Acceptase niște slujbe mărunte într-un bordel faimos doar pentru că matroana îi permitea să asculte jazz. Bărbatul devenit idolul multor femei care au văzut Pe aripile vântului (Clark Gable) i-a reparat mașina, apoi s-a încăierat într-un bar pentru a-i apăra demnitatea. Unul dintre cei mai apreciaţi regizori de la Hollywood, Orson Welles, nu a ţinut cont de gura lumii și i-a devenit prieten bun. Bette Davis a dansat nebunește în barul în ea devenise cap de afiș. Cântecele ei au inspirat generaţii, iar povestea vieţii i-a fost precum un manifest împotriva nedreptăţilor comise din cauza rasismului. Despre ce mare personalitate feminină este vorba? Despre legendara Billie Holiday.
Cine a fost Billie Holiday?
Billie Holiday a fost o zeiţă a jazz-ului interbelic, influenţând și anii ’40 și ‘50. Îi vei citi destăinuirile din Lady Sings the Blues pe nerăsuflate. Vei avea impresia ca vezi un film intens despre suișurile și coborâșurile din viaţa oricărei femei talentate plecate din mizerie pentru a cuceri lumea. Billie Holiday putea avea lumea la picioare într-o perioadă în care afro-americanii erau împiedicaţi să-și ceară dreptul de a fi consideraţi fiinţe umane.
Nu trebuie s-o fi ascultat până acum pe Billie Holiday pentru a citi Lady Sings the Blues. Însă, imediat ce vei trece de primele pagini, vei simţi nevoia de a-i auzi vocea acompaniată de un pian suav-melancolic ori de un trompetist de geniu, capabil de a scoate cele mai senzuale acorduri. Însă cel mai mult vei fi impresionat de versurile mereu actuale.
Destăinuiri acaparante
Lady Sings the Blues este genul de autobiografie care îţi solicită o implicare totală, prin compasiune. Datorită ei, Billie Holiday va rămâne cu tine multă vreme după terminarea lecturii. Este genul de carte antrenantă, pe care o devorezi, dar care, în același timp, îţi cere un răgaz necesar reflecţiei, analizei legate de umanitate și de istoria recentă.
Fiecare amintire îţi deschide o ușă nebănuită în culisele epocii de aur a jazz-ului american. Vei descoperi voci extraordinare și orchestre divine. Ajungi astfel printre sunetele unor muzicieni la început marginalizaţi, azi veneraţi cum n-au fost alţii.
Hiturile de care vei deveni dependent
Cartea Lady Sings the Blues îţi face și un play list. De fapt, cartea poartă numele unuia dintre albumele acesteia. De asemenea, fiecare capitol este numit după un cântec definitoriu pentru Billie Holiday. Îi vei căuta apoi și celelalte albume și le vei spune tuturor despre noua ta descoperire.
Cel mai mult vei fi impresionat de talentul lui Billie Holiday de a intui cât de actuale vor fi cântecele ei chiar peste decenii. A știut că prin ele va alina și exprima ceea ce simt mulţi oameni, indiferent de cultură, educaţie, rasă, prejudecăţi sau gusturi muzicale.
Evitarea dezumanizării
Deși a trecut prin mult prea multe experienţe marcate de rasism, care te vor face să-ţi amintești de femeile descrise de Toni Morrison, de scenele din romane precum Altă ţară sau din filmul Green Book (mai ales de cele în care li se interzicea afro-americanilor cazarea în majoritatea hotelurilor, cântatul în sălile selecte, intratul pe ușa din faţă ori servirea în localuri, fie ele și unele dărăpănate), Billie Holiday nu are vocea unui om învins. Când își rememorează viaţa copleșitoare, Billie Holiday păstrează un ton mai degrabă ghiduș, tandru, energic, uneori sentimental, alteori alert-pișcător, dar niciodată sumbru, grav.
O sinceritate precum jazz-ul exuberant
Confesiunea lui Billie Holiday împrumută ceva din ritmul jazz-ului dintre anii 20’-’50. Este acel ritm care invită la împărtășirea bucuriei de a trăi, la spontaneitate, la exprimarea neînfrânată a sentimentelor.
Şuvoiul amintirilor ei alternează tristeţea și melancolia răvașitoare cu acel ritm al descătușării frenetice dintr-o improvizaţie de jazz comparată cu transa inspiraţiei ce pune stapanire pe un muzician talentat. Dar, această mare tristete nu a fost niciodată aducătoare de resemnare, nici măcar atunci când ura dădea buzna pentru a zbiera chiar și într-o sală de spectacole, ori de câte ori un muzician afro-american urca pe scenă.
Publicul fidel, aliatul celor discriminaţi
Sinceritatea lui Billie Holiday este dezarmantă. Înainte de anii dezgheţului feminist, al revoluţiei sexuale și ai abordării unor subiecte considerate mai degrabă tabu, zeiţa jazz-ului a făcut niște mărturisiri ce i-ar fi aruncat pe alţii în infernul unde ajung de obicei femeile având reputaţia distrusă. Nu numai că nu a fost detestată după ce a recunoscut că a lucrat într-un bordel, că a fost ani buni sclava drogurilor, că nu i-a fost străină la un moment dat nici închisoarea, dar a mai și umplut până la refuz sălile de spectacol unde veneau elitele societăţii.
Cel mai bun aliat și fidel salvator al lui Billie Holiday a fost publicul. Admiratorii din toată lumea o încurajaseră permanent prin scrisori după ce ajunsese după gratii. Unii fani din Europa erau pregătiţi s-o găzduiască. Doreau astfel s-o ajute s-o ia de la zero. Le era teamă de rasiștii din America. Legile nedrepte îi puteau lua dreptul de a mai urca pe scenă odată ieșită din închisoare. Dar imediat ce a fost eliberată, spectacolele au fost sold-out. Publicul nu o uitase, nu fusese contaminat de prejudecăţile încurajate chiar de autorităţi.
Un document istoric
Francheţea lui Billie Holiday poate fi totodată un preţios și indispensabil document istoric. Unul denunţător la adresa unei societăţi ce se dorea un exemplu de progres, dar care devenise complicele perfect al abuzatorilor în timpul rasismului. Totuși, ura lipsește cu desăvârșire din aceste pagini, deși experienţele prin care ea a trecut i-ar fi dezumanizat pe mulţi. Chiar dacă mărturisește că nu poate ierta multe lucruri, ea a răspuns mai degrabă cu multă compasiune, asumare și luciditate.
Cartea Lady Sings the Blues îmbină perfect evoluţia personală cu schimbările sociale din zorii marilor mișcări de emancipare iniţiate de cei adesea consideraţi a fi o minoritate. Amintirile suculente despre turnee, ce ar fi trebuit să redea acea atmosferă plină de speranţă și frenezie din lumea jazz-ului, sunt mereu întrerupte de scene revoltătoare. Îţi vine să strigi indignat la toţi cei ce nu îi permiteau lui Billie Holiday să mănânce în restaurant împreună cu muzicienii albi, să folosească toaletele, să intre pe ușa din faţa a sălilor de concerte.
Rolul atribuit femeii afro-americane
Nu de puţine ori chiar aceia ce ar fi trebui să asigure o respectare a legii deveneau apărătorii rasismului. Când legea era strâmbă, șeriful nu ezita s-o jignească pe Billie Holiday. O jignea prin apelative umilitoare mai ales când aceasta se afla pe scenă. Şeriful devenea astfel spectatorul ce dădea tonul huiduielilor. Nici judecătorii și nici agenţii federali nu se fereau să-și exibe atitudinile rasiste.
În ziua în care scăpase ca prin urechile acului din mâna unui pedofil, Billie Holiday a conștientizat pentru prima oara efectele rasismului. În loc să fie ajutată, a fost considerată o femeie care provoacă (deși ea nu intrase nici măcar în perioada adolescenţei!). Prin urmare, a fost imediat expediată unde altundeva decât la școala destinată fetelor-problemă. Aceasta a fost prima experienţă de încarcerare pe nedrept.
Muzica salvatoare
După fiecare experienţă nedreaptă, umilitoare și traumatizantă, a reușit să dea ce-a fost mai bun din ea pentru a cânta. Pe măsură ce problemele personale se acutizau, mereu accentuate de persistenţa rasismului, evoluţia ei muzicală era din ce în ce mai aplaudată. Avea inspiraţie, chiar și în anii de sărăcie cruntă, urmată mereu de și mai multe dezamăgiri.
În multe pagini, Billie Holiday își aminstește de exploatarea din timpul turneelor. Statutul de cetăţean inferior o transformase într-o sclavă a impresarilor escroci. Îndura toanele patronilor de baruri ori ai sălilor de concerte. Deși era un star, viaţa tot o mare plantaţie de sclavi rămăsese pentru ea.
Starul fără o viaţă strălucitoare
De foarte multe ori, Billie Holiday subliniază faptul că fusese complet neștiutoare în privinţa unor drepturi legale. Nici pomeneală de beneficiile financiare obţinute de pe urma drepturilor de autor în cazul ei. Nici nu prea ajungeau la ea banii meritaţi, proveniţi din vânzarea discurilor.
Singurii care au parut s-o trateze ca pe o divă au fost europenii. Turneul ei din Europa a fost un succes mai ales datorită publicului deschis. Fanii înţelegeau forţa inovatoare a jazz-ului, iar jurnaliștii erau cu adevărat informaţi. Aveau cultură muzicală și nu vânau detaliile picante (extrem de umilitoare pentru ea).
Existenţa demnă de un roman
Cartea Lady Sings the Blues are forţă și consistenţă. Modul prin care a fost eliberat șuvoiul amintirilor o apreopie de un roman multistratificat. Unii cititori se vor opri asupra detaliilor personale. Alţii vor citi această carte dându-i importanţa cuvenită unui document istoric. Vor sublinia mai ales pasajele despre abuzurile autorităţilor, despre mentalitatea primimtivă ce-l pedepsea mai degrabă pe cel vulnerabil.
Pentru cititorul dornic de a privi istoria drept în ochii nemiloși, Billie Holiday a fost victima a unei societăţi punitive, care se opunea vehement oricărui tip de progres. Totuși, nici măcar această societate nu a putut împiedica unicul progres ce trece dincolo de orice bariere: cel din lumea artei. Jazz-ul a însemnat nu doar o schimbare a viziunii legate de ceea ce definește o muzică de calitate. A mai însemat o acceptare a diversităţii, sub toate formele ei.
Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda volumul de pe Libris, Cărturești
Citește și recenzia de mai jos, despre un roman fermecător, intitulat Așteptându-l pe Bojangles
Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei
