Istoria picturii este plină de personalităţi feminine curajoase şi inovatoare. Unele au trecut dincolo de statutul de muză adorată ori de model al perfecţiunii ce se lungea graţios şi ademenitor în atelierul unui geniu (întotdeauna) masculin şi având pofte carnale pe măsura gloriei.
Din păcate, multe pictoriţe îşi aşteaptă încă rândul în lumea regizorilor şi a scriitorilor ce vor să le scoată din uitare. Paula Becker, prietenă cu Rainer Maria Rilke (prezentat aici într-un mod caricatural-excentric), a fost mai norocoasă. Decizia ei de a lăsa tihna burgheză din idilicul peisaj german pentru tumultuosul Paris din vremea lui Cezanne a inspirat-o să creeze tablouri avangardiste cum nu s-au mai văzut ieşind din mâna unei femei până atunci. O parte dintre acestea au fost reunite în primul muzeu din lume dedicat unei pictoriţe (atât de înapoiată pare a fi omenirea dacă te gândeşti la cât de târzie a fost includerea femeilor în galeria marilor artişti).
Regizorul Christian Schwochow a realizat genul de film cu pictori în care scenele par la rândul lor nişte picturi, mai ales că locurile de care s-a legat evoluţia Paulei -- Worpswede, nordul Germaniei, şi Parisul libertinilor – sunt cât se poate de ofertante pentru voluptatea vizuală. Cadrele reprezentând viaţa scurtă a vizionarei Paula Becker (Carla Juri) oscilează între interioarele cu decoruri de epocă perfecte pentru tablourile cu naturi moarte, liniştea nepământeană a peisajelor surprinse în toată picturalitatea lor ce încântă ochiul, forfota străzilor pariziene ce par desprinse dintr-un tablou Belle Epoque în stilul lui Caillebotte sau din scenele de cabaret deocheat redate de Toulouse-Lautrec.
Această oscilaţie între liniştea din inima naturii şi manifestările impetuosului Paris este folosită de regizor pentru a reflecta de fapt ruptura dintre cele două tabere ale pictorilor. De-o parte se aflau pictorii tradiţionalişti, care insistau ca elevii lor să picteze realitatea fidel şi (mai ales) cuminte, deoarece o compoziţie valoroasă trebuia să redea realitatea aşa cum apare ea. De cealaltă parte răsăreau obraznic operele acelor pictori iconoclaşti, pentru care noua artă interpunea lumea interioară între compoziţie şi realitate.
Paula a înţeles înaintea profesorilor săi germani şi a soţului – Otto Modersohn -- considerat unul dintre cei mai buni pictori din acea parioadă, că noua pictură nu înseamnă o copie a realităţii. Paula a intuit că opera de artă îi este fidelă în primul rând lumii interioare a pictorului, nicidecum realităţii percepute de majoritate. Culorile, proporţiile şi mai ales siluetele trebuie să reflecte frământările, intensitatea emoţiilor şi zvâcnirile neobosite ale pictorului. Ea nu picta ce vedea, ci mai mai degrabă cum vedea.
Prezentate şi în film, picturile celebre ale Paulei îţi arată cât de bine a ştiut ea să simtă noul curent ce prevestea schimbările aduse de secolul XX şi să intuiască noua direcţie a picturii. A avut curajul de a picta în nuanţe sălbatice şi tuşe neîmblânzite, renunţând la cuminţenia peisajelor bune de atârnat în saloanele respectabile. Interpune subiectivitatea în transpunerea pe pânză a realităţii şi promovează simplitatea compoziţiilor ce amintesc de perioada în care pictura modernă se întâlnea cu influenţele artei primitive din insulele exotice. Nu puţine sunt compoziţiile datorită cărora poţi spune că Paula avea aceeaşi benefică lipsă de pudoare în exibarea culorilor puternice regăsită şi la Gaugain.
Azi, Paula Becker este o icoană la care se închină femeile emancipate şi iubitorii artei moderne care i-au ridicat la rangul de zei pe decadenţii secolului XX, cândva nişte paria refuzaţi de saloanele oficiale şi de galeriile respectabile. Este considerată o precursoare a Expresionismului, iar mulţi se uită azi la operele ei ca la nişte profeţii despre cum avea să evolueze pictura modernă în secolul XX, rupând lanţurile canoanelor prin erupţia culorilor tari. Însă în Germania începutului de secol XX, Paula era o neadaptată. Nu numai că îndrăznea să picteze nuduri deşi era femeie, apoi să-şi neglijeze soţul pentru a trăi în Parisul dezmăţului, ci mai avea şi neruşinarea de a-şi contrazice profesorul sever şi retrograd, care îi spunea că nu pictează frumos, că personajele ei sunt deformate. Nici tatăl ei nu părea mai înţelegător, sfătuind-o să-şi găsească un soţ şi să lase pictura pentru timpul liber…dacă partenerul de viaţă îi va permite acest moft.
Interpretată cuceritor de Carla Juri, Paula este reprezentată ca fiind o tânără pictoriţă ambiţioasă, curajoasă în faţa criticilor, încrezătoare în viziunea ei modernistă. Are mentalitatea asociată de percepţia colectivă oricărui artist rebel aflat înaintea epocii lui, adică vrea să trăiască puţin dar intens, iar singurul ei scop în viaţă este realizarea a trei picturi geniale până să împlinească 30 de ani (nu refuza nici ideea maternităţii). Pentru a-si realize visurile, ia calea Parisului, unde prietena ei, sculptoriţa Clara Westhoff (Roxane Duran) se afla deja, lucrând în atelierul lui Rodin.
Te vei lăsa vrăjit de expresivitatea Carlei Juri ce interpretează o Paula având farmecul ghiduş, prospeţimea şi zâmbetul pişicher al femeilor îndrăzneţe din tablourile secolului al XIX-lea, aerul sensibil al tinerei copilăroase şi dezinvoltura emancipatei. Acest amestec de trăsături îi atrage atenţia pictorului Otto Modersohn (Albrecht Schuch), care îi devine soţ. Deşi este mai putin critic la adresa Paulei în comparaţie cu alţi colegi de breaslă, relaţia lor este una cu năbădăi. Pe cât de modernă, deschisă la minte şi plină de originalitate este Paula, aşa cum o vede regizorul Christian Schwochow, pe atât de rigid pare a fi soţul ei. Nu îi despart doar trăsăturile de personalitate, ci şi viziunea asupra picturii.
Otto Modersohn era adeptul unui stil desuet, însă care avea mare trecere în saloanele bogătaşilor conformişti, ce se închipuiau şi fini colecţionari de artă. Cu alte cuvinte, picta frumos minunile naturii. Paula era tot ce soţul ei nu îşi dorea să fie: rebelă şi mult prea sfidătoare la adresa regulilor ce decideau cum trebuia să arate o pictură pentru a fi considerată pictură. Nu avea succes ca artistă şi nimeni nu îi aprecia în ţinutul natal compoziţiile originale, ce aveau să anunţe zorii curentelor avangardiste. Paula era îndrăzneaţă şi plină de idei moderne, pe când soţul ei era lipsit de vitalitate şi temător în faţa entuziasmului ei artistic şi senzual. Poţi spune că s-au întâlnit bărbatul care îşi dorea ca totul să rămână neschimbat, mai ales pictura, şi femeia născută prea devreme pentru a fi înţeleasă, având verva creativă dublată de curajul de a-şi apăra ideile inovatoare.
Când redă evoluţia legăturii dintre Paula şi soţul ei, regizorul insistă asupra scindării dintre mentalitatea tradiţionalist-burgheză şi noul spirit al epocii, adus odată cu vântul schimbării din lumea artei, ce venea de la Parisul decadenţilor ce scandalizau. Această scindare între vechi şi modern leagă de fapt cele două planuri ale filmului – cel reprezentând viaţa personală a Paulei şi cel ce surprinde evoluţia picturii ei în anii petrecuţi la Paris, încurajata fiind şi de Rilke (Joel Basman), al cărui portret devine una dintre compoziţiile emblematice ale ei datorita stilului neconvenţional. În paralel cu evoluţia artistică a Paulei, regizorul prezintă conflictul dintre mentalităţi, un conflict asumat de toţi cei ce au revoluţionat pictura. Aşadar, filmul va fi pe placul spectatorilor pasionaţi de artă şi fascinaţi de modul în care noua pictură a secolului XX a forţat normele morale, a încurajat emanciparea feminină şi a schimbat idealurile estetice.
Deşi nu este un film ce pătrunde spectaculos în psihicul personajelor şi nici nu exploatează memorabil conflictele sau fertilitatea întâlnirii unei femei creative cu Parisul efervescent, abordarea lui Christian Schwochow şi interpretarile actoriceşti sunt ideale pentru discuţiile de la finalul proiecţiei. După ce vezi filmul îţi vine să iniţiezi conversaţii interminabile cu prietenii despre cum s-a trecut de la pictura dinaintea Impresionismului la cea avangardistă, despre câte femei devenite pictoriţe cu viziuni revoluţionare a reusit să atragă Parisul şi mai ales despre cât de important a fost rolul artei în descoperirea şi explorarea erotismului feminin, rămas până atunci un subiect tabu. Paula este şi genul de film care te îndeamnă să cutreieri librăriile pentru a găsi cărţi despre femeile ce au influenţat pictura modernă.
Evoluţia artistică a Paulei Becker este legată în acest film de trezirea propriei sexualităţi într-un Paris generos cu femeile ce îşi asumau noi roluri interzise până atunci. O vezi frecventând cu entuziasm şi nonsalanţă stabilimente devenite a doua şcoală pentru artiştii acelei perioade şi cafenelele boeme alături de prietena ei, artista Clara Westhoff (devenită soţia neglijată a lui Rilke), precum şi străzile rău famate în căutarea subiectelor. Are o relaţie hedonistă cu pictorul Georges (Stanley Weber), care o fotografiază nud. Aflată în cea mai bună perioadă pentru stilul inovator, ea profită de tot ce îi putea oferi Parisul unei artiste ce înţelegea relaţia simbiotică dintre descoperirea stilului modern în pictură şi trezirea feminităţii descătuşate, vitală pentru creativitate, prin acceptarea plăcerii fără teama de a fi aspru judecată.
Parisul o îndepărtează de soţul ei, dar o apropie mai mult de ea însăşi. Schimbul de scrisori dintre Paula şi acesta dezvăluie ostilitatea societăţii de atunci faţă de femeile emancipate, considerate labile psihic. Soţul ei trebuie să reziste în faţa presiunilor exercitate de bărbaţii din anturajul său, care îl sfătuiesc să o închidă pe rebela Paula într-un ospiciu. Însă Paula nu se sperie şi îşi înfruntă soţul prin decizii surprinzătoare.
Paula nu este un film cu multe evenimente şi scene senzuale picante, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi să vadă într-o poveste despre o pictoriţă mult prea curajoasă pentru epoca ei. Şi nici o capodoperă în care spectacolul vizual în stilul Belle Epoque se suprapune ingenios peste analiza psihologică sofisticată. Meritul filmului este acela de a surprinde legătura vitală dintre conştiinţă, metamorfozele afective şi artă, dintre psihicul feminin şi evolutia picturii. Mulţi şi-ar fi dorit ca legăturile afective dintre personaje să fie mai bine puse în valoare, mai ales că prin film apare şi Rilke. Unii ar taxa dialogurile simpliste dintre Paula şi soţul ei, precum şi acele scene în care sunt redate clişeistic mimica şi gesturile febrile sau melancolice din faţa şevaletului, când inspiraţia loveşte din plin.
Calităţile filmului, care stârnesc interesul, sunt date de interpretarea actoricească, de accentul pus pe relaţia dintre emancipare şi modernizarea artei şi de imaginile picturale ce îţi permit o imersiune cromatică stranie în peisajele din nordul Germaniei. Regizorul a ştiut să expună lumina capabilă de a realiza propria compoziţie paradiziac-atemporală, dând nuanţe diferite ceţei lăptoase ce asigură fundalul poetic pentru zborul unei păsări şi care învăluie misterios ţinutul natal al Paulei. Aceste imagini care pot reda contrastul dintre natura cuprinsă de lentoarea unei somnolenţe melancolice şi vibraţia urbană sunt atât de bine captate încât pot vorbi în locul personajelor despre difenţele dintre noua şi vechea artă şi mai ales despre conflictul din cuplul format din pictorii Paula Becker şi Otto Modersohn.
LYTE video
Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum nu s-a mai făcut
Amintirea dragostei -- Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic
Muza -- Poveştile tabloului misterios
Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut
Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic
