Facebook
Acasă Articole Pagină 155

Articole

Ultimele

Poneiul rosu – America treburilor de barbati, asa cum o vedea Steinbeck

Adriana Gionea
-
0
Poneiul rosu – America treburilor de barbati, asa cum o vedea Steinbeck

America rurală văzută în filmele despre cowboy dârzi, cu fermieri aprigi, căsuţe de lemn pierdute în ţinuturi desprinse de timp şi legendele despre caravane atacate de indieni îţi poate părea azi austeră, demodată, retrogradă, ursuză în faţa civilizaţiei şi împotmolită în propria mărginire. Dar când ajungi să citesti povestirile despre familia lui Jody, puştiul aflat între copilărie şi pubertate, ce se visa brav precum strămoşii lui ce duceau la destinaţie caravane peste munţi şi văi, luptându-se cu pericole despre care alţii nici nu auziseră, descoperi printre apucăturile oamenilor aspri nişte licăriri duioase, mimici visătoare şi o compasiune tăcută, însă capabilă să răzbată dincolo de încordările de pe chipurile încăpăţânate ale celor de neclintit.

John Steinbeck a imortalizat ca într-o fotografie documentară, cu miez de poveste atemporală şi expresivitate vizuală demnă de un film de artă, imaginea unei Americi apuse dar încă puternic agăţate de prezent, dacă ştii unde să-i zăreşti ramificaţiile peste timp. Probabil că s-ar fi pierdut pe rafturile clasicilor ieşiţi din circulaţie dacă Steinbeck nu ar readus-o la viaţă folosind un simbol strâns legat de ritualul de trecere de la copilărie la maturizarea prin întâlnirea cu efemerul, responsabilitatea vitală şi pierdere, ritual valabil în toate epocile (doar conţinutul diferă).

Simbolul trecerii spre maturitate este poneiul roşu, de care puştiul de zece ani pe nume Jody trebuie să aibă grijă zi de zi, pentru a-şi împlini visul de a călări asemenea bărbaţilor bravi din ţinutul său, cum sunt tatăl, ajutorul său, Billy Buck, priceput la cai şi treburi de fermier ca nimeni altul, şi bunicul căruia îi place să deruleze la nesfârşit povestea despre o călătorie spre ocean, în care a servit drept călăuză. În jurul dorinţei lui Jody de a deveni un călăreţ veritabil şi de a reînvia ţara strămoşilor viteji din vremurile indienilor la fel de aprigi, sunt construite prozele din acest volum, care prezintă, pe tonul unui realism aspru cu nuanţe candide şi răvăşitoare, o lume pierdută între sălbăticia munţilor şi poveştile bătrânilor.

Poneiul rosu este o carte înţeleasă, trăită şi apreciată mai ales de cei pasionaţi de echitaţie, pentru care legătura dintre om şi cal este una tainică, strânsă, greu de explicat, dar capabilă să schimbe traiectoria pe care o ia perspectiva asupra sensului vieţii. Cei care se redescoperă şi se simt ei înşisi abia când mângâie un cal şi îi vorbesc, vor fi cutremuraţi de povestirile Darul şi Promisiunea, în care frumuseţea şi cruzimea se dezlănţuie împreună în natura ce învăluie fragilitatea copilului care abia se întâlneşte cu primele pierderi. Iubitorii de cai îl vor înţelege cel mai bine pe Jody, băiaţelul care visează la peripeţiile prin care să-şi egaleze bunicul melancolic, pe care nimeni nu mai vrea să-l asculte, în afara lui, şi care îi tot repetă descumpănit: Aia a fost o treabă de bărbaţi, dar numai băieţii mai vor s-audă despre ea.

 Alegând să prezinte lumea lui Jody prin detalii hiperrealiste, uneori greu de îndurat, legate de modul în care se creşte şi se vindecă un cal, încât ai impresia că ţi se oferă o lecţie de supravieţuire într-un mediu greu încercat de capriciile naturii, Steinbeck demonstrează de fapt că sensibilitatea poetică, duioşia şi asprimea se pot împăca perfect în ochii unui copil. Jody are şi momente în care se arată necruţător cu necuvântătoarele asupra cărora abate reacţiile izvorâte din neputinţa copilului de a-şi gestiona frustrarea când adulţii nu au chef să-l asculte, dar şi momente de tandreţe care te fac să afirmi că nimic nu poate scoate la suprafaţă partea luminoasă a fiinţei umane aşa cum o poate face un ponei. Calitatea literară a povestirilor incluse în acest volum este dată tocmai de fineţea şi consistenţa analizei psihologice legate de legătura dintre un copil şi mediu, dar mai ales de explorarea modului în care trăirile sale ajung să se reflecte în relaţia cu necuvântătoarele, în pasaje uimitoare.

Chiar dacă nu s-au născut în America din vremea lui Steinbeck, datorită analizei psihologice mulţi cititori vor putea empatiza cu Jody, băiatul pentru care jocurile copilăriei gravitau în jurul treburilor serioase de la fermă, pe care le îndeplinea şi conştiincios precum un om mare, şi dându-le un sens ludic, bine ascuns de ochii adulţilor exigenţi. Îi vor înţelege aşteptările, nerăbdarea de a avea propriul mânz, de a vedea poneiul crescând mai repede pentru a-şi impresiona colegii de şcoală călărindu-l sau bucuria de a simţi respiraţia unui cal încălzindu-i mâna în semn de prietenie. Pentru acei cititori pasionaţi de cai, povestirile realiste ale lui Steinbeck se transformă într-o călătorie imaginară în şa, ce-i poartă peste nişte ţinuturi neîmblânzite redându-le bucuria libertăţii în mijlocul naturii.

Poneiul rosu - copertaEditura Polirom, 2016

 

Fixeur – Fata pacalita, jurnalistul si constiinta

Adriana Gionea
-
0
Fixeur – Fata pacalita, jurnalistul si constiinta

Fixeur este genul de film în care adevăratul subiect inspirat din viaţă se află de fapt în spatele poveştii expuse la vedere, în prezentare sau în trailer. După ce îl vezi, ai revelaţia celui ce a descoperit o frescă dincolo de un perete fals. Peretele fals este povestea controversată referitoare la modul în care personajul central, de meserie jurnalist, se raportează la fiinţa umană traumatizată, despre care va realiza un reportaj. Adevăratul subiect este legat de răspunsul la întrebările Unde trebuie să mă opresc atunci când vreau să-mi ating scopul?, Cât de sincer sunt cu mine când mă justific? Unde trebuie să se oprească o cameră de filmat prin care un profesionist pretinde captarea adevărului pentru a salva alte vieţi din capcana celor fără scrupule? şi Unde se termină legitimitatea interesului meu şi începe abuzul asupra celuilalt?. Sunt nişte întrebări care te vor bântui la fel de mult precum drama fetei din film.

Înainte de a-l vedea, te aştepţi ca noul film regizat de Adrian Sitaru să-ţi prezinte cât mai realist şi dezgustător marasmul în care bălteşte România oamenilor fără scrupule sau perspective. O Românie al cărui brand neoficial include şi poveştile cu dramele fetelor naive tocmite în ţările civilizate. Totuşi, scenariul merge dincolo de previzibila situaţie în care o minoră, după ce a fost racolată, vândută în Occident şi salvată pentru a fi readusă în aceeaşi lume de unde a plecat, mai este exploatată şi de un jurnalist obsedat să demonstreze că poate obţine jobul dorint la o agenţie de presă internaţională realizând singurul interviu cu această victimă a proxeneţilor şi trecând peste limitele eticii şi a respectului faţă de copila traumatizată. Dar filmul nu prezintă doar acea relaţie dintre jurnalistul ce vrea să stoarcă informaţia-bombă care atrage interesul publicului avid de mizerie şi minora la care se ajunge prin conexiuni cu oamenii de sus.

imagine: www.jaredmobarak.com
imagine: www.jaredmobarak.com

Adrian Sitaru nu te forţează să priveşti haznaua prin lupa realismului cutremurător şi intruziv, greu digerabil avându-se în vedere problema de viaţă prezentată, ci te îndreaptă spre conştiinţa personajelor, prin scene în care momentul trezirii morale va fi greu de prezis. Exploatarea capătă mai multe sensuri şi mai multe ramificaţii în filmul său. Pe lângă cea din relaţia proxenet-victimă (expusă prin mărturia celei repatriate, mult prea soft în comparaţie cu situaţia reală), mai este şi cea din relaţia dintre un jurnalist dependent de informaţie şi cel intervievat, aflat într-o situaţie de criză, atunci când sunt încălcate normele deontologice şi dreptul la demnitate. Această relaţie de exploatare îţi arată că există o simbioză între nişte calităţi ce îl ajută pe jurnalistul Radu să-şi atingă scopurile în cariera profesională şi trăsăturile de caracter date-n vileag în viaţa personală. Iar simbioza este insinuată mai degrabă prin dinamica relaţiei tată-copil şi prin treceri discrete de la un plan la altul, perceptibile mai ales pentru spectatorul având simţul observaţiei psihologice.

Fixeur nu este un film doar despre dilema jurnalistului care trebuie să aleagă între a da el ştirea primul, cu orice preţ, şi datoria umană de a proteja victima vulnerabilă, menajându-o şi renunţând astfel la expunerea ei într-un reportaj cutremurator, cu detalii terifiante, dar care sunt prizate cu nesaţ de spectatorii ce râvnesc la senzaţionalismul fetid. Originalitatea abordării şi profunzimea psihologică a filmului se bazează pe folosirea cu semnificaţii inedite a relaţiei dintre jurnalistul Radu (interpretat impecabil de Tudor Aaron Istodor) şi Anca (Diana Spătărescu), minora de (doar) 14 ani, salvată din ghearele traficanţilor în timpul unei razii a poliţiştilor din Paris, devenită între timp asul din mânecă al unor anchetatori ce vor să anihileze reţeaua de proxeneţi.

Efortul jurnalistului obsedat de afirmare şi toate sforile trase pentru a trece peste interdicţia de a intervieva o minoră aduc în discutie nu doar tentaţia de a încălca regulile deontologice pentru a obţine adevărul şi a-l prezenta în forma lui cât mai reală, brutală, ci îl face pe spectator să se gândească la modul în care îi folosim, în viaţa de zi cu zi, pe ceilalţi pentru a ne atinge scopurile, fie cele profesionale, fie cele care ne furnizează beneficii emoţionale în viaţa de familie pentru a ne masca sentimentul inadecvării, găsindu-ne alibiul într-o cauză nobilă.

imagine: aarc.ro
imagine: aarc.ro

În povestea lui Radu, extrapolarea dilemei din planul profesional la cel relaţional, pentru a ilustra de fapt limitele dintre dorinţele individuale şi drepturile celuilalt, se face prin introducerea unui personaj din afara meseriei sale, dar la care se raportează ignorându-i nevoia de siguranţă: copilul iubitei sale, faţă de care are tendinţa de a juca rolul părintelui ce vrea rezultate măsurabile şi perfecţiune, urmărindu-i atent evoluţia la concursurile de înot. Îi critică stilul de a înota şi îi spune că doar locul I contează, provocând o scenă tensionată foarte bine exploatată de scenariştii Adrian şi Claudia Silişteanu pentru a lega planul jurnalistic de culisele afective din spatele celui ce alege unghiul de abordare a realităţii filtrate pentru a-ţi fi livrată prin reportaje.

Fixeur nu se rezumă doar la povestea sordidă asociată femeii din Europa de Est, prezentată în stilul hibrid, ce apelează atât la calităţile filmului realist autohton, cât şi la estetica unui documentar, ci duce dilemele etice ale personajului central în zona relaţiilor familiale, dar într-un mod rafinat şi explorat discret. Legătura dintre personaje şi spectator decurge din această subtilitate în a facilita legătura dintre cele două planuri (profesional şi personal), doar prin sugestii şi gesturi ce nu au nevoie de explicaţii şi autoanalize pentru a le înţelege sensul. Realizând această paralelă între folosirea victimei pentru a obţine reportajul care să impresioneze şefii şi câştigarea unui statut în plan familial, unde nu există acea legitimitate a legăturii biologice dintre tată şi fiu, prin contribuţia (prost înţeleasă) la succesul copilului, Fixeur îi implică emoţional şi pe acei spectatori ce ar putea privi din afară drama, de parcă ar fi un reportaj dintr-o lume sordidă, cu gangsteri balcanici, fete ignorante şi probleme de care ei nu pot avea parte. Astfel, prin imixtiunea detaliilor ce ţin de viata privată a jurnalistului (foarte bine drămuite de scenarişti) şi prin asocierea exploatării celuilalt în scop strict profesional şi manipularea din plan familial, asişti la încercarea de a depăşi relaţia schizofrenă dintre cele două Românii – cea alcătuită din oamenii autodeclaraţi civilizaţi în orice imprejurare şi care se cred la adăpost de jocul abuzator-victimă, şi cea formată din cei pentru care sărăcia înseamnă mărginirea cu efecte periculoase (aşa cum vezi în scena dureroasă în care este prezentată familia victimei, dintr-un apartament mai mult decât auster).

imagine: www.news.ro
imagine: www.news.ro

Pe lângă replica tranşantă şi cutremurătoare dată de colegii francezi lui Radu (pentru care el ajunge să joace rolul de fixer după ce le vinde pontul legat de reţeaua de prostitutie cu minore şi de repatrierea victimelor) – Suntem jurnalişti, nu asistenţi sociali – de unde poate începe o largă dezbatere etică privind limitele rolului şi ale menirii de jurnalist şi implicaţiile din viaţa persoanei expuse într-un reportaj, un alt element care îţi dă de gândit la acest film este legat de modul în care Adrian Sitaru şi cei doi scenarişti au ales evitarea unei caricaturizări a tipologiilor umane autohtone. În afară de primarul troglodit ce se crede un stăpân absolut peste vieţile amărâţilor (interpretat de Sorin Cocis), nici poliţistul nu este aşa cum te-ai fi aşteptat, adică simbolul corupţiei, dimpotrivă, Adrian Titieni îl transformă într-o figură parentală protectoare pentru fata speriată, nici măicuţa de la fundaţia creştină căreia îi este încredinţată fata nu manifestă primitivismul asociat celor habotnici în unele filme româneşti, aceasta discutând cu jurnaliştii în franceză şi dându-le de înţeles că ştie drepturile şi implicaţiile psihologice ale abuzului, iar în locul celor periculoşi, vezi doar câţiva mici infractori de-ai locului ce vor să intimideze, dar se lasă la rândul lor intimidaţi. Nici fata care joacă rolul prostituatei nu corespunde modelului din imaginar. Nu are nimic din alura sau vestimentaţia stridentă asociate unei Lolite pervertite şi nici chipul pe care să citeşti urmele psihologice ale unui abuz cumplit (despre care afli mai mult din cuvintele ei). Pare să descrie calm experienţele (nu foarte detaliate) de parcă i s-au întâmplat altcuiva şi doar apariţia unor persoane din familia traficanţilor în cafeneaua unde a fost stabilită întâlnirea ei cu jurnaliştii îi provoacă nişte reacţii ce amintesc de stresul posttraumatic, şi care declanşează un declic în constiinţa lui Radu, ce duce la tensionarea relaţiei dintre acesta şi colegii francezi ce nu sunt interesaţi decât de obţinerea în exclusivitate a mult râvnitei mărturii video date de victimă, care să încununeze succesul demersului jurnalistic.

imagine: aarc.ro
imagine: aarc.ro

Dacă ţi se vor părea cât se poate de verosimile modul în care Adrian Sitaru integrează cinematografic detaliile specifice unui reportaj şi aspectele privind activitatea unui jurnalist (uneori ai impresia că obiectivul camerei de filmat a jurnalistului şi cel al a regizorului devin unul şi acelaşi), modul în care este prezentată România în raport cu personajele venite din Franţa li se va părea unor pesimişti artificiale, cosmetizate şi cenzurate în raport cu viaţa reală, mereu dezolantă şi gata să te înhaţe (cum arată şi scena în care doi golani au vrut să îi intimideze pe jurnalişti). Regăseşti ce-i drept elementele României de unde provin majoritatea victimelor din reţelele de carne vie – sărăcia degradantă, familia fără speranţă şi lipsa informaţiilor vitale, necesare apărării – doar că mai observi şi tendinţa regizorului de a pune în lumină şi părţile bune, candide, aduse la suprafaţă de zvâcnirile conştiinţei. De data aceasta, preocuparea pentru etică, în detrimentul eficienţei, şi pentru reguli va fi distribuită între români şi occidentali altfel decât s-ar fi aşteptat majoritatea spectatorilor care văd sursa răului (mereu) în partea orientală a Europei.


LYTE video

 

 

 

Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Adriana Gionea
-
0
Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Lento. Meduza îţi oferă acea lectură pe care nu o citeşti în ritmul tău normal, ci o sorbi în ritmul senzaţiilor stârnite de fiecare cuvânt în parte. Are pagini pe care eşti nevoit să le parcurgi lent, dar şi pasaje care să te zguduie, şi, în ciuda derulării încete, să-ţi accelereze pulsul, în care textul pare să ţipe.

Antoni Casas Ros traduce sfatul Mergi mai încet prin viaţă dacă vrei să-i simţi frumuseţea cu fiecare por, dar o face mai mult pentru cei pasionaţi de proza experimentală, cu accente senzorial- mitic-avangardist-suprarealiste. Cu alte cuvinte, în ambele proze atipice – Lento şi Meduza – vei avea parte de acel suprarealism pur, coborât la nivelul senzaţiilor decuplate de la procesul analizei raţionale şi îmbibat în metaforă până la ermetism, aşa cum găseşti mai degrabă în cărţile scrise de Clarice Lispector sau în tripurile celor ce pretind că au avut experienţe psihedelice sau mistice (deşi personajele nu iau nici substanţe dubioase, nici nu pleacă în căutarea vreunui ascet oriental).

Cei fascinaţi de stilul autorului care a intrigat lumea literară cu Teorema lui Almodovar vor găsi un Antoni Casas Ros mai straniu şi mai atipic decât în alte scrieri. Atât Lento, cât şi Meduza iau forma unui poem în proză uimitor şi au o picturalitate densă, cât se poate de abstractă, pe care nu trebuie să o întelegi, ci să o iei ca atare, simţind-o prin deschiderea tuturor canalelor senzoriale. Seamănă mai mult cu exerciţiile de relaxare în care te concetrezi asupra fiecărei senzaţii, detaşându-te de stimulii perturbatori sau de agitaţia din jur, deşi aceste proze nu sunt menite să te relaxeze, ci să te bulverseze prin amestecul dintre liniştea totală şi brutalitate (mai ales în Meduza). Din această mică prezentare îţi vei da seama că ambele proze din volum sunt o voluptate pentru cei fascinaţi de proza sau de cinematografia experimentală, dar puţin cam frustrante pentru cei obsedaţi să afle încă din primele două-trei pagini ce a vrut să zică de fapt autorul. Nu vor afla.

Ce se vrea a fi o călătorie în haosul senzaţiilor amestecate şi neprelucrate cu sens, vecină cu delirul, poate capăta până la urmă un scop – acela de a îmbrăca în imagini suprarealiste o alegorie a timpului derulat cu încetinitorul. În microromanul Lento găseşti o satiră a prezentului sufocat de grabă, de ritmul cotidian accelarat, care anunţă o apocalipsă nu foarte îndepărtată, ce promite o alienare şi o epuizare psihică prin suprasolicitarea cauzată de viteza inutilă. Protagonistul romanului, un băiat pe nume Lento, şi-a prelungit naşterea de la câteva ore la câteva zile, spre stupoarea medicilor, dar mai ales a jurnaliştilor veniţi din toate colţurile lumiii pentru a imortaliza această venire pe lume ce întrecea recordul prin încetinire. Pe cât de alert se dovedea ritmul transmiterii informaţiilor ce tentă alarmantă, pe atât de calmă era mama băiatului diagnosticat mai târziu cu boala psihică a lentorii. Asemenea unui film de artă ce prezintă un personaj bizar şi nişte fapte absurde ca fiind reale, Lento descrie odiseea halucinantă a celui ce vrea să trăiască aşa cum îi spune şi numele, adica lent. Îi este negat acest drept şi este închis într-un sanatoriu, unde învaţă cum să se elibereze de efectul drogurilor administrate abuziv prin cărţi, muzică, fantezie şi dans, apoi ajunge să-şi întâlnească marea iubire în Edenul pe care Antoni Casas Ros l-a localizat în Barcelona.

Deşi la început îţi va părea tristă şi pe alocuri înfricoşătoare, povestea specială a lui Lento evoluează într-o parabolă modernă, cu sclipiri nostalgice de frumuseţe nelumească pe malul mării sau în mijlocul vegetaţiei luxuriante. Experienţele personajului, trăirile şi toate senzaţiile dilatate îţi arată o lume a detaliilor expandate şi a sinesteziilor ce amintesc de transa indusă de anumite versuri scrise de Rimbaud (la care personajul tot face referire), o lume plină de răbdare şi de stranietatea ce iese la iveală în irizaţiile unui basm suprarealist. Cei pasionaţi de artă îşi vor da voie să-şi imagineze acest mic roman sub forma unui film avangardist, demn de marile festivaluri, sau a unui spectacol de coregrafie avangardistă, pe fundalul unor decoruri ce amintesc de picturile în care obiectele iau forme ambigue.

În Meduza vei găsi acelaşi periplu sinestezic halucinant şi acelaşi lirism hipnotic din Lento, doar că detaliile realului se dizolvă mult mai rapid în imaginar. Ce părea a fi începutul unui roman cu tentă realistă ce descrie agitaţia de pe holurile unui spital în timpul unor evenimente violente (despre care nu ai prea multe informaţii concrete. ar putea fi nişte revolte înăbuşite sângeros, un carnaval sau o sărbătoare grandioasă ce a degenerat în acte de nedescris), se transformă brusc în impresii ce pierd legătura cu verosimilul. Se suprapun amintiri, închipuiri extravagante, impresii ce provoacă limitele simţurilor şi deşiră percepţiile în senzaţii de o intensitate nebănuită. Invocarea unei zeităţi păgâne a mării şi amestecul de imagini fac descrierea infernului de pe holul spitalului să pară un poem ermetic, în care suferinţele şi agonia se transformă în pulverizarea frenetică a culorilor, iar obiectele îşi pierd consistenţa şi se fragmentează în senzaţii fluide ce se întrepătrund.

Antoni Casas Ros a reuşit ce şi-a propus. Te uimeşte, apoi te lasă buimac în acest ocean de viziuni lirice în proză. Te face să-ţi întrerupi ritmul pentru a te lăsa absorbit de vortexul sinesteziilor bizare ce pulsează ameţitor şi te face să te întrebi dacă a fost în toate minţile când a scris ceea ce a scris. Atât Lento, cât şi Meduza au magnetismul unei călătorii ieşite din normal, scrise doar pentru cei dornici să se abandoneze în senzaţii, fără a căuta o naraţiune în sensul clasic. Aberante pentru unii, nişte delicii pentru cabinetul de curiozităţi al colecţionarilor de cărţi altfel.

Lento, Meduza - copertaEditura Vellant, 2016

 

Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

Adriana Gionea
-
0
Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

Oricare altul ar fi scris (doar) despre cum le-au fost spălate creierele unor puberi din Uniunea Sovietică, despre cât de anevoioasă le-a fost apoi acomodarea în lumea din Vest odată fugiţi din fostul bloc socialist, despre învinşii foametei şi ai exterminării din perioada stalinistă. Dar acolo unde alţii ar fi zărit numai o perspectivă apocaliptică asupra civilizaţiei, Andrei Makine a văzut licărul de lumină în bezna morală degradantă şi umanizarea prin solidaritatea prieteniei ca formă de rezistenţă.

Când ajungi să citeşti romanul Confession d’un porte-drapeau dechu, ai momente în care descoperi uimit peticele unei frumuseţi poetice, revelate în detalii picturale conservate în mijlocul infernului trăit de locuitorii fostei Uniuni Sovietice, în cele mai grele timpuri. Şi acest refugiu de frumuseţe nu e doar o iluzie autoadministrată imaginar de personaje pentru a supravieţui, ci sunt cât se poate de vii în mintea personajului central, fiind readuse la suprafaţă de mecanismele memoriei afective. Prins între fascinaţia pentru Parisul adoptiv şi amintirile din trecutul rusesc, pe care îl evocă între austeritate şi umbrele nostalgice ale primelor iniţieri în ritualurile ce fac trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturizarea emoţioanală, Andrei Makine ştie cum să transforme o suită de imagini răvăşitoare şi flashback-uri amare în acea retrospectivă seducătoare precum o confesiune duioasă, ce ar inspira un cântec slav despre dor, exil, melancolie şi existenţe irosite, din alte vremuri.

În ochii celor ce l-au descoperit citindu-i acele titluri prin care a devenit celebru, romanul Confession d’un porte-drapeau dechu ar putea fi un aperitiv mai puţin exuberant şi spectaculos pentru confesiunea sentimental-erotică, plină de un lirism vizual dens, a protagonistului dintr-un alt roman ce ajunge să exploreze tema evoluţiei afective şi ritualurile iniţiatice traversate de nişte adolescenţi din Uniunea Sovietică – Au temps du fleuve Amour. Vor găsi aceeaşi prietenie masculină transformată într-o complicitate sacră pentru supravieţuirea psihică din anii dictaturii şi aceeaşi curiozitate pentru descoperirea lumii ce se află dincolo de orizontul auster întins peste aşezările izolate, unde oamenii suşoteau când nu foloseau limbajul de lemn, pentru a rosti secretele ce le păstrau memoria vie.

Există o diferenţă esenţială între Confession d’un porte-drapeau dechu şi Au temps du fleuve Amour. Adolescenţii din acest roman ajung să creadă, la un moment dat, în minciunile propagandei şi visează să devină fruntaşi în rândul pionierilor. Încercările lor de a se integra în noua societate comunistă şi de a-şi servi patria aşa cum le-o cere partidul suprem, precum legendarul cavaler roşu, nu iau forma unui absurd grotesc, menit să le pervertească lumea, ci au un deznodământ caricatural demn de o satiră burlescă. Din fericire pentru ei, propaganda este contracarată de cuvintele şoptite ale părinţilor, ce vor să-şi ţină trecutul ascuns de urechile copiilor, şi ale vecinilor din imobilul vieţii la comun. Aceste dialoguri purtate de adulţii care se cred la adăpost de curiozitatea copiilor amintesc de nişte adevăruri incomode şi de prizonieratul îndurat de fiinţa umană în Europa anilor ’40-’50, indiferent de punctele cardinale.

La începutul romanului, ai impresia că asişti la o destăinuire către un interlocutor necunoscut, apoi îţi dai uşor, uşor, seama că s-ar putea să fie vorba despre o scrisoare către prietenul din copilărie, lăsat în urmă odată cu părăsirea ţării natale. Autorul scrisorii confesive este Kim, care i se adresează lui Arkadi, cel mai bun prieten al său. Ambii s-au îndepărtat cum au putut de Rusia comunistă, dar unul dintre ei, Kim, pare să fie încă puternic bântuit de ea, de amintirile părinţilor şi de imaginile cutremurătoare din Afganistanul invadat de armata sovietică. Acesta va rămâne multă vreme captiv între nevoia de exorcizare a unei memorii transgeneraţionale marcate de tragediile părinţilor, ce au cunoscut războiul şi teroarea stalinistă, şi nostalgia după acea formă de prietenie rară, în care fraternitatea nu este un slogan, ci reprezintă omniprezenţa unei certitudini salvatoare pentru identitate.

Dezvăluirile lui Kim către Arkadi îţi amintesc de sacralitatea primei prietenii şi de fuziunea afectivă din acea perioadă, irepetabilă. Ambii erau copiii unor taţi ce au trăit infernul celui de-al Doilea Război Mondial în forma lui extremă, ajungând la rândul lor să fie uniţi de aceeaşi prietenie ce îi unea pe copiii lor. În imobilul cu locuinţe la comun şi în curtea unde naturaleţea solidarităţii învingea uneori capcanele unei colectivizări forţate a intimităţii şi a existenţei, nu numai prietenia dintre Kim şi Arkadi era vestită, ci şi prietenia dintre taţii lor. Tatăl lui Kim era cărat în spate de tatăl lui Arkadi, deoarece îşi pierduse picioarele pe front, astfel încât cei doi ajunseseră de nedespărţit în ochii vecinilor.

Obligaţia de a-şi trăi viaţa individuală sub ochii unor vecini iscoditori, mai ales în vremurile în care o măruntă indiscreţie atrăgea suspiciunea unor activişti zeloşi, te face să te aştepţi la un roman apăsător. Totuşi, vei găsi multe scene în care traiul cenuşiu începe să capete farmecul stranietăţii şi al umorului. Curtea neîncăpătoare pentru vieţile unor locatari înghesuiţi, ce doreau o gură de aer sau debarasarea de propria tragedie prin remarcile pline de venin adresate celorlalţi, devine un tărâm al secretelor şi al enigmelor din altă epocă. O descoperire făcută de autorităţi dinamitează liniştea, dar în loc să abată prăpădul asupra existenţei comune, rămâne în mintea celor doi prieteni drept o dovadă imposibil de negat că au avut parte de vară memorabilă, ce i-a maturizat. Această descoperire duce spre adevărata istorie pe care mesajele propagandei încercau să o îngroape şi despre care protagoniştii mai aflaseră, ce-i drept, prin detalii vagi prelinse printre aluziile cu subînţelesuri acide ale adulţilor.

Citind paginile acestui roman ce ia forma unei rememorări introspective a istoriei individuale aproape înghiţite de una colectivă, sistematic falsificată de propagandă, regăseşti de fapt încercările fiinţei umane de a se agăţa de firesc, în ciuda unor evenimente ce alungau normalitatea. Dacă nu ar fi detaliile privind activităţile specifice îndoctrinării incluse în programele dedicate pionierilor, prin care celor doi protagonişti li se promitea raiul unui viitor luminos, ai fi crezut că ai în faţă amintirile din vremurile în care singurele griji erau legate de punerea la cale a unor şotii nemauzite, a unor năzbâtii ce au loc în oricare altă parte a lumii civilizate. Kim şi Arkadi îşi găsesc propriul drum şi îşi reprezintă viaţa cotidiană din era socialistă într-un mod ce se va dovedi suportabil, mai ales datorită prieteniei.

Unul dintre acele trucuri folosite de Andrei Makine pentru a te împiedica să afirmi că ţi se pare neverosimil demersul personajelor sale de a regăsi un licăr de frumuseţe subiectivă într-un marasm colectiv este diluarea unei realităţi brute în răspunsuri evazive, ce nu fac decât să estompeze efectele cutremurătoare ale unor evenimente. Această estompare permite învecinarea cruzimii cu speranţa în umanitatea vindecată de tentaţia (auto)distrugerii, aşa cum descoperi în scena reîntâlnirii dintre mama lui Arkadi şi Kim, abia întors de pe frontul din Afganistan cu amintiri traumatizante. Deşi povestea de viaţă a mamei celui mai bun prieten este una zguduitoare, încât ajungi să crezi în mitul femeii slave născute pentru a duce în spate întreaga durere a omenirii, cuvintele finale transmit un mesaj salvator pentru psihicul supravieţuitorului ce trebuie să poarte cu sine o conştiinţă zdruncinată.

Confession d’un porte-drapeau dechu a făcut parte din ciclul romanelor ce au precedat faimoasele cărţi prin care Andrei Makine a fost considerat revelaţia literaturii franceze. Poate nu găseşti acea maturitate literară ce te răvăşeşte, din romanele sale premiate, dar anunţă marile sale teme şi acea pricepere în a dezvălui umbrele întunecate ale fiinţei umane fără să lase în urmă acel dezgust total pentru oamenii ce s-au lăsat modelaţi până la deformare de nişte episoade nefaste ale istoriei colective sau ale trecerii de la Estul îngeţat la Vestul tuturor descătuşărilor (dar şi al înstrăinării, de data asta individuală).

Confession d'un porte-drapeau dechuEditura Gallimard, 2007

 

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

Adriana Gionea
-
1
In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

După ce vor citi acest roman, s-ar putea ca mulţi turişti să înlocuiască întrebările Cum ajung mai repede la Zidul Chinezesc?, La comorile din Oraşul Interzis?, La casele tradiţionale de lemn, cu olane şi lampioane, unde se pot servi cei mai buni tăiţei în boluri pictate, bune de tras în poze? cu întrebarea Unde îl găsesc pe domnul Fugui? Cum, mai întrebaţi Care Fugui? Ţăranul chinez înţelept, ce are mereu vorbele de duh la el, despre care am citit eu în romanul lui Yu Hua. Aşadar, nu va fi de mirare că acest Fugui, cu viaţă zbuciumată şi gânduri aşezate în vremuri dezordonate, să devină obiectiv turistic şi să fie dat un ordin de sus ca fiecare sat să aibă Fuguiul său, care să le povestească străinilor cum trece un chinez mai uşor peste toate.

Pe cât de mult ajung să te revolte şi să te dezguste, la început, neghiobiile fără margini ale răzgâiatului Fugui, băiat de bani gata de la începutul secolului trecut, dependent de jocuri de noroc şi de bordelurile unde toca averea strămoşilor şi zestrea nevestei, pe atât de mult îl vei îndrăgi după ce va pierde totul şi îşi va începe adevărata ascensiune către lumea celor drepţi şi înţelepţi. Filosofia lui de viaţă te va unge pe suflet şi îţi va aminti de momentele de cumpănă, în care toţi ceilalţi îţi plângeau de milă, dar tu te bucurai că ai fost suficient de puternic şi de tenace pentru a rămâne viu (mai ales psihic), încât ai impresia că la tine s-a gandit Yu Hua când şi-a intitulat romanul În viaţă.

Fugui este genul de personaj ce trece dincolo de limitele dintre ficţiune şi realitate, deşi metamorfoza lui interioară pare mai degrabă o pură fantasmagorie născută din credulitatea aceluia ce se încăpăţânează să mai creadă că oamenii se pot schimba. Modul în care Yu Hua îi construieşte povestea îl transformă într-o proiecţie a celor dornici să creadă până la capăt în grăuntele de compasiune şi de bunătate de sub tentaţiile pervertirii. Te va revolta, te va întrista, dar va avea şi multe momente în care îţi va stârni hohote de râs. Multitudinea de reacţii provocate cititorului sunt bine premeditate de autor şi oglindesc perfect contradicţiile naturii umane. Meritul său cel mai mare este acela de a crea un personaj care să te şocheze la început din cauza dozei mari de egoism, dar fără să te dezguste, iar la final să te înduioşeze până la vărsarea lacrimilor, fără a-l adânci în tragedia care lasă în urmă o atmosferă sumbră.

Făcând parte din triada faimoasă a literaturii chineze actuale, ce a răzbit în lumea occidentală – alături de Su Tong şi Mo Yan – scriitorul multipremiat Yu Hua aduce în prim-plan odiseea omului simplu, pe care asupririle şi terifiantele schimbări politice îl găsesc tot în lumea sa, a bucuriilor simple şi a vorbelor cu tâlc prin care îşi oblojeşte nişte răni sufleteşti care pe alţii i-ar fi trimis de multă vreme în lumea umbrelor. Ar fi putut scrie o variantă chineză a romanului balzacian, accentuând acea trăsătură fatidică prin care protagonistul se condamnă singur la moartea prin supliciul nefericirii, sau ar fi dus mai departe tradiţia romanelor clasice din ţara lui, în care lăcomia pătimaşă, deopotrivă mercantilă şi senzuală, ar fi abătut prăpădul transgeneraţional asupra unei familii avute. Dar Yu Hua se apropie mai mult de stilul sud-americanilor, ce îşi îmbracă romanele care tratează problemele sociale în acel înveliş vindecător al poveştilor atemporale, date mai departe prin intimitatea împărtăşirii unei istorii de viaţă nescrisă, trecută din vorbă-n vorbă.

Deşi În viaţă este un roman cât se poate de realist şi usor de plasat pe scara istoriei, al unui om ce se destăinuie cu o francheţe dureroasă, mai ales în raport cu propriile greşeli, primele pagini îţi amintesc de poveştile cu protagonişti veniţi din vremuri imemoriale şi întorşi înapoi într-un timp fugit din calendar. Vocea nostalgică a unui narator ce străbătea satele chineze pentru a culege poveşti, cântece, păţanii ieşite din comun sau obiceiuri pe cale de dispariţie se întâlneşte cu vocea hâtră a ţăranului Fugui. Oprit pentru a-şi trage sufletul pe malul unui heleşteu şi pentru a-i permite să se odihnească şi bivolului căruia i-a dat chiar numele său, Fugui îşi derulează biografia în faţa căreia nu vei şti dacă să plângi sau să râzi în hohote datorită scenelor comice în care îşi îmbracă o tragedie grea cât un blestem întins pe sute de ani, ce sugruma generaţii întregi. Este o biografie împărţită în două: înainte de pierderea averii şi după. Toate episoadele dinainte de sărăcire prin risipirea averii la pariuri sunt pline de scene de un comic satiric şi caricatural, încât ai impresia că priveşti cronica pictată a unei vieţi de boiernaş ce huzurea de zor, imortalizată de un artist mucalit ce vrea să îşi vândă lucrarea unui amator de suveniruri vizuale, ce redau banchete asiatice tradiţionale, chipuri expesive zărite în forfota unor furnicare pestriţe, scene vii de inspiraţie bruegeliană, femei cu ochi migdalaţi şi lunecoşi precum hainele de mătase, ce ademenesc pe străzile pitoreşti.

În centrul acestei cronici a măririi şi decăderii din lumea burgheziei chineze, ce se bucura de ultima pâlpâire hedonistă dinaintea comunismului, se află Fugui, un risipitor ca nimeni altul, spre oroarea familiei, dar mai ales a nevestei devotate care asistă neputuncioasă la momentul în care acesta îşi pune moşiile şi casa gaj, cum fac de obicei pariorii greu de lecuit. Când se trezeşte din febra ludopatiei, este prea tarziu. Ogoarele nemărginite şi casa mare cât un palat îi sunt deja luate de un trişor versat. El ajunge să-şi ducă traiul de pe-o zi pe alta, într-o colibă cu acoperiş de paie, alături de soţia pe care o preţuieşte abia când ajunge la sapă de lemn şi de cei doi copii. Pierderea averii nu va fi singura pagubă, dar îl va apăra de una şi mai mare, a pierderii vieţii, când adepţii lui Mao încep să-i ia la rost pe moşieri. Pe cei din colibe nu îi mai supun interogatoriilor. Deocamdată, nu mai au ce să le ia pentru a împarţi oropsiţilor.

Cu fiecare pagină ajungi să descoperi că sapa de lemn a săraciei lucii a devenit un talisman pentru Fugui. I-a prelungit viaţa, chiar şi una greu de îndurat, pe care fostul moştenitor arogant a primit-o cu smerenia proverbială a orientalului ce-si duce poverile sufleteşti până la final. Pierderea averii fabuloase a fost răul cel mai mic. Marile încercări (dar şi bucurii) aveau să înceapă abia după instalarea în coliba de la marginea satului, care a coincis şi cu momentul ascensiunii triumfale a comunismului maoist. Dar Fugui se strecoară printre capcanele activiştilor zeloşi cu versatilitatea păstrată din fosta viaţă lipsită de griji. Scapă viu şi din marea foamete, şi din lupta de clasă, dar are de furcă mai mult cu ai săi. Fiecare situaţie dramatică prin care trece pare o vamă costisitoare, ce trebuie traversată pentru găsirea liniştii serene de care vorbesc religiile din ţara sa.

Dacă primele necazuri ale lui Fugui amintesc de abundenţa scenelor satirice imprimate pe un paravan găsit în prăvăliilor anticarilor ce vând povesti din ţări îndepărtate surprinse în alte veacuri, cele din perioada austerităţii par desprinse din frescele budiste adaptate la stilul bucolic şi la caznele pregătite Omului Nou pentru a se perpeli în doctrina lui Mao. Prin descrieri în care satira la adresa Chinei comuniste este învelită în duhul blândeţii şi al duioşiei din relaţiile umane, ce îndulcesc asprimea istoriei, aşa cum găseşti în cărţile scrise de Ludmila Uliţkaia, Yu Hua descrie călătoria legendară a sufletului, de la păcatul trufiei şi al vanităţii la purificarea prin suferinţă, prin conştientizarea apropierii vieţii de moarte, a împlinirilor perisabile de tihna ce promite oaze de veşnicie populate de bucurii mărunte. Fugui plânge, dar se luminează ca nimeni altul ajuns în situaţia lui. Nu recurge la detaşarea ascetului, ci se avântă cu toate simţurile în viaţa care îl pătrunde până în măduva oaselor. Ajunge să accepte şi să iubească tot ce îi ofera existenţa ingrată, mai ales după ce rămâne cu mai nimic.

Oricât de neverosimilă al părea, împăcarea cu sine, halucinantă pentru occidentalul modern, chiar şi pentru chinezul actual, este posibilă în lumea lui Fugui. Nu este un semn al smintelii vecine cu falsa promisiune a detaşării întru moştenirea unui paradis ce promite anihilarea marilor dureri. Modul în care îşi argumentează această împăcare, ce nu seamănă nici pe departe cu acea resemnare a învinsului ce şi-a pierdut minţile în urma traumelor, a pierderilor, ţi se va părea în final plauzibilă. Este rodul unei maxime lucidităţi, apărute abia după ce personajul romanului a  descoperit cât de subţire poate fi graniţa dintre viaţă şi moarte de-a lungul istoriei moderne a Chinei, dar mai ales a propriei existenţe.

Vei aprecia la Yu Hua mai ales talentul de povestitor ce ştie cum să-i dea glas personajului său, astfel încât să ai impresia că stai tu însuţi de vorbă cu Fugui. O mare contribuţie o are şi traducătorul Mugur Zlotea, care a transpus într-o limbă română cu vervă satirică şi candoare acea oralitate a povestirilor populare care se încăpăţânează să mai supravieţuiască în satele Extremului Orient. În viaţă este un roman la care vei face mereu trimiteri când vei auzi despre oameni care se vor teme că toate fiinţele şi lucrurile de care şi-au legat fericirea se pot risipi într-o zi.

In viata - coperta 1Editura Humanitas Fiction, 2016

My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Adriana Gionea
-
2
My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Amuzant, dar şi profund atunci când tratează problemele serioase ale omului contemporan, sensibil, dar şi caustic la adresa supradozei de romantism facil ce ameninţă literatura bună, accesibil, dar şi plin de spiritul ironiei erudite ce virează spre interpretările năstruşnice ale unor capodopere sau ale unor scrieri sacre, romanul My Tango with Barbara Strozzi le are pe toate. Se vor bucura de el şi cei autodeclaraţi visători sentimentali, şi cinicii irecuperabili. Totuşi, cel mai bine răsplatiţi pentru timpul acordat vor fi cititorii incapabili să-şi imagineze viaţa fără artă şi arta fără imixtiuni şirete în existenţa celui ce o admiră, până într-acolo încât ajunge să-i schimbe traiectoria emoţională, fie că este vorba despre un film şocant, o pictură dedicată unei femei irezistibile sau o compoziţie muzicală.

Romanul scris de Russell Hoban îi unge pe suflet şi pe cei dornici să citească poveşti în care iubirea învinge toate obstacolele, însă le dă apă la moară şi celor dornici de a-i lua în râs pe aceşti adepţi ai miturilor amoroase, cum ar fi cel privind întâlnirile predestinate dintre două suflete-pereche. Scriitorul are şi răbdare faţă de cei introspectivi, potolind până la urmă şi pofta de suspans şi de neprevăzutul ascuns dincolo de aparenţe. Încă de la început ţi se promit episoade intense, desprinse parcă dintr-un thriller psihologic, la care se adaugă remarcile originale îmbibate de umorul inteligent ale unui narator autoironic. Există şi un bonus pentru devoratorii de filme şi pentru cei pasionaţi de pictură: câteva referinţe cinefile plasate inspirat în contextul dramatic al relaţiilor umane din roman, nişte abordări nonconformiste ale mesajelor din spatele unor tablouri sau compoziţii ale muzicii clasice devenite simboluri universale. Aceste referinţe nasc pagini spumoase ce devin memorabile şi care se transformă în indicii preţioase pentru înţelegerea motivelor din spatele acţiunilor ce par să se potrivească precum piesele unui puzzle. Datorită referinţelor culturale, descoperi aceste piese-lipsă, dar şi legăturile ingenios construite dintre ele, născocite prin ideile unui scriitor ce ştie cum să scoată cele mai interesante înţelesuri pe care le pot pescui nişte contemporani din creaţiile unor clasici.

My Tango with Barbara Strozzi s-ar fi putut transforma în clasica poveste a bărbatului (veşnic naiv), păcălit de eterna femeie fatală, aparent inaccesibilă, ce îl abordează, seduce, manipulează şi apoi îl abandonează după ce s-a asigurat că va rămâne în cazierul fraierului înamorat vina pentru soţul incomod ucis cu mâinile amantului intrat în rolul salvatorului. Doar că pişicherul de Russell Hoban îşi bate joc de aşteptările hrănite prin scenariile filmelor de duzină şi propune o variantă insolită. Femeia pentru care protagonistul (vulnerabil după un divorţ intentat de o parteneră ce l-a considerat un romancier ratat) dezvoltă o pasiune devoratoare este o una celebră, dar imposibil de avut din cauza unei rupturi temporale. Ea, compozitoarea Barbara Strozzi, a trăit în secolul al XVII-lea, iar el, scriitorul Phil Ockerman, îşi târăşte singuratatea post-divorţ printre capcanele secolului XXI. Pentru că nu poate renunţa la Barbara Strozzi, femeia având trăsături apreciate mai mult în secolul ei, dar o privire de neruşinată adorată mai ales în zilele noastre, Phil o caută şi o găseşte în chipul unei femei din epoca lui, pe nume Bertha Strunk, întâlnită la un curs de tango (şi-a imaginat că adevărata menire a Barbarei ar fi trebuit să fie pasionalul dans argentinian).

La fel ca într-un tango, cu apropieri bruşte, priviri intense, tachinări, ritmuri ademenitoare şi tenebroase, ce par să prevestească atât o aventură fierbinte, cât şi un pericol iminent, relaţia dintre Phil şi Bertha (numele adevărat al femeii ce seamănă cu veneţiana din portretul adorat de acesta) are momente de apropiere şi momente de respingere, în care Bertha trebuie să rezolve nişte probleme din trecutul amoros, dar mai ales mult mister. Iar Bertha ştie ca nimeni alta cum să întreţină misterul ce îi poate hrăni şi înfierbânta imaginaţia unui barbat ca Phil, aflat în plină criză existenţială. Pe lângă trăsăturile fizice ademenitoare descoperite în timpul dansului, îşi ascute nişte atuuri ce au scos-o mereu din încurcăturile în care tot ele au băgat-o. Este suficient de receptivă la declaraţiile celui pe care alţii l-ar fi considerat un lunatic dubios. Mai mult, îi atinge o coardă sensibilă, de protector al femeilor frumoase aflate la anaghie. Are suficiente episoade amoroase problematice la activ pentru a deveni fermecătoare în ochii bărbatului de patruzeci de ani fascinat de femeile cu trecut consistent (şi usor scandalos). Pare sigură pe farmecele ei, dar şi vulnerabilă, gata să fie salvată din ghearele unui soţ abuziv de către un gentleman de modă veche, ce îşi găseşte un aliat mai degrabă în cuvintele înţelepţilor hasidici decât în forţa fizică (soţul Berthei este genul de namilă ce păzeşte intrarea în cluburi).

Aşadar, pentru a-i face faţă soţului posesiv, ce nu vrea să accepte decizia Berthei de a se despărţi, Phil se lasă târât până în punctul în care fantasmarea şi realitatea se suprapun, şi nu doar din cauza faptului că nu mai poate face distincţia între Barbara şi Bertha (Berthei îi va atribui numele femeii din taboul ce l-a sedus). Confuzia dintre imaginarul ce hrăneşte dorinţa de a înfăptui acte de vitejie masculină primitivă pentru a o salva pe Bertha şi realitate este alimentată de soluţia găsită de protagonista din filmul The Rainmaker pentru a scăpa de soţul violent implicând un amant şi o bâtă de baseball, dar mai ales o prestaţie credibilă în faţa anchetatorilor. Când se simte neputincios în confruntarea decisivă cu un pachet de muşchi, intelectualul Phil compensează dezavantajele fizice prin fantasmele viril-agresive alimentate de scenele acestui film, pe care le derulează obsesiv în mintea lui, până ajunge să îşi modeleze propria realitate după scenariu. Îşi comandă chiar şi o bâtă de baseball, cerând să fie imprimat numele Barbarei Strozzi.

Bertha oscilează între a se reînnoda relaţia cu năbădăi avută cu faimosul pictor ce i-a fost cândva şi profesor, şi a-i ceda lui Phil, considerat ipostaza nefericită a romancierului cu scriitura inundată de o melancolie exasperantă, din care nu pot ieşi decât nişte romane plictisitoare ce nu se vor vinde şi îl vor transforma într-un mascul ratat în plan social. În timp ce ea este absorbită de un du-te-vino amoros între prezent şi trecut, Phil inventează tot felul de scenarii, ce se materializează mai degrabă în confruntări imaginare (până la un punct) şi în reflecţii cât se poate de comice despre iubire, femeile periculoase, aşezarea nefastă a planetelor (este un client fidel al unei astroloage), divorţ, blocajul inspiraţiei scriitoriceşti, glorie şi ratare. De fapt, prin gândurile amuzante ale lui Phil, autorul strecoară ingredientele unei satire cu ştaif despre hălăduirea întru căutarea sufletului-pereche, despre himerele omului contemporan mereu neîmplinit, adept al evaziunilor ciudate din cotidian, despre aptetitul pentru artă exibat în public mai mult din snobism, despre afacerile bazate pe exploatarea veleitarilor, despre impostura poleită cu nişte cursuri (slabe) de creative writing ţinute la centre de recuperare spirituală şi de regăsire a talentului înnăscut, dar pierdut în goana cotidiană.

Cu toate că ştie cum să-şi alimenteze cititorii cu întâmplări neprevăzute şi motive de a râde, Russell Hoban nu alege structura unui roman de acţiune clasic. Preferă mai degrabă alternanţa unor poveşti la persoana I şi fluiditatea unei confesiuni în care amarul se revarsă în rafale de comedie şi în turnuri care îţi arată că în spatele tonului ce pare să duca-n derizoriu sacrele obişnuinte şi credinţe ale omului contemporan se ascunde o abordare profundă şi duioasă a relaţiei de cuplu.

Atât Bertha, cât şi Phil îşi expun puctul de vedere şi trăirile cum nu se poate mai sincer în capitolele ce le poartă numele, şi care se succed alternativ, astfel încât să ai impresia că vezi aceeaşi situatie prin două perechi de ochi. Mărturia fiecăruia devine oglinda relaţiei. Oglinda Berthei reflectă o galerie de tablouri ce interpretează povestea biblică a Iuditei, devenită în mintea ei acea eroină care alege calea brutală pentru a lupta împotriva tiraniei masculine, o cale pe care Bertha nu este gata să şi-o asume, deşi recurge la ea din când în când. Ea ajunge să se identifice mai degrabă cu Artemisia Gentileschi, pictoriţa abuzată de profesorul ei, şi care şi-a fantasmat actul vindicativ în artă, prin una dintre cele mai puternice reprezentări ale Iuditei din galeria Barocului. Gândindu-se la Artemisia, Bertha oscilează între a-şi plânge de milă şi a se critica dur pentru alegerile nefaste făcute, dar mai ales pentru eşecul artistic. La rândul său marcat de teama eşecului din cauza unor critici aduse ultimului roman, Phil distorsionează realitatea, dilată amănuntele nesemnificative şi le înlănţuie în explicaţii stranii, ce sfidează limitele timpului şi ale plauzibilului, dar fără a le face să pară închipuirile unui psihotic. Îşi transformă oglinda ce reflectă legătura dintre el şi Bertha într-un colaj de elemente decupate din filme, tablouri, simfonii, tangouri pătimaşe, cuvinte biblice despre iubire, profeţii astrologice deviate într-o zonă amuzantă, amintiri şi defulări imaginare ale unor porniri agresive îndreptate spre soţul Berthei, considerat o brută ce îi terorizează femeia ideală.

În timp ce Bertha îşi rememorează viaţa erotică, legată şi de încercările ei artistice, dar şi de probleme asociate identităţii femine în lumea pictorilor afemeiaţi, Phil îşi transformă prezentul într-un puzzle de coincidenţe. În acest puzzle din care hazardul îşi cam ia tălpăşiţa, fiecare amintire, impresie, operă de artă ce îi atrage interesul şi eveniment banal din cotidian îşi pierde sensul imediat şi se agaţă de celelalte detalii pentru a completa imaginea de ansamblu, ce pare mai degrabă o paradă comico-sentimentală. Este o imagine cu sensuri coerente oferite de situaţii absurde, din care nu lipsesc extravaganţa imaginarului şi acea luciditate căreia i se atribuie anvergura unei farse jucate de un destin hâtru sau tonul unei satire gustate de cei având un oarecare bagaj de cunoştinţe legate de istoria artei.

My Tango with Barbara Strozzi îţi lasă impresia unui roman care tratează subiecte grave în amestecuri comice, în timp ce situaţiilor comice le atribuie forma unui spectacol sofisticat, regizat de un povestitor talentat. Russell Hoban este acel povestitor care ştie cum să-şi ambaleze născocirile astfel încât să capteze atenţia şi să te facă atent asupra dialogului purtat de un autor cu sine însuşi, atunci când trebuie să aleagă între menire şi atenţia acordată publicului volatil într-o era mercantilă.

My Tango with Barbara Strozzi - copertaEditura Bloomsbury, 2007

Am vazut Assassin’s Creed: Codul Asasinului – mare atentie la cutite

Calin Carare
-
0
Am vazut Assassin’s Creed: Codul Asasinului – mare atentie la cutite

Spolier alert: dacă vă așteptați să vedeți un film în care personajul principal este Desmond Miles, protagonistul jocurilor din seria cu același nume, probabil mai aveți de așteptat.

Făcând nu un leap of faith, ci mai degrabă un pas lateral de la scenariul care a consacrat seria interactivă, filmul Assassin’s Creed îl prezintă pe Callum Lynch în episoadele vieții care-l conduc spre destinul său ancestral. Culmea însă, gașca la care se înscrie luptă aparent pentru liberul arbitru, astfel că nu e tocmai onest când apare fantoma-jedi a mamei sale să-l convingă definitiv să intre în clubul preferat de ea, de tatăl lui și părinții părinților lui până în vremea Inchiziției spaniole. Cum s-ar zice, nu-i pune nimeni pistolul la tâmplă. Cel mult un cuțit.

Spun gașcă pentru că filmul pare să acrediteze o veșnică luptă între două tabere, care se diferențiază mai curând prin uniformă, întrucât metodele și scrupulele sunt împărtășite deopotrivă. Fără multe explicații, toți membrii clubului hanoracelor cu glugă se iau la cafteală și tăiat cu sindicaliștii caschetelor strălucitoare, timp în care publicul trebuie să înțeleagă că numai unii sunt personajele pozitive. Altfel spus, una dintre două școli rivale de kung-fu deține adevărul absolut, accesat printr-un soi de veșnică dar spectaculoasă ciomăgeală.

Când simpla bătaie cruntă devine prea ușoară pentru un film respectabil de acțiune, se prezintă publicului numere de aruncat, tăiat și împuns cu cuțitul demne de un campionat de măcelari. Ba chiar unele dintre ele sunt aruncate fără ca personajele să se uite în cine le înfing, complicând puțin viața în preajma lor pentru nefericiții în plimbare pe acoperiș.

Tema filmului, dacă facem abstracție de bătaie (cu un puternic exercițiu de imaginație) este lupta între două linii de gândire. Pe o parte, cea potrivit căreia oamenii sunt inerent defecți iar pacea și prosperitatea nu poate veni decât prin repararea lor, respectiv prin control și obediență totale. De cealaltă parte, ideea supremă a libertății și progresului prin contestarea normelor nu poate veni fără haos, împotrivire și, inevitabil, exces.

Publicul cu ochiul mai fin va observa ca tema nu e nouă, fiind, dacă vreți, o reiterare a conceptului literar de model Apolonian și Dionisian, unde ordinea (raționalul) și incidentalul (intuiția) intră într-un dans al conflictului și completării, precum în Matrix, A Clockwork Orange sau Chaos Theory.

Pentru fanii seriei de jocuri, filmul oferă un belșug de prim-planuri cu celebrele cuțite retractabile, scene de parcour medieval și aruncări în gol (ultima pe care o visează personajul e atât de intensă, încât rupe de-a dreptul brațul mecanic cu care e conectat la animus, adâncind confuzia între real și imaginar).

Distribuția e pe măsura anticipației pentru acest blockbuster, prestația actorilor adjudecându-și partea leului între scenele de ghiveci de trosneală. Totuși, dacă cineva e curios de ce, între multe oportunități, numele grele de pe afiș au ales acest film, aduc aminte de răspunsul lui Jeremy Irons (Dr. Rikkin) când a fost întrebat, în anul 2000, de ce a jucat în filmul Dungeons & Dragons: „Are you kidding? I’d just bought a castle, I had to pay for it somehow!”.

Notă: 3 cuțite mici


LYTE video

 

Cu inima curata – Un Tarantino unguresc. Mai original, mai profund si mai tandru, dar la fel de intens

Adriana Gionea
-
0
Cu inima curata – Un Tarantino unguresc. Mai original, mai profund si mai tandru, dar la fel de intens

Cu inima curată (Tiszta szívvel/Kills on Wheels) este propunerea Ungariei pentru Oscarul decernat celui mai bun film străin. O alegere foarte inspirată ar spune cei ce l-au văzut deja, apreciindu-i atât calităţile de film cu gangsteri ce ar putea concura cu peliculele prin care s-a lansat marele Tarantino (este un film trepidant, alert şi crud, şi are acea desfăşurare a violenţei gratuite deturnate spre zona uşor absurdă a umorului negru), cât şi profunzimea psihologică stilizată, asociată unui film de artă european (cu alte cuvinte şi Hollywood, şi anti-Hollywood).

Vei descoperi un film tipic de acţiune, dar, în acelaşi timp, total diferit. Totul te va lua prin surprindere, de la profilul personajelor la soluţiile găsite în situaţii-limită sau la deznodământul cu adevărat imprevizibil. Vei avea parte de nişte eroi atipici, ţinutuiţi în scaunul cu rotile, dar care, prin fiecare gest riscant, iau în derâdere mila celor ce îi consideră neputincioşi, subestimându-le efortul de a duce o viaţă normală cu orice preţ. Scenele pline de originalitate, derularea conflictelor şi evoluţia psihologică a personajelor includ şi unele cadre ireal de sentimentale pentru un film despre latura întunecată a naturii umane (şi totodată bine armonizate cu momentele nemiloase), iar scenele tensionate ce frizează grotescul filmelor de duzină sunt atenuante de sarcasmul inteligent descoperit subtil în sincronizarea dintre actele brutale şi coloana sonoră foarte bine aleasă, ce traversează stări aflate între melancolie şi zeflemea.

imagine: www.cineast.lu
imagine: www.cineast.lu

Ai fi tentat să propui un Oscar special pentru originalitatea lui Attila Till. Regizorul maghiar a reuşit să cizeleze clişeele genului, păstrându-le totuşi în limitele accesibilului, şi să aducă un suflu proaspăt în zona filmelor de acţiune cu personaje tenebroase. Din ghearele acestor personaje sumbre, în care maleficul ia forma chipurilor dezgustătoare, încearcă să scape nişte infractori mărunţi de ocazie, de la marginea unei societăţi ce nu le dă prea multe şanse. Tocmai din alegerea categoriei marginalizate rezidă originalitatea acestui film. Personajele centrale nu vin din zona periferiei fetide, rămase în urma civilizaţiei, şi nici din tagma puştilor teribilişti ajunşi în haine de adulţi care se dau băieţi răi şi fac diverse combinaţii peste puterile lor. Dimpotrivă, băieţii răi din filmul lui Till ar stârni mai degrabă mila, fiind luaţi peste picior de bandele de răufăcători cu ştate vechi, ce nu văd altceva decât nişte oameni terminaţi pe viaţă, impotenţi, blocaţi într-un scaun cu rotile. Dar tu, spectatorule, ştii încă de la prima scenă că nu vei avea un film despre învinşi, ci despre nişte oameni care îşi depăşesc limitele fizice pentru a răsturna finalurile jocurilor periculoase, dar mai ales aşteptările, fără intervenţia vreunui miracol sau a unui scenariu neverosimil.

Cei trei protagonişti sunt expresivi şi imprevizibili, iar fragilitatea fizică le este compensată de inventivitate şi curaj nebunesc (iresponsabil pentru unii, normal pentru cei ce nu mai au multe de pierdut). Îţi captează atenţia fie prin obiceiurile amuzante, fie prin hobby-ul creativ, fie prin povestea de viaţă ce îl predispune pe unul dintre ei la o luptă permanentă cu sine însuşi, ce îi transformă existenţa într-un veritabil film de acţiune.

Zoli (Zoltán Fenyvesi) şi Barba (Adám Fekete) sunt colegi de cameră într-un centru de recuperare pentru persoanele cu dizabilităţi. Unul dintre ei, Barba, va avea un rol şters în balanţa scenariului, dar sudează puntea care face trecerea dintre momentele decisive ale poveştii, cu intensitate ascendentă, şi te amuză prin obiceiul de a se da cu deodorant în cele mai tensionate momente, când toate gândurile celorlalţi sunt acaparate de lupta pentru supravieţuire. În schimb, Zoli va avea cea mai neaşteptată evoluţie, care va da totul peste cap, schimbând finalul cu 360 de grade. Aparent sensibil şi fragil, izolat în lumea benzilor desenate realizate chiar de el (speră să devină un mare autor de romane grafice), Zoli pare a fi tipologia adolescentului drăguţel (blond, ochi albaştri), dar care a avut ghinionul de a se naşte cu probleme legate de coloana vertebrală şi care îşi îneacă amarul într-o lume a evaziunii prin inventarea unor supereroi. Printre aceşti eroi cu puteri supraomeneşti care îl inspiră este şi Rupaszov, un fost pompier ajuns în scaunul cu rotile în urma unui accident.

imagine: www.theupcoming.co.uk/2016
imagine: www.theupcoming.co.uk/2016

Interpretat impecabil de Szabolcs Thuróczy (cunoscut din filme precum The Wednesday Child şi White God), Rupaszov este acel tip dur, cu experienţă de băiat rău deja uns cu toate alifiile. Supărat pe viaţă şi recalcitrant, luptă cu toate armele împotriva infirmităţii, face exerciţii epuizante şi îşi promite cu fiecare sforţare, din fiecare scenă, că se va putea vindeca într-o zi nu foarte îndepărtată. Apariţia lui în centrul de recuperare le va schimba viaţa lui Zoli şi lui Barba. Experienţa acestui veteran într-ale luptelor inegale poate fi comparată cu a masculului alfa care încalcă regulile fără a suporta consecinţele şi care le oferă virginalilor abia intraţi în viaţă botezul în lumea durilor, rămânând în acelaşi timp şi protector precum un tată. Dacă trecutul lui Rupaszov are urmele unei tregedii, prezentul este unul dubios, iar viitorul incert. El este implicat în afaceri necurate cu un interlop sârb pe nume Rados – grotesc şi nemilos, cu alură de neonazist, pentru care doar câinii lui de pradă merită respectul. Interpretat caricatural de actorul Dusan Vitanovic, Rados este elementul care aduce suspansul, anunţă ciocnirile explozive, îţi dă fiori prin amestecul dintre dispreţul faţă de umanitate, afişat ostentativ, şi umorul negru. Din cauza lui vei avea emoţii pentru nevinovaţii Zoli şi Barba, pe care un astfel de tip i-ar mânca de vii, dacă nu ar fi experimentatul Rupaszov cu aerul de boss mereu stăpân pe situaţie, care te face să uiţi că este, la rândul său, imobilizat.

Cu inima curată îşi respectă promisiunea – aceea de a-ţi confirma aşteptările tipice avute de la un crime thriller neo-noir, dar având personaje şi întâmplări atipice. Are de toate. Şi dezumanizarea care să le permită elementelor negative să-şi facă numărul indispensabil unui scenariu credibil, dar şi momentele de solidaritate, de apropiere umană salvatoare. Şi întâmplări periculoase, în care personajele scapă în ultima clipă, ca prin minune, şi acele scene în care chiar ajungi să crezi că s-a terminat cu ele, iar muzica de pe fundal ţine locul râsului hohotitor al unui păpuşar ce se amuză la culme atunci când vede oameni în suferinţă.

Regizorul mizează pe trei elemente vitale pentru intreţinerea originalităţii şi a suspansului. Unul este legat de faptul că îţi dezvăluie intenţiile personajelor doar în ultima clipă dinaintea dezlănţuirii unor scene ce-ţi accelerează ritmul cardiac. Al doilea ţine de păstrarea demnităţii celor trei protagonişti conştienţi că nu pot face toate lucrurile posibile (doar) pentru ceilalţi, dar care nu te copleşesc prin drama lor. Această păstrare a demnităţii este marcată vizual prin apropierea dintre inocenţă şi grotesc, în anumite scene sângeroase. În fine, al treilea element este imprevizibilul din lumea psihologică a personajelor, dominată de contradicţii. Liderul celor trei le pune gând rău, la un moment dat, camarazilor săi de suferinţă, determinându-te să te îndoieşti de continuitatea solidarităţii, dar îţi  dă de înţeles, în acelaşi timp, că poate deveni şi un substitut patern securizant.

imagine: www.goldenglobes.com
imagine: www.goldenglobes.com

Nici modul în care face trecerea de la scenele violente la cele de reverie candidă nu este de neglijat în reţeta de succes a filmului. Deznodământul inflamabil al unor scene este urmat de imaginea unei mâini care desenează toată acţiunea, transformând-o într-o bandă desenată. Ce pare a fi un artificiu original, care te face să te întrebi ce a vrut să spună cu scenele în care Zoli pare să anticipeze, prin desenele sale, viitoarele pericole ce îl pândesc pe Rupaszov, capătă sens abia în final (unul cu totul surprinzător şi care te face să râzi complice şi să apreciezi cu adevărat inventivitatea lui Attila Till).

imagine: cineuropa.org
imagine: cineuropa.org

Păstrând echilibrul între aşteptările publicului ce preferă un Tarantino în sânge -adică plin de grotesc, de scursuri caricaturale, acţiuni teribiliste, jonglerii stilistice cu şabloanele estetice asociate genului şi umor cinic- şi gusturile spectatorului ce preferă un film nu prea îndepărtat de cinematografia de artă în varianta europeană, regizorul Attila Till ştie când să asmută detaliile înfricoşătoare care iau scenele cu asalt, dar şi când să le oprească pentru a nu te alunga din sală. Când să le dea drumul dialogurilor amuzante în momente cu potenţial terifiant, când să prelungească suspansul până să îţi crească pulsul, şi mai ales când să introducă momentele candide astfel încât să pară cât se poate de fireşti, în scenele în care trupurile chinuite sunt surprinse astfel încât să te facă să vezi de fapt nişte personaje pline de resurse în ciuda unei disperări afişate în momente de criză, simpatice şi carismatice, unde alţii ar vedea un spectacol al deformării.

În timp ce amatorii de filme cu gangsteri se vor bucura de suspansul adaptat unui scenariu inventiv, ceilalţi, preocupaţi mai mult de relaţiile afective dintre personaje, de modul în care acestea evoluează psihologic, vor aprecia talentul lui Attila Till în a strecura detaliile biografice triste – astfel încât să te înduioşeze, dar fără a părea lacrimogene -şi în a permite concilierea dintre duritatea unui mascul alfa înrăit de propria tragedie, ce ajunge să creadă că nu mai are pentru ce trăi, nevoia de prietenie şi gesturile sentimentale (mai ales în cazul neînfricatului Rupaszov, care îşi aşteaptă fosta iubită cu flori, încercând să împiedice nunta ei).

Fiecare detaliu al trecutului individual injectează candoarea necesară momentelor de acalmie dintre două puncte de apogeu al suspansului şi al confruntării şi este devoalat exact atunci când trebuie să înteţească focul acţiunii şi să ofere un sens actelor aparent fără sens, puse pe seama violenţei gratuite. Zoli te ţine cu sufletul la gură dându-ţi de înţeles că alege să devină complicele lui Rupaszov (ajuns un killer de conjunctură), pentru a strânge banii care să-i permită şansa de a beneficia de operaţia salvatoare la o clinică din Vest, fără a fi nevoit să accepte banii unui tată ce l-a abandonat când i-a fost descoperit handicapul. În schimb, amănuntele din trecutul ce l-a aruncat pe Rupaszov din lupta cu flăcările, în postura de pompier dedicat, în scaunul cu rotile, permit un neaşteptat moment de respiro duios, plin de umor, în care ies la iveală concepţiile sale despre iubire şi căutarea unei partenere.

Cu inima curată poate ramâne un film de referinţă în categoria unui crime thriller deştept, ce face posibilă apropierea dintre violenţă şi duioşie, dintre solidaritate şi ură, dintre malefic şi umanizare. Pe lângă scenele de acţiune ce nu îţi dau deloc impresia că le-ai mai văzut (deşi se mulează pe reţeta clasică), te vei bucura de efectul straniu al soundtrack-ului, ce devine asemenea unui voice over aparţinând unui spectator din umbră, ce include sarcasmul, perspectiva caustică asupra naturii umane şi compasiunea. Coloana sonoră permite sincronizarea momentelor tensionate şi riscante cu tonul unui umor negru, dar cu inserţii luminoase, prin amestecul vibrant în care se întâlnesc (fără contraste stridente) trepidaţiile muzicii house, blues-ul nonşalant şi languros, cu versuri despre nestatornici hoinari, şi ludicul unor hituri pop britanice având o tentă retro de swing obraznic.


LYTE video

Ratacitori prin Lisabona – Naufragiul partenerilor desperecheati

Adriana Gionea
-
0
Ratacitori prin Lisabona – Naufragiul partenerilor desperecheati

Ne lipsesc bărbaţii noştri. Sunt cuvintele prin care Helene rezumă desfăşurarea unor poveşti încheiate nefericit pentru ea şi Mathieu, străinul care îi ascultă mărturisirile în Lisabona descătuşării estivale. Apoi gândurile ambilor se intersectează în veşnicele întrebări şi răspusuri ale celor lăsaţi în urmă: Cum te descurci, cu durerea din măruntaie, cu somnul care fuge? Degeaba îţi ocupi mintea, te arunci în aventuri noi, sau te concentrezi fie şi pe niste ocupaţii banale, apare mereu, ca un reumatism, ca o boală de bătrâneţe. Vorbim cu oameni (dar, când ne întoarcem, celălalt nu se mai află acolo să ne aprobe ori să ne contrazică), zâmbim la cine (dar locul de lângă e ocupat de cineva pe care nu-l cunoaştem cu adevărat), ne facem cumpărăturile (dar nu mai cumpărăm pentru doi), dansăm (dar dansăm singuri), ne urcăm în avioane, în trenuri (însă când revenim şi privim pozele din călătorii, nu vedem soarele din ochi, zările albastre, ruinele de sub cerul liber: ceea ce uimeşte e lipsa celuilalt, în pozele vechi era acolo).

Când a scris Rătăcitori prin Lisabona, francezul Philippe Besson a ştiut nu numai ce vor să găsească majoritatea celor ce nu au vizitat capitala portugheză până acum, dar i-au făcut un portret imaginar inspirat de fado, lecturi şi acea interpretare personală a intraductibilului saudade, ci şi aceia care au ales oraşul întâmplător, pentru a fugi de un trecut apăsător şi, în acelaşi timp, pentru a rămâne singuri cu propriile amintiri. În romanul său descoperi o Lisabonă trăită de cei ce au trecut prin trauma unui abandon sau a unei pierderi, şi care vor să se vindece pierzându-se într-un oraş pitoresc şi cosmpolit, cu vacarmul care să le permită evadarea în anonimat, cu străduţe înguste unde ispitele capătă sunetul forfotei pestriţe, cu acoperisuri inegale ce şerpuiesc dezordonat spre coline sau cu trupuri ce îşi ascund sufletul în amnezia petrecerilor zgomotoase din verile caniculare. Totodată, Besson este conştient că are de-a face cu genul acela de oraş întors pe toate părţile, fie de scriitorii pe care i-a hrănit cu poveşti încă din prima zi de naştere, fie de veneticii dornici să se deghizeze în localnici. De aceea găseşte o cale de mijloc.

În loc să imite un scriitor portughez, Philippe Besson rămâne un francez până-n măduva oaselor. Unul pe care Parisul l-a învăţat cum să detecteze chemarea străzilor fremătătoare în umbrele nocturne, zeificarea unor cartiere hedoniste, lirismul aglomerării din zonele rău-famate, nostalgia şi farmecul dialogului dintre doi străini pe care hazardul îi aduce împreună. El încearcă să adapteze această voluptate a destăinurii la atmosfera unei Lisabone estivale, unde zumzetul străzilor cotropite de turişti şi de polifonia exuberantă va fi înlocuit uşor, uşor, cu atmosfera stranie întreţinută de canicula istovitoare ce îi ţintuieşte pe cei doi protagonişti într-un colt umbros al hotelului pentru a se debarasa, fiecare în felul său, de timpul subiectiv, ce poartă amprenta unor parteneri care nu vor să nu se mai întoarcă.

Povestea întâlnirii dintre Helene, care şi-a pierdut soţul într-un cutremur devastator din San Francisco, şi Mathieu, un parizian ce şi-a găsit, apoi şi-a pierdut marea iubire în Lisabona, are profunzimea unui film franţuzesc despre străinii ce ajung să se apropie treptat, prin destăinuiri adânci, deşi pleacă de la schimburi banale de cuvinte şi dialoguri sumare. S-ar fi putut petrece la fel de bine la o cafenea de pe cheiurile boeme ale Senei. Dar biografia încărcată de suferinţă a fiecăruia dintre ei avea nevoie de un loc al uitării, neexolorat prin simţurile flămânde ale călătorului, ci privit de la depărtare, prin încercarea fiecăruia de a-şi încheia doliul în stil proriu (Helene trândăvind în apatia cotropită de canicula de care încearcă să scape în amiezile petrecute pe terasa hotelului, Mathieu căutând noaptea zonele cu baruri unde se înfiripă aventurile de-o noapte).

Fiecare găseşte o Lisabonă opusă. Helene o caută pe cea tăcută, de la primele ore ale dimineţii, care le permit gândurilor şi amintirilor să se audă mai tare decât freamătul locuitorilor ce încep o nouă zi dintr-un timp de care ea s-a izolat după moartea soţului. Mathieu, în schimb, nu vrea decât să-şi uite lumea interioară prin zgomotul din exterior şi ademenirea epidermelor ce îi dau iluzia uitării afective. Intrigat de tăcerea apatică a străinei despre care nu ştie nimic, Mathieu intră în vorbă cu Helene pentru a putea afla de ce aceasta stă departe de tentaţiile oraşului, mai ales la orele la care ceilalţi îl iau lacomi cu asalt. Iniţiază un dialog sumar, apoi tăcerile vorbesc în locul lor, pe măsură ce Lisabona rămâne un fundal îndepărtat, nicidecum un labirint cu artere ce marchează fiecare destăinuire.

Helene şi Mathieu aleg moduri diferite pentru a suporta absenţa bărbaţilor pe care i-au iubit, însă au în comun preferinţa pentru o Lisabonă fantomatică, din care aleg doar ceea ce le alimentează lumea interioară şi memoria, nicidecum pentru cea imortalizată prin adrese, privelişti sau descrieri ample ale unor locuri cunoscute, devenite nişte simboluri. Din această cauză, acei cititori dornici să se plimbe prin Lisabona văzută cu ochii personajelor vor fi uşor dezamăgiţi. Autorul nu vrea să le facă un tur al oraşului folosindu-şi personajele drept ghizi. Lisabona doar le învăluie, nu le obsoarbe astfel încât să le invite la descrieri fidele ale frumuseţilor ei. Nu găseşti prea multe nume de străzi, monumente sau locuri preferate, însă există nişte pasaje care surprind varietatea emoţiilor trezite de acest oraş. Găseşti o Lisabonă a liniştii ce invită la meditaţia (mereu) nostalgică, dar şi acea Lisabonă a mulţimilor ce vor să uite de ele plutind în luminile stridente ale barurilor unde frivolitatea şi disperarea celui alungat din paradis ajung să se contopească.

Desi preferă latura tăcută a Lisabonei, Helene oferă cele mai multe replici. În cuvintele ei găseşti o derulare sfâşietoare, dar în surdină, a tuturor etapelor traversate de femeia ce şi-a pierdut bărbatul într-un cataclism din care nu i-a mai putut recupera nici măcar trupul. Îşi aminteste cum tânjea după o veste salvatoare, deşi era conştientă de imposibilitatea supravieţuirii celui pe care îl aştepta să revină din oraşul distrus de cutremur. Apoi retrăieşte momentele de negare, de durere, de absenţă devenită un supliciu în momentul confirmării decesului, până ajunge la decizia de a călători într-un oraş necunoscut, dar având similitudini cu locul unde şi-a pierdut soţul: atât Lisabona, cât şi oraşul californian au un pod uriaş, au deschidere la ocean şi permit nişte plimbări cu tramvaiul ce oferă privelişti memorabile. Totuşi, confesiunea ei nu devine supliciul supravieţuitorului ros de vinovăţie, şi nici o jelanie cutremurătoare pentru cititorul înzestrat cu empatie, ci are mai degrabă tonul unei dureri discrete, marcate de melancolie, reflecţii pigmentate de autoironia celui ce nu credea în hazarduri cu finaluri tragice şi de receptivitatea faţă de confesiunile unui străin ce a suferit, la rândul său, pierderi. În timp ce îşi povesteşte drama, ea nu vrea compătimire, ci doar să fie ascultată, iar Mathieu nu numai că joacă rolul ascultatorului activ, ci şi pe cel al unui observator care îmbină luciditatea şi compasiunea.

Spre deosebire de Helene, Mathieu are un partener care trăieşte încă, dar care a dispărut din viaţa lui la fel de brusc. I-a conştientizat importanţa abia după ce nu l-a mai găsit în apartamentul din Lisabona, în care întâlneau de obicei. Deşi Diego, fostul iubit al lui Mathieu, este viu, iar soţul lui Helene nu mai poate fi regăsit decât în amintiri, cei doi se simt uniţi de aceeaşi durere, de acelaşi doliu ce îi transformă în fiinte desperecheate. Şi confuzia prin care ajung să nu mai sesizeze diferenţa dintre separare şi moarte se păstrează până aproape de finalul romanului, când unul dintre protagonişti ajunge să-şi încheie doliul revenind la realitate şi atragând până la urmă atenţia celuilalt asupra diferenţei dintre recuperabil şi iremediabil, dintre separarea emoţională şi dispariţia prin moarte.

Nu vei găsi în acest roman dialoguri ample. Unele dureri cer solidarităţi tăcute şi multă discreţie. Sunt greu de exprimat în cuvinte, mai ales când anumite cuvinte ameninţă să le transforme în variante simplificate, vulgarizate. Helene şi Mathieu sunt două personaje care înţeleg emoţiile cofuze, imponderabile, asociate unor experienţe grele. Sunt acele emoţii ce nu pot fi exprimate, deşi pot fi numite în alfabetul interiorizării, al introspecţiei. Ştiind că tot farmecul romanului se bazează tocmai pe talentul său de a-şi face personajele să vorbească în tăcere şi să se apropie discret unul de celălalt, fără a-i plictisi cititorul, Besson recurge la o tehnica aparte. Reduce dialogurile la nişte replici scurte, despărţite de câteva pagini ce au fost umplute de impresiile despre gândurile personajelor.

Ai impresia că întregul roman este un tablou în care protagoniştii stau unul lângă celălalt şi îşi vorbesc foarte puţin. În timp ce se privesc în tăcere, un regizor pune în prim-plan imaginea fiecăruia, în timp ce o voce descrie gândurile, amintirile, impresiile şi toate senzaţiile acestora, ce stau în spatele cuvintelor. Descrierea a tot ce nu poate încăpea în cuvinte este atât de credibilă încât ai impresia că urmăreşti o alternanţă a relatărilor introspective la persoana I, deşi lumea personajelor este prezentată la persoana a treia, prin vocea unui observator ce le ştie toate secretele, asemenea unui intrus ce are acces la universul lor interior. Alternanţa gândurilor expuse nu este un act indiscret, ci încurajează una dintre cele mai frumoase coregrafii a tăcerilor ce apropie şi a trecerii pline de tact de la ezitare la întrebările ce permit salvarea interlocutorului din propria izolare devenită supliciul celui ce fuge de lume tocmai atunci când are mai multă nevoie să i se destăinuie cuiva.

Rătăcitori prin Lisabona face parte din categoria romanelor care, deşi pleacă de la nişte suferinţe peste care nu se poate trece prin apelul la uitare, ajung să celebreze de fapt frumuseţea vieţii. Helene a venit în Lisabona după ce s-a lăsat convinsă de propriul doliu că viaţa ei se oprise când un seism a zguduit un alt continent, răpindu-i soţul. Aici a găsit o soluţie având o mare încărcătură simbolică (demnă de interpretarea unui psihanalist) de a-şi încheia doliul prin (re)acceptarea vieţii, încercând să ajute, în felul ei, un străin să treacă de propriul doliu.

Ultimele treizeci de pagini te fac să-ţi doreşti ca lectura ce se anunţa a fi una monotonă şi răvăşitoare să nu se mai termine. Ai impresia că autorul îţi dă dreptate. Îţi cântă în strună dacă ai ajuns la capătul puterilor şi nu mai crezi în sensul zilei de mâine, apoi te scutură prin cuvintele simple, dar pline de tâlc ale personajului masculin, ce îi arată femeii care a pierdut marea iubire cum se poate agăţa de viaţă, redescoperindu-i voluptăţile. Philippe Besson are acest efect asupra cititorului: acela de a-l face să se minuneze de frumuseţea existenţei fragmentate în amintiri şi nostalgii împărtăşite cu altcineva, fie el şi un străin, în timp ce îl invită să se gândească la propriile pierderi, la despărţirile grele din trecut şi la fiinţele care nu se mai întorc.

Ratacitori prin Lisabona - copertaEditura Polirom, 2016

Citeşte şi The Portuguese Cinematic Miracle, Inima inimii, Munţii Înalţi ai Portugaliei, Quaresma, descifrator, Arabian Nights

The Portuguese Cinematic Miracle – Un striptease al detaliilor

Inima inimii – Prin Lisabona de altadata

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Quaresma, descifrator – Cazurile detectivului Pessoa, fitness pentru minte

Arabian Nights – Portugalia intamplarilor exotice

Cele mai bune albume muzicale 2016

A.Vlad
-
0
Cele mai bune albume muzicale 2016

    Dacă e ceva ce a mai îmbunătățit nenorocirea de an ce a fost 2016, este cantitatea de artă foarte bună apărută în ultimele 12 luni. Muzica este cea mai imediată și universal consumată dintre arte, așa m-am gândit să fac o listă de albume ce mi-au fost parteneri în crime și îmbrățișări de confort anul ăsta. Să începem:

Nick Cave & the Bad Seeds Skeleton Tree  nick cave

With my voice i am calling you! murmură Nick Cave în Jesus alone, dar nimeni nu răspunde. Tăcerea este instrumentul cel mai important pe acest album extraordinar.

O voce tremurată, crudă, corzi vocale ce vibrează în ritmul emoțiilor lui Cave. De fiecare dată când îl asculți e ca și cum ar răpi lumina din orice încăpere te afli, pentru a-și putea spune poveștile de disperare în obscuritatea intimă a întunericului.

În iulie 2015, fiul de 15 ani a lui Cave a murit căzând de pe o stâncă, pe malul mării, după ce consumase LSD. Și deși înregistrările pentru Skeleton Tree începuseră deja la momentul respectiv, e foarte greu să disociezi cele două evenimente. Ținând cont de faptul că tot procesul creativ a lui Cave stă în excavarea fără milă a vieții personale, în căutare de specific pe care să-l transforme în universal pe note.

Un connaisseur al Apocalipsei biblice, sursa cea mai mare de inspirație pentru versuri în muzica lui de până acum, pe acest album Cave o umanizează și o aduce printre noi, în lucrurile mici, în așteptatul la cozile supermarketului, în liniște, în viața de zi cu zi, în disperarea fără răspuns, în traume ce elasticizează timpul, făcând a merge mai departe foarte greu, aproape imposibil.

 

Leonard Cohen You Want It Darkercohen

Cu puțină vreme înainte de a muri, prestigioasa revista americană The New Yorker a a publicat un profil al lui Leonard Cohen, în care acesta a mărturisit că este pregătit să moară. Fanii l-au admonestat pentru îndrăzneala de a vrea să-i părăsească. Și a trebuit să se întoarcă cu o replică, promițându-le că în cazul ăsta, nu are de ales, și o să trăiască o veșnicie, să nu-și facă griji.

Acesta este un album întunecat, dar calm, fără isteria fricii de moarte. Acest album este Leonard Cohen pe patul de moarte, ținându-ne pe toți de mână și spunându-ne că viața este complicată. Dar plină de lumină, dacă știi unde să scurmi. Amuzantă mai ales. Noi suntem înfricoșați, deși el este la ușa finală pregătit, și el încearcă să ne liniștească pe noi. Un gentleman poet până în ultimul moment. Îi auzi respirația mai slabă, șoptirea ultimelor cuvine și binecuvântarea pentru călătoria ce va să vină.

DAVID BOWIE Blackstardavid bowie

David Bowie și-a pregătit acest testament muzical până în ultimul detaliu. Muzică, videoclipuri, mesaje. Cu fiecare melodie Bowie ne dictează ultimele gânduri, învățături, ordine de cum să-i tratăm moștenirea bogată. Dar nu normal, pentru că el nu e normal, el e Bowie, the Ultimate Freak. Totul este un spectacol, o ultimă luptă teatrală cu moartea și uitarea, pe care datorita valorii fenomenale a acestui album și a întregii lui discografii, a câștigat-o prin KO.

Moartea a fost doar un personaj minor în propriul ei spectacol. Bowie a fost Master of Ceremonies pentru propria lui părăsire a acestei planete.

 

FRANK OCEAN Blondefrank ocean

Frank Ocean a început în clanul de tineri supărați, nihiliști, cu dorința de a arde tot, ODD Future. Dar din toți membrii grupului el, sensibilul înțelept, fratele mai mare a puștanilor din grup, cum îl considera liderul acestora Tyler the Creator, părea nelalocul lui acolo. Bing Bang-ul universului lui muzical încă nu avusese loc.

După Nostalgia ultra, mixtape-ul, a urmat un album R&B care a șocat pe toată lumea prin ambiția și mesajul lui, Channel Orange. Un album de compoziții bizantine despre dragoste bisexuală– de admirat, cînd te gândești la mediul toxic al rap-ului bazat pe braggadocio masculin -infantilo-neanderthal, despre societate, maturizare, tentația faimei, plăcerile hedoniste de scurtă durată și rănile adânci lăsate de acestea în ființele ce le lasă să preia controlul.

Apoi a dispărut din nou. Pentru a reveni anul acesta cu două albume. Unul, un album vizual Endless, in care construiește o scară, inspirat de arta lui Tom Sachs. Endless, un album vizual creat special pentru Apple, și cei treizeci de arginți necesari să fie aruncați la picioarele companiei muzicale de care aparținea pentru a deveni liber de contract.

Imediat ce face asta, Blonde este lansat. Adevăratul album. Un sunet mult simplificat, dar împins în zona esențelor ce alunecă încet și plăcut prin ureche și apoi prin întreg corpul. Și pentru dans și pentru meditație introspectivă și pentru sex. Viitorul muzicii, construit pe sample-urile vechiului imperiu muzical, și adus la viată de vocea dătătoare de suflu a lui Frank fucking Ocean.

 

CHANCE THE RAPPER Coloring Bookchanche the reapper

După Acid Rap, mixtape-ul care la transformat într-un star pe nativul din Chicago, Chance the Rapper, toată lumea credea că o sa fie inhățat de o companie muzicală și o să lanseze un album comercial. Normal, cum se face in lumea corporatistă reală. Dar el a refuzat să joace jocul lor și și-a creat propriul joc.

A schimbat un pic sunetul , renunțând la acid jazz, și drogul Acid, în favoarea sfințeniei gospelului american și a mai lansat o mixtape, Coloring Book. Nu vă gândiți că este orice soi de artist independent, care cântă la concerte mici, pentru zece oameni și mama lui. La momentul acesta a cântat pentru președintele Obama la Casa Albă în repetate rânduri, este unul din artiștii preferați ai uneia dintre ficele lui Obama, a fost invitat să cânte o melodie pentru Muhammad Ali, atunci când marele campion de box a fost onorat după înmormântare și este headline pentru festivaluri imense constant.

Pur și simplu nu poți să nu te simți bine când îl asculți, plin de căldură, pozitivitate și ghidușie.

 

A TRIBE CALLED QUEST We Got It From Here…Thank You 4 Your Service A tribe called

Legendara trupă hip-hop A Tribe Called Quest a revenit pe sfârșitul anului cu un nou album si parcă timpul nici nu a trecut. Deși decenii si moartea unuia din membrii, chiar în timpul înregistrării acestui album, ar fi trebuit să lase urme. Dar cu ei urmele se transformă în ciactrici, iar ei în veterani gata să ia din nou armele și să lupte împotriva la ceea ce luptau și la început, ceea e trist, inegalitatea socială, hărțuirea și violența nejustificată a forțelor de ordine contra minorităților și o politică segregată de lumea reală.

Albumul sună old school jazz rap, dar foarte fresh în același timp.

We the people s-a transformat aproape într-un imn al celor ce promit o rezistență activă într-o președinție Trump.

 

 

Danny Brown Atrocity Exhibitiondanny brown

Danny Brown este în momentul ăsta artistul care împinge forma rapului, și a muzici în general, în cele mai neașteptate și bizare direcții, fără frică, dar deasemenea cu respect fată de legendele ce l-au precedat. Respect ce vine din erudiția muzicală a acestui fiu al al Detroit-ului falimentar și în plin proces de dezintegrare.

Din aceasta joacă serioasă cu genul a iesit Atrocity Exibithion. O expoziție a tot ce e mai rău și bun în el persoana, părintele, muzicianul, în orașul lui, în industria muzicală și in societatea umană cu totul. Cu vocea lui unică de Donald Duck pe ecstasy cantă despre droguri, femei și faimă, fără a le glorifica sau blama. Dar si despre sperantă și micile momente umane ce ne unesc pe toți indiferent de rasă, clasă socială sau stare de ebrietate. Coboară scara spre abis pe beaturi ce rup bucăți din pereții camerei în care îl asculți.

Atrocity Exhibition este un album amuzant, sălbatic, dar foarte sofisticat, o simfonie cântată de un fost gangster cu geacă de piele.

 

BON IVER 22, a Millionbon iver

Nimeni nu știa la ce să se aștepte de la cel mai recent album Bon Iver. Când au apărut primele single-uri semănau foarte mult cu penultimul album plin de autotune si sunete electronice. Nimic din Forever Emma, caseta analog ce a ridicat această trupă la rang de cult. Și mai de speriat era că videoclipurile au apărut însoțite de semne ezoterice demne de Dan Brown și toată lumea a început să se gândească că poate a petrecut prea multă vreme în jurul lui Kanye West, ce nu degeaba a fost internat recent la un spital de boli psihiatrice.

Albumul e de ascultat de mai multe ori. Prima oară parcă nu știi de unde să-l apuci. Dar odată ce te obișnuiești cu el, odată ce îi lași vocea să te ghideze prin tot melanjul de sunete electronice aruncate în melodii, totul capătă o coerență ce te sedează în loc până termini tot albumul cap coadă. Nu e perfect. Are destul de multe momente de inegalitate în calitate, melodii care nu par terminate, dar este ce este și este bine.

Nu știu cum e pentru voi, dar eu ascult Bon Iver la fel cum citesc Haruki Murakami, pentru starea pe care mi-o dă, nu neapărat pentru poveste. Și albumul ăsta livrează ce îmi doream de la el.

 

În loc de 9 și 10, o să dau o listă de alte albume pe care le-am apreciat anul acesta și pe care nu vreau să le las nemenționate de dragul matematicii:

Radiohead A Moon Shaped Pool  Radio head

Angel Olsen My WomanANgel Olsen

SOLANGE A Seat At The Tablesolange

Kendrick Lamar untitled unmastered.ekndrick

Car Seat Headrest Teens of Denialcar seat

Blood Orange Freetown Soundblood orange

Elza Soares A Mulher do Fim do Mundo (The Woman at the End of the World)elza soares

James Blake The Colour In Anythingjames

Esperanza Spalding Emily’s D+Evolutionesperanza

 

Regina Spektor Remember Us to Liferegina

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026