Dacă vreţi să vedeţi filmul Inimi cicatrizate, nu ignoraţi sfatul desuet de a citi mai întâi cartea. Veţi descoperi un roman unic în peisajul avangardei interbelice autohtone şi vă veţi bucura de reinterpretarea insolită propusă de Radu Jude, în care trimiterile la sursa literară sunt frecvente. Datorită stilului său, Max Blecher poate sta oricând alături de marii autori ai prozei introspetive, romanul său putând fi considerat un reper al modernităţii şi în zilele noastre.
Inimi cicatrizate a reprezentat o adâncire a romanului psihologic interbelic în experienţa subiectivă confesivă, subţiind graniţa dintre ficţiune şi autobiografie, în contextul împărtăşirii existenţialiste a unei experienţe aflate sub semnul degradării fizice. Personajul romanului, Emanuel, considerat un alter ego al lui Blecher, se trezeşte în faţa unui diagnostic înfiorător pentru vârsta elanului vital şi a confirmării virile. Trupul său este asaltat de morbul lui Pott, iar una dintre vertebre a fost deja atacată şi arată precum un dinte cariat. Internat asemenea lui Blecher într-un sanatoriu de pe malul mării, unde medicii le promit o şedere suportabilă şi vindecarea celor afectaţi de tuberculoza osoasă, Emanuel ajunge să cunoască modificările produse de eros când credea că doar boala mai poate provoca nişte schimbări iremediabile, şi reuşeşte să simtă intens într-un corp încremenit în ghipsul ce face minuni pentru oasele pacienţilor.
Dacă te sperie posibilitatea de a citi un roman despre un personaj abia ieşit din adolescenţă, care în loc să se înfrupte fără temeri din cei mai frumoşi ani ajunge captiv în propria boală, ei bine, vei avea o surpriză. Viziunea lui Blecher asupra suferinţei umane ia forma unui vizual suprarealist, în care pulsează o mare poftă de viaţă, la fel de puternică precum ameninţarea morţii. Vei găsi în cartea lui Blecher un potop de stări senzuale, iubiri excentrice şi personaje pline de umor, fie el şi unul amar, şi de replici încărcate de vitalitatea povestirilor deocheate ale pacienţilor, pe care le-ai fi auzit mai degrabă într-un salon interbelic frecventat de studenţii libertini. Tristeţea şi reveriile se topesc în orizonturi marine ce permit o viziune aproape onirică asupra bolii şi mai ales o fluiditate poetică a gândurilor despre suferinţă, încât ajungi să te bucuri de un roman sfâşietor despre o afecţiune apăsătoare, descoperind frumuseţea din conştiinţa damnatului care vrea să vadă evenimentele şi obiectele realităţii imediate prin lentilele percepţiei modificate de vestea bolii.
În ciuda bolii neîndurătoare a personajulului, găseşti în acest roman un apetit de nestăvilit pentru tot ce are viaţa mai bun de oferit la vârsta studenţiei: autodescoperirea, solidaritatea şi voluptatea senzuală. Chiar şi imobilizat în corsetul de ghips, Emanuel nu se sfieşte să-i facă avansuri unei tinere atrăgătoare, la rândul ei o pacientă a sanatoriului, vindecată în cele din urmă. Nu-şi refuză plăceri erotice, deşi conştientizarea cât mai profundă a bolii îl face să trăiască idila cu Solange printr-un amestec de ispită, dorinţă şi dispreţ nemărturisit. Încearcă să evite cât mai mult timp autoizolarea bucurându-se de compania unor pacienţi ce apelează la umor pentru a trăi fără a se urâ pe sine odată nimeriţi în ipostaza de bolnav neputincios la vârsta marilor aventuri galante. Contrabalansând înclinaţia lui Emanuel pentru introspecţie, personajele secundare îţi permit o călătorie printr-o galerie pestriţă şi gălăgioasă. Descoperi printre ei îndrăgostiţi geloşi implicaţi în scene ilare, un afemeiat ajuns în situaţia de a se consola cu fotografiile erotice în care apărea într-o postură scandaloasă alături de două tinere mondene sau nişte cheflii puşi pe şotii.
Momentele în care totul pare acaparat de ritmul depresiv al reflecţiilor dezolante despre claustrarea într-un corp ros de boală sunt urmate de scene care sparg monotonia, cum ar fi petrecerea improvizată într-unul dintre saloane şi momentul în care biletul cu mesaj înfricoşător trimis de abandonata Solange tulbură lentoarea unei vieţi în care s-a ascuns Emanuel după ce a găsit casa unei văduve printre dunele de pe malul mării. Deşi tristeţea răzbate din gândurile lui Emanuel, ricoşând în toate imaginile realităţii impregnate de melancolie, acesta îşi permite o scufundare în senzaţiile vitale chiar şi atunci când viaţa celor din sanatoriu se reduce la nişte pâlpâiri anemice, anunţându-i şi lui o evoluţie morbidă similară. În jurul său gravitează bolnavi irecuperabili, înzestraţi cu acel umor autoironic strident, exagerat de bravada pacientului fără prea mari speranţe de vindecare. Dramele lor absorb tot ceea ce protagonistul ezită să exprime, dar îi dilată perspectiva asupra morţii privite prin metafore halucinante, ce transformă pasajele introspective într-o pictură existenţialistă suprarealistă ce părăseşte opoziţia viaţă-boală, mutându-se într-un spaţiu al stranietăţii ce absoarbe realitatea dezolantă pentru a o readuce înapoi sub forma unor metamorfoze suportabile.
Şuvoiul trăirilor intense, amorul carnal ce îşi face loc printre ghipsurile claustrante şi pasajele picturale poetice devin o formă de protest în faţa resemnării, dar este un protest subtil al unui corp ale cărui zvâcniri ascunse în zona primitivă a pulsiunilor sunt conectate de boala înspăimântatoare la zona superioară, a conştiinţei. Într-o eră în care literatura abia îndrăznea să reprezinte sexualitatea umană altfel decât în romanele furnizate pe ascuns, Blecher trece de reţinerile pudibonde, învecinând melancolia dintr-un spaţiu auster cu acea incandescenţă a Erosului infiltrat cu fler psihanalitic.
Max Blecher descrie o lume în care bolnavilor li se creează sistematic impresia că se pot bucura în continuare de viaţă. Se pot plimba cu o trăsură specială, chiar dacă sunt imobilizaţi în ghips. Pot lega prietenii, şi chiar idile. Unii ajung să se ataşeze de locul suferinţei, rămânând în oraş, cum se întâmplă cu iubita lui Emanuel, Solange. Abia când începe sezonul vilegiaturiştilor estivali, iar o parte din sanatoriu devine hotel, Emanuel şi camarazii săi de suferinţă îşi dau seama că trăiesc un simulacru de viaţă normală, devenind nişte fantome pentru cei sănătoşi. Vara, pentru a nu risipi bucuria turiştilor, li se interzice plimbarea cu trăsura pe malul mării. Totuşi, contactul cu lumea oamenilor sănătoşi capătă aceeaşi stranietate ce învăluie tot romanul şi scoate din realitatea imediată obiectele banale. Nu există un contrast între cenuşiul macabru al celui bolnav şi nuanţele vii ale celorlalţi.
Emanuel nu devine un infirm ursuz, ci preferă să menţină o graniţă fluidă între lumea lui şi universul senin al celor sănătoşi, care populează gălăgios oraşul în timpul verii. Această graniţă este precum o membrană ce le permite celor două lumi să respire una într-alta. O privelişte marină însorită poate căpăta aerul unei melancolii prelinse cu subtilitate, iar dezolarea poate fi contaminată de luminozitatea unui nou colţisor de ţărm sălbatic nedescoperit, ce invită la detaşarea de suferinţă. De fapt, întreaga lume a personajului oscilează între deschiderea exuberantă dată de speranţa vindecării şi revenirea la prizonieratul din corsetul de ghips. Doar că boala nu înseamnă o invadare a realităţii dure, cenuşii. În viziunea lui Max Blecher, suferinţa ia forma unor descrieri specifice romanului avangardist, în care boala fizică ajunge să forţeze limitele realităţii, permiţând o scufundare în oniric, în suprareal. Căderea în visul suprarealist pândeşte în detaliile aparent banale. O meduză eşuată, nişte obiecte lăsate de o iubită părăsită, o imagine dintr-o sală de mese ce devine în imaginaţia protagonistului un bacnhet la care participau amanţii mumificaţi ai unei regine perfide fac parte dintr-un tablou reprezentativ pentru modul în care Blecher a reuşit să deschidă nişte drumuri în ceea ce priveşte experimentul literar care permite o anulare a graniţei dintre palpabil şi modul în care datele unei realităţi se răsfrâng deformate în fragmente simbolice trecute prin filtrul subiectivităţii.
Editura Art, 2009
