Ridicat în slăvi de critici şi devenit propunerea Germaniei pentru Oscar, filmul Toni Erdmann, regizat de Maren Ade, ar putea fi dat ca exemplu de comedie din noul val de filme despre corporatişti, un segment insuficient reprezentat în cinematografia românească. Pentru a ne oglindi realist existenţa epuiza(n)tă şi din perspectiva ludic-absurdă care scoate din amorţirea depresivă cadrele minimaliste a fost nevoie să importăm o regizoare germană, ce-i drept ajutată de Ada Solomon (co-producătoarea filmului) să înţeleagă realitatea clasei de mijloc autohtonă, claustrată în multinaţionalele ivite printre fabricile ceauşiste, momită de oprtunităţile din birourile cocoţate în zgârie-nori, dusă cu zăhărelul de promisiuea avansării pe scara ierarhică, apoi târâtă la un party într-un club de fiţe pentru a-i distra pe şefii trimişi de la sediul central din Europa occidentală.
Personajul principal este un extraterestru în această lume, un antidot viu împotriva rutinei şi derulării vieţii după ceasul unor proceduri. El ştie una şi bună: trebuie să verifice dacă fiica lui, Ines Conradi (Sandra Huller), este fericită. Dar întrebarea legitimă a unui tată grijuliu privind acest aspect al vieţii umane tinde să fie ignorată dacă nu vine din partea unui guru al discursurilor motivaţionale sau ale unui life coach înarmat întoteauna cu nişte cărţi de vizită convingătoare. Şi cum să fie luat în serios acest tată cu aspiraţii mărunte precum bucuria clipei de către fiica uitându-se mereu în jos, adică în ecranul telefonului, dependentă de targeturi, deadlinurile ce o transformă într-un mort viu şi având un iubit din categoria aspirantului la funcţii înalte ziua, dar afişând noaptea gesturile ţopârlanilor cu purtări de gigolo infantil care se urcă pe mesele din cluburi, de parcă ar fi un fante al liceului la balul bobocilor? Păi un astfel de tată nu poate fi luat în serios, de accea apelează la măşti, replici şi jonglerii verbale cu mesaj profund.
Acest părinte nonconformist, interpretat de Peter Simonischek are atât de mult umor, candoare şi replici ingenioase dublate de un comportament imprevizibil, încât uiţi când au trecut cele aproape trei ore din care fiecare minut devine promisiunea unei noi situaţii care face sala să tresalte în hohote de râs. Încă de la primele secunde îţi dă de înţeles că vei avea parte de un film în care momentele comice vor mocni în detalii cu efect exploziv greu de anticipat şi vor fi asemenea unor piese de dominou inflamabile, care să aprindă o satiră tipică despre viaţa femeii obsedate de carieră. Tema filmului nu este nouă în cinematografia occidentală, dar, prin interpretările impecabile ale actorilor, satira va încuraja o desfăşurare plină de originalitate, sarcasm inteligent, decizii halucinante şi compasiunea gata să înlocuiască spre final nemiloasa critică acidă.
Primii care vor înţelege satira vor fi tot corporatiştii cu ştate vechi în câmpul muncii. Ei vor râde probabil cel mai tare, chiar dacă se vor trezi în faţa unui ecran pe care vor fi proiectate aceleaşi clădiri de sticlă în care şi-au mutat existenţa cu multe ore suplimentare neplătite. O vor invidia pe Ines, o specialistă ce a fost trimisă în România pentru a oferi consultanţă într-o problemă complicată legată de outsourcing, disponibilizări şi alte nimicuri incomode pe care managementul nu şi le asumă şi pe care le pun în cârca profesioniştilor zeloşi ca ea. Dar sursa invidiei nu este statutul ei privilegiat, care îi permite accesul direct la managerii de top, nici contactele stabilite în timpul recepţiilor oferite de ambasade. Nu funcţia ei şi-o vor dori spectatorii, ci pe tatăl nonconformist.
Acolo unde ea vede un teribilist gata să o facă de râs, ajuns la vârsta pensionării, care încă se mai ţine de şotii precum un adolescent rebel şi care pare un clovn la seratele simandicoase la care aceasta vrea să le intre managerilor pe sub piele, tu vei vedea, în schimb, o bomboană de tată. Se interesează de fericirea copilei sale, indiferent de vârstă, vrea să o scoată din spirala autodistrugerii şi a urii de sine care ameninţă să înghită viaţa femeii carieriste într-o lume a misoginilor. Îi aduce nişte covrigei abia scoşi din cuptor pentru a-i îndulci mahmureala. O leagă cu nişte cătuşe pentru a-şi exprima dezaprobarea după ce o descoperă prizând cocaină alături de alţi colegi. Petrece noaptea într-un club de fiţe alături de gaşca ei, deghizat într-un business man ce se pretinde a fi amic la cataramă cu Ion Ţiriac sau ambasadorul Germaniei, pentru a-i impresiona prietenii snobi, şi primeşte cu zâmbetul pe buze jignirile fiicei referitoare la lipsa lui de ambiţie, la modul în care el îşi bate joc de valorile omului nou, pentru care doar ascensiunea profesională este cu adevărat importantă.
Povestea îmbină două teme actuale: alienarea omului dependent de carieră şi încercarea tatălui de a-şi salva fiica de la nefericire. În cazul acestei poveşti, încercările tatălui necesită multă ingeniozitate, deoarece el şi fiica lui sunt fiinţe cu valori diametral opuse. Ea îşi exibă seriozitatea, el dezacordul total în faţa regulilor sobre ale adulţilor la costum. Ea se ia mereu în serios, râde mai mult în timpul liber şi îşi exersează mişcările corporale pentru a evita nişte mesaje nonverbale ce pot sabota prezentarea unor grafice. El îi pregăteşte farse curierului şi pune în scenă, alături de copiii de la şcoală, o mică reprezentaţie muzicală cum n-a văzut în viaţa lui un profesor invitat la petrecerea care marchează retragerea din activitate odată cu pensionarea. Dar adevărata desfăşurare a comicului începe în momentul în care tatăl îmbrăcat precum un pensionar occidental din clasa modestă se deghizează într-un bărbat curtenitor, la patru ace, un pic ridicol ce-i drept, dar suficient de credibil încât să le dea impresia prietenelor lui Ingrid că este un om cu dare de mână din high class după ce le invită să bea şampania scumpă achitată de el.
Deghizarea tatălui trece prin metamorfoze ajunse la graniţa ilarului cu absurdul. Se crede bogatul misterios şi puţin excentric pe nume Toni Erdmann, care face glume despre Ţiriac şi despre sine. Pretinde că este un faimos consultant al bogaţilor, când se vede nevoit să intre în clădirea de birouri, sau un expert în afaceri care trebuie să o însoţească pe Ingrid la întâlnirile cu managerii autohtoni ce nu primesc ideile acesteia cu zâmbetul pe buze (Alexandru Papadopol şi Vlad Ivanov îşi intră foarte bine în rolurile şefilor autohtoni, ce vor să se impună în faţa străinei din Vest). În final, prin boacănele şi farsele care se ţin lanţ, Toni Erdmann ajunge să transforme apogeul momentelor comice într-un spectacol care zguduie sala de râs, apelând la o mască balcanică extravagantă (care poate marca un episod memorabil din istoria cinematografiei) şi prezentându-se în ţinuta halucinantă chiar la petrecerea dată de fiica lui pentru a contribui la coeziunea echipei care nu o înghite. Ideea fiicei privind noua temă a petrecerii din arsenalul unui team building, venită spontan într-un moment al exasperării, va fi un delir în faţa şefului şi a colegilor, dar va duce la un spectacol de originalitate prin devierea satirei spre un ludic aproape suprarealist în ochii spectatorilor hrăniţi cu prea multe clişee în filmele cu priză la public, în care apare tema relaţiei conflictuale dintre tată şi fiică.
Vei aprecia în acest film gestionarea momentelor care o apropie pe fată de tată, evitând momentele de un lirism patetic şi lacrimogen în favoarea unei autoironii prin care protagonista adoptă până la urmă şi umorul patern, din cauza căruia se simţea la început stânjenită (scena în care tatăl autointitulat ambasadorul Germaniai cântă la pianul dintr-un apartament interbelic în timp ce ea o imită pe Whitney Houston dozează foarte bine sensibilitatea, neputinţa, tristeţea şi comicul).
Filmul Toni Erdmann mai are o calitate. Aceea de a transforma într-un periplu măgulitor la adresa noastră, ca popor, anumite scene criticate de opozanţii noului val românesc din cauza decorului trist specific unei ţări sărace plină de extreme, a cadrelor lungi şi a cromaticii dintr-un film tern. Poate nu dau bine în ochii vesticului imaginile în care maşina unui manager trece pe lângă satele de la ieşirea din Bucureşti, în care sărăcia izbeşte, sau cadrul în care Ingrid, nemţoaica venită să pună lucrurile la punct, priveşte de la ultimul etaj al clădirii de birouri direct în curtea unei familii amărâte, ce pare desprinsă dintr-un furnicar mizer al unei mahalale din lumea a treia. Dar toate aceste imagini care descriu contrastele de neîmpăcat din societatea românească sunt privite de un protagonist indulgent cu slăbiciunile celor din jur. Iar prin ochii lui Toni Erdmann apărem aşa cum ne place să ne considerăm: plini de ospitalitate chiar şi atunci când nu prea mai avem ce pune pe masă, cu voie bună, păstrători ai tradiţiilor de negăsit în altă parte şi cosmopoliţi atunci când prindem din mers, nevoiţi fiind să ardem etape, să recuperăm decenii de capitalism şi să citim printre rânduri pentru a înţelege cum stă treaba cu afacerile şi standardele ălora din străinatate, veniţi să ne împuie capul cu know-how-ul lor, dornici să muncim pe brânci, în colţul ăsta de Europă hrănită de outsourcing–ul inventat pentru ţările cu poligloţi adaptabili pe bani puţini. Iar această imagine autentică, deloc umilitoare, a României cameleonice şi mereu surprinzătoare, îţi lasă impresia că a existat o comunicare excelentă între echipa din Germania şi cea autohtonă. Regăseşti atât problemele vesticului, cât şi pe cele ale vecinului său exotic din Est, autentic prezentate şi parcă un pic mai suportabile.
LYTE video
