Facebook
Acasă Articole Pagină 161

Articole

Ultimele

Sieranevada – Cand romanul trist ajunge sa fie credibil doar intr-o comedie

Adriana Gionea
-
0
Sieranevada – Cand romanul trist ajunge sa fie credibil doar intr-o comedie

Nu au exagerat deloc jurnaliştii de la Cannes în articolele prin care au lăudat Sieranevada. Au avut mare dreptate când au subliniat această abilitate a lui Cristi Puiu de a regiza o furtună într-un pahar cu apă, de a grada perfect dialogurile tensionate şi de a te ţine captiv până la final, chiar şi între pereţii unui apartament inclus în categoria decorurilor minimaliste ale noului val.

Dacă urăşti obiceiurile româneşti de pomenire a celui plâns ritualic şi cu masa plină de către soţia pe care a înşelat-o chiar sub nasul ei, Sieranevada îţi demonstrează că nu trebuie să dai o fugă până la Săpânţa pentru a-ţi descreţi fruntea. Poţi vedea şi în alte locuri din ţară acea moarte veselă, cu mesaje comice spuse pe şleau în loc de bocete şi basmale negre. Îţi este suficient spaţiul cenuşiu al casei tradiţionale româneşti care adună mai multe celule de bază ale societăţii pentru a se supraveghea reciproc şi pentru a-si da sfaturi atunci când vor să ascundă gunoiul sub preş: blocul construit pe vremea când toţi aveau de la stat case şi servici, vorba unei vecine sfătoase, cu trecut de activistă, care mai s-o aducă în pragul unui puseu de tensiune pe tânăra care ura comunismul.

Sieranevada este precum toate filmele noului val românesc atunci când denunţă miturile privind familia tradiţională mutată de la sat la bloc (un fel de sat pe verticală). Tratează cât se poate de autentic, dar fără patosul aferent lacrimogen (din fericire) conflictele dintre generaţii, învârtirea într-un cerc vicios întreţinut de jocul psihologic repetitiv din care nu lipsesc reproşurile, amantlâcul suportat până la picătura fatidică, tensiuni mocnite care provoacă până la urmă crizele de nervi rezolvate cu panaceul românului: hazul de necaz. Şi, totuşi, ceva se schimbă…în bine. Minimalismul dialogului capătă un ritm alert. Uiţi de lipsa unei poveşti închegate, în sensul clasic, deoarece fiecare personaj devine prin simpla lui apariţie o poveste nespusă, dar ghicită în spatele replicilor amuzante rostite cu şi nonşalanţa spontaneităţii specifice umorului involuntar. Decorul sumar şi dezolant nu mai este aşa de plictisitor, obsesia pentru momentul aşezării familiei la masa cu de toate – detaliu ce stârneşte atâtea comentarii acide venite din partea cârcotaşilor ce urăsc noul val- capătă un rol strategic în arhitectura legăturilor afective dintre personaje, mai ales în momentele destăinuirilor spuse în stilul autohton, prin aluzii şi zâmbete din care fiecare înţelege ce vrea. Parcă nici spaţiul apartamentului din blocul muncitoresc nu mai devine claustrant, dimpotrivă, îţi arată cât de variată poate fi umanitatea când aduni mai multe generaţii sub acelaşi acoperiş.

Asemenea multor filme care urmăresc dramele din familiile româneşti compuse din mai multe generaţii scindate între nostalgiile vremurilor trecute şi aspiraţiile date de viziunea mai sofisticată asupra vieţii, Sieranevada îţi lasă aceeaşi impresie legată de nevoia regizorului de a crea o intimitate afectivă între spectator şi personaje, fie prin identificare, fie prin contestare sau prin compasiune. Cristi Puiu merge chiar mai departe. Mişcările camerei, prin care urmăreşte perindarea unui personaj dintr-o încăpere în alta îţi dau impresia că asişti chiar tu la reuniunea forţată din familia unui medic (Mimi Brănescu) al cărui mariaj cu o snoabă irascibilă (interpretata de Cătălina Moga astfel încât ar face-o până şi pe o misandră să empatizeze cu jumătatea masculină a cuplului) pare să fi ajuns în comă.

Compatibilitatea dintre acele tipologii întipărite în inconştientul naţional, actori şi rolurile interpretate este atât de mare, încât îţi este imposibil să nu ai un deja-vu. Fiecare personaj îşi găseşte un ecou în memoria spectatorului. Poate fi cel care face turul apartamentului în căutarea vreunei rude pierdute în agitaţia specifică unui parastras. Poate fi gazda care vrea să aibă de toate pe masă, la momentul potrivit, încercând să aplaneze şi conflictele iscate de unele discuţii aprise odată cu apariţia celui considerat beţivanul afemeiat al familiei sau a nepoatei rebele, care îşi aduce şi prietena din străinătate, cunoscută la un schimb cultural terminat cu o mahmureală ce ascunde şi efectele unor substranţe psihotrope. Poate fi acel fiu rătăcitor din rolul principal, care pare degajat în faţa conflictelor verbale, luând în râs toate superstiţiile mamei legate de pomenirea tatălui său, despre care ştia că avusese tupeul de a-şi lua amanta în vacanţa petrecută alături de familie. Poate fi acea femeie trecută de 50 de ani, nimeni alta decât cumnata gata să acopere toate infidelităţile răposatului în faţa surorii care se face că nu vede, şi care oscilează la rândul ei între angajamentul marital până la sfârşitul zilelor şi ponegrirea soţului ce i-a mâncat sufletul, şi pe care îl tot ameninţă cu plecatul de acasă. Poate fi acel tânăr însingurat, care îşi ascunde neîmplinirile afective prin repetarea obsesivă a unor idei fixe sau prin aspiraţii de intelectual hrănit de articolele dubioase de pe internet ce vizează trezirea omului modern împotriva conspiraţiei mondiale ce a dus la ascunderea adevărului privind atentatele din fatidicul 11 septembrie. Nu lipsesc nici discuţiile aprinse între tineret şi baba comunistă, şi nici cuplurile de părinţi din noua generatie, ce par să repete jocurile de rol văzute în familia cu valori învechite, în care partenerii ajung să comunice printr-un ton ridicat, ironii şi adevăruri spuse pe jumătate.

Deşi te aştepţi la o întrunire de familie, fie ea şi una forţată, în care să se pună în sfârşit cărţile pe masă, află dinainte că nu vei fi martorul unei clarificări vindecătoare în stil hollywoodian, în care Julia Roberts îi dă replica lui Meryl Streep. Suntem într-un spaţiu autohton, aşadar vei avea parte până la final de roadele înţelepciunii perpetuate în familiile româneşti, care spune că fiecare trebuie învăţat de timpuriu că frustrările, epuizarea emoţionala, mimetismul cu tentă superstiţioasă, furia, lipsa respectului sau descoperirile dureroase privind minciunile tatălui plâns cu atâta patimă de consoartă nu sunt un motiv întemeiat pentru a rupe lanţul repetării unor obiceiuri toxice, prin urmare n-ar trebui scoase la iveală, rostite cu voce tare. Şi totuşi, tendinţa fiecăruia de a se minţi pe sine, de a duce la capăt ritualul pioşeniei în care nici unul nu mai crede (reacţiile la pildele preotului sunt grăitoare) şi de a fi el însuşi un mort viu în propria familie nu te revoltă şi, culmea, nici nu te deprimă. Te face să râzi în hohote datorită unei bune stăpâniri a umorului involuntar ivit precum o pepită de aur, din mimicile posomorate, destinse brusc, în momentul apăsător, de o replică extrem de simplă, dar plasată atunci când trebuie, încât să nască un val de râsete în sala de cinema.

Când vezi Sieranevada, ai impresia că suntem un popor de oameni trişti şi masochişti, dar condamnaţi să facem parte dintr-un spectacol în care un privitor vede multă comedie, şi în care nici măcar moartea nu se mai ia în serios. Iar personajele par să cunoască acest adevăr mai bine decât oricine, poate şi de aceea preferă să râdă în timpul unei întâlniri lămuritoare în loc să se strângă în braţe, pentru acel tip de consolare cu mesaj adânc. Din fericire, lipseşte băşcălia din acest film, iar sarcasmul este discret, chiar dacă loveşte adânc. Umorul nu face decât să scoată la suprafaţă acea profunzime debarasată de gravitate. Modul în care sunt construite personajele îţi dă de înţeles că alegerea umorului în detrimentul solemnităţii nu este un simptom al nepăsării, al superficialităţii, ci rezultatul unei vieţi în care unele adevăruri dureroase au fost cunoscute prea devreme, iar hohotele de râs nu au rămas decât o dovadă a supravieţuirii psihologice. Umorul este singurul element care poate face posibilă, în acest film, destăinuirea unor trăiri puternice, fără a produce o ruptură în tabloul de grup şi fără a-l forţa pe regizor să se focuseze asupra unor personaje, neglijându-le pe celelalte până într-acolo încât devin simpli figuranţi necesari captării unei atmosfere.

Cu toate că nu pe toţi îi leagă un trecut comun, ajung să contribuie la aceeaşi drama colectivă, dar fără a se implica în interacţiuni durabile. Abia dacă vorbesc despre propriile dureri odată aşezaţi la aceeaşi masă (momentul înfulecării sarmalelor se amână pentru unii precum cina dintr-un film de Bunuel, parodiat în cheie balcanică). Totuşi, în mijlocul agitaţiei în care toţi vorbesc, dar nimeni nu comunică de fapt, Cristi Puiu a reuşit să creeze impresia unei coerenţe în ceea ce priveşte interacţiunile umane din filmul său, păstrând numai apatenţa pentru hazul de necaz şi discuţiile de umplutură despre politică, societate sau despre controlul exercitat de putere. Aceste discuţii care distrag atenţia de la problemele personale încep să scoată la suprafaţă, prin reacţii de tip dominou, adevăratele drame nemărturisite, dar într-o notă absurdă.

Felia de viaţă din acest film are atâta autenticitate oferită de umorul acidulat, încât la final nu îţi vine decât să te miri de faptul că ai putut avea răbdare să vezi până la capăt un film ce durează cât un blockbuster, dar în care povestea captivantă este înlocuită de fluxul discuţiilor spontate, ce par improvizate. Prin Sieranevada, Cristi Puiu duce cotidianul tern şi decorul minimalist în zona spectaculosului prin veşnica reţetă autohtonă, de data aceasta perfecţionată: mult umor involuntar, personaje capabile de replici memorabile fără a-ţi lăsa impresia că asta urmăresc şi acea îngrămădire a tipologiilor ce scot iar la suprafaţă o societate cu multe falii şi contraste, oglindită de imaginea unei familii schizofrene, dar cu multe focare de comic amar, deşi personajele se încăpăţânează credibil să mimeze neasumarea lui în timpul unui parastas.


LYTE video

 

 

Seawards Journey (El viaje hacia el mar) – Marea inseamna bucuria vietii

Adriana Gionea
-
0
Seawards Journey (El viaje hacia el mar) – Marea inseamna bucuria vietii

Taciturnul Rodriguez (Hugo Arana) iubeşte marea şi ar sta ore în şir să o privească. Într-o zi decide să le facă un bine unor vecini din Minas, Uruguay, şi le dă şansa de a vedea marea pentru prima oară, ştiind că ei n-au ieşit niciodată din localitatea lor, aflată la sute de kilometri de ţărm. Filmul El viaje hacia el mar, inspirat de încercarea unui om de a le împărtăşi celorlalţi miracolul unui peisaj marin, i-a adus regizorului Guillermo Casanova Premiul Ariel, o nominalizare la categoria Cel mai bun film hispanoamerican şi o nominalizare pentru premiul Goya acordat celui mai bun film străin în limba spaniolă.

 Un vânzator de bilete pentru loterie, un gunoier senin şi prietenos, un bărbat ciufut şi un gropar cârcotaş îşi dau întâlnire la barul comunal, acolo unde fiecare îşi are scaunul lui. Toţi aşteaptă să urce în camioneta lui Rodriguez pentru ceea ce ar fi trebuit să fie călătoria vieţii lor. Tocmai când se bucură de o duşcă, aşa ca de început de drum, îl cunosc pe un bărbat misterios, ce pare un om de lume umblat prin marile oraşe, cu trecere la dame, judecând mai ales după hainele elegante. Acest străin li se alătură, amplificând umorul involuntar declanşat de acea discrepanţă între opiniile ignorantului ce nu prea s-a interesat de lumea din afara locului de baştină şi omul cu o viziune mai largă asupra vieţii. Rezultatul alăturarii acestor personaje atât de diferite? Un road trip scurt, în care dialogurile ironice escaladează spre o reacţie finală neaşteptată la întâlnirea cu marea, la care se adaugă replica simplă, dar memorabilă a lui Rodriguez prin hohotele de râs pe care le stârneşte.

Seawards Journey (El viaje hacia el mar) face parte din categoria filmelor în care miracolul existenţei ascuns în lucrurile simple se găseşte acolo unde nisipul alb întâlneşte valurile şi te face să rememorezi o călătorie spre mare. În varianta uruguayană, te simţi luat din sala de cinema, dus într-un orăşel pitoresc ieşit din timp, desprins parcă din cărţile scrise de Onetti, apoi urcat într-o camionetă veche, purtat peste câmpurile Americii Latine şi lăsat în cele din urmă pe o plajă sălbatică, amintindu-ţi de cele de la Vadu sau Corbu. Această fascinaţie pentru frumuseţea unui peisaj marin se îmbină, în dulcele stil al povestirilor sud-americane, cu tâlcuri găsite în dialoguri hâtre, cu acel lirism nostalgic, cu perpetua chemare a orizonturilor deschise, îmbinate reuşit într-o comedie de calitate întreţinută de mimicile personajelor expresive şi de replicile sumare dar conţinând acele cuvinte potrivite, la momentul oportun. Lor li se adaugă aplecarea spre visare a omului simplu, fără prea multe perspective, capabil să dilate fiecare impresie trezită de noutate şi pentru care imaginea mării ascunde toată frumuseţea inexprimabilă a vieţii, care salvează de la claustrare o existenţă fără întâmplări ieşite din rutina unui orăşel unde nu se îmtâmplă ceva demn de a fi ţinut minte.

Pentru a te bucura cu adevărat de frumuseţea acestui film, va trebui să cauţi totuşi în bibliotecile online (sau la Institutul Cervantes) povestirea omonimă, scrisă de Juan Jose Morosoli. Povestirea impresionează prin arta de a scoate tot ce are mai expresiv o existenţă umană într-un decor banal atunci când un talent literar ştie cum să folosească simplitatea pentru a te amuza şi pentru a descătuşa un alai de sensuri profunde într-o singură propoziţie finală, spusă cu năduf, dar în surdină, ca pentru sine. Atât de expresivă este simplitatea comicului din povestirea de la care pleacă filmul, încât odată ajuns în sala de cinema vei trăi cu mare intensitate fiecare dialog, sesizând evoluţia ascendentă a umorului către acea replică savuroasă din final, încât ceilalţi spectatori, care nu au citit povestirea nu vor şti de ce  vei râde înainte de a se întâmpla ceva spectaculos, tu reuşind să anticipezi comicul din momentul întâlnirii personajelor cu marea.

Regizorul Guillermo Casanova a fost capabil să descopere potenţialul unei povestiri de câteva pagini, de o simplitate ce aminteşte de stilul impus de Hemingway, căruia i se adaugă oralitatea ironiei hispanoamericane şi o celebrare a existenţei umane găsite în detaliile discrete. Filmul său este o comedie în care fiecare dialog, replică şi modificare a mimicii îţi poate stârni hohote de râs dacă ai citit mai înainte povestirea lui Morosoli şi mai ales dacă eşti genul de spectator care apreciază umorul involuntar bazat exclusiv pe alegerea unor actori expresivi şi a unor personaje din rândul oamenilor cu vieţi banale, dar care sunt capabili de nişte replici spumoase atunci când sunt scoşi din mediu lor. Regizorul dilată acţiunea statică din cele câteva pagini ale povestirii, îi adaugă frumosul sentiment al camaraderiei hâtre, ce poate depăşi micile diferenţe de opinii cu potenţial exploziv şi introduce un decor estival desprins parcă din filmele americane din perioada rock’n’roll, prin faţa căruia trece camioneta rablagită în drum spre plajă, în timp ce asişti la nişte replici ilare venite de la personajele având o mentalitate campestră de modă veche, uimite să afle că pot găsi o lume diferită dincolo de oraşul lor.

Actorii bine aleşi – Julio Cesar Castro, Julio Calcagno, Diego Delgrossi, Hector Guido, Cesar Troncoso – compensează prin interpretarea lor lipsa unor întâmplări care să anime scenariul. Fiecare te va ajuta, scoţând la iveală ceea ce are mai comic şi mai senin fiecare personaj, să eviţi plictiseala în momentele în care filmul pare a se derula cu lentoarea unei călătorii în care nu se întâmplă nimic, şi nici măcar peisajul plat al câmpiei nu oferă acea varietate mult-aşteptată de la un film despre un periplu menit să le schimbe protagoniştilor viziunea asupra vieţii. Actorii scot la suprafaţă o nebănuită platitudine seducătoare, dar şi candoarea omului simplu. Viziunea regizorul asupra unor ignoranţi înlocuieşte compătimirea umilitoare pentru cei având o existenţă limitată cu hohotele de râs. În locul satirei nemiloase, găseşti o inocenţă aparte în impresiile tipice pentru omul ignorant, asupra căruia regizorul aruncă luminozitatea reacţiilor ludice, nu privirea umilitoare aruncată asupra celor multumiţi cu viaţa într-un oraş lăsat în urmă de modernitatea pe care aceste personaje o regăsesc în orăşelele de pe coastă, unde femeile au haine îndrăzneţe, costume de baie la modă, ca semn al emancipării postbelice (acţiunea se petrece în anii ’50) şi cunosc mişcările cerute de ritmul rock’n’roll.

Există o spectaculozitate în simplitatea acestui film. Nu o poţi localiza cu precizie, dar o simţi plutind în peisajele plate, ce duc spre mare. Poţi bănui că este generată de întâlnirea unor tipologii diferite, ofertante pentru a resuscita un scenariu liniar, minimalist. Datorită unor dialoguri şi mimici amuzante, cinefilul poate călători înapoi în timp, spre acel debut spumos în cinematografia europeană modernă a temei legate de camaraderia masculină din orăşelele fără perspectivă, prin filmele regizate de Fellini (parada din prima scenă a filmului amintetşe de secvenţele reprezentând universul provincial fellinian). Şi în acest film, cu personaje mai puţin efervescente decât în universul fellinian, vei avea parte de acel umor întreţinut de ciocnirea unor tipologii diferite, gata oricând să-şi dea replica unul altuia: bătrânul orgolios, morocănosul amuzant, care îi enervează pe toţi, stârnind şi alte reacţii comice, pacifistul, împăcat în primul rând cu sine, prostănacul visător şi prietenos, dar agasant cu întrebările atunci când întâlneşte străini şi care se imaginează mergând la braţ alături de fata ispititoare dintr-un afiş tipic pentru anii ’50, văzut pe drum, cel îndrăgostit de mare, dar considerat un smintit atunci când se entuziasmează la vederea ei, şi acel străin cu aer de afemeiat uns cu toate alifiile, gata să contracareze întrebările indiscrete prin replici de o ironie sofisticată, calmă, livrată sub forma răspunsurilor evazive.

Guillermo Casanova aminteşte de nevoia omului de a se reîntoarce la impresiile asociate primei întâlniri cu marea, de parcă ar fi promisiunea unei regenerări sufleteşti. Filmul său poate fi considerat un elogiu adus fiinţei umane care vrea să împărtăşească impresiile senine alături de ceilalţi.


LYTE video

Pana si cainii – Trainspotting, varianta empatica

Adriana Gionea
-
1
Pana si cainii – Trainspotting, varianta empatica

Până şi câinii îţi arată cum ar fi Trainspotting dacă protagoniştii ar fi trezit mai multă compasiune în cititor. Dacă teribilismul trimis la înaintare de personaje ar fi fost înlocuit de o exasperare lentă precum o ploaie mocănească într-o periferie cu locuinţe sociale cenuşii. Dacă personajele cinice şi-ar fi arătat adevăratul chip, neacoperit de măştile bravării – acela de marginal fragil, care abia când îşi recunoaşte neputinţele fără menajamente începe să fie cu adevărat consistent din punct de vedere literar (şi mai ales uman).

Distins cu IMPAC Dublin Literary Award, romanul scris de Jon McGregor va fi o lectură apreciată doar de cei care nu învinovăţesc oamenii decăzuţi pentru starea degradantă în care ajung şi care găsesc un licăr de frumuseţe în priveliştea oferită de un trup măcinat de adicţii. Multe dintre scenele romanului amintesc de sensibilitatea scoasă la suprafaţă de fotografii care au imortalizat ultima rămăşiţă a frumuseţii care se încăpăţânează să rămână precum o scânteie de stranietate pe chipul dependenţilor ai căror ochi te ţintuiesc atunci cand te apropii prea mult şi îţi rămân în minte pentru a te bântui precum imaginea unei fiinţe dintr-o lume ireală pentru cei neobisnuiţi cu existenţa oamenilor din umbra societăţii, dar cu trecuturi grele, cât se poate de reale.

În prim-plan sunt aceiaşi consumatori de droguri care îţi arată partea dură şi sălbatică a societăţilor aşezate din Vest. Îi regăseşti în rândul aşa-zişilor boschetari, care îşi organizează teritoriul şi zilele în functie de timpul scurs între un sevraj şi altul, între procurarea dozelor salvatoare. Doar că în romanul scris de Jon McGregor, legătura emoţionala dintre cititor şi personaje nu este condiţionată de încercarea protagoniştilor de a se apropia de normalitate. În schimb, ajunge să crească pe măsură ce reacţia lor la mâinile întinse devine de neînţeles, până la ostilitate, sfidare sau mitomanie, iar autocompătimirea şi detaliile sordide se înteţesc, într-un realism atât de cenuşiu, încât nu mai lasă loc de salvare, ci doar de solidaritate în procurarea dozelor şi a evitării unor prădători. Şi, totuşi, realismul nu devine înfricoşător până la capăt. Există ceva în viziunea personajelor asupra lumii care lasă o rază de umanitate, de iubire faţă de aproape chiar şi atunci când prieteniile sunt menţinute atâta vreme cât există simbioza perfectă în obţinerea substanţelor, adesea prin mici infracţiuni. O amintire salvată din vârtejul minţilor rătăcite şi al confuziei alcoolice, o melodie, o frântură de frază amuzantă, o atingere delicată, fie ea şi una de căutare a venei rămase neînţepate în timpul unui consum în grup sau o promisiune de regăsire a fratelui pierdut după fuga din centrul de plasament.

Până şi câinii este o intersecţie a poveştilor de viaţă sfâşietoare, despre greşelile ce-i pândesc pe cei din familiile disfuncţionale, pe cei traumatizaţi de un abandon sau de război, şi cârora le poate fi uneori indicată o cale aparent uşoară, cu efect de analgezic. Este calea drogurilor, implicit a degradării ce duce, în situaţii extreme, spre condiţia de om al străzii. Depănarea trecuturilor zbuciumate ce nu conduc spre un viitor clar începe odată cu moartea lui Robert, bărbatul ce le oferise găzduire unor dependenţi de droguri. Acesta este găsit fără suflare în apartamentul său, chiar în perioada greu de suportat de către oamenii ce au pierdut inocenţa şi visurile: cea dintre Crăciun şi Anul Nou.

Actul de filantropie faţă de tovarăşii treziţi fără posibilitatea de a găsi un acoperiş deasupra capului după ce teama de semeni îi face să fugă cât mai departe de asistenţii sociali şi de centrele de zi ascunde povestea dramatică a lui Robert. Copleşit de hotărârea soţiei de a-l părăsi, luând-o şi pe fiica lor, Laura, el se împotmoleşte şi mai mult în dependenţa de alcool. Le permite consumatorilor având ştate vechi să rămână în casa lui atâta vreme cât îi fac rost de băutură. În schimb le mai oferă un spaţiu în care să îşi destăinuie un trecut pe care nu reuşesc să îl scoată la suprafaţă nici metodele terapiei de grup la care se văd obligaţi sa participe doar pentru a evita detenţia. Fac un cerc în jurul ustensilelor pentru smack (heroina), al cutiilor de bere şi al chiştoacelor găsite pe te miri unde. Totuşi, poveştile spuse de ei nu devin un şuvoi al scenelor domestice greu de suportat, prin care să îşi justifice actualele probleme. Detaliile triste doar se preling, voalat, prin suprapuneri de fragmente existenţiale şi prin aluzii, despre care nu mai şti dacă sunt minciunile folosite pentru a scoate un ban din cerşitul zilnic pentru hrana cu dozele de smack (drogul preferat) sau doar o parodie a şedinţelor de grup, în care personajele ajunse aproape de stadiul de homeless inventează poveşti sau păstrează doar amănuntele despre care ei cred că vor să audă asistenţii sociali pentru a-i lăsa din nou liberi, încât să revină printre tovarăşii lor, cazaţi în ruinele industriale.

Primele douăzeci de pagini sunt hotărâtoare pentru continuarea lecturii. Dacă treci de ele, ajungi să te ataşezi de acest roman trist până într-acolo încât nu îl mai laşi din mână, deşi ai parte de o atmosferă apăsătoare şi mohorâtă, în care griul devine sufocant, la fel şi poveştile de viaţă ale personajelor care şi-au pierdut atât de mult încrederea în societate, încât ajung să refuze până şi altruismul psihologilor, considerandu-l doar un simulacru de compasiune şi empatie. Jon McGregor are acea abilitate de a intra în lumea personajelor sale şi de a te face şi pe tine să îl urmezi, testându-ţi empatia şi compasiunea. Ştie să redea fidel modul în care vorbesc dependenţii marginalizaţi, dar le acoperă furia verbală şi delăsarea mizeră cu o pâclă de sensibilitate care amână ultimul stadiu al degradării, al apropierii de ireversibil.

Deşi poveştile de viaţă sunt relatate la persoana a III-a, McGregor creează perfect iluzia polifoniei, a suprapunerilor de voci gata să ţi se confeseze, singurele care mai pot salva o memorie înecată în amnezia celui îndepărtat de malul vieţii securizante spre o insulă a izolării, a umbrelor ascunse prin fabrici părăsite, pe sub poduri, prin maidane cu buruieni, acolo unde este livrată bila de smack. Pasajele cărţii seamănă cu o suprapunere de poveşti personale, dar învăluite în ceaţa răspândită peste memoria celui rătăcit, care nu îşi mai aminteşte copilăria, nici motivele ce l-au dus către tentaţiile fatidice, nici chipurile acelora care l-au abuzat, ci doar pe al celui gata să îi ofere plapuma efemeră a unei tovărăşii, câtă vreme cât se facea util în vânarea banilor pentru droguri şi băutură. Atât de veridic reuşeşte Jon McGregor să redea gândurile, răzvrătirea, dorinţa de a se face nevăzuţi a celor dornici să-şi savureze momentul de atenuare a durerii sufleteşti inventând o poartă de intrare în liniştea subţire dintr-o nouă venă descoperită, încât ai impresia că îi asculţi chiar în faţa ta. Nu le vezi chipurile, sunt doar nişte prezenţe fantomatice, dar înzestrate cu voci pregnante chiar şi atunci când trupul li se topeşte răpus de smack.

Poate îţi vine să îi blamezi atunci când îţi povestesc despre ocaziile irosite de a renunţa la dependenţe, de a lupta, de a profita de ajutorul oferit de o terapie de grup. Apoi le auzi poveştile despre frică, dezamăgire, neîncredere şi abandon, trântite de-a valma pe măsură ce se adună în jurul amintirilor avute în comun despre binefăcătorul de ocazie, Robert, a cărui moarte le-a adus la viaţă un trecut nebănuit de oamenii care îi judecă aspru. Le dai dreptate atunci când priveşti lumea prin ochii lor temători, neîncrezători în salvare, în propriile puteri, în acea normalitate a majorităţii, a rutinei reprezentate de un adăpost constant şi curat, de o apropiere umană care să nu pornească de la un pont legat de un nou loc pentru găsirea unui dealer sau a unui refugiu improvizat.

Jon McGregor ar fi putut să îşi plaseze personajele în decorul unor catacombe urbane fetide, întunecoase, dar a preferat să le lase acea iluzie a evadării percepute sub forma unei goane infinite, nebuneşti, prin oraş, între nişte ruine, unde se pot ascunde pentru a savura efectele drogului, şi un centru de zi. Autorul îţi permite să le descoperi poveştile retrospectiv, pe măsura ce îl vezi pe unul dintre protagonişti – Danny, prietenul Laurei – fiica lui Robert, bărbatul găsit mort în apartamentul său (la începutul romanului) – cum aleargă speriat după descoperirea cadavrului. Pe măsură ce toate gândurile despre ce este bine să facă, despre cum să anunţe poliţia, despre cum să o găsească pe Laura, de care s-a despărţit zgomotos, despre ce este corect, sau nu, în faţa morţii, despre viaţa irosită, despre amici de care îl leagă doar cârdăşia adicţiilor, ajungi să plonjezi cu adevărat în lumea personajelor, încât pari un explorator al unui grup străin, al unei umanităţi având alte reguli, şi totuşi, atât de apropiată de tine, omul normal, până să apară conştizarea apartenenţei la un mediu familial toxic. Îl vezi pe Danny alergând ca apucatul prin oraşul cu străzile pustii între Crăciun şi Anul Nou, atunci când până şi centrele de zi sunt închise. Periplul tău prin lumea personajelor nu presupune o avântare în canale, în subterane, ci o goană prin acest oraş pustiu, aşa cum numai acei marginali ajunşi într-un stadiu al despărţirii extreme de ceilalţi şi de ei înşişi îl pot cunoaşte.

Până şi cainii este un infern claustrant, dar unul al spaţiilor mult prea deschise, din care lipseşte coconul strângerilor călduroase, de mâini, de pături înfăşurate de acele prezenţe constante şi iubitoare. Gesturile de afecţiune sunt înlocuite de strângerile mâinilor învineţite, pentru a mai scoate la iveală o venă încă neirosită prin înţepături. Poveştile ţi se dezvăluie alert, dar mereu ambalate în detalii ambigue, şi într-o succesiune influenţată de ritmul memoriei involuntare a puştiului Danny, pe care îl priveşti pe geamul dubei în care legiştii poartă un corp găsit fără suflare, al unui dependent anonim, dar un sfânt al altor dependenţi, aflaţi în căutarea unui adăpost.

Acest roman le schimbă percepţia despre cei marginalizaţi până şi celor ispitiţi de tendinţa de a blama. Nu vor găsi personaje ale căror acţiuni să le facă simpatice în ochii cititorilor. Acestea îi păcălesc şi îi iau în râs pe cei dornici să-i ajute, caută orice prilej pentru a le fenta vigilenţa, doar, doar şi-or mai face rost de încă o doză şi se referă la aventura zilnică prin care fac rost de bani ca la un job căruia i se dăruiesc printr-un angajament deplin. Totuşi, în spatele răspunsurilor false, prin care, înainte să te mintă, se mint mai întâi pe ei, urmând acel joc al dependentului cu sine însuşi, găseşti unele aluzii la nişte poveşti mult prea reale pentru a nu îţi trezi compasiunea şi pentru a nu te face să îi mulţumeşti unui scriitor precum Jon McGregor că îţi arată o parte a vieţii nefiltrate, de un lirism aproape expresionist, ivit de sub resturile mizeriei răzuite de pe un trup înţepat până la refuz şi acoperit de mărturiile fizice ale rănilor psihice. După această călătorie prin lumea dependenţilor, în care fragilitatea, singurătatea, foamea de afecţiune şi coşmărescul se întrepătrund, nu îţi vine decât să pui în practică visul simplu, dar greu de realizat, al unui personaj care alege reabilitarea după multe ezitări: să te bucuri de o ceaşcă de ceai dimineaţa, cuibărit în aşternuturi curate.

Pana si cainii - copertaEditura Allfa, 2014

O fata ca tine – Lagarul supravegheat de cainele de paza al democratiei

Adriana Gionea
-
0
O fata ca tine – Lagarul supravegheat de cainele de paza al democratiei

O fată ca tine pare să le dea dreptate acelora care au ridicat în slăvi calităţile atribuite japonezilor, cum ar fi: răbdarea care îi ajută să îşi păstreze demnitatea chiar şi în cele mai grele condiţii, simţul onoarei, aplecarea spre latura estetică a existenţei, care îi face să-şi înfrumuseţeze chiar şi o temniţă, dar mai ales talentul de a rezista la graniţa dintre două civilizaţii, luând ce este mai bun din fiecare, oriunde s-ar duce. Maureen Lindley aminteşte de virtuţile japonezului loial societăţii occidentale, dar supus unui tratament inuman după atacul de la Pearl Harbour.

Povestea lui Satomi Baker, fiica unei japoneze şi a unui american stabilit într-un orăşel din California, le întăreşte convingerile unor cititori îndrăgostiţi de cultura japoneză şi care îi considera pe cei veniţi din ţara lui Kawabata mult mai civilizaţi decât occidentalii, chiar dacă Extremul Orient a fost considerat înapoiat de către vesticii sosiţi să-l colonizeze. În romanul scris de Maureen Lindley, japonezii sunt cei plecaţi să-şi facă un rost departe de ţară, în lumea occidentală. Cei mai mulţi şi-au format comunităţi pe coasta vestică a Statelor Unite, devenind cetăţeni americani cu drepturi depline şi mai ales foarte loiali ţării de adopţie, în ciuda unor priviri circumspecte aruncate de vecini. Acest lucru era subliniat şi într-un raport al agentului special Curtis Munson, dar care a fost ignorat imediat după bombardamentul de la Pearl Harbour, urmat de o psihoză colectivă ale cărei victime au fost japonezii din Statele Unite, aruncaţi în lagăre, sub guvernarea lui Franklin Roosevelt.

Cetăţenii americani având origini japoneze au fost învinuiţi de trădare şi de spionaj. Au devenit ţinta suspiciunii şi apoi a urii colective, spre stupefacţia lor. Deşi au făcut eforturi pentru a se adapta la regulile societăţii occidentale, devenind nişte vecini de încredere, îmbogăţind viaţa culturală şi ridicând nivelul de trai al orăşelelor în care s-au stabilit, au fost deportaţi în lagăre şi alungaţi în ropote de huiduieli. Nu au scăpat nici copiii, incluşi în rândul inamicilor Statelor Unite. Casele japonezilor deveniţi cetăţeni americani au fost confiscate, iar mulţi dintre ei au murit din cauza unor condiţii grele din lagărul de la Manzanar. Pentru ei, constituţia Statelor Unite, care apăra drepturile cetăţenilor, nu mai avea decât o valoare simbolică, deoarece realitatea le arătase cât de uşor pot fi încălcate drepturile fiinţei umane chiar de cei din Congres, pe care luciditatea îi cam ocolise în anii ’40, o decadă nefastă pentru întreaga omenire, se pare, din cauza unor decizii luate la nivel înalt, neasumate de cei veniţi la putere prin mecanisme democratice.

Romanul urmăreşte viaţa lui Satomi Baker, o eroină captivantă şi un amestec între forţa inerioară, seducţie, îndărătnicie şi farmecul unei adolescente rebele precoce, aflate cu mult înaintea epocii ei în ceea ce priveşte emanciparea feminină. Povestea ei poate avea un efect exploziv prin întrebările incomode apărute în mintea generaţiei de cititori tineri, care îşi vor da seama că nici măcar societăţile democratice occidentale nu au fost ocolite de tentaţia xenofobiei încurajate la nivel înalt prin decizii scandaloase, absurde şi, mai presus de toate, inumane. În contextul unui Brexit susţinut prin suspiciunea faţă de străini şi a unei campanii prezidenţiale din Statele Unite care dezleagă iar dulăii rasismului, O fată ca tine este o descoperire a unui trecut pe care vinovaţii l-ar dori uitat, dar pe care noi, ceilalţi, ar trebui să îl avem în memorie ori de câte ori ascensiunea la putere a unei forţe politice se bazează pe inducerea panicii în relaţia cu străinul, înfăţişat caricatural drept un duşman de temut, în timp ce absurdul este învelit în opinii argumentate prin informaţii false, prezentate drept reale.

foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Internment_of_Japanese_Americans /National Archives and Records Administration
foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Internment_of_Japanese_Americans /National Archives and Records Administration

Împletind abil o poveste captivantă şi detaliile istorice, Maureen Lindley te face să treci prin multe stări de-a lungul lecturii: compasiune, indignare, furie, revoltă, admiraţie, tristeţe, nerăbdare. Eşti consternat când nedreptatea ţi se dezvăluie după ce a luat deja o amploare nebănuită, halucinantă pentru societate ce se dorea a fi un model pentru alte ţări şi eşti cuprins de neputinţa de a interveni pentru a opri răul. Autoarea pleacă de la peripeţiile adolescentine îndrăzneţe (din timpuri mai paşnice) ale unei fete dintr-un orăşel californian pentru a-ţi arăta cum se pot imprima traumele colective în biografia fiecăruia. Protagonista ei, Satomi Baker, face parte din categoria eroinelor pe care le îndrăgeşti încă de la primele rânduri, apoi trăieşti alături de ele, vrei să le salvezi de parcă ai fi o soră sau un frate mai mare, le înţelegi problemele dacă ai fost un adolescent neînţeles, mereu criticat sau dacă te-ai aflat mereu între două lumi în anii primelor întrebări legate de identitate.

Satomi Baker este o adolescentă rebelă din Angelina, un orăşel californian fără prea multe lucruri angelice, în care elevii japonezi vor să se integreze, dar a căror atitudine de respect faţă de tradiţiile strămoşilor niponi îi transformă în ţinta dispreţului, a suspiciunii şi a glumelor făcute de cei numiţi bullies. Dar japonezii nu sunt singurii care îşi păstrează tradiţiile. Ceilalţi locuitori ţin şi ei la nişte tradiţii mai puţin plăcute, care spun că trebuie să îţi fie teamă de cei din alte rase. Păstrează aşadar teama unui anumit tip de occidental – cel ignorant, venit în contact direct cu alte culturi, pe care le priveşte din poziţia de superioritate.

Satomi contestă foarte devreme tradiţiile ambelor tabere. Nici urmă de loialitate faţă de părinţi şi de supunere în faţa unei prezenţe masculine, aşa cum face mama ei, o japoneză submisivă care îşi venerează soţul (fie el şi american), aşa cum au făcut strămoaşele ei din vechea Japonie. Satomi este o răvrătită şi nu are de gând să îşi înfrâneze curiozităţile sexuale după cum îi cere morala unui mic orăşel (se pare că japonezii şi americanii cădeau de acord când se raportau la reprezentarea sexualităţii feminine şi la portretul femeii virtuoase, bună pentru a deveni soţie, mereu supusă). Lui Satomi nu îi plac deloc aceste reguli. Se scaldă alături de cel mai popular băiat din liceu, se ţine la colţ cu tatăl autoritar şi ţâfnos, nu se împrieteneşte cu elevii japonezi, preferând compania unei americance get-beget, este încăpăţânată şi independentă – două calităţi rezervate în acele vremuri doar bărbaţilor – şi găseşte mereu o replică usturătoare precum anumite condimente dintr-un ţinut exotic atunci când este atacată verbal. Nu este reţinută, ci merge de parcă ar vrea să exprime ostentativ acea încredere în sine care sfidează modestia niponă afişată în public.

Copilăria şi adolescenţa întreruptă brusc de bombardamentul de la Pearl Harbour sunt acele episoade plasate la începutul romanului pentru a scoate şi mai bine la suprafaţă ravagiile unei izgoniri din paradis şi ale unei identităţi zdruncinate. Dar pe Satomi, anii petrecuţi în lagărul construit special pentru cetăţenii americani având şi origini japoneze o vor face să lupte şi mai îndârjit pentru dreptul ei de a fi liberă, în toate sensurile căpătate de acest cuvânt în conştiinţa unei femei moderne. Îşi va salva feminitatea de la asaltul prejudecăţilor şi al privirilor vulgare aruncate unei japoneze de care se ţin departe şi ai ei, şi vecinii americani ce i se adresează cu formula jignitoare o fată ca tine (adica de joasă speţă). Îşi va înţelege mult mai bine mama şi îşi va descoperi ea însăşi forţa instinctul matern când va lua sub aripa protectoare o fetiţă orfană ajunsă în lagăr. Îşi va explora feminitatea în raport cu tradiţiile japoneze atunci când se va îndrăgosti de Haru, un adolescent japonez din lagăr, care, deşi îşi strigă loialitatea faţă de Statele Unite, împărtaşea, la rândul său, convingerile străvechi ale orientalului cu privire la fetele ca Satomi, bune doar pentru a fi amante.

Între Satomi şi Haru vor exista nişte discuţii în contradictoriu despre ce înseamnă să fii american, despre datorie, despre moralitatea unei femei, despre ce îi este permis unei fete decente să facă în relaţia de cuplu, despre atracţie şi iubire, despre tabuuri. În spatele acestor discuţii la fel de aprise precum fiorii adolesceţei stă dorinţa lui Satomi de a prelua initiaţiva în primele explorări erotice, spre nedumerirea lui Haru, prins între curiozitatea faţă de o japoneză care nu se supune regulilor şi devotamentul faţă de un cod moral personal, care nu îi dă voie să încerce experienţe incandescente decât în compania americancelor, deoarece nu are vreo datorie impusă de tradiţie ce presupune angajamentul pe termen lung, cerut de familiile lor.

Prin povestea unui personaj feminin al cărui farmec trece dincolo de paginile unei cărţi, Maureen Lindley captează momentele foarte grele din istoria comunităţii japoneze din Statele Unite. Reuşeşte să redea amestecul, aproape ireal pentru un vestic, între demnitate şi fragilitate, între graţie şi revoltă, între neputinţă şi anduranţă, care îi fascinează pe occidentali când ajung să citească poveşti cu protagoniste nipone. Documentarea şi studiile din domeniul psihologiei au ajutat-o să creeze un personaj feminin credibil datorită modului în care a descris conflictele interioare ale lui Satomi şi dorinţa ei de a se adapta la modelul femeii americane tipice atunci când a întâlnit ceea ce părea a fi bărbatul ideal, după ce a ieşit din lagăr. Pendularea între libertatea individuală şi regulile unei societăţi încă nepregătite pentru idealurile unei femei emancipate continuă o poveste de viaţă pe care autoarea nu o vrea pierdută în lagărul de la Manzanar.

foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Internment_of_Japanese_Americans /National Archives and Records Administration
foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Internment_of_Japanese_Americans /National Archives and Records Administration

O fată ca tine poate fi o poartă de acces într-un episod mai puţin cunoscut din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales datorită unei scriituri care îmbină observaţiile psihologice accesibile, stilul unei povestitoare ce ar putea scrie un scenariu hollywoodian demn de un Oscar şi ritmul alert prin care sunt aduse laolaltă speranţa, lupta pentru supravieţuire, descoperirea feminităţii şi refuzul de a ceda în faţa condiţiilor inumane. O fată ca tine este un roman care poate reprezenta începutul unui lung şir de întrebări despre natura umană şi despre cum vor putea fi împedicate, de acum înainte, manifestările xenofobe care folosesc temerile majorităţii din momentele de criză pentru a justifica nişte abuzuri făcute de Stat, ce nu au de fapt nici o justificare.

O fata ca tine - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

Adriana Gionea
-
0
Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

Lui Don Octavio îi este ruşine să le spună celor din jur că nu ştie să citească. Atât de ruşine îi este, încât preferă să ia în spinare masa pe care doctorul i-a mâzgălit reţeta, după ce şi-a dat seama că şi-a uitat carnetul în cabinet, şi să parcurgă drumul ce duce de la coliba lui spre farmacie. Aici o va întâlni, la un moment dat, pe femeia care îi va schimba viaţa, îl va alfabetiza şi îl va face să vadă altfel lumea.

Analfabetismul nu îi stânjeneşte lui Octavio infima existenţă uitată de lume într-o aşezare din împrejurimile Caracasului. Asta până în ziua în care numele ţării lui se contopeşte cu numele unei artiste ce se încăpăţânează să-l alfabetizeze. O cheamă Venezuela, suferă de insomnie şi de mania colecţionarului de pietre cu inscripţii precolumbiene. Atrăgătoare, francă, stranie şi rafinată, ea îl învaţă să-şi scrie numele pentru prima oară. Primeşte, apoi, drept răsplată de la elevul cu trup de luptător exotic şi agilitate de felină răbdătoare, un alfabet al dorinţei trezite din nou la viaţă, dar şi exemplificarea prin trecerea de la teorie la acţiune a conjugării verbului a fura. Un obiect valoros din casa ei este râvnit de banda hoţilor de care Octavio nu este străin. Nici locul unde se adăposteşte banda răufăcătorilor nu este ales întâmplător. Nu este o magherniţă de pe o stradă rău famată. În dulcele stil sud-american, hoţii s-au aciuat într-un loc straniu: o biserică părăsită a cărei legendă a transformat alungarea ciumei într-un episod demn de intervenţia fabulatorie a realismului magic.

Personne n’apprend a dire qu’il ne sait ni lire ni ecrire. Cela ne s’apprend pas. Cela se tient dans une profondeur qui n’a pas de structure, pas de jour. C’este une religion qui n’exige pas d’aveu.

Inclus pe lista nominalizărilor pentru Premiul Goncourt acordat de liceeni, romanul Le voyage d’Octavio este povestea unui debut promiţător şi a intimităţii literare cu limba franceză a unui scriitor avand origini sud-americane. Fiul unui scriitor chilian şi al unei mame din Venezuela ce activează în diplomaţie, Miguel Bennefoy cutreieră lumea şi aduce în literatura franceză contemporană fecunditatea imaginarului de pe continentul lui Marquez şi abundenţa parabolei despre umanitate spusă în limba realismului magic.

Istoria de viaţă a personajului său, un venezuelean care învaţă să citească abia la vârsta la care alţii serbează nunta de argint cu voluptatea cuvântului scris, nu este o poveste despre întunericul ignoranţei, ci despre noaptea misterioasă a interiorităţii umane, a reîntoarcerii spre sine. Deprinderea scrisului şi a cititului nu fac decât să arunce un fascicul de lumină spre o lume a interiorităţii ce trasnformă realitatea brutală în acele închipuiri simple precum nişte picturi naive, dar pline de culoare şi de tâlcuri. Analfebetismului lui Don Octavio nu are nimic din ignoranţa care naşte monştri, dar are multe detalii uimitoare scoase la suprafaţă din muţenia care promite o expediţie plină de revelaţii într-o întunecime din care te aştepţi să apară o lume neştiută, ce ţi se dezvăluie prin gesturi şi priviri ce amână explozia imediată a semnificaţiilor, a cuvintelor lămuritoare.

Don Octavio tace mult, precum statuia unui idol exotic având un trunchi puternic, o privire pătrunzătoare, care atrage prin mister, dar te ţine la distanţă prin atitudinea evitantă ce poate fi luată drept semnul unei sălbăticii de neînvins, al unei şiretenii înnăscute sau a unei traume ce duce la furia înăbuşită. Deşi analfabetismul îndelungat i-a limitat universul, l-a împiedicat să folosească nişte cuvinte sofisticate pentru a denumi toată varietatea lumii, a trăirilor afective, şi l-a condamnat la o viaţă de marginal, Octavio se fereşte de capcanele mizeriei umane, chiar şi atunci când se apropie de banda unor hoţi specializaţi în obiecte de artă cu valoare arheologică.

Din momentul în care este dat în vileag chiar de femeia devenită singura lui iubire şi legătura cu lumea scrisului, viaţa lui se transformă într-o călătorie prin sălbăticia Venezuelei, prin satele izolate, înconjurate de vegetaţia lacomă şi prin mahalalele oraşelor, transformate în şantiere cu trupuri înfometate şi multe suflete deznădăjuduite. Lucrează ca salahor, se luptă cu apele învolburate pentru a trece oameni dintr-o parte în alta, impresionează prin răbdarea şi talentul de a cârpi acele construcţii rudimentare din zonele mai puţin umblate. Alături de el descoperi o lume pestriţă, unde tristeţea şi obiceiurile umane ce par bizare sau fiinţele înapoiate capătă farmecul unor legende rare. Părăsind-o pe Venezuela, femeie iubită, regăseşte Venezuela, ţara mereu surprinzătoare, plină de poveşti excentrice şi, în acelaşi timp, cât se poate de fireşti pentru cine a trăit în acel univers al fabulosului care a devenit adevăratul alfabet al imaginarului deposedat de cuvântul scris, de semnificaţii complicate şi de mărturii care se pierd în efortul de a găsi cele mai frumoase cuvinte.

Te va impresiona talentul scriitorului Miguel Bonnefoy de a încerca să transpună plastic o lume lipsită de cuvântul scris, pe care o leagă de arhaismul spiritului sud-american, hrănit cu poveştile şi legendele care iau cu asalt istoria oficială de parcă ar fi nişte plante sălbatice dornice să acapareze ruinele unui palat abandonat. Există o legătură impregnată de un ezoterism magic-realist între Venezuela sălbatică a satelor arhaice, a unor arbori vechi de când lumea, deveniţi un alter-ego vegetal, şi rătăcirile lui Octavio. În locul cuvintelor, scenele simple spun cât o mie de fraze, dar lasă loc şi unei tăceri ce sporeşte frumuseţea alegorică a romanului ce te face să uiţi că îl citeşti în limba franceză, amintindu-ţi mai mult de stilul unui sud-american.

Călătoria lui Octavio este iniţiatică, dar sensurile încap în imagini atât de simple, încât par nişte sculpturi sau desene rudimentare pe care le găseşti în colibele băştinaşilor dornici să îţi vândă nişte suveniruri autentice. În periplul său circular, nu numai Octavio se regăseşte pe sine. Miguel Bonnefoy te face sa te întrebi dacă  nu cumva întreaga lume a venezuelenilor moderni îşi recuperează un erou al unui spaţiu fecund ce promite mereu noi surse de inspiraţie. În acest spaţiu este lumea unor oameni care, deşi nu stăpânesc arta cuvântului şlefuit, pot îmbogăţi o naraţiune, asigurând un succes literar greu de uitat în lumea civilizată. Şi tot aici este lumea în care sălbăticia nu înseamnă bezna violentă, ci întunericul primodial din care se nasc poveştile, precum un început gata să erupă în mii de plăsmuiri.

Octavio face parte din categoria personajelor simple, având o biografie deloc ieşită din comun, şi tocmai aceasta şi marea provocare pentru un scriitor debutant. Nimic nu pare mai greu decât scoaterea la suprafaţă în mod autentic (dar fără a invoca trăsăturile celui neajutorat) a lumii interioare apartinând omului privat multă vreme de beneficiile alfabetizării. Bonnefoy descrie lumea lui Octavio printr-o profunzime sofisticată, dar în cuvinte simple care, paradoxal, evită simplismul. Personajul său capătă acea demnitate pe care o regăseşti mai ales la eroii de la începuturile timpurilor, chiar dacă sunt foarte puţini cei care pot depune mărturie în favoarea mareţiei sale.

Ar fi putut să şi-l imagineze pe Octavio înfruntând jungla unei periferii feroce, a unei favele sau a unor interlopi, dar Bonnefoy alege simplitatea din aşezările venezuelene pitoreşti, în care Octavio descoperă iubirea pentru aproape şi compasiunea, descrise fără solemnitate, ci în surdina taciturnului evitant precum o fiinţă precaută, restrasă în sine şi neobişnuită cu agitaţia marilor oraşe. Nici măcar tâlcurile din povestea lui alegorică nu sunt expuse în metafore devoalate spectaculos. Farmecul poveştii este păstrat metafore deloc pretenţioase, în vizualul unei picturi naive ce le dă şi mai multă substanţă picarescului şi alegoriei care pleacă de la istoria unui om obişnuit pentru a dezvălui inima unui continent, zvâcnirile fecunde ale unei memorii colective uitate la periferia lumii civilizate hrănite cu mărturiile transformate în cronici validate de cuvântul scris.

Le voyage de Octavio este povestea unei lumi care pulsează de întâmplări devenite mituri şi de legende care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu experienţele reale. Aproape că nu există repere temporale în acest roman, iar dacă le găseşti în prima pagină, stilul scriiturii apropiate de clasicii modernităţii sud-americane îţi dă imediat de înţeles că nu au decât rolul de a te deruta, de a te afunda şi mai mult în hăţişurile umanităţii ieşite din timp, dar care îţi poate povesti despre începuturile timpurilor.

Le voyage d'Octavio - copertaEditura Payot & Rivages, 2016

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Adriana Gionea
-
0
Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Dacă lecturile din timpul vacanţei includ şi explorările privind relaţia dintre artă, feminitate şi erotism atunci Amintirea dragostei este o carte memorabilă. Povestea unei pictoriţe nonconformiste în cel mai libertin sens al cuvântului se desfăşoară intens pe fundalul unui oraş care îşi trăieşte din plin anii nebuni şi climaxul descătuşării creative fără precedent şi fără pudoare şi când vine vorba de acele reprezentări vizuale ale imaginaţiei, şi când vine vorba de abandonarea în lăcaşurile clandestine ale plăcerii înfierate. Romanul te trimite direct în Parisul anilor ’20 (cu o mică escală prin stabilimentele mai puţin respectabile din New York). Regăseşti un Paris în care avangarda şi eliberarea femeii de sub constrângerile burgheze se întâlneau, iar artiştii când blamaţi, când ridicaţi în slăvi din Montparnasse deveneau nişte obiective turistice la fel de des frecventate pe cât erau galeriile, muzeele şi bordelurile celebre.

Jim Fergus readuce în prim-plan acel Paris de care aflăm doar din cărţile marilor libertini şi de care nu ne mai săturăm, chiar dacă nu l-am cunoscut niciodată. Este acel Paris în care se trăia deşănţat, dar cu stil şi multă inspiraţie artistică. Un Paris unde fiecare dorea cu orice preţ să uite de rănile Primului Război Mondial proclamând supremaţia plăcerilor fără limite şi a dinamitării oricăror legi vechi în artă, în moravuri şi în vestimentaţia feminină. Este acelaşi Paris ce l-a hipnotizat până şi pe neruşinatul neruşinaţilor, Henry Miller, care la începutul romanului Quiet Days in Clichy îţi dă de înţeles că în ciuda vastei experienţe hedoniste, priveliştea oferită de cartierele de pe malul stâng al Senei îl face să se simtă precum un baieţandru uimit de primele dansatoare de cabaret întâlnite. Şi nu întâmplător amintesc de primele impresii ale unui american la Paris. În acest roman, o pictoriţă din anii ’20 este readusă la viaţă de amintirile găsite la ferma unui cowboy pierdut cândva prin Montparnasse după ce a fost declarat un erou în timpul Primului Război Mondial.

La baza romanului stau trei poveşti de iubire declanşate brusc, aşa cum o cere şi hazardul senzual ce pluteşte în aerul Parisului, dar transformate apoi într-o concluzie cât se poate de adâncă despre acea relaţie amoroasă care poate schimba total credinţele despre lume, viaţă, evoluţie, umanitate şi fericire, avute până atunci. Amintirea dragostei începe de la un tablou intitulat Orgie, găsit de partenera scriitorului într-un anticariat din Nisa. Aflată în faza terminală a unei boli necruţătoare, ea văzut, în ceea ce alţii ar fi găsit o imagine scandaloasă, o mare poftă de viaţă exprimată prin frenezia culorilor de pictoriţa care avea numai optsprezece ani când l-a realizat. Pentru că e atâta bucurie şi tinereţe în denesul ăsta, şi e plin de vibraţia şi surpriza tinereţii, avea să-şi justifice îndrăgostirea la prima vedere de tabloul ce o făcuse celebră pe Chrysis Jungbluth, o pictoriţă care, alături de Tamara de Lempicka poate reprezenta varianta feminină a Parisului nebun, aşa cum este descris în romanul Ultimul nud dedicat unei alte artiste curajoase dar mai cunoscute decât protagonista din Amintirea dragostei.

Vreau să şterg stigmatul pornografiei din noţiunea de orgie. Vreau să fie o experienţă senzuală, erotică şi distractivă, în acelaşi timp. Şi mai vreau să vină oameni de naţionalităţi şi rase diferite (…) Bineînţeles, vom avea nevoie de mâncare, şampanie şi vin. Şi muzică, vreau râsete şi muzică în tabloul meu, aşa cum vreau dragoste şi dorinţă…şi poate puţin mister (…) Vezi tu, îmi doresc ca acest tablou să reprezinte cartierul aşa cum este, să fie un fel de metaforă a acestor vremuri în Montparnasse (sunt cuvintele personajului Chrysis). 

pictura: Orgie de Chrysis Jungbluth credit: www.tombeeduciel.com
pictura: Orgie de Chrysis Jungbluth credit: www.tombeeduciel.com

Seducţia întreţinută de un tablou descoperit întâmplător se preface în dorinţa posesiunii unei opere de artă şi aduce laolaltă celelalte două poveşti de iubire ce stau la baza romanului: dintre autor şi partenera lui, căreia îi satisface acest ultim capriciu estetic, şi povestea de iubire dintre o pictoriţă rebelă şi un puşti maturizat în Franţa, crescut la o fermă din Colorado în spiritul victoriilor la rodeo şi la box. I se spunea Bogey şi avea să capete o faimă de cowboy aprig cu suflet romantic şi maniere de gentleman chiar şi în stabilimentul cu vânzătoare de plăceri, pe care le apăra de marinarii puşi pe scandal pentru a strânge suma necesară călătoriei dincolo de Atlantic. Din adolescenţă, Bogey dorea cu ardoare să ajungă în Franţa pentru a-şi căuta originile europene şi pentru a lupta împotriva barbarilor ce ameninţau o ţară despre care nu ştia mare lucru dar de care se simţea legat sufleteşte datorită unor străbunici născuţi cândva în patria lui Voltaire. Aici, după îndelungi peripeţii alături de cel mai bun prieten al său, armăsarul Crazy Horse, reuşeşte să se înroleaze, devine erou, boxează şi eşuează, din cauza rănilor de pe front, într-un bordel faimos printre artişti. În timp ce servea clienţii cu băuturi fine şi le păzea pe fetele vulnerabile de turiştii beţi, care nu cunoşteau manierele pariziene, o întâlnea pe artista care avea să devină marea lui dragoste şi ghidul spre feminitatea sofisticată. Era vorba despre pictoriţa Chrysis Jungbluth, care venea pentru a se bucura de vânzătoarele de plăceri ce îi serveau drept modele pentru tablourile sale.

pictura: Chrysis; credit: Jungbluthwww.artdecoceramicglasslight.com
pictura: Chrysis; credit: Jungbluthwww.artdecoceramicglasslight.com

Romanul lui Jim Fergus este şi un omagiu adus feminităţii eliberate, care îşi exprimă idealul emancipării prin artă, iar personajul său, nimeni altul decât o pictoriţă uitată odată ce s-a stabilit alături de soţul său în Martinica după terminarea celui De-al Doilea Război Mondial, are toate calităţile unui simbol al feminităţii descătuşate. Curajoasă pentru epoca ei, Gabrielle Odile Rosalie Jungbluth uită de regulile morale impuse unei fete provenite dintr-o familie respectabilă, în care tatăl cu vocaţie de peisagist amator are o strălucită carieră militară şi o reputaţie patriarhală de apărat. Învăţată să picteze de către tatăl său, se înscrie la o şcoală independentă din Montparnasse, deschisă doar pentru fete, deoarece acestora nu li se îngăduia să ia parte la cursurile de pictură alături de bărbaţi, şi nici să vadă un nud masculin pentru a învăţa proporţiile corpului uman în timp ce pictau. Abia când se aventurează prin acel Montparnasse al orelor târzii, Gabrielle îşi descoperă sexualitatea prin artă, spiritul rebel şi dorinţa de a cunoaşte lumea dincolo de vălul moralei rigide, ajunse o barieră pentru o pictoriţă ce ar vrea să le calce pe urme avangardiştilor, nu convenţionalilor de la Salonul Oficial.

Gabrielle îşi convinge tatăl să-i închirieze un atelier, apoi reuşeşte să fenteze vigilenţa parentală şi începe să frecventeze localurile din Montparnasse, cartierul artiştilor, pentru a trăi tot ce îi era interzis unei domnişoare de familie bună. Devine amanta unui poet cu origini exotice şi se aventurează în cafenelele şi în bordelurile frecventate de artişti pentru a picta viaţa frenetică, dezinhibată, nefiltrată. Pentru Gabrielle, aflată în faţa primelor tentative de a-şi crea propriul stil în pictură, erotismul face parte dintr-o lume pentru care există doar legile unui echilibru estetic, nicidecum cele prin care este înfierată plăcerea. Iar suprema declaraţie de independenţă (şi de frondă) este adoptarea numelui de Chrysis, al unei curtezane din cel mai scandalos roman erotic francez în acea perioadă (vândut în secret), intitulat Afrodita, în care Pierre Louys îşi imaginase povestea de iubire dintre o mare curtezană şi un sculptor, pe fundalul decadenţei cu fast din Antichitate.

foto credit: passage1.eklablog.com
foto credit: passage1.eklablog.com

În această etapă de eliberare sexuală a vieţii ei şi de maximă inspiraţie o întâlneşte cowboyul Bogey din Colorado. Acesta îi va sta alături în seara organizării marii petreceri erotice, în care prietenii ei, poeţi, cocote, pictori şi cântăreţi de jazz din Antile îi servesc, prin abandonul hedonist, drept modele pentru faimosul şi controversatul tablou intitulat Orgie, prin care a debutat cu succes la Salonul Independent. Deşi este plin de amănunte cât se poate de picante legate de libertinajul fără limite din Parisul abundenţei senzualiste, al pictorilor moderni, al poeţilor suprarealişti şi al femeilor care doreau să împace moda îndrăzneaţă lansată de curtezanele faimoase cu educaţia rafinată, acest roman evită vulgaritatea, iar scena orgiei pictate de Chrysis nu are nimic din explicitul cu tentă pornografică.

Lui Jim Fergus i-a păsat mai mult de idealurile artistice din spatele unui tablou scandalos. Pentru această pictoriţă îndrăgostită de un cowboy, petrecerile deocheate erau ceea ce aveau să fie anumite substanţe pentru damnaţii poeţi şi muzicieni postbelici: promisiunea unei descătuşări senzoriale transformate în acea transă creatoare prin care formele, culorile şi ideile despre tabloul perfect se transformă într-o experienţă voluptuoasă plenară, ingnorând graniţa dintre senzualitate, interdicţie, tabu, raţiune şi abandon când vine vorba de artă. Personajele din acest roman sunt departe de a consuma plăceri doar pentru a sfida limitele. Asemenea vechilor greci, ele căutau binefacerile riturilor orgiastice găsite de omul modern în anumite localuri din marile oraşe pentru a se abandona şi a regăsi beţia simţurilor fără oprelişti impuse de vinovăţie, critici moraliste şi înfierarea a tot ceea ce ţine de trup. În Parisul anilor ‘20, dezordinea amoroasă era un semn al democraţiei erotice. Aducea laolaltă, noaptea, oameni din categorii sociale şi rase care se ignorau reciproc ziua. Jazz-ul era un preludiu al experienţelor sexuale clandestine, matroanele se lăudau cu apariţia marilor poeţi şi pictori în stabilimentele lor, sperând să fie pomenite alături de patronii protectori ai artelor, iar în bordeluri orchestra cânta faimoasa compoziţie a lui Cole Porter – Let’s Misbehave.

pictura: Bal Tabarin de Chrysis Jungbluth; credit: www.papillongallery.com
pictura: Bal Tabarin de Chrysis Jungbluth; credit: www.papillongallery.com

Un cowboy din America provincială şi încă destul de puritană este iniţiat de o pariziană rebelă având un apetit senzual şi artistic de nestăvilit. Ar părea descrierea pe scurt a unei poveşti de iubire cu acel iz senzaţionalist dat de întâlnirea unor personaje venite din lumi total opuse, iar idealismul salvării unei experienţe erotice blamate de la vulgaritate prin artă ar părea la fel de naivă precum un film pentru adulţi adaptat la nevoile unei femei romantice. Ai spune că este plină de artificial şi deloc realistă tendinţa lui Jim Fergus de a-i lua apărarea protagonistei prin redarea unor idealuri estetice din spatele curiozităţii sexuale puse de habotnici pe seama unei nimfomane sau de a descrie un bordel în care matroana dorea să fie luată drept o persoană stilată preferând să întreţină apetitul clienţilor din salonul de aşteptare prin ritmuri de jazz şi picturi inspirate din frescele potrivite mai degrabă unei vile din Pompeii. Totuşi, modul prin care a conturat atât biografiile personajelor sale, înainte de a le face să se întâlnească, dar şi atmosfera epocii, oferă detalii care justifică deciziile personajelor, ce par neverosimile când au o tentă sentimentală, şi fac mai credibile anumite detalii senzaţionaliste, desprinse mai degrabă dintr-un scenariu hollywoodian. Şi mai are un merit Jim Fergus. Acela de a surprinde momentul în care pictoriţa debutantă începe să descopere Montparnasse astfel încât să ai iluzia  însoţirii ei, bucurându-te de aglomerarea cosmopolită, încât ai impresia că la fiecare colţ de stradă vei da peste un suprarealist şi un dadaist veniţi din colţuri diferite ale lumii, purtând o discuţie pătimaşă despre artă.

Amintirea dragostei este un roman despre un tablou scandalos pentru epoca lui, scris într-un stil scandalos de candid pentru vremurile noastre şi, în acelaşi timp, mărturisind cu o francheţe necenzurată fascinaţia pentru ceea ce alţii ar blama violent. Un roman al unei lumi pierdute, dar care a schimbat pentru totdeauna canoanele artei şi modul în care este receptată legătura dintre erotism şi reprezentările Frumosului. Reprezentarea unui clopot de sticlă sub care se adăposteau şi trepidau căutând salvarea fostele victime ale unui război monstruos. Toţi găseau în zgomotul decadenţei adăpostul pentru sentimentele adânci, pe care nu doreau să le piardă odată scoase din tăcere. La rândul lor, cei doi protagonişti se abandonează pentru a găsi. Se îmbată cu plăceri pentru a descoperi adevărul în artă. Consumă efemerul pentru a păstra, în cele din urmă, acea creaţie, fie pictură sau poezie avangardistă, care să capteze visurile şi lumea lor când petrecerea se va termina.

Amintirea dragostei - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Citeşte şi Ultimul nud – Muzele se îmbracă de la Chanel

Pădurea nopţii – Un roman interbelic diferit

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, între extaz, patimă şi damnare

Ultimul nud – Muzele se imbraca de la Chanel

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

O fecioara nesabuita – Un roman al adolescentelor profunde si nelinistite

Adriana Gionea
-
0
O fecioara nesabuita – Un roman al adolescentelor profunde si nelinistite

O fecioară nesăbuită are forţa unui jurnal scris de o adolescentă care pune întrebări profunde, se analizează exacerbat şi captează lumea printr-un filtru al umorului ce oscilează între compasiune şi o satiră nemiloasă. Totodată, îşi menţine tonul discret al unui roman despre care încă mai poţi spune ca nu a fost descoperit de toată lumea, asemenea unei bijuterii apreciate doar de cunoscători, provocându-ţi emoţia savurării unei cărţi inedite, care te aştepta doar pe tine.

Ida Simons te invită la intimitatea confesiunii dintre cititor şi autor, deveniţi asemenea unor suflete care pot comunica dincolo de timp, cultură sau spaţiu. Îi vei aprecia romanul emblematic dacă ai avut o adolescenţă încărcată de momente introspective, culminate de multe ori cu schiţarea unui portret caricatural prin care luai în derâdere ipocrizia adulţilor şi discrepanţa dintre lecţiile de morală şi comportament. Deşi a fost scris în 1959 şi vorbeşte despre lumea unei adolescente din perioada interbelică, O fecioară nesăbuită este un roman mereu actual. Problemele şi observaţiile când melancolice precum sunetele unui pian, când usturătoare ale personajului central se regăsesc în fiecare generaţie de adolecente neînţelese, înzestrate cu simţul observaţiei care transformă neîmplinirea într-o scriitură matură, bogată în asocieri de imagini şi comparaţii pline de originalitate.

Gittel, protagonista romanului, este prinsă între lumea comunităţii evreieşti şi cultura unei Europe descoperite într-un moment ostil pentru ai săi. În loc să se lase ruptă în două, să îşi fabrice mai multe identităţi, preferă să fie receptivă şi mai ales foarte sinceră cu sine. Această receptivitate îi ascute simţul observaţiei şi îi întăreşte rezilienţa. Dar cel mai mult o ajută să capteze diferenţele culturale, apoi să transforme teama de nou a rudelor tradiţionaliste, sfidarea celor devenite oile negre, chibzuinţa exagerată a unora şi comportamentul scandalos al altora într-o galerie de scene efervescente, în care satira absoarbe tensiunea ce ar fi putut fi interiorizată de protagonistă într-un mod autodistructiv.

Aşa cum se întâmplă în cazul multor copii treziţi în faţa unor părinţi care apelează ei înşişi la reacţii infantile când toate discuţiile conflictuale devin tensionate, protagonista învaţă cum să întoarcă pe toate părţile contradicţiile fiinţei umane, să nu aibă certitudini, ci doar observaţii nerostite, lipsite de răspunsuri. Şi mai învaţă ceva: să nu-i scape nici o trăsătură expresivă a celor din jur şi să perfecţioneze mecanismul de a extrage avantaje din conflictele pe care nu le poate evita, şi pe care doar copiii şi adolescenţii crescuţi de nişte părinţi care se ciondănesc încontinuu le pot înţelege dincolo de absurd.

Gittel descoperă o rutină a reacţiilor ce-i urmează unei dispute parentale mai aprise. Când rutina coagulează hazardul reacţiilor vulcanice în ritualul previzibil îndeplinit de mama care îşi ia fiica de mânuţă şi o cară din şase în şase luni la casa bunicilor din Anvers, Gittel ştie că se va putea bucura de timpul petrecut alături de Lucie, o tânără emancipată, dar considerată o fată bătrână. În casa noii sale prietene, Gittel poate exersa la pianul de lux şi este învăţată de tatăl lui Lucie cum să privească un tablou şi cum să transforme în comedie întâmplările ruşinoase din familia ei zguduită de infidelităţi, certuri, săgeţi otrăvite aruncate la mesele festive la care fiecare dorea să gasească un personaj mai ridicol decât el însuşi. Dar apariţia lui Gabriel, cel care devine ghidul ei în descoperirea orasului Anvers, precum şi angajatul promiţător al familiei lui Lucie, va zgudui pentru totdeauna încrederea lui Gittel în rezistenta unei prietenii feminine.

Deşi problemele personajului său pot fi considerate deja tipice pentru majoritatea adolescentelor, turnura lor nu este previzibilă deoarece lipsesc majoritatea clişeelor literare despre efectele nefaste ale singurătăţii la vârsta primelor confirmari oferite de grup sau despre tulburarile celei incapabile să îşi găsească locul în lumea familiei ei şi dezamăgite de cea considerată, la un moment dat, cea mai bună prietenă. Nici emancipata Lucie nu face parte din rândul acelor sofisticate ce îşi copleşesc prietenele mai puţin sigure pe ele, pe care ţin morţiş să le eclipseze, apoi să le ignore când nu le mai aduc acel capital de popularitate dorit, şi nici Gittel nu are nişte reacţii predictibile, clarificatoare, preferând să îşi înece amarul în descoperirea unei noi lumi atunci când familia se mută în Berlinul fastului cosmopolit. Aici tatăl ei se avânta în speculaţii financiare, în era marii prăbuşiri de pe Wall Street şi tot în acest oraş cunoaşte o profesoară de pian capricioasă, posedând mândria unei dive uitate, ajunse o maestră exigentă, dar şi fascinantă în ochii elevei.

Povestea lui Gittel nu are notele sumbre ale tragismului, chiar dacă ea se simte trădată de cea mai bună prietenă într-un context în care întreaga ei familie s-a simţit abadonată pe măsură ce falimentul şi criza socială se uneau. Gravitatea este disipată în cuvinte simple, care, în loc să apese greu, devin line precum nişte concluzii amare dizolvate în reverii. Personajul Idei Simons are sensibilitatea lipsită de sentimentalismul flamboaiant, de aceea concluziile amare şi toate scenele tensionate dintre părinţii lui Gittel, dintre generaţiile adunate sub acoperisul unei familii extinse au o profunzime dublată de prospeţimea naturaleţii. Dramatismul nu are un ton afectat. Revolta este deposedată de masca unei fabulaţii vindicative şi capătă fluiditatea spontana a unei destăinuiri scrise, prin care o adolescentă îşi varsă năduful, dar o face după ce şi-a schiţat deja în minte comedia umană jucată de cei pe care îi considera mai mult sau mai puţin ridicoli.

Umorul moştenit din tradiţia acelor artişti evrei care le-au supravieţuit vremurilor ostile, acceptarea slăbiciunilor umane, observaţia nemiloasă a celei însetate de afecţiune, prinse în conflictul unor părinţi care se jucau de-a şoarecele şi pisica, sensibilitatea unei viitoare pianiste, anumite pasaje în care ficţiunea şi autobiografía se întrepătrund şi iniţierile pline de revelaţii demne de un bildungsroman seducător atunci când adolescenţa este povestită de o voce feminină au amestecat lentoarea introspecţiei uşor triste cu portretele pictate de o ironie zgomotoasă. În cartea Idei Simons hohotele dau buzna pe neaşteptate. Personajele râd şi se dedau autoironiei în momentele stânjenitoare care pe alţii i-ar fi făcut să îşi îngroape capul în pământ precum struţul. Momentele solemne, în care tradiţiile evreieşti sunt la mare cinste vor fi, totodată, condimentate imediat cu poveşti amuzante ,dar care evită stridenţa băşcăliei mai ales atunci când nu le permit personajelor să fie ţepene şi tâfnoase precum nişte habotnici.

Ce te uimeşte la romanul Idei Simons este modul în care stilul sofisticat se ascunde în simplitatea ce permit o lectură fără contorsiuni psihologice copleşitoare, deşi dramele sunt cât se poate de grave. Ai impresia că ai în faţă un roman valoros, dar fără a simţi efortul şi calculele narative ale unei autoare ce vrea să fie apreciată, care vrea să-şi salveze lumea de la uitare (deşi reuşeşte să redea tot acel pitoresc plin de tâlcuri din lumea evreiască aflată între modern şi tradiţional). Consistenţa portretelor şi a scenelor familiale prin care descoperi obiceiurile evreilor din Europa de parcă ai privi scenele vii din picturile flamanzilor, explicate de blândeţea satirică demnă de paradoxul cehovian, este acel element aproape insesizabil de care se foloseşte Ida Simons pentru a lega într-o naraţiune coerentă poveştile mai multor generaţii, fără a tulbura ritmul spontan al destăinuirii ce aminteşte de stilul unui jurnal. Citind O fecioară nesăbuită şi alte date referitoare la biografia Idei Simons te întrebi dacă nu cumva acest roman-cult al adolescenţei la feminin exprimă ceea ce şi-ar fi dorit Anne Frank atunci când a început să scrie despre firescul trăirilor contradictorii şi copleşitor de revelatoare, ce nu ocolesc umanitatea nici în momentele influenţate de evenimentele deloc fireşti.

O fecioara nesabuita - copertaEditura Polirom, 2016

Apa vie. Ora stelei – Brazilia feminitatii suprarealiste

Adriana Gionea
-
0
Apa vie. Ora stelei – Brazilia feminitatii suprarealiste

Clarice Lispector nu are nimic uşor de înţeles în scriitura ei. Dar tocmai de aceea este irezistibilă, precum un tablou abstract care te atrage în mrejele misterului îmbrăcat în feminitatea arhetipală.

La o primă citire, găseşti în cărţile reprezentative ale scriitoarei tonul unei confesiuni ce poate fi luată drept jurnalul insolit al unui artist plastic scindat între abstract şi nevoia de a-şi transforma viziunile inaccesibile în imagini mai uşor de înţeles pentru cei dornici de a-i cunoaşte lumea interioară. Această scindare devine obsesia care animă tensiunea şi modifică permanent relaţia dintre conştiinţă şi lumea exterioară, a sensurilor deconspirate în imagini cu semnificaţii palpabile. Închipuirile protagoniştilor înşiră compulsiv obiectele realităţii într-o succesiune de metamorfoze hipnotice, oscilând între beatitudinea împăcării cu sine şi spaimele ancestrale care prefac abisul psihologic în metafore imposibil de tradus raţional. Deşi introspecţiile halucinante ale personajelor sale sunt cât se poate de normale pentru iubitorii experimentelor suprarealiste, alţi cititori se întreabă dacă nu cumva se află în faţa unei incantaţii poetice sau a unui delir mistico-senzual, după ce i-au mai citit şi romanele Aproape de inima vijelioasă a lumii şi Patimile după G.H.

Pe cât de aberant li se pare stilul său celor străini de metaforele opace transpuse vizual şi de proza avangardistă bazată pe dizolvarea naraţiunii în simboluri criptice, pe atât de voluptuos devine atunci când paginile ei sunt receptate de cei seduşi de ambiguitate şi de alegoriile unei lumi interioare din care sensurile clare par să fi fost expulzate. Cele două piese de colecţie pentru iubitorii avangardei sud-americane – Apa vie şi Ora stelei– reflectă cele doua faţete ale unei scriitoare misterioase. Dacă Apa vie nu îi sperie deloc pe cei familiarizaţi cu proza introspectivă a lui Clarice Lispector, în care graniţa dintre inspiraţia artistică transpusă vizual, poezie şi nebunie este doar o convenţie inventată de profani, Ora stelei suprinde mai degrabă prin ceea ce pare a fi o concesie (firavă, ce-i drept) făcută scriiturii convenţionale bazate pe un stil mai accesibil şi mai apropiat de naraţiunea modernistă acaparată de minimalism şi fragmentar.

Cei care s-au bucurat de traducerile în limba română a scrierilor emblematice pentru stilul lui Clarice Lispector vor găsi în Apa vie o continuare a zbaterilor creative şi a călătoriei halucinante începute de personajul feminin din Patimile după G.H. Aceeaşi voce feminină pare să-şi exteriorizeze introspecţiile într-un discurs halucinant adresat unui destinatar necunoscut, doar că în locul unei sculptoriţe găseşti o protagonistă captivată de limbajul picturii şi de importanţa muzicii în transmiterea emoţiilor amestecate, ce nu pot fi traduse prin cuvântul rostit. Acest destinatar necunoscut ajunge să fie, alături de cititor, un spectator al unei mărturii transformate într-un performance în care imaginile-metaforă, trecerea de la simbolurile abstracte la coagularea vizuală a simbolurilor opace şi improvizaţiile cu trimitere la muzica jazz, la cosmogonii reinventate şi la un misticism pictural se prefac într-o ademenire senzuală şi inaccesibilă, în acelaşi timp.

Vei aprecia lirismul saturat de metafore din Apa vie dacă îţi plac spectacolele ce amestecă artele vizuale şi dansul contemporan într-o reprezentaţie ce nu îţi permite o decriptare a trăirilor inspirate, ci doar o plonjare fără teamă într-o experienţă stranie. Îţi permite o abandonare în lumea contorsiunilor afective mărturisite halucinant, nicidecum o clarificare a ceea ce a vrut să spună artistul. Îţi poţi imagina magia vizuală şi a mişcărilor corporale, declanşată dacă aceste pagini ar cădea în mâinile unui coregraf sau ale unui pictor. Ar putea ieşi un one woman show care să includă pictura şi un melanj sălbatic de stiluri muzicale, în care imaginarul dezlănţuit de protagonista lui Clarice Lispector amestecă senzualitatea, confesiunea, senzaţiile ce ademenesc memoria involuntară, simbolismul mistic, trimiterile spre începuturile vieţii prin tablouri suprarealiste ale grotelor, ale mineralelor şi ale vietăţilor preistorice. Apa vie îţi va face poftă de o reprezentaţie în care un artist complex reuşeşte trecerea de la sunet la culoare, de la disoluţia concretului prin abstractizare la revenirea în lumea vizualului prin readucerea enigmaticului în zona clarităţii, fără a-l simplifica până la capăt.

Dacă Apa vie ţi se pare greu de citit, s-ar putea să găseşti un stil mai apropiat de naraţiunea accesibilă în Ora stelei. Considerată o excepţie în opera lui Clarice Lispector, Ora stelei este o punte între această scriitoare şi publicul nefamiliarizat cu stilul său care zăvorăşte introspecţia într-un cocon de suprarealism opac. Deşi are la bază tot o poveste neobişnuită, Ora stelei permite o apropiere de publicul larg prin acceptarea unor convenţii narative, încât ai impresia că a permis descoperirea unor fante prin care pătrunde lumina clarificărilor în lumea enigmatică a scriitoarei braziliene.

Ora stelei este o poveste despre un scriitor sărac, dornic de a lăsa o urmă a existenţei sale. Va începe să creeze povestea unei fete şi mai sărace decât el. O fată greu de înţeles în simplitatea extremă a ei. O fată pe care lipsurile o fac să perceapă lumea într-un mod bizar, pe care unii îl văd prostesc, rezultatul unei educaţii precare având urmări nefaste asupra gândirii, în timp ce alţii i-ar trasforma impresiile, reacţiile şi percepţiile într-un film de artă neconvenţional, demn de a primi un mare trofeu la festivalurile europene. În timp ce vocea scriitorului care îi derulează povestea se angajează într-un monolog despre stilurile narative, despre cum se construieşte o povestire accesibilă publicului, despre legile şi regulile scriiturii, evoluţia personajului feminin – Macabea – începe să capete uşor, uşor, contur, până îi asaltează acestuia toate gândurile. El va oscila între dispreţ, respingere, ironie şi compasiunea faţă de personajul său, o fată din sertao (un ţinut secetos, extrem de sărac, din nord-estul Braziliei, asemănător savanei).

Orfană, crescută de o mătuşă habotnică, protagonista Macabea ajunge într-un mare oraş brazilian, unde este sedusă de un marginal având şiretenia şi lipsa de scrupule a unui delincvent cu ambiţii de înavuţire prin parvenire. Dar, fiind vorba despre o scriitoare pentru care nu există clişee, fragila Macabea nu cunoaşte parcursul sordid al unei naive pervertite de marele oraş în numele iubirii oarbe pentru un gangster mărunt. Ignoranţa şi mizeria în care trăieşte, ce o fac să pară, la început, inocenta coruptă şi fără de scăpare în marele oraş, desprinsă dintr-un film neorealist cu inserţii avangardiste, capătă până la urmă nişte interpretări nebănuite. Scenele cotidiene din mahalaua situată aproape de port, întâlnirile cu amorezul ce pare mai degrabă un viitor interlop al favelelor şi momentele solitare din apartamentul sărăcăcios, în care este înghesuită alături de alte colege având slujbe mărunte, nu sunt acoperite în aceste pagini de nuanţele sumbre ale disperării.

Povestea Macabeei are poezie, candoare şi acea stranietate care poate alunga ispita unei expuneri stridente a suferinţei. Deşi este demnă de un roman realist al marilor oraşe, Macabea devine, în viziunea lui Clarice Lispector şi în imaginaţia personajului masculin care o descrie, o eroină potrivită mai degrabă unui roman cu tentă suprarealistă. Gândirea simplă, ignoranţa care, în loc să o umilească fără drept de apel, îi oferă unicitate şi acea notă de mister specifică unui personaj straniu, reacţiile şi replicile în discordanţă cu gravitatea dramei o fac să pară căzută din lună şi îi oferă lui Clarice Lispector prilejul de a deschide o fereastră spre frumuseţea nelumească exact acolo unde alţii ar vedea numai mizeria expusă mereu prin imagini de un realism coroziv, greu de îndurat.

Ora stelei este povestea ieşită din comun a unei anonime pierdute la marginea societăţii şi a unui autor ce îi scrie povestea, sperând să respecte normele unei naraţiuni accesibile, dar care se trezeşte captivul propriului personaj. Mai este şi o poveste despre cum scriitorul ajunge să fie subjugat de personajul său feminin, despre cum se răzbună pe acesta încercând să-şi exorcizeze neputinţele plăsmuind o altă fiinţă umană. Citind Ora stelei, descoperi o avangardistă care poate stăpâni carnalitatea naraţiunii fără a ceda în totalitate convenţionalului, pe care îl duce în derizoriu prin vocea personajului care inventează povestea celei numite Macabea.

Apa vie. Ora stelei - copertaEditura Univers, 2016

Recenzie de BD. Abația – Clone, profeții și nave intergalactice

Dana Nicolae
-
0
Recenzie de BD. Abația – Clone, profeții și nave intergalactice

Dacă sunteți împătimiți ai BD-urilor autohtone, vă recomandăm Abația care ne introduce într-o lume din viitor în care religiozitatea și mesianismul merg mână în mână cu tehnologia intergalactică.

Povestea se țese în jurul unei Abații cu privilegii vechi care îi garantează autonomia față de conducerea imperiului. Călugării ei trăiesc pe o planetă proprie după regulile Sfântului Augustin, în frunte cu conducătorul acestora, Abatele Radoslav.

Pe cât de austeră pare inițial această construcție cu aspect de fortăreață, pe atât de tehnologic avansată descoperim că este de fapt, cu flote de nave, capsule de conservare și protecție și, pe deasupra, numai ea deține cunoștințele necesare clonării oamenilor în contextul în care o lege universală nu îngăduie oamenilor să muncească (clonele nu sunt tocmai oameni în teorie, deci pot fi puse la muncă). Acest fapt din urmă, le dă dreptul totodată exclusiv de a însămânța planete și cultiva cereale și nu numai de pe ele cu ajutorul clonelor, pentru uzul imperiului.

Nu, nu e Star Wars. Atacul Clonelor. E Abatia.
Nu, nu e Star Wars. Atacul Clonelor. E Abatia.

Chiar și așa, lucrurile nu sunt tocmai simple, căci acele clone trebuie să evolueze într-o anumită fază a dezvoltării lor pentru a munci și acest lucru se obține prin controlul minții uneia dintre ele, în general numit Stin sau Ustin, ce primește mesaje de la un călugăr de pe o navă din spațiu care îi spune cum să îi ghideze pe ceilalți în evoluția lor. Spre exemplu, îi arată cum să treacă de la faza de dormit în jurul focului, la faza în care construiesc case.

Din acest motiv, abația este considerată o amenințare la adresa împăratului care trebuie înlăturată. În acest sens, împăratul îl trimite pe un Quint de-al său ca ucenic în Abație invocând prevederile unei înțelegeri vechi pentru a o spiona și a-i descoperii secretele.

Flirt ciudat intre clone...
Flirt ciudat intre clone…

Între planurile împăratului de a sabota puterea și influența abației, atacurilor barbarilor de pe planeta pe care aceasta se află, clonele cu calități mesianice și abatele care vede semnele împlinirii unei profeții antice, revista e o lectură antrenantă care creează dependența.

Iată o descriere a câtorva dintre personajele din Abația:

  • Abatele Radoslav – Liderul abației care vede interpretează evenimentele recente ca fiind împlinirea unei profeții și care are un companion de cameră pe nume Aloim, care aduce suspect de mult cu figura lui Iisus. Poate e doar o coincidență…
  • Quinții – sunt un fel de supersoldați imperiali cu puteri mentale care au un fel de armă luminoasă integrată în încheieturile de la mână cu care lovesc, decapitează și în general, fac multe ravagii. În Abația, Quint-ul care ne atrage atenția este Rimio de Vassur, trimis de împărat să afle secretele abației.
  • Împăratul – Pe numele său, Bela, este un personaj excentric, care dorește dominația absolută asupra tuturor planetelor, dar mai cu seamă asupra Abației.
  • Clonele – trăiesc pe planetele agricole și evoluează controlat până la faza de însămânțare a planetelor. Controlul lor se realizează prin alegerea unui lider carismatic (Stin, Ustin – variații ale numelui Augustin), marionetă a călugărilor care îi duce în următoarele faze de evoluție și îi convinge să muncească din greu pentru a hrăni imperiul. Ele nu știu absolut nimic despre nivelul la care a ajuns tehnologia sau despre imperiu.
  • Mariile – sunt două clone ale aceleiași femei. Una este virtuoasă, pe când cealaltă e lascivă și seducătoare. Cele două sunt ochii și urechile abatelui pe holurile abației și în satul de clone de pe planeta acesteia. Abatele Radoslav le consideră candidate pentru a le înmâna conducerea abației.

BD-ul Abația a debutat în 2015 și se bazează pe trilogia Abația de Dan Doboș. Momentan revista a luat o pauză după 4 numere lansate, dar între timp, dacă v-am făcut curioși, mergeți și citiți și romanul.

Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

Adriana Gionea
-
0
Un pedigri – Amintirile unui scriitor al Parisului

Vei avea impresia că trăieşti mitul eternei reîntoarceri în varianta pariziană dacă vei începe să citeşti Un pedigree. Fiecare pagină îţi creează iluzia unei existenţe precum un labirint circular, dorinic să te readucă pe aceleaşi străzi şi în preajma aceloraşi tipologii umane. În acest labirint vei găsi un Paris al paradisului pierdut, dar şi al şarlatanilor fugari, după ce te-ai lăsat sedus de lumea personajelor misterioase având identităţi volatile din romanele Accident nocturne, La ronde de nuit, Un cirque passe, Flori de ruină sau Ca să nu te pierzi în cartier.

Multe dintre amintirile persistente în memoria lui Modiano şi evocate în cartea Un pedigree se regăsesc şi în romanele sale. Imaginile fotografice ale unui Paris nocturn, al umbrelor vaporoase, al nopţilor înţesate de întâlniri clandestine în baruri frecventate de marginali, unde se aud poveşti cu nobili decăzuţi sau impostori ce mişunau în perioada Ocupaţiei, vin dintr-o copilărie marcată de prezenţe trecătoare ce fugeau de propriul trecut. Lor li se adaugă un ataşament perturbat de absenţa mamei şi de plecările frecvente ale unui tată aparent indiferent, cu o biografie apăsătoare. Din copilăria plină de umbre volatile şi de personaje ascunse în faţa unor identităţi reinventate mereu, Patrick Modiano trece brusc într-o adolescenţă a lecturilor interzise, a fugilor de la internat şi a căutărilor în care încep să fie devoalate uşor, uşor, secretele unui tată nevoit să fenteze prigoana hitleristă camuflându-se printre cei îmbogăţiţi peste noapte de pe urma afacerilor cu obiecte furate în timpul Ocupaţiei şi vândute pe piaţa neagră.

Fiul unui evreu aventurier, urmaş al unui negustor de perle care a părăsit Imperiul Otoman pentru America de Sud, nevoit să reziste într-un Paris întunecat, şi al unei flamande boeme din Anvers, pe care dorinţa de a deveni actriţă a purtat-o în Parisul Ocupaţiei unde a beneficiat de protecţia unor soldaţi germani sau a unor bărbaţi ce se considerau aristocraţi, Modiano ajunge să-şi suprapună existenţa, aşa cum este povestită în această carte, peste biografia personajelor sale. Citind Un pedigree, începi să înţelegi de unde vine acea obsesie pentru nişte personaje care trăiesc în trecut şi, în acelaşi timp încearcă să fugă de el. De unde îşi adună sursele de inspiraţie şi cum de reuşeşte să redea acea imagine a unui Paris himeric, dătător de fiori, dar şi de nostalgii, suspendat într-o bulă atemporală sau cufundat în atmosfera senzual-tenebroasă din fotografiile lui Brassai.

Toate acele femei ispititoare, ascunse în spatele unor identităţi false, toţi acei şarlatani în a căror lume subterană se amestecau atât plebeii de la periferie, cât şi nobilii ameninţaţi de faliment şi toate acele povesti spuse la persoana I de un protagonist a cărui memorie plutea între umbrele unei copilării marcate de prezenţa difuză a unei mame cu veleităţile unei demi-mondene ce dorea să treacă drept artistă şi de un tată urmărit de acuzaţiile de trădare moştenite din anii ’40 se regăsesc în aceste amintiri. Totuşi, Modiano i-a evocat fără patos, autocompătimire sau reproşuri. Francheţea lui nu are tonul deconspirării vindicative a unui copil abandonat de mamă şi uitat în dormitoarele unor internate de către un tată dornic să-i facă pe plac noii partenere ce-i dorea fiul cât mai departe. Face apel la autoirnonia senină şi la comparaţiile amuzante penru a pomeni sentimentul de inadecvare şi ruşinea de nu fi avut o viaţă obişnuită sau pentru a relata statutul şi rolul incert al tatălui său în afacerile dubioase înflorite în Parisul invadat de armata germană. Face referiri curajoase, directe, la câteva episoade din trecutul părinţilor, ce ar fi putut naşte suspiciuni urmate de acuzaţiile adresate celor bănuiţi de colaboraţionism. Pentru el, această carte a fost, după cum avea să declare, un prilej pentru a încheia socotelile cu trecutul ce nu-i mai aparţinea.

Copilăria şi adolescenţa lui Modiano pot fi considerate primele surse de inspiraţie. Abandonul, însingurarea şi absenţa sprijinului parental au avut un revers ofertant: apariţia unor fugari cu alură şarmantă, ce aveau să fie transformaţi mai târziu în personaje ce stârneau interesul, ascunse în spatele unor măşti clandestine, pline de secrete, cu aer de gangsteri elegenaţi şi dovezi neaşteptate de compasiune şi de generozitate. Dar poate singura moştenire demnă de a fi luată în calcul, lăsată unui viitor scriitor de nişte părinţi indiferenţi la nevoia sa de ataşament din copilărie, este o imagine a vieţii debarasate de tendinţa de a include oamenii în categorii morale din care nu mai pot ieşi prin reabilitare. Oamenii din jurul său nu erau nici buni, nici răi, ci doar fragili şi gata să fugă în primul rând de ei înşişi, înainte de a cădea pe mâna anchetatorilor. Nu merită pedepse, ci dreptul la evocare prin vizitarea memoriei. Nu sunt striviţi de sentinţe morale, ci sunt priviţi de un martor mai degrabă curios, având nişte aspiraţii de scriitor şi o mare nevoie de a fi protejat. Modiano va căuta numele false, poreclele şi chipurile acestora nu pentru a-i da în vileag, ci pentru a deveni artistul propriei memorii şi a unui Paris dispărut, în care partenera lui Boris Vian îi arăta cum se dansează, iar Queneau îi împărtăşea plăcerea plimbărilor solitare, pe cheiurile unui oraş cu multe breşe în timp, unde se puteau strecura cei bântuiţi de greşelile din trecut.

Un pedigri - copertaEditura Rao, 2015 (traducere)

Citind amintirile lui Modiano, regăseşti acelaşi talent de a capta dramele unor personaje abandonate în copilărie fără a chema în ajutor elementele unui realism copleşitor, ale unei mărturii dezolante. L-ai putea numi pe Modiano fotograful unei solitudini ce pluteşte la graniţa dintre umbrele din fotografia lui Brassai şi luminozitatea Parisului boem din imaginile captate de Bresson. Nu este o solitudine însoţită de strigătele înăbuşite ale disperării, ci seamănă mai mult cu lejeritatea unei plimbări duminicale pe străzile unui Paris amorţit sub arşiţa verii, un Paris aproape părăsit, în care unele cafenele, bulevarde, străzi periferice sau grădini devin un echivalent vizual, în descătuşarea memoriei involuntare, a madlenei lui Proust.

Parmi les points de repere de ma vie, les etes compterons toujours, bien qu’ils finissent par se confondre, a cause de leur midi eternel.

Acest Paris fluid al primelor încercări literare, pătruns de liniştea trândavă a după-amiezilor de vară, transformă solitudinea într-o voluptate stranie a rememorarii unor poveşti amoroase. Este un culuar de trecere spre altă epocă, unde încep să se evapore frontierele dintre memorie şi experienţele senzoriale care ancorează personajele în prezentul tradus prin clipa de faţă. Trecutul se apropie derutant de prezent, încât protagoniştii au impresia că pot revedea scene din adolescenţă, regăsindu-i neschimbaţi pe aceia care le-au marcat existenţa, deşi au trecut câteva decenii de atunci.

 

Un pedigree - coperta GallimardEditura Gallimard, 2014

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026