Să ceri Portretul, ce va fi un portret complet al oricărei persoane, este la fel de futil cu a cere ca un film să fie condensat într-un singur cadru, spunea Alfred Stieglitz, unul din străbunicii fotografiei. Patti Smith, străbunica punkului, încearcă în autobiografia ei, Pe când eram doar nişte puşti, să surprindă într-o serie de instantanee pline de lumini şi umbre măcar o fărâmă din povestea ei, a carierei sale şi, mai ales, a relaţiei muză-creator ce s-a întins pe durata întregii ei vieţi cu celebrul şi controversatul fotograf Robert Mapplethorpe.
Autobiografiile celebrităţilor au tendinţa de a fi, în general, exerciţii de vanitate combinate cu o campanie de PR, un scris execrabil şi o metodă de a mai mulge nişte bani de la o masă amorfă de fani ce se îmbată cu nostalgie şi suferă de o înclinaţie nesănătoasă spre bârfă şi detalii picante. O bolboroseală obosită şi neinteresată legată laolaltă de un ghostwriter cu facturi de plătit. Din fericire, de data asta, nu avem de a face cu aşa ceva, căci Patti Smith este o scriitoare cu fler şi un respect deosebit pentru ideea de artist.
Este foarte uşor să cazi în ridicol atunci când vorbeşti despre artă. Artiştii ultimilor decenii au încercat să ridice vălul de pe mecanismele creaţiei şi să demonteze orice pretenţie de misticism. Arta este un produs, o maşinărie, şi artiştii mai degrabă meşteşugari, decât, aşa cum se considera Joyce, preoţi. A fi artist a devenit un job. E foarte uşor să fii cinic atunci când auzi explicaţiile pline de mambo jambo şi energii cosmice pe care unii artişti conceptuali sau poeţi pătrunşi de fiorul creaţiei plenare le atașează actului artistic.
Dar Patti Smith are o viziune arhetipală despre condiţia de artist. Întreaga sa autobiografie este străbătută de acei primi fiori ai descoperirii în adolescenţă a unor eroi personali ce nu au condus armate pe câmpuri de bătălie, nu s-au îmbogăţit peste noapte şi nu au fost, neapărat, celebri şi adoraţi. Rimbaud, Genet, Dylan Thomas, Verlaine, Whitman formau o cabală spirituală a neînţeleşilor din care vroia cu disperare să facă parte: Tânjeam să intru în frăţia artiştilor, cu foamea, felul lor de a se îmbrăca, evoluţia şi rugăciunile lor. Mă imaginam ca Frida pentru Diego, muză şi creatoare. Visam să întâlnesc un artist pe care să-l iubesc şi să-l susţin şi lângă care să pot lucra. Şi la orizont a apărut Robert Mapplethorpe. Un copil mijlociu, dintr-o familie normală, cu o copilărie liniştită şi o educaţie catolică strictă, Robert a venit la New York cu ideea vagă de a fi un artist celebru. Mama lui şi-ar fi dorit să fie preot şi chiar s-a simţit bine fiind băiat de altar în copilărie, dar mai degrabă pentru accesul în locuri interzise, pentru costume şi ritualuri. O să-şi păstreze fascinaţia pentru haine toată viaţa, căci Robert aborda îmbrăcatul ca pe o artă vie şi îşi frustra prietenii stând câteva ore înainte de a ieşi în oraş să caute prin cărţile diverşilor fotografi consacraţi accesorii şi combinaţii ce s-ar fi potrivit situaţiei. A cunoscut-o pe Patti în primele ei zile de vagabondat prin New York. La 19 ani, aceasta lucra într-o fabrică din New Jersey şi studia la un mic colegiu pedagogie căci Tata îşi făcea griji că nu eram destul de atrăgătoare ca să-mi găsesc un soţ şi se gândea că meseria de învăţătoare era mai sigură. Rămâne însărcinată cu un băiat de 17 ani, copilul născut este oferit spre adopţie şi fuge la New York. Ajunsă aici se loveşte de realitatea cruntă: Nu era prea distractiv, dar aveam mantra mea: Sunt liberă, sunt liberă. Deşi, după câteva zile, cealalaltă mantra a mea, ‘ Mi-e foame, mi-e foame’, a devenit mai importantă. S-au împrietenit atunci când el a salvat-o de la o întâlnire îngrozitoare şi de aici înainte şi-au împărtăşit sărăcia şi visul.
Au locuit pentru o lungă perioadă de timp la Chelsea Hotel, unde fiecare cameră era vizitata de fantoma unui artist celebru mort acolo şi de un nou reprezentant al rasei de hedonişti boemi veniţi în căutarea succesului la New York. Îl urmăreau pe eroul lui Robert, Andy Warhol, prin barurile pe care acesta le frecventa, fără să ştie că un portret făcut de Mapplethorpe celui ce a ridicat conserva la rang de artă, va fi una dintre cele mai scumpe fotografii vândute vreodată la o licitaţie.
Eu simţeam nevoia să explorez lumea de afară, iar Robert simţea că trebuie să coboare înlăuntrul său, cu toate pericolele pe care această descendenţă în întunericul interzisului le aducea. Mapplethorpe şi-a descoperit pe parcurs preferinţa pentru bărbaţi şi a început să părăsească tot mai des cămăruţa pe care o împărţea cu Patti pentru a naviga prin lumea violentă a comunităţii gay BDSM din New York. Odată cu descătuşarea eului sincer a venit şi revelaţia unei voci artistice proprii. Obscenitatea lui nu e niciodată obscenă, marchează o Patti ce l-a început s-a simţit trădată de alegerea lui Robert, dar care a trecut peste, a înţeles, şi l-a susţinut în continuare pe acesta şi viceversa.
Patti Smith a continuat să-şi producă propria artă grafică, să scrie poezie şi marea ei şansă a venit atunci când un prieten i-a aranjat o lectură publică în deschiderea lui Gerard Malanga la St Mark’s Church. Încercând să inpresioneze cu ceva nou, şi-a rugat unul din foştii colegii de la Chelsea să o acompanieze la chitară în timp ce îşi citea poeziile şi de aici înainte totul este istorie a rockului. Robert Mapplethorpe şi-a adus aportul la succesul ei prin fotografia, ce a devenit emblematică pentru Patti, de pe coperta primului ei album Horses.
Mapplethorpe a devenit un icon al fotografiei încă din timpul vieţii, deşi a avut nevoie de mecena care să-l sprijine cu bani întodeauna, dar numele lui a ajuns pe buzele publicului larg la puţin timp după moartea lui. O expoziţie ce urma să aibă loc la galeriile Corcoran din Washinghton a fost obiectul unui boicot din partea unor politicieni şi organizaţii bigote ce au cerut interzicerea expunerii operei sale în interiorul unor stabilamente culturale plătite din bani publici pe motiv de obscenitate homoerotică. Această cenzură a avut, ca întodeauna, un efect contrar celui aşteptat, căci expoziţiile lui au avut un număr record de vizitatori şi preţul fotografiilor sale s-au triplat instantaneu. Răspunzând unei întrebări legate de fotografiile ce mai târziu vor fi obiectul unei investigaţii criminale, a ţinut să explice că: Nu-mi place cuvântul şocant. Caut neaşteptatul. Caut lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată… Eram într-o poziţie ce îmi permitea să fac acele fotografii. Am simţit o obligaţie să le fac. Nu şoc de dragul shock value.
Rămasă în pană de bani în faţa unui automat de sandvişuri, Patti este ajutată cu o monedă de Allen Ginsberg. Care nu era tocmai inocent în ajutorul lui, căci o confundase cu un băiat frumos pe care vroia să-l agaţe. Jimi Hendrix a încurajat o Patti timidă, ce stătea în faţa uşii, să intre la o petrecere. La câteva zile a fost găsit mort. Janis Joplin, Bob Dylan, William Burroughs, Andy Warhol erau la doar un colţ de bloc distanţă unii de alţii. Şansa unor întâlniri providenţiale era mare, căci toţi erau acolo, totul se întâmpla acolo, şi această efervescenţă a ideilor şi agregare a talentelor printre oţelul zgârie norilor New Yorkului anilor 60-70 a născut mitul unei generaţii extraordinare de artişti americani. Patti Smith şi Robert Mapplethorpe sunt unii din eroii acestui mit, iar străbunica punkului a avut grijă să ne lase o carte cu legende ale Olimpului boem.
