelei şi femei ce fumau ispititor cot la cot cu bărbaţii revoluţionari, ce nu le erau stăpâni, ci nişte camarazi devotaţi, amintirile derulate de Bernanos amintesc mai mult de scenele captate de Robert Capa, marele fotograf ce a imortalizat dramele din timpul războilui civil spaniol.

Violenţa extremă din timpul unui război civil îi transformă pe oamenii ce aveau până atunci o viaţă normală fie în nişte brute stăpânite de instinctele ce alungă orice urmă de luciditate, fie în nişte oameni care descoperă o luciditate nebanuită, dezlănţuită în interiorul lor, capabilă să le alimenteze acel simţ al observaţiei transformat într-o mare capacitate introspectivă, ce dă naştere unor gânduri şi revelaţii salvatoare. Montse, care nu ieşise până atunci din satul ei, devine un observator ce traduce printr-o luciditate vizionară nebănuită la o fată crescută într-un mediu primitiv izolat întâmplările şi reacţiile dezumanizante ale celor din jur, fiind martorul extazului şi al degradării psihice a fratelui ei, prezentat drept simbolul celor ce au crezut în utopia comunistă înainte de a fi contaminată de bolşevici şi de militanţii transformaţi în criminali. Fata (considerată) ignorantă devine peste noapte o egală a lui Bernanos prin reflecţiile descoperite printre amintiri, decenii mai târziu, când începe să-şi rememoreze adolescenţa în prezenţa fiicei ei.

Lydie Salvayre are inspiraţia de a păstra acel amestec dintre limba de adopţie a lui Monstse (franceza) şi expresiile fără perdea din limba spaniolă, infiltrate în text şi păstrate în forma iniţială. Este un amestec seducător pentru cititorul poliglot, un melanj verbal care îi dă vitalitate scriiturii şi te introduce şi mai mult în lumea personajelor, dar adevărata importanţă se reflectă în acea însufleţire a istoriei. Cuvintele personajului feminin îi adaugă puls, carne şi viscere istoriei şi o scoate din ipostaza ţeapănă la care au redus-o datele statistice privind raniţii anonimi înghiţiţi de orori.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Dennis Stock/Magnum Photos (www.filmsnotdead.com) si Robert Capa (www.filmsnotdead.com)