Tom are toate componentele cu care ar fi putea să-şi construiască viaţa ideală doar că, instinctual, rămâne acelaşi băiat simplu, nereuşind să stăpânească stilul vieţii către care aspiră.
Tom Ripley (Matt Damon), un tânăr care pare cât se poate de normal, încearcă să-şi câştige existenţa din tot felul de joburi mărunte pentru care aleargă de dimineaţă până seară. Dar are şi câteva talente neobişnuite, ca de exemplu ştie să cânte foarte bine la pian. Aşa este remarcat de un cuplu care crede ca Tom a studiat împreună cu fiul lor, Dickie Greenleaf (Jude Law) , aflat acum în Italia şi care pare să accepte un singur principiu în viaţă, cel al plăcerii.
Dickie, tânăr cu clasă, cu prieteni care dau bine la imagine, îşi hrăneşte spiritul prin cluburile de jazz, cântând la saxofon, îşi iubeşte logodnica (Gwyneth Paltrow) şi orice altă iubită, mai nouă sau mai veche.
Tom cel "normal" ajunge însă în Italia, plătit de tatăl lui Dickie, ca să-l convingă să se întoarcă în New York. Convins că a sosit momentul să aibă viaţa pe care o idealizase până atunci, acceptă încrezător invitaţiile la petrecerile cu muzică bună, plimbările prin cele mai renumite oraşe ale Italiei, după-amiezile petrecute pe mare sau alături de excentricul Freddie Miles interpretat de Philip Seymour Hoffman.
Oricât de generoase ar fi însă actualele împrejurări pentru un savoir vivre, savoir-faire lipseşte cu desăvârşire. Tom, cu un puternic complex de inferioritate, nu e acceptat în noile cercuri şi, pentru a rămâne în viaţă şi în libertate, apelează la talentele lui neortodoxe. Ceea ce urmează, reprezintă bagajul surpriză pe care il iei la pachet când alegi “to be a fake somebody… than a real nobody”.
Marge, logodnica lui Dickie, scrie o carte. Şi pentru că talentul nu apare oricum şi oricând, timpul liber şi-l consumă iubindu-l pe Dickie care o asigură de câte ori este necesar că ii împărtaşeşte iubirea. Iar când se ivesc discuţii despre absenţele inopinate, Marge îi acceptă răspunsurile joviale şi le valorizează ca făcând parte din caracterul lui cuceritor iar momentele copleşitoare, în care relaţia devine obositoare, le acceptă ca pe un dat, fara drept de apel.
Ca în mai toate situaţiile în care iubirea este confundată cu admiraţia, Marge se agaţă de scurtele momente din intimitate când Dickie îşi afişează sensibilitatea şi totul pare cât se poate de normal.
Situaţia devine tragică pentru Marge când Dickie este de negăsit şi începe să-şi facă mustrări de conştiinţă că l-ar fi presat prea mult prin dorinţa de a se căsători. Până la momentul în care află adevaratul motiv al dispariţiei, Marge se străduieşte neîncetat să găsească mijlocul potrivit de a-l convinge pe Dickie să se întoarcă la ea.
Philip Seymour Hoffman joacă un rol care i se potriveste foarte bine. Cu numele de Freddie Milles, prietenul lui Dickie îşi face veacul prin cele mai bune restaurante, dichisit prin magazinele de lux, se bucură de peisajul cuceritor din Napoli, Roma şi nu numai, alături de femei care mai de care mai atrăgătoare, dornice de lux şi exuberanţă. Deşi nu este foarte prezent în acţiunea filmului, rolul lui Freddie întregeşte tabloul şi până la momentul mortii neaşteptate, îţi încântă privirea.
Spre finalul filmului The Talented Mr. Ripley, nu te mai gândeşti la secvenţele prost interpretate, suspansul momentelor în care Tom pare să fie desconspirat te duc dintr-o secvenţă în alta şi surprinzător, prezintă un final triumfător pentru Tom. Deşi este considerat un psihopat pentru capacitatea sa de a falsifica scrisul şi de a imita voci, care îi servesc foarte bine pentru a-şi acoperi urmele crimelor, se poate observa cu uşurinţă că nu dorinţa de a răzbunare sau de încălcare a legii îl motivează, ci, mai degrabă, nişte aspiraţii prost gestionate.
