Atunci când începi să înveţi o limbă străină ajungi să o locuieşti. Totuşi, o cunoşti abia când te trezeşti în faţa unor cuvinte intraductibile, dar care încep să capete sens la nivel intuitiv, de parcă le-ai cunoaşte de-o viaţă. Unii îşi aleg o altă limbă pentru a se refugia, pentru a fi adoptaţi de o altă cultură şi pentru a-şi crea un nou început sau o carapace după o traumă. Este şi cazul unui fost soldat israelian pe nume Yoav, personajul central din Synonyms – filmul câştigător al Ursului de Aur la Berlin în 2019 şi prezentat la Bucharest International Film Festival.
Nimerit în Parisul filmat pentru a-i încânta pe visători, fostul soldat Yoav îşi doreşte să devină francez, renegându-şi limba maternă şi originile. Adaptarea lui la traiul parizian va fi o succesiune de scene bizare, unele ilare până la parodie, altele apăsător-perturbatoare, într-un tur de forţă actoricesc solicitant şi expresiv oferit de un debutan promiţător– actorul Tom Mercier.
Synonyms face parte din categoria filmelor care te seduc, deşi abordează un subiect neprietenos, incompatibil cu Parisul idealizat. Farmecul anumitor scene se bazează pe stranietatea dublată de inventivitate, pe folosirea luminii şi pe unghiurile ce surprind ca printr-o lupă chipul şi gesturile unui personaj deopotrivă expresiv şi enigmatic, şi pe acea primă scenă care se dovedeşte a fi deruntantă precum intrarea într-o lume ciudată. Începutul este o plonjare bruscă într-un spaţiu interior în care gesturile şi acţiunile personajului central (Yoav) anunţă o desfăşurare a filmului comparabilă cu spectacolul bazat pe o coregrafie enigmatic-bizară, dar care îţi captează atenţia tocmai deoarece face apel la nevoia ta de a o elucida şi de a cădea puţin din realul previzibil. De altfel, mişcările corporale aparent haotice ale personajului dezorientat din prima scenă amintesc de spectacolele coregrafilor israelieni avangardişti (Israelul este un Eden al dansului contemporan folosit pentru exprimarea stărilor abisale) care transformă corpul într-o metaforă tulburătoare, fragmentată în tot atâtea sensuri şi interpretări câţi spectatori sunt.
Există un ritm languros şi nişte scene cu aer visător-nostalgice menite să permită şi o infiltrare a frumuseţii pariziene în viaţa dezolantă a israelianului Yoav, chiar dacă este mai mult o frumuseţe pândită la orice pas de un revers caricatural-absurd, iconoclast. Decorul rafinat al unui apartament chic îi devine primul refugiu. Nu ştim cum ajunge un străin naufragiat, fără prea mulţi bani, să îşi petreacă o primă noapte pariziană în acest apartament de lux dintr-o clădire precum un palat baroc, nici de ce ajunge să facă gesturi iraţionale. Până să ne dumirim, în scenă intră salvatorii săi – Emile (Quentin Dolmaire), un tânăr fiu de industriaş, dar care vrea să devină mai degrabă un scriitor decât un moştenitor capitalist, şi iubita acestuia, Caroline (Louise Chevillotte). Cei doi salvatori trăiesc în imobilul în care se află şi apartamentul unde îl vei găsi pe Yoav aproape delirând în prima scenă.
Yoav se împrieteneşte cu Emile, scriitorul aspirant venit din burghezia franceză, şi cu iubita acestuia, Caroline. Atât Emile, cât şi Caroline sunt atraşi de străinul având un trup ce pare a fi sculptat de Michelangelo (de altfel, Yoav ajunge să filmeze scene pentru un amator de filme pentru adulţi, una chiar în uniforma de soldat israelian).
Întâlnirea cu Emile şi Carole salvează filmul de la previzibilul unuia ce analizează urmările sindromului post-traumatic în viaţa cotidiană a foştilor soldaţi. De fapt, cei doi prieteni noi ai lui Yoav simbolizează partea luminos-boemă a Parisului idealizat, dându-i filmului un parfum senzual ce aminteşte de poveştile tinerilor din anii ’60, expuse în filmele Nouvelle Vague revizitate de un cineast precum Bertolucci.
Exilul lui Yoav devine o rătăcire pe străzi, dar mai ales prin interioare scăldate într-o lumină melancolică, de toamnă pariziană, în care se prelinge senzualitatea dezinhibată a lui Carole şi acel tip de senzualitate insinuantă şi totodata evaziv-suavă a lui Emile, care pare atras de Yoav. Asta nu înseamnă că fantomele traumelor nu mai ajung la Yoav, doar că sunt evocate voalat, ca-ntr-o proză experimentală plină de metafore (Yoav îi spune scriitorului în devenire Emile că îi dăruieşte experienţele sale). Totuşi, atunci când trecutul în haine militare îl prinde pe Yoav din urmă, filmul revine la claritatea realismului, dar o face în scene pline de originalitate şi imprevizibil, încât ai impresia că realitatea devine un spectacol absurd la graniţa cu halucinantul, fiind înlocuită de fapt cu percepţiile subiective ale personajului.
Filmul nu are un scenariu bazat pe o poveste coerentă. Regizorul a lăsat insolitul şi manifestarile psihologice indescifrabile să se manifeste nestingherite (unele în scene antologice, la care se va face referire în anii următori), filmul său făcând parte mai degrabă din categoria celor greu de caracterizat, dar acest aspect nu îi sabotează calităţile.
Asemenea oricărui film de artă ce nu vrea să ofere un răspuns clar şi tezist când abordează teme ce leagă traiectoria individuală de contextul social-poltic, invitând spectatorul la reflecţie nu la dat sentinţe, Synonyms are un strat vizibil, de suprafaţă, şi unul subtil, opac. La suprafaţă vei descoperi o alegorie satirică sub forma rătăcirii urbane a exilatului aflat între dorinţa de a se integra într-o cultură nouă (Yoav este obsedat de găsirea unor sinonime adecvate folosind dicţionarul citit adesea compulsiv) şi ataşamentul faţă de ţara natală. De altfel, periplul său prin Paris în căutarea unui job sau a unui sens nu este lipsit de întâlniri cu personaje secundare bizare, fiecare simbolizând o problemă arzătoare a lumii contemporane şi a societăţii franceze ce îşi vede aspectul cosmopolit ameninţat de fanatici şi de teamă. Anumite personaje activează flashbackuri legate de existenţa israeliana lui Yoav, însă aceste amintiri traumatizante iau forma unei relatări suprarealist-poetice şi rămân mai degrabă la statutul de puzzle incomplet, dar nu mai puţin consitent la nivelul mesajului transmis.
Sub acest strat alegoric vizibil, cinefilii şi cei îndrăgostiţi de cultura franceză vor descoperi un dialog cu simbolurile Franţei intrate şi consolidate în memoria colectivă. Modul în care sunt filmate anumite scene în care descoperi Parisul frumos, demn de fotografiile iconice din anii ’60, personajele boeme şi obsesia acestora pentru limba, semnificaţiile cuvintelor şi forţa sau limitele unui limbaj amintesc de revizitarea cu dublu sens a cinematografiei din trecut, în special al filmelor din era lui Godard şi a lui Truffaut, precum şi de poezia avangardistă (ritmul obsesiv în care sunt pronunţate anumite cuvinte de către Yoav are ceva din poeziile experimentale ale lui Gherasim Luca, un alt exilat devenit un simbol al marii avangarde ce a dus la glorificarea Parisului ca tărâm al făgăduinţei). De ce este o revizitare cu dublu sens? Deoarece în anumite scene ai impresia că descoperi un tribut adus Parisului ce şi-a conservat frumuseţea şi trecutul ce i-a construit reputaţia de paradis urban cu mii de feţe, iar în altele intuieşti mai degrabă o satiră necruţătoare cu potenţial de controversă la adresa modul în care sunt reciclate în prezent imaginile şi miturile unui Paris idealizat, cu boemii săi cuprinşi de acel intraductibil spleen – cum pare şi Emile, salvatorul lui Yoav -, cu imaginile fotografice ale bulevardelor şi ale cafenelelor devenite momeala perfectă pentru cel ce se simte neînţeles în patria lui. Nu este iertat nici imnul Franţei, ale cărui versuri ce îndeamnă la luptă şi la nimicirea duşmanului în scopuri patriotice sunt legate de trecutul în haine militare al lui Yoav ajuns la cursurile necesare obţinerii cetăţeniei franceze.
Synonyms este un film pe care nu-l uiţi uşor mai ales datorită misterului ce învăluie personajul central. Este totodată un film cu multe sensuri, unele descifrabile, altele captive până la final în coconul de ambiguitate opacă strâns în jurul sentimentelor care schimbă de obicei traiectoria unei existenţe. Aşadar, ar fi simplist şi incomplet să consideri filmul Synonyms drept o dramă tipică despre dezrădăcinare sau un film ce ia forma unui manifest împotriva politicii de militarizare dintr-o ţară acuzată de sacrificarea tinerilor pentru a-şi menţine siguranţa şi independenţa teritorială într-un Orient Mijlociu instabil, care mereu se cutremură din cauza fanaticilor.
Cu filme precum memorabilul Foxtrot sau Beyond the Mountains and Hills cineaştii israelieni au impus un stil mult mai sofisticat şi creativ de a prezenta dramele cu substrat politic referitoare la obligaţia tinerilor de a merge pe front. Nadav Lapid face parte din noua generaţie de regizori israelieni care surprind şi câştigă aprecieri când îmbină originalitatea, insolitul, alegoria cu tentă satiric-onirică, stranietatea cu note absurde şi experimentul curajos devenit un hibrid complicat de stiluri şi genuri. Însă un alt mare talent al acestor cineaşti este construirea unor personaje greu de explorat prin căutarea unor explicatii clare, personaje interpretate adesea de actori pe care ai dori să îi vezi mai des pe marele ecran, cum este şi Tom Mercier din rolul lui Yoav.
LYTE video
