Există ceva discret tulburător în Bonjour Tristesse, adaptarea din 2025 a celebrului roman publicat de Françoise Sagan în 1954.
Plasat pe Riviera Franceză, Bonjour Tristesse o urmărește pe Cécile, care își petrece vara alături de Raymond și Elsa într-o atmosferă de soare, privilegiu și nepăsare cultivată. Acest echilibru aparent idilic este tulburat de apariția lui Anne, care aduce cu ea o altă formă de gravitate morală, de reținere emoțională și, mai ales, o amenințare la adresa dinamicii tată-fiică ce îi permisese lui Cécile să trăiască într-o stare de libertate aproape iresponsabilă.
Ca și în romanul lui Sagan și în adaptarea lui Otto Preminger din 1958, povestea se construiește în jurul tinereții, geloziei, manipulării și consecințelor devastatoare ale imaturității emoționale.
Scris și regizat de scriitoarea și regizoarea canadiană Durga Chew-Bose, aflată aici la debutul în lungmetraj, filmul îi are în distribuție pe Lily McInerny în rolul lui Cécile, actorul și muzicianul danez Claes Bang în rolul tatălui ei văduv, Raymond, Naïlia Harzoune în rolul Elsei, iubita lui, și pe Chloë Sevigny în rolul lui Anne, prietena elegantă a familiei a cărei apariție schimbă complet temperatura emoțională a unei veri deja fragile.
Filmul a avut premiera la Festivalul de la Toronto în septembrie 2024 și a ajuns ulterior și în cinematografe, în 2025.
Ceea ce face această versiune interesantă nu este neapărat intriga, care rămâne în esență simplă, ci atmosfera. Filmul funcționează în primul rând ca o evocare a zilelor lungi de vară, a timpului suspendat, a luminii de pe mare, a pielii, a țesăturilor și a acelei lentori care definește adolescența. Mulți critici au remarcat faptul că filmul se sprijină mai ales pe stare și textură, mai degrabă decât pe forță dramatică propriu-zisă. Aici stă și marele lui atu, dar și, pentru unii spectatori, principala limită.
Durga Chew-Bose pare mai puțin interesată să construiască o dramă psihologică apăsată și mai preocupată să surprindă senzația de a fi suficient de tânăr încât să confunzi libertatea cu inocența. Cécile nu este o eroină convențională. Este inteligentă, răsfățată, senzuală, atentă la ce se întâmplă în jur și, în același timp, egoistă într-un fel pe care nici ea nu îl înțelege pe deplin.
Filmul nu o prezintă ca pe o figură negativă în sens clasic, ci mai degrabă ca pe cineva care se mișcă printr-un peisaj moral pe care nu este încă pregătită să îl citească. De aici vine și tristețea specifică a filmului: tragedia nu apare din răutate pură, ci din vanitate, iresponsabilitate și din credința adolescentină că viețile celorlalți pot fi rearanjate fără consecințe permanente.
Interpretările susțin foarte bine această fragilitate. Lily McInerny îi oferă lui Cécile o opacitate rece care se potrivește stilului filmului, chiar dacă uneori asta ține spectatorul la o ușoară distanță emoțională. Claes Bang aduce lui Raymond un farmec comod și narcisic, specific unui bărbat care confundă apetitul cu vitalitatea. Dar poate cele mai interesante energii ale filmului vin dinspre personajele feminine din jurul lui Cécile. Elsa, interpretată de Naïlia Harzoune, aduce căldură și viață, în timp ce Chloë Sevigny o transformă pe Anne într-o prezență incisivă, controlată și ușor amenințătoare, fără să joace ostentativ autoritatea personajului. Tensiunea dintre deschiderea Elsei și rezerva lui Anne devine unul dintre cele mai interesante contraste emoționale ale filmului.
Într-o epocă în care multe adaptări literare par anxioase să-și demonstreze relevanța, Bonjour Tristesse are încredere în puterea durabilă a atmosferei, a personajului și a ambiguității emoționale. Înțelege că o vară poate fi, în același timp, idilică și crudă, că frumusețea poate amorți judecata și că tinerețea își descoperă adesea propria capacitate de distrugere abia după ce răul a fost deja făcut.
Bonjour tristesste este disponibil în România pe HBO Max.