In Event of Moone Disaster – Intre a ramane si a pleca pentru a-ti indeplini visurile

0
571
Foto: Sorin Florea/unteatru

Teatrul unteatru este asociat nu doar cu viziunile nonconformiste care au reîmprospătat mesajele clasicilor sau cu aducerea pe scena autohtonă a unor piese noi semnate de mari dramaturgi contemporani. Mulţi spectatori vin la unteatru pentru a se bucura de un spectacol al creativităţii scenografice. Alegerea inspirată a obiectelor şi plasarea lor pentru a da un nou sens lumii personajelor, sincronizarea luminilor, a muzicii şi a experimentelor ce implică proiecţii video sau adaptarea unor decoruri din secolele trecute la decorul minimalist asociat unui spaţiu neconvenţional devin adesea un tur de forţă al inventivităţii. Spectacolul In Event of Moone Disaster demonstrează încă o dată ca spaţiul limitat nu înseamnă şi limite.

In Event of Moone Disaster este genul de spectacol ce îi permite unui scenograf libertatea totală până într-acolo încât decorurile, luminile şi obiectele să dicteze asupra jocului actoricesc. Într-un decor desprins parcă dintr-un film de artă experimental cu tentă SF, actorii Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac şi Mădălina Anea interpretează partenerii unor cupluri ce trăiesc în perioada cuceririi spaţiului cosmic. Personajele aparţin unor decenii diferite. De-a lungul acestor decenii, lumea exterioară s-a tot schimbat, la fel şi aspiraţiile personajelor feminine. Însa dramele unui cuplu rămân aceleaşi.

In Event of Moone Disaster este debutul dramaturgului Andrew Thompson. Titlul este inspirat dintr-un discurs redactat în 1969 de către William Safire pentru a fi citit de presedintele Nixon dacă aselenizarea s-ar fi dovedit un eşec. În prezentul rachetelor care ajung să cucerească Spaţiul, lipsa comunicării, teama bărbatului alfa în faţa unei femei dependente doar de propria libertate, conflictul visuri-pragmatism sau relaţiile încordate dintre copii şi părintele absent mulţi ani s-au conservat, de parcă nu ar fi trecut secole de progres peste omenire.

Regizoarea Alexandra Penciuc îşi uimeşte spectatorii. Ajutată de scenograful Tudor Prodan, a reuşit ceea ce un regizor experimentat de film realizează doar cu bugete colosale. A folosit un decor futurist simplu, dar având ecouri sofisticate pentru a da stranietate şi farmec nelumesc unor trăiri vechi de când lumea. De fapt, fără decorul futurist acaparant precum o expoziţie de artă contemporană ce îmbină instalaţiile video şi iluziile optice obţinute prin jocul de oglinzi, transparenţe, reflexii şi dozări ale neoanelor, sentimentele şi replicile personajelor ar fi fost încă o repetiţie cu iz de clişeu obositor.

Foto: Sorin Florea/unteatru

Odată plasate în contextul aselenizării şi al călătoriilor în Spaţiu, declaraţiile de iubire ale personajelor, discuţiile în contradictoriu, disperarea neînţelesului, însingurarea în cuplu, abandonul, teama în faţa banalizării existenţei sub forma unei vieţi domestice prescrise de un model social inautentic şi dilemele femeii prinse între împlinirea visurilor de una singură sau renunţarea la propriile aspiraţii pentru a păstra o relaţie de cuplu transformată în obligaţii domestice meschine capătă magie. Este acea magie confundată cu o inexplicabilă frumuseţe a trăirilor plasate în contextul călătoriei în viitor. Scenograful te plasează într-un viitor în care sunt posibile călătoriile spre alte planete şi în care exaltarea şi frica de necunoscut odată cu extinderea universului uman dau o notă insolită sentimentelor apăsătoare, copleşitoare.

În timp ce urmăreşti relaţiile dintre cele două cupluri din piesă, cu neputinţele şi conflictele acestora, vei avea impresia că decorul avangardist şi iluziile optice favorizate de proiecţiile video şi de cuburile cu oglinzi şi neoane degajă splendoare. Această splendoare plină de stranietatea asociată de obicei unui decor futurist vine în contradicţie suprarealistă cu apăsările sufocante ale personajelor, mai ales ale celor feminine.

Personajele feminine sunt fascinate de călătoriile spre alte planete. Îşi leagă existenţa de nevoia de a explora alte spaţii. Trăiesc pentru a călători. Din păcate, ele sunt frânte emoţional de probleme nerezolvate nici după evoluţia ce i-a permis omului să ajungă pe Lună şi pe Marte. Ele încă se mai confruntă cu obtuzitatea partenerilor ce le vor prinse în chingile unui conformism burghez, cu drama infertilităţii, cu teama de a eşua, de a fi obligate să renunţe la visuri, la călătoriile iniţiatice, la planurile curajoase de viitor.

Protagonistele piesei sunt înconjurate de acelaşi nimb de stranietate. Îşi consumă relaţiile decisive într-un cub de sticlă. Introducând acest cub de sticlă, regizoarea lărgeşte spaţiul scenei şi permite modificarea percepţiei asupra timpului. S-a creat o fragmentare a timpului. Vei avea impresia că personajele trăiesc într-un alt timp decât al tău. Prezentul tău se desfăşoară în paralel cu trecutul şi viitorul personajelor, simbolizate ingenios de obiectele folosite în scenografie.

Fragmentarea la nivel perceptiv a timpului poate fi uşor confuză pentru spectator, mai ales din cauza graniţelor extreme de fluide între diversele perioade din viaţa personajelor. Totuşi, este o confuzie asumată de regizoarea Alexandra Penciuc, dornică de a explora haosul interior într-o lume din viitor, în care progresul este asociat de multe ori cu prezenţa ordinii, cu desprinderea de vechile furtuni emoţionale considerate nişte relicve ale unei lumi arhaice, ale unor generaţii anterioare ce au fost ţinute în loc de propriile drame interioare şi de viziuni conservatoare asupra existenţei.

Decorul şi compoziţia muzicală tot de inspiraţie avangardistă schimbă perceptia şi asupra sentimentelor fireşti aşa cum atmosfera din spaţiu schimbă gravitaţia, obligând fiinţele umane să îşi renegocieze obişnuinţele. Personajele ce trăiesc într-o lume a viitorului ce nu mai păstrează obiectele recognoscibie din prezentul nostru continuă să exprime totuşi aceleaşi sentimente cu ale noastre, de parcă acestea nu s-au adaptat la schimbările din viitor.

Replicile dintre personajele feminine şi cele masculine par banale. Reproşurile sunt unele ce flirtează cu vechile clişee, încât ai impresia că vezi transpunerea în spaţiu cosmic a unui film despre cuplul forţat de regizor să îşi împărtăşeaşca dureros frustrările în spaţiul claustrofob al unui apartament. Şi, totuşi, vei afirma că toate aceste dialoguri şi gesturi comune alcătuiesc un spectacol despre care vei spune că este unul original datorită jocului de lumini. Jocul de lumini este deviat spre acel nelumesc exprimat prin folosirea oglinzilor care, prin iluziile optice, schimbă proporţiile spaţiului scenic şi relaţia lui cu personajele.

Datorită acestui decor inspirat, asociat cu viitorul călătoriilor în spaţiu, banalul capătă o nota insolită. Tot ce părea banal, familiar şi previzibil devine misterios. Personajele asociate unor tipologii uşor de identificat în viaţa de zi cu zi devin din ce în ce mai greu de citit. Le vedem desfăşurându-şi viaţa într-un cub transparent, pe ai cărui pereţi sunt proiectate imagini video despre trecutul lor sau despre aselenizare, interpretate în cheie suprarealistă. În anumite momente, câte un perete de sticlă se transformă într-o oglindă, în funcţie de modul în care este dozată intensitatea luminii.

Doar cubul în care personajele îşi desfăşoară existenţa rămâne transparent. În rest, semnificaţiile gesturilor, ale sentimentelor şi personajele devin din ce în ce mai opace, mai enigmatice. Este fascinant mesajul contradictoriu transmis cu ajutorul scenografului Tudor Prodan. Vezi multe forme geometrice transparente în decor, însă ai impresia că exista un zid ce nu îţi permite să descifrezi clar motivele din spatele sentimentelor şi deciziilor luate de personaje. De fapt, personajele devin mai enigmatice pe măsură ce decorul le interzice găsirea unui spaţiu de refugiu care să exprime intimitatea. Spaţiul în care trăiesc, iubesc, se despart, se epuizează unele pe altele şi îşi exprima dorinţele seamănă cu decorul unui film despre cuplul explorat în spaţii construite avangardist, ce exprimă o anihilare a legăturii cu trecutul, nişte spaţii în care existenţa pare artificială, dar mai este salvată de intensitatea sentimentelor considerate arhaice.

Ajungi să te întrebi dacă nu cumva dialogurile despre aselenizare şi fascinaţia personajelor, mai ales a celor feminine, faţă de spatiul cosmic şi de călătorii sunt doar un pretext pentru a ne invita să reflectăm la modul în care percepem viitorul. De multe ori, viitorul este asociat cu decorurile SF şi cu debarasarea (aproape) radicală a tot ce ţine de trecut, mai ales de cel devenit depozitarul unor trăiri universale, repetate de fiecare generaţie.

Viitorul este văzut asemenea unei depăşiri a limitelor şi a vechilor credinţe şi valori. Aselenizarea a avut loc la finalul anilor ‘60, când începuse emanciparea socială a femeilor. Deşi eroul ce a păşit pe Lună era bărbat, în piesa lui Andrew Thompson nu bărbaţii visează la expansiunea propriului univers interior prin călătorii, ci femeile. Este o răsturnare a perspectivei. Femeile nu mai reprezintă obsesia de a păstra ordinea securizantă a lumii vechi. Personajele feminine interpretate de Cătălina Moga şi Mădălina Anea se uită spre viitor, spre ceea ce ar putea cunoaşte dacă şi-ar urma visurile. Nu se tem. Nu îşi pun limite şi nici nu le acceptă pe ale partenerilor.

Trăirile acestor personaje feminine, ce ajung să le eclipseze pe cele masculine, devin gânduri despre viitorul reflectat la nivelul vieţii interioare. Vom simţi la fel? Vom avea aceleaşi aşteptari de la relaţiile interumane, mai ales de la cele de cuplu? Vom fi la fel de vulnerabili în faţa pierderilor?

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here