Filme

Dark Shadows (Umbre intunecate), ultimul film al lui Tim Burton, ofera multa placere vizuala (incepand cu detaliile decorurilor si hainelor pana la aparitiile fantomatice, in fapt creatii digitale), suficient umor si niciun fior de groaza (maximul de oroare fiind obtinut din contemplarea unghiilor galbui dezgustatoare ale vampirului Johnny Depp).  

Filmul nu ii va dezamagi pe fanii stilului lui Tim Burton sau pe cei ai lui Johnny Depp, dar nici nu ii va lasa transfigurati de noua experienta burtoniana. Asta pentru ca Dark Shadows (apropo, nefericit titlu) este distractiv aproape la maximul pe care il poate oferi un film hollywoodian dar "pas risqué", ca un Ed Wood de exemplu. Aici probabil ca incep deja sa diverg in opinie de fanii lui Tim Burton care au vazut deja filmul, ce vor sustine ca Dark Shadows nu este tocmai de masa si nici turnat dupa reteta á la Hollywood. Totusi, filmul nu trece niciun moment in ciudat si nu face nicio alegere riscanta.

Barnabas Collins (Johnny Depp) este un tanar din secolul al XVIII-lea blestemat sa fie iubit de Angelique (Eva Green). Pentru ca Barnabas are o aventura cu tanara dar ii declara ca nu o iubeste, Angelique se razbuna total, ducandu-i intregul neam la pierzanie si vrajind-o pe Josette, femeia de care se indragostise intre timp Barnabas, sa se sinucida aruncandu-se in mare. Barnabas nu este nici el crutat, fiind transformat in vampir si condamnat sa isi petreaca veacurile legat cu lanturi intr-un cosciug.

Asta pana cand, doua secole mai tarziu, niste muncitori descopera din intamplare cosciugul si il elibereaza pe Barnabas. Placerea privitorului de abia de aici incepe. Barnabas este foarte haios in modul in care metabolizeaza civilizatia americana din anii '70 (hippies, razboiul din Vietnam, fast food-urile,  petrecerile si alte aspecte mai comune veacurilor moderne, ca de exemplu soselele).

Depp joaca minunat dar in imaginatia mea tot "suna" in voce si miscari, macar un pic, ca in Piratii din Caraibe sau alte roluri din filme semnate de Burton. Mi se pare ca Depp si-a tocit imaginea intr-o tipologie din care probabil nici nu vrea sa iasa. Intotdeauna este personajul alienat si neacceptat de cei din jur, dar mi-ar placea sa faca acest rol in filme care intr-adevar sunt marginale si diferite. M-am plictisit un pic de rolul lui Depp de ciudat in filme cu buget mare, in care, invariabil, va fi doar un tip excentric, un maimutoi haios, dar nu va avea niciodata profunzime si personalitate adevarata. Va fi mereu propria caricatura.

Pe langa Depp, in film joaca nelipsita sotie a lui Burton, Dna Helena Bonham Carter. De asemenea, apare Michelle Pfeiffer, atat de rar pe ecrane incat iti face placere s-o vezi oricum. Dar cele doua personaje feminine care fac filmul sunt Eva Green in rolul lui Angelique si Bella Heathcote, in rolul tinerei pe care o iubeste Barnabas. Heathcote este o actrita australiana care a jucat pana acum mai mult in seriale, dar care transmite o siguranta totala in alegerile de joc pe care le face in Dark Shadows.

Am lasat-o la final pe frantuzoaica Eva Green, ca pe cireasa de pe tort. Ai vazut-o in filmul lui Bertolucci, The Dreamers, si in filmul James Bond: Casino Royale. In Dark Shadows te lasa absolut mut cu vocea abraziva, tenacitatea urii, regalitatea gesturilor, privirea malefica si rapace, buzele de un rosu aprins. Este pur si simplu fatala, la propriu si la figurat. Imposibil de invins, chiar si de Johnny Depp. Mi-ar placea sa o vad in mai multe filme.

Pentru ca am fost intrebata daca Dark Shadows merita vazut la cinematograf, as zice ca da, pentru imagine si efecte speciale. Sunt foarte multe detalii care ti-ar scapa la o vizionare acasa. Daca pui intrebarea in sensul: merita sa dau banii pentru a vedea Dark Shadows la cinematograf, as zice ca depinde. Eu i-as da in primul rand pentru Eva Green.

Filmul Le Havre, aflat in selectia de la Cannes anul trecut, este regizat de finlandezul Aki Kaurismaki, inrudit ca stil cu americanul Jim Jarmusch si continuator al traditiei lui Charlie Chaplin, Buster Keaton, Jacques Tati si Robert Bresson. Le Havre este un amestec pe care l-ai crede altfel imposibil: umor sec, basm, luciditate, nostalgie, sensibilitate si realism. Prin comparatie cu Intouchables, care s-a vrut tot o demonstratie de umanism fara sentimentalisme si care a extaziat mare parte din public, performanta lui Kaurismaki din Le Havre va trece neobservata, tocmai probabil din cauza delicatetei demonstratiei, ramanand placerea doar a catorva.

Daca ai hotari sa vezi sau nu filmul strict dupa sinopsis, ai zice ca e un film social, poate chiar simplist, ca atatea altele: Marcel, un lustragiu ce abia reuseste sa se intretina pe el si sotia lui, Arletty, curatand pantofii trecatorilor din orasul francez Le Havre, incearca sa salveze un copil, imigrant din Africa, ce vrea sa isi regaseasca mama.  Dar farmecul lui Le Havre sta in alta parte, nu in poveste.

In primul rand actorii joaca in stilul deadpan, rostind replicile fara emotie. Efectul este comic, un comic la care nu se rade in hohote dar e la fel de distractiv. Este solutia lui Kaurismaki la lumea pe care o portretizeaza. Cum sa spui replicile in cea mai buna dintre lumile posibile, intr-un basm, unde toti isi demonstreaza in fiecare secunda bunatatea, sustinerea, prietenia, unde nimeni niciodata nu e absurd, gelos sau egoist? Tonul replicilor este in contratimp cu situatiile pentru ca altfel ar iesi o siroposenie. Daca nu simti alegerea lui Kaurismaki legata de interpretare ca fiind constienta, revendicata cinematografic de la regizorul Robert Bresson, vei concluziona ca filmul este jucat incredibil de prost.

Dincolo de idealismul caracterelor din film, Le Havre nu este o fantezie obisnuita, din categoria "a fost odata ca niciodata". Oamenii sunt dureros de saraci, traiesc mai degraba intr-un ghetou, sunt marginali. Totul este vechi si prafuit: hainele, draperiile, casele mici si saracacioase, oamenii, obiceiurile, meseriile. Marcel isi petrece timpul intr-un un bar mai degraba birt, acasa, unde sotia are grija de el, si pe strazile din Le Havre unde incearca sa gaseasca clienti pentru lustruitul pantofilor. O meserie atat de anacronica si greu de inteles, incat un proprietar de magazin, in fata caruia Marcel isi intinde putinele nimicuri necesare lustruitului, il catalogheaza drept terorist. Lumea lui Le Havre este trista si modesta, dar traieste fara resentimente (de clasa sau de alt fel). Traieste dupa reguli societale mai vechi, unde se vorbeste putin despre emotii si sentimente, pentru ca oamenii isi cunosc locul si isi ghideaza alegerile dupa principiul datoriei si al sacrificiului. Nu e loc de psihanaliza si sofisticari burgheze.

Pentru ca am atins tangential mai sus zona scenografiei, trebuie notata si partea de lumini, care nu e obisnuita sau lasata la voia intamplarii. Ciudate si de multe ori nenaturale, ca in filmele lui Rainer Werner Fassbinder, luminile dau filmului un aer teatral si de "in afara lumii noastre", perfecte pentru o fantezie.

Am vorbit de basm realist si de faptul ca Le Havre nu incepe in stilul "a fost odata ca niciodata". Totusi finalul este de basm, Le Havre se incheie cu "si au trait impreuna pana la adanci batraneti". Nu stii daca sa te bucuri pentru happy-end-ul filmului sau sa te intristezi, pentru ca identifica net trasatura fantezista si ruptura de realitate a povestii. Poate totusi fantezia e posibila.