Pana si asta o sa treaca – Ce nu ar spune multe femei in timpul doliului

0
849

Opusul morţii nu este viaţa, ci sexul. Şi, pe măsură ce boala devenea tot mai feroce şi mai implacabilă cu tine, legăturile mele sexuale se făceau şi ele tot mai feroce şi mai implacabile, ca şi cum în toate paturile din lume s-ar fi purtat o singură bătălie – a ta (…) Uneori aveam senzaţia că noi două ne transformam în copaci uscaţi şi fragili, gri ca vedeniile, gata să se facă pulbere. Dar când ţi-o spuneam, mă asigurai că nu-i aşa, că noi două eram persoanele cele mai puternice pe care le cunoşteai şi că nici o vijelie nu ne-ar fi putut dărâma. Aceasta este o frântură dintr-un dialog interior purtat de Blanca, personajul central din romanul Până şi asta o să treacă. Devine treptat un dialog impetuos, prin care vrea să înoate prin vâscozitatea epuizantă a unui doliu după moartea mamei, întorcându-se în locul verilor adolescentine, cu plăceri interzise, dar având final inofensiv, când se amesteca printre hipioţii rămaşi pe ţărmurile Spaniei în timp ce visau la Orient sau la oraşele Marocului, şi mai ales cu privirile încurajatoare schimbate cu străinul ce devenise o gură de oxigen la înmormântarea mamei ei.

Blanca, protagonista acestui roman care şi-a câştigat mulţi fani în Barcelona şi nu numai, are forţa de a exprima tot ceea ce multe femei devenite mame şi obligate să-şi ascundă trăirile bulversante şi pornirile alimentate printr-o exuberanţă nesăbuită (în ochii unora) nu au curaj să dezvăluie. Are îndrăzneala de a mărturisi nevoia de înlocuire a gestului de smulgere a părului din cap şi a tânguirilor gălăgioase după moartea mamei cu orele petrecute alături de iubitul ei însurat, pe care îl foloseşte ca pe o sursă indispensabilă de sedative sexuale administrate într-un hotel ferit de privirile cunoscuţilor. Are curajul de a recunoaşte că nu a ieşit în totalitate din curtea şcolii, nici măcar la cei patruzeci de ani ai săi, vârsta la care îi aşteaptă pe cei doi fii să vină de la şcoală. Asemenea unei adolescente zvăpăiate ce a supravieţuit sub pielea unei femei aproape trecute de prima tinereţe (conform prejudecăţilor), ea îşi urmează fără ezitare fluxul emoţiilor dătătoare de euforii cu efecte tranchilizante atunci când alege să transforme pelerinajul solemn în oraşelul copilariei -pitorescul şi boemul Cadaques (unde este şi mormântul mamei ei) -într-o vacanţă în care tot ce vrea este să-şi înece durerea fumând joint-uri în timp ce întreţine un flirt (doar) din priviri narcotizate cu exoticul iubit al prietenei sale, când nu este ocupată cu slalomul printre îndatoririle materne pentru a se vedea cu amantul venit în acelaşi loc dorind să-şi petreacă vara alături de familia…lui. Ea nu ezită să-i ia la pachet în locul amintirilor şi al verilor nebune din anii fără griji nici pe cei doi foşti soţi, alături de care mai împarte voluptăţi trecătoare, de dragul unui trecut comun.

Blanca este genul de personaj creat după chipul şi asemănarea multor femei contemporane, mereu confruntate cu acea discrepanţă dintre portretul standard al adultei mature dintr-un manual de psihologia vârstelor şi realitatea care îndeamnă la ştergerea graniţelor dintre etapele unei existenţe, în favoarea propriului timp necesar asumării greşelilor şi al responsabilităţilor, dar mai ales propriei explorări a feminităţii prin emoţiile bulversante. Pentru Blanca, discrepanţa dintre ceea ce simte şi ceea ce se aşteaptă de la ea în situaţiile grave nu este o sursă a vinovăţiei ce poate roade vitalitatea şi dorinta de a depăşi doliul, ci o transformare a pierderii într-o comedie dulce-amară, încât ai impresia că protagonista devine o regizoare zeflemitoare în relaţia cu sine. Primele luni de la moartea mamei devin un film melancolic, încropit minimalist din gândurile şi concluziile referitoare la pierdere, cuplu, actracţie şi relaţia mamă-fiica de-a lungul diferitelor vârste. Este un film prin care îşi derulează propria viaţă, dar alege, în locul hainelor închise la culoare, prin care să-şi exprime durerea, vestimentaţia unei boeme care prinde răsăritul la Vama Veche, după ce şi-a dat voie să retrăiască frenetic, măcar în timpul unei petreceri ce durează până se trezec cei mici, prima escapadă alături de frumuşelul rebel al micului oraş de pe malul mării, făcându-şi planuri de viitor până în zori.

Personajul Milenei Busquets este înzestrat cu acel amestec dintre francheţea dezinvoltă în relaţia cu sine, autoironia dezarmantă şi reflecţiile ce te lasă fără glas dacă vrei să-i aduci nişte critici. Blanca se dovedeşte fi un cocktail plin de umorul negru, nonşalanţa sub care îşi piteşte durerea şi fragilitatea în absenţa mamei, iar acest cocktail devine irezistibil pentru bărbaţii din jurul ei. Nu-şi refuză nici o emoţie, indiferent de stânjeneala şi amărăciunea produse, de aceea poate fi oglinda ce joacă rolul confidentei din lumea literară, pe care ţi-ai fi dorit-o ca prietenă şi în viaţa reală ori de câte ori te încearcă genul de trăiri pe care nu îţi vine să le mărturiseşti şi altora, de teama de a fi considerate neadecvate în anumite momente, când regulile unanim acceptate ale maturizări le condamnă. Blanca este genul de femeie pe care fie o simpatizezi datorită umorului dublat de o sensibilitate nostalgică, fie o respingi, considerând-o zăpăcita ce nu vrea să-şi accepte vârsta şi pe care o vezi la şedinţele cu părinţii în hainele râvnite de orice adolescentă răzvrătită, fiind mereu sorbită din priviri de colegii fiilor ei şi eschivându-se cu nepăsare de la jocurile de putere atunci când este ales comitetul de părinţi sau liderul de opinie atunci când se calculează fondul clasei sau valoarea simbolică a darului de Crăciun pentru doamna. Nu poţi nega, însă, că poate deveni oricând modelul (nedeclarat) al noii generaţii de femei care pot ajunge la vârsta de patruzeci de ani fără a se feri de propriile greşeli, pe care şi le asumă prin acea dezinvoltură în spatele căreia se ascunde luciditatea celei avide de plăceri date de răsucitul cuţitului în rană, de confruntarea cu sine şi apoi de uitarea de sine, în timpul unor aventuri trecătoare.

Milena Busquets a creat un portret al femeii eliberate de limitările unui profil standard al maturizării, în favoarea unei oscilaţii între gesturile, trăsăturile şi trăirile unor vârste diferite, de parcă ar fi ghiduşa care împrăştie hainele peste tot în dormitor încercând să-şi găsească ţinuta potrivită pentru o escapadă adolescentină, după ce a reuşit să se achite cu brio de obligaţiile unei mame responsabile. Este genul de pendulare între două vârste îndepărtate, ce poate deveni fertilă în scrieriea unui cărţi reconfortante pentru cel care nu se vrea decât un cititor empatic, pregătit să accepte iluzia intimităţii emoţionale dintre el şi personaje, iar Blanca este un personaj ce nu poate fi apreciat decât de cei dornici de a se bucura de propriul haos devenit sursa unei libertăţi suprinzătoare în timpul unei mari dureri sufleteşti. Degringolada interioară lăsată în urmă de pierderea mamei ei nu este mascată de autoblamări sufocante sau de încercări obsesive de a face din propria conduită o interpretare impecabilă a unui rol social ce trebuie apreciat de spectatorii veniţi să-şi prezinte condoleanţele sau, mai rău, sfaturile ce îndeamnă la cumpătare atunci când o parte a psihicului mobilizează emoţiile de nestăvilit, dar indispensabile unui şuvoi vital resuscitării în preajma paraliziei afective. Blanca nu plânge. Se ia în râs, apoi ia o pauză de la durere prin chemarea la datorie a libidoului când hăul săpat de pierderea unei mame, singura persoană care o putea înţelege, ameninţă să-i aspire întreaga lume.

Până şi asta o să treacăeste un roman atipic despre vindecare, în stilul firesc al unei confidenţe despre modul în care omul modern alege să înfrunte frica de moarte şi absenţa unei persoane iubite, la care se gândeşte mai degrabă pe ţărmul invadat de lumina unui răsărit primit din plin de ochii înroşiţi după o noapte albă, decât în faţa unei lespezi ce îndeamnă la nişte reculegeri austere.

Editura Polirom, 2015

sursa imagini:© foto: Robert Capa/International Center of Photography/MagnumPhotos/Maison Europeenne de la Photographie; H. Lartigue © Ministère de la Culture – France / AAJHL/Maison Europeenne de la Photographie

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here