O grafică ameţitoare, ca să nu spunem psihedelică, garniseşte o poveste dulce: când pleci din Oz, descoperi că lumea care tocmai ţi-a luat ochii, ca apoteoticul foc de artificii din finalul filmului, îţi cam dă dureri de cap. Dar tot ea are marele merit ca, după ce părăseşti cinematograful, să îţi întreţină zâmbetul de copil care se întoarce fericit de pe terenul de joacă. Pelicula are iz de film de familie, iar replicile nu depăşesc nivelul aferent, deşi scenariul este suficient de pontos cât să nu plictisească, fiind înţesat cu glumiţe simpatice şi nevinovate.
Întreaga producţie e aproape în totalitate un desen animat: de la decorurile flamboiante şi până la creaturile magice – zâne, maimuţe zburătoare etc.- care se iţesc de te miri unde, totul este sclipitor de artificial şi de-a dreptul euforic. Îţi şi imaginezi actorii principali- dintre cei mai buni, de altfel- jucând cea mai mare parte a filmului în faţa faimoaselor, dar austerelor, green screens pentru efecte speciale. Te miri de talentul deosebit al lui James Franco (Oz) de a-şi primi cu atâta naturaleţe replica de la personaje create pe calculator şi de a le răspunde la fel de firesc. I se potriveşte mănuşă rolul pseudo-vrăjitorului care reuşeşte să îi convingă pe toţi cei din Oz, fără prea mare efort, că el este alesul, următorul conducător al miticului tărâm.
Personajul lui Franco îi face pe ceilalţi să creadă aproape instantaneu în el şi în puterile sale, dar nu poate să îşi acorde sieşi un vot de încredere. Pentru că el ştie, magician de mâna a doua din Kansas, că vrăjile sale sunt doar iluzii bazate pe necunoştinţa sau neatenţia celor din jur. Dar asta nu îl împiedică să îşi dorească, şi el ca mulţi alţii, să devină nu un om bun – şi mediocru – ci unul extraordinar, după cum afirmă afectat la începutul filmului. Providenţa are însă alte planuri pentru el, iar partea bună a lucrurilor este că norocul său crede în el mai mult decât crede el în noroc. Iar lecţia principală este simpla şi reconfortanta a little goes a long way, dar numai atunci când crezi şi mai ai şi un scop nobil asociat.
Nu îţi trebuie cine ştie ce intuiţie pentru a-ţi da seama încotro ţineşte morala filmului, că este preferabil să fii bun decât extraordinar, din moment ce calitatea de "extraordinar" este îndoielnică şi implică multe compromisuri la nivel de caracter. Înţelegem mesajul, dar nu prea înţelegem personajele vrăjitoarelor cu care este obligat să trateze în Oz în toată aventura.
Binele nu a fost nicicând mai plicticos, mai coliliu şi mai anemic decât în acest film, dar prin interpretarea graţioasă a vrăjitoarei bune Glinda de către Michelle Williams, personajul e cât de cât salvat, capătând aura aceea de blândeţe (care nu poate să impresioneze decât copiii). Totuşi, o vrăjitoare bună ar trebui să aibă şi alte apanaje decât o baghetă pe care toată lumea e chitită să i-o fure, lăsând-o cu totul fără puteri, într-un mod foarte frustrant pentru publicul amator de fantasy, sau producerea de baloane de săpun şi aburi lăptoşi ca o ceaţă pentru a-şi debusola urmăritorii.
În afara de strălucirea-i diafană, de rochiile de zână bună şi de ochii mari şi înlăcrimaţi în cea mai mare parte a timpului, suntem dezamăgiţi: deşi nu avem niciun dubiu că Glinda se vrea a fi întruchiparea binelui în stare pură, avem îndoieli serioase cu privire la natura ei de vrăjitoare. Şi dacă ar trebui să găsim vreo consolare în celelalte două personaje, vrăjitoarele rele Theodora (Mila Kunis) şi Evanora (Rachel Weisz), suntem lăsaţi cu buza umflată şi de data aceasta. Mila Kunis mai are până să convingă că poate spune ceva realmente semnificativ ca actriţă, şi nici acesta nu e rolul care ar putea-o ajuta în vreun fel. Theodora este naivă şi iute la mânie, de acord, dar nu impresionează lacrimile de furie care îi ţâşnesc din ochi într-un mod care aminteşte de trucurile clovnilor de la circ în momentul când află că a fost trădată. Iar Evanora, care împrumută din forţa prezenţei lui Rachel Weisz, salvând cât de cât onoarea familiei vrăjitoarelor, are o partitură de proporţiile "fetei care duce tava"- o vedem puţin şi o uităm repede.
Cu toate minusurile inevitabile, Oz the Great and Powerful (Grozavul și puternicul Oz) te binedispune. Nici nu se poate altfel, după atâta culoare şi atâtea mostre de drăgălăşenie. În plus, face parte din farmecul experienţei faptul că filmul nu se ia foarte în serios, fiind, la urmei urmelor, o altă producţie Disney cu un target clar.
