Vox Lux, una dintre vedetele de la American Independent Film Festival 2019, va atrage în sala de cinema spectatorii pentru care A Star Is Born era prea comercial şi prea încărcat de melodramă. În Vox Lux este vorba tot despre un star, dar a cărui dramă poate lua accente abisale întunecate pe măsură ce strălucirea succesului devine din ce în ce mai intensă. De fapt, mulţi au considerat Vox Lux o replică mai realistă şi mai francă, din zona cinematografiei de festival european, data multinominalizatului film în care apare Lady Gaga. Interesul şi curiozitatea stârnite de film sunt datorate şi coloanei sonore la care Sia a colaborat intens.
Aşa cum a demonstrat şi cu filmul The Childhood of a Leader, regizorul Brady Corbet este capabil să recicleze teme arhifolosite pentru a crea o poveste care să îţi dea impresia că este altfel. Filmele sale reuşesc să îţi atragă atenţia printr-o stranietate cu accente sumbre, înconjurată de un mister aproape total privind motivele din spatele anumitor acţiuni ce anticipează terifiant mugurii unor efecte malefice asupra celor din jur.
În Vox Lux povestea se anunţă cât se poate de banală şi (deja) comună în spaţiul american: pierderea inocenţei pentru a obţine faima în industria muzicii pop ce dă staruri planetare pe banda rulantă, uniformizând şi anulând astfel orice urmă de autenticitate în relaţia cu sine şi cu semenii. Totuşi, filmul îţi dă (până la un punct) iluzia că vezi un rezultat diferit datorită modului în care sunt manipulate anumite cadre reprezentând măreţia copleşitoare a unui mare oraş, unde ajunge personajul feminin ce aspiră la statutul de superstar, astfel încât faima să capete un aer apocaliptic-demonic. De fapt, latura malefică a trecerii de la ipostaza de fată simplă şi discretă a lui Celeste (personajul central) la cea de magastar fără scrupule şi inhibiţii este anunţată în prima parte a poveştii. În această primă parte o vedem pe Celeste (pre-adolescentă) cum supravieţuieşte după ce unul dintre colegii ei ia cu asalt şcoala şi îşi împuşcă profesorul şi colegii, aşa cum îţi este relatat în ştirile despre masacrele din şcolile americane.
După ce supravieţuieşte atacului, Celeste încearcă să se vindece prin compunerea unei melodii. Aceasta melodie devine un imn al durerii naţionale, apoi intră în malaxorul celebrităţii hrănite din solidaritatea coletivă şi din exploatarea dramei. Cleste ajunge pe mâna unor producători ambiţioşi ce îi propun o schimbare a imaginii. Ea nu va mai cânta melodii care să atragă simpatia unei comunităţi îndurerate, ci nişte viitoare hituri cu mesaj hedonist, ce atrag mai mult datorită videoclipurilor în care inocenta Celeste joacă rolul tinerei vampe călărind ademenitor o motocicletă în costum sexy.
Faima o va duce pe Celeste în marile oraşe, perfecte pentru sora ei petrecăreaţă, interpretată de Stacy Martin. Sora îi devine ghid prin atracţiile nopţii albe ce include şi iniţierea abruptă în lumea viciilor şi a primelor experienţe sexuale. Scăpată de sub vigilenţa impresarului interpretat de Jude Law, Celeste are multe aventuri, una dintre ele cu un star local ce preferă să cânte rock în baruri obscure, degajând însă energia şi încrederea în sine a unui megastar. Din păcate, regizorul nu reuşeşte să depăşească predictibilele clişee legate de relaţia dintre fata ajunsă faimoasă datorită popului ultracomercial şi aspirantul din zona muzicii devenite o replică abrazivă la tendinţa lumii de a-şi vinde sufletul.
Discuţia dintre Celeste şi personajul rocker, de la care spetatorul avea pretenţii mari, cum ar fi cea legată de posibilitatea de a-i da filmului dinamism şi profunzime, se limitează la nişte replici lipsite de substanţă. Aventura lui Celeste nu se prelungeşte într-o ieşire din zona de confort a muzicii comerciale şi a faimei superficiale oferite de aceasta.
Anii trec şi o regăsim pe Celeste la maturitate, interpretată acum de Natalie Portman. Schimbarea este una radicală. Celeste este acum o vedetă insuportabilă. Îşi neglijează fata adolescentă, rezultată în urma unei aventuri avute în adolescenţă. Îşi umileşte sora devotată, acum transformată în servitoare şi în supravehetoarea fetei lui Celeste, ignorând faptul că sora din umbră îşi dorise la rândul ei să devină cântăreaţă. Acum Celeste pare mai degrabă o devoratoate de egouri fragile, dezvăluind fără teamă şi remuşcare un egosim extrem, chiar şi în relaţia cu ea însăşi, o relaţie distructivă din cauza drogurilor.
Vox Lux a pornit de la nişte idei ce ar fi putut împinge şi mai mult subiectul spre zona filmelor originale, care să fie prizate atât de publicul pretenţios cât şi de cel ce prefară cinematograful unui mall, perfect pentru imagini spectaculoase. Coloana sonoră compusă de Sia avea potenţialul de a crea stranietate cu efecte deopotrivă angoasante şi irezistibile. De asemenea, personajul feminin al filmului inspira suficient mister încât metamorfoza psihologică să permită o pendulare captivantă între enigma învelită în ofertanta ambiguitate derutantă şi autodezvăluirea cu mesaj sofisticat prin care să se poată sincroniza multiplele faţete ale poveştii. Această posibilă sincronizare a direcţiilor spre care merge interpretarea filmului ar fi explorat mai seducător şi năucitor legătura dintre individual şi maladiile societăţii megalomane ce naşte monştri îmbrăcaţi în haine sclipitoare. Din păcate, personajul Celeste nu capătă adâncimea dorită. Nu vezi un joc al nuanţelor interpretabile, care să ofere acea notă bulversantă vitală pentru acest gen de scenariu, astfel încât să amestece elementele acroşante pentru public şi calităţile unui film original din zona independentă, ce ajunge până la urmă şi în marile cinematografe.
Din păcate, consistenţa personajului central începe să se dilueze exact în scenele în care te-ai fi aşteptat să devină mai sofisticat şi mai nuanţat. Celeste rămâne un personaj descris în tuşe groase, îmbibat în stereotipuri. Se droghează asemenea unui star din percepţia colectivă, se dezumanizează, face crize de isterie şi devine incapabilă de a mai comunica sincer şi empatic tocmai atunci când fiica ei are nevoie de ea. O regăsim în pragul unui colaps după ce trecutul ameninţă să dea buzna în prezentul fabricat artificial, când unul dintre hiturile ei a devenit coloana sonoră a unui act brutal preluat senzaţionalist şi cinic de mass-media.
Există un ingredient care salvează totuşi filmul de la un fiasco total în ochii spectatorului ale cărui aşteptări au fost alimentate de colaborarea dintre mari actori americani şi un artist precum Sia, asociată cu tot ceea este diferit şi insolit în muzica mainstream. Acest ingredient este vocea lui Willem Dafoe. Vocea pare să îi aparţină unui narator care vede şi ştie tot când relatează cu tâlc povestea lui Celeste. Datorită acestei voci, filmul poate fi citit şi în cheia unui basm noir pentru oameni mari, în care maleficul pândeşte inocenţa pentru a se înfrupta până la anihilarea ei.
Vocea pătrunzătoare a lui Dafoe menţine atenţia spectatorului deoarace îi dă impresia că oricând poate apărea un salvator element-surpriză care să tulbure vieţile personajelor, bruscând realul plauzibil şi împingându-l în zona întunecată. Dafoe are vocea naratorului clasic, o voce prevestitoare ce ar putea să transforme alienararea adusă de faimă într-o decădere cu accente de horror alegoric stilizat şi realitatea într-o irealitate halucinantă din cauza mecanismelor psihologice puse în mişcare de Celeste pentru a fugi de ea însăşi.
LYTE video
