Imaginează-ţi un Borges născut într-o favelă de la marginea oraşului Rio de Janeiro, unde, printre găşti, cuţitari, femei blamate sau traficanţi, mai circulă nestingherite şi legendele aduse de sclavii africani, prin acel nepotolit apetit pentru istorioarele exotice, de nepătruns precum vegetaţia încâlcită din pădurile locuite de strămoşii capturaţi. Pentru a-ţi stimula imaginaţia, Alberto Mussa, una dintre noile voci ale ficţiunii braziliene şi un bun cunoscător al riturilor creole, strânge primele încercări de a scrie proze scurte în volumul Elegbara. Volumul poate fi considerat de amatorii călătoriilor interculturale drept o replică stranie la cel prin care a debutat Borges – Istoria universală a infamiei. Doar că-n locul unor delincvenţi feroce, în cartea brazilianului vei găsi nişte răufacatori zeificaţi, aflaţi între lumea reală şi cea magico-religioasă. Ei sunt amatori de ritualuri africane şi fini cunoscători ai miturilor ce bântuie memoria colectivă după ciocnirea dintre conchistadori, băştinaşii de pe coastele sud-americane şi captivii aduşi de pe tărâmuri africane.

Elegbara este numele unuia dintre zeii misterioşi venerati pe coastele vestice ale Africii. Evocarea lui într-una dintre cele zece povestiri ale acestui volum reflectă fascinaţia lui Alberto Mussa pentru influenţa culturii din ţinutul abanosului. Această cultură este încă vie în Brazilia, dacă luăm în considerare şi personajele secundare din cărţile unui alt mare scriitor din ţara carnavalului, Jorge Amado, care, printre urmaşii coloniştilor cu pretenţii burgheze strecoară personaje pitoreşti gata oricând să iniţieze ritualuri spectaculoase ce îşi au rădăcinile in inima junglei africane. De fapt, în aproape toate cărţile scrise de Alberto Mussa există un amestec irezistibil între realismul ce redă viaţa localnicilor înghesuiţi în favele şi evadarea în supranatural prin invocarea unor fantome ale trecutului colonial şi a unor legende ce-ţi dau fiori prin îmbinarea erotismului cu brutalitatea.

Când apelează la zestrea mitologiei africane, Alberto Mussa dovedeşte că poate fi un bun urmaş al prozei scurte în stilul marelui zeu argentinian Borges. Reuşeşte să-ţi dea iluzia că poate dinamita graniţa dintre ficţiune şi realitate, astfel încât să-i transforme pe zeii şi eroii din legende în protagoniştii unor poveşti verosimile, anulând discordanţa ostentativă, în ciuda originii fantastice a protagoniştilor. Dacă îţi place să călătoreşti prin ficţiune sau pur şi simplu doreşti să amesteci suspansul unei intrigi poliţiste cu elementele realismului magic, Elegbara poate fi o alegere bună, mai ales datorită acelui talent de povestitor ghiduş al lui Alberto Mussa. Prozele sale îţi permit să intri într-un spaţiu pe cât de misterios şi tentant, pe atât de înfricoşător. Şi tocmai datorită modului de a stăpâni mijloacele prin care poate jongla cu fricile ancestrale ale umanităţii, cu arhetipurile şi erudiţia specifică unui antropolog, reuşeşte să creeze o lume halucinantă. Dar este o lume capabilă de a se camufla ingenios în real, astfel încât ajungi să confunzi miturile cu istoria oficială. Sub masca exoticului, autorul brazilian a strâns puroiul din rănile deschise ale colonialismului şi le-a transformat într-o pastă fertilă din care a plămădit eroi mitici pripăşiţi la periferia oraşelor braziliene, descântători, vraci, dar şi legiuitori şi regi excentrici.

Toate cele zece povestiri topesesc istoria oficială în cuptorul imaginarului fără limite, la fel de torid precum clima Braziliei, ce transformă datele concrete într-un spectacol halucinant care te face să simţi ritmul febril al universului din care fac parte ciudatele personaje. Urmaşii sclavilor africani şi faimosul rege portughez dat disparut în expediţiile contra maurilor devin vecini în furnicarul din mintea lui Alberto Mussa. Povestirile sale creează breşe în real, care duc spre o lume ce păstrează cu încăpăţânare acele rădăcini amestecate ale culturii sud-americane, a cărei memorie respectă atât legendele senzuale, cât şi miturile sângeroase, ce năvălesc peste lumea neîmblânzită a favalelor, unde se scurg alături de fărădelegi, superstiţii şi mituri contemporane povestite pe la colţuri atunci când se găseşte câte un cadavru al cărui ucigaş nu pare a fi din lumea reală.

Citind Elegbara descoperi un tărâm acaparant unde segregarea legată de culoarea pielii nu mai există. Aici toţi sunt adoratorii unui imaginar ce îi devorează cu aviditate şi care devine unicul reper fix al unei realităţi inegale, întrerupte de crăpături care lasă le vedere fantasticul misticismului african.

Editura Univers, 2015

imagini: http://shafir.info/plain/brazil~san_paolo~favela.htm/www.gofundme.com

Cele două microromane scrise de Cesare Pavese – Vara de neuitat şi Plaja – curg precum un film neorealist văzut în sala răcoroasă a unui cinematograf ce-ţi sare în ochi pe o străduţă veche într-o amiază caniculară, atunci când întregul oraş are obloanele trase. Regăseşti aceeaşi Italie citadină plină de forfota mahalalelor şi a piaţetelor înţesate de cafenele, a oamenilor ce pot zări un licăr de plăcere în cartierele sărace, datorită flirturilor şi pasiunilor consumate în saloanele de dans cu orchestră sau în mansardele artiştilor în devenire, dar şi acea Italie a cuplurilor de burghezi, lovite de crizele dătătoare de reacţii absurde şi distorsionate. Nu lipsesc nici femeile străzii, având sensibilitatea Cabiriei din filmul regizat de Fellini şi voluptatea unui nud pictat de Modigliani, şi nici personajele pitoreşti desprinse parcă din mahalaua redată în primul film regizat de Pasolini.

Dacă eşti un cinefil pasionat de filmele care prezintă acea Italie din epoca de aur a Cinecitta, vei citi pe nerăsuflate aceste două romane. În ele vei descoperi un Pavese ce reuşeşte să ofere strălucirea nostalgiei boeme care transformă clipele personajelor de la marginea societăţii într-un paradis al voluptăţilor trecătoare. Dramele, plăcerile şi deziluziile sunt expuse cu tactul unui autor care ştie cum să se folosească de observaţia psihologică fără a brusca senzualitatea trândavă şi fără să disipeze atmosfera fluidă în care plutesc reveriile din atelierul unui pictor seducător, unde îşi descoperă feminitatea o adolescentă obligată să se maturizeze înainte de vreme.

Deşi ar fi putut reda universul amoros al periferiei italiene printr-o încolăcire de nuduri şi de scene specifice unui buduar dezolant ce aminteşte de acea decadenţă dătătoare de fiori din schiţele şi desenele lui Egon Schiele, Pavese a preferat senzualitatea domoală a nudurilor create de Modigliani, în care femeile sunt învăluite de aerul unui vis ameţitor, căruia i se abandonează prin expresia unei priviri aţipite, de nimfă carnală narcotizată, ce invită la o intimitate ispititoare şi, în acelasi timp, devenind inaccesibilă prin frumuseţea care te ţine la distanţă, inducându-ţi teama de a nu o tulbura prin remarci vulgare. O astfel de protagonistă ajunsă model pentru nudurile pictorilor încă nedescoperiţi era şi Amelia, o tânără care îşi închiria atât farmecele prin cafenele frecventate, cât şi prin atelierele artiştilor pentru care poza. Faima ei, dar şi acea feminitate dezinvoltă, născătoare de mituri fără perdea, o atrag pe adolescenta de saişprezece ani pe nume Ginia, care îşi împarte viaţa între orele petrecute în atelierul unei croitorese, serile din sălile de dans, noptile de vară dedicate plăcerii de a cutreiera oraşul alături de prietenele ei şi menajul pentru fratele căruia îi ţinea loc de mamă şi tată după ce au rămas orfani.

Cunoscând-o pe Amelia şi legând o prietenie iniţiatică, nelipsită de momentele în care devotamentul şi erotismul difuz se împletesc, Ginia pătrunde în universul boem al oraşului, întâlnindu-l pe artistul ce o va introduce brusc în lumea nudurilor, a vieţii în afara moralei (fără a deveni sursa maleficului), în care doar plăcerile prezentului merită să curga prin venele femeilor. Tensiunea din relaţia cu Amelia devine o altă sursă de maturizare la feminin, pe care Pavese o asociază cu descoperirea sexualităţii, strâns legată de explorarea conştiinţei, a rivalităţii stârnite de observarea prietenei seducătoare, deja iniţiate în tainele amorului, cum era Amelia. Imaginea Ameliei domină intrarea bulversantă a Giniei în lumea propriei feminităţi, dar gelozia şi prietenia dintre cele două protagoniste nu ia calea unor legături patologice şi egoiste, ci păstrează fascinaţia ce irigă imaginaţia cititorilor atunci când privesc două nuduri feminine pictate făcându-şi siesta unul lângă celălalt după o amiază dogoritoare ce le-a impins într-o cameră umbrită de obloane, unde, pentru a uita de plictiseală, fac schimb de confesiuni şi de secrete.

Vara de neuitatrămâne poate unul dintre cele mai frumoase romane de dicate feminităţii, aşa cum este privită prin ochii unui scriitor, Cesare Pavese având curajul de a căuta şi acea zonă a erotismului feminin considerată un tabu în epoca lui. Totuşi, în ciuda unei explorări îndrăzneţe, scriitorul italian păstrează reprezentarea feminităţii din romanul său în zona discretă a sexualităţii transformate în introspecţie, a promiscuităţii inundate de melancolia ce însoţeşte uneori pierderea inocenţei.

Spre deosebire de romanul Vara de neuitat, în care pluteşte atmosfera intimităţii pline de umbre din încăperile boeme invadate de misterul feminin, în Plaja vei găsi un Pavese ce-i adaugă nostalgiei şi o notă de cinism, gata să ia în râs maniile şi crizele unor personaje ce amintesc de amarul comicului involuntar din lumea burghezilor întâlniţi într-un alt roman scris de el, Femei singure, anticipând era nevrozelor cu iz intelectual consacrată de proza lui Alberto Moravia. Protagoniştii romanului Plaja sunt doi vechi prieteni care se regăsesc şi decid să îşi petreacă vacanţa de vară la vila moştenită de soţia unuia dintre ei, transformând liniştea unei vieţi abandonate moleşelii specifice huzurului prelungit în tensiunea aparent absurdă prin care previzibilele crize ale unui cuplu devin o încrengătură sofisticată şi ambiguă de închipuiri otrăvitoare, gelozii şi explicatii ridicole, aruncate în derizoriu înainte de a lua calea unei dileme profunde.

În Plaja, Cesare Pavese anulează ritmul alert amplificat de pasiunile clocotitoare dintr-un cuplu, lăsând fluxul introspecţiei să curgă nestingherit printre mişcările trupurilor toropite la poalele unor vile de pe malul mării. Citind romanul, ai impresia că priveşti un tablou ce imortalizează o clipă efemeră pe o rivieră selectă din perioada anilor ’30-’40, unde curgerea dramelor este încetinită, suspendată în dulcea iluzie a timpului anesteziat de lumina orbitoare a verii. Dialogurile şi reflecţiile diluate ale personajelor îţi vor permite să percepi tabloul unui huzur estival abia după ce ai fost contaminat cu amintirile şi nostalgiile lor, filtrate prin emoţiile vagi şi acele sporovăieli fără ţintă întreţinute de amorul conversaţiei într-un salon de dans cu orchestră ca semn al rafinamentului de modă veche.

Plajaface parte din categoria romanelor psihologice avangardiste, alături de cel scris de Virginia Woolf, intitulat Valurile, în care ambiguitatea şi nostalgia topesc ameninţarea gândurilor sufocante şi a revelaţiilor ostentative.

Editura Polirom, 2015

imagini: Amadeo Modigliani/www.messynessychic.com

Cum vin astăzi pe la dumneavoastră, domnişoarelor, aşa mergeam pe vremuri pe la biserică, să le admir pe fetele frumoase de acolo. Cam aşa începe fraza delirantă ce se întinde pe mai mult de o sută de pagini şi prin care un pantofar în slujba casei imperiale austro-ungare îşi deapănă amintirile cu exuberanţa unei nostalgii excentrice presărate cu evocări fără perdea ce i-ar putea face pe interlocutorii mai tineri să-l considere un moşulica un pic cam ţăcănit, dar al naibii de simpatic. Şi nu e de mirare că tocmai un astfel de personaj a fost rugat să-şi rememoreze tinereţea de însuşi acrobatul frazelor năstrusnice şi al tragediilor în culori vesele precum o pictură naivă de la Săpânţa.

Amintirile acestui pantofar imperial nu au cap, şi nici coadă, ci doar picioare de femei frumoase, calapoduri fine şi o manoperă devenită un bilet pentru huzur. Şi nu trebuie să ne intrige obsesia pentru evocările picante în stil comic, doar se trăgea de şireturi cu cele mai bune dame ale epocii, după cum a lăsat să se înţeleagă, dar a rămas un burlac înzestrat cu talentul unui povestitor autoironic, numai bun pentru a-i încălzi bătrâneţea în care dorul după faima de altădată îl face să confunde imaginarul cu memoria. Pentru a nu se îneca în propria melancolie, mai trage cu ochiul la trupul gol al unei tinere pierdute într-o livadă, singura consolare după o viaţă dedicată plăcerilor cu aerul rafinat al unui salon imperial sau al unui atelier de lux.

Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţieste un roman în care Bohumil Hrabal se dezlănţuie cel mai bine. Nu are limite atunci când vrea să fie ludic, să te facă să râzi în hohote şi să te întrebi dacă nu cumva el şi protagonistul inventat au fost făcuţi după acelaşi calapod, unul capabil să trasforme tragediile din istoria colectivă şi accidentele absurde într-o frază gata să se întindă de-a lungul unui roman. Asemenea unui magician ce se pregăteşte să facă dintr-un material maleabil forme inedite, având grijă ca spectatorul uimit să nu îi poată desluşi trucurile, Hrabal reuşeşte să ia o singură frază din care să plămădească nişte personaje bizare, atitudini excentrice, zburdălnicii tragicomice pline de nostalgii dublate de aluziile geopolitice legate de ultimii ani de glorie austro-ungară.

Cu fiecare pagină ai impresia că te-ai urcat într-un carusel gata să se învârtă din ce în ce mai repede până când realitatea devine o suită halucinantă de imagini ale unei epoci de aur cu dichis împărătesc. Văzută din acest carusel, natura umană seamănă cu vernisajul unui pictor naiv ce imită stilul umorului negru de la Săpânţa, dar care mai întâi îi transformă pe localnicii maramureşeni în cehi, apoi îi aşează în salonul unei cafenele vieneze în care dă buzna un alai de personaje fugite dintr-un film regizat de Fellini, care, la fel cum face şi Hrabal, deghizează trecutul într-o defilare plină de nostalgie, înlocuind coerenţa narativă cu amintirile de un comic plin de candoare. Aşa cum te-a obişnuit prin alte romane ale sale, Hrabal rămâne un prestigidator al ironiei candide şi al tragediilor povestite pe un ton comic, fără a fi acuzat că ia în derizoriu lucrurile sfinte şi grave dându-le o notă de nihilism grotesc.

Datorită stilului inedit, romanul se parcurge într-un maraton al hohotelor de râs, obligând fraza din care este făcut să curgă într-un ritm febril, amestecând istoria oficială cu amintirile de holtei pişicher ale pantofarului de lux gata să fugă mâncând pământul când femeile îi cer să renunţe la burlăcie. Deşi nu crede în orânduiala amoroasă de modă veche, consimţită la starea civilă, atunci când vine vorba despre nuanţele pe care trebuie să le capete anecdotele, anumite legende urbane şi manierele alese în relaţia cu damele ce îi fac ochi dulci, pantofarul continuă să spere la reîntoarcerea în raiul eleganţei imperiale de altădată. Prin reveriile amuzante (dar şi amare) ale personajului său, Hrabal îşi transformă romanul într-un oftat greu provocat de nostalgie, fiecare amintire nefiind altceva decât o variantă burlescă a istoriei cehe sub umbrela unui mare imperiu ce a schimbat modul în care oamenii mărunţi în faţa deciziilor luate de nişte giganţi se raportează la identitate.

Pentru cei îndrăgostiţi de stilul lui Hrabal, Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi conţine tot ce are acesta mai frumos: degringolada plină de umor dulce-amar cu aluzii pişcătoare, imaginaţia dezlănţuită şi mai ales caricaturile duioase, care pot face din tragedie o comedie nostalgică, prin care fiinţele ce pierd totul capătă un aer demn, apoi ajung în paradisul unde nu mai există tristeţe şi unde până şi moartea râde în hohote când vede spectacolul absurd al vanităţilor care destramă nu numai un imperiu, ci şi o lume.

Editura Art, 2015

imagini: uhdigitallibrary.blogspot.com/www.walltor.com/wallpaper

Weekend-ul acesta vă dăm un motiv major să ieşiţi din case, indiferent de vreme: Robbie Williams! Şi alte câteva motive mai mici, dar faine.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Magic Mike XXL. O comedie care continuă povestea lui Mike (Channing Tatum), la trei ani după ce a renunţat la promiţătoarea sa carieră de stripper (în Magic Mike – 2012). Acesta acceptă cu greu să se întoarcă în trupa de dansatori exotici „Regii din Tampa”, aflată acum în pragul eşecului. Pentru ultimul lor spectacol vor pregăti un show senzaţional.

Ant-Man– Omul-Furnică. Paul Rudd în rolul unui supererou Marvel. Nu este vorba însă despre orice supererou, ci despre Ant-Man. Scott Lang (Rudd) trebuie să pună la cale un plan de protecție a invenției profesorului Hank Pym (Michael Douglas): un costum care îl face pe purtător mai mic și mai puternic. Și să salveze lumea, bineînțeles.

În weekend-ul acesta citim…

Despre comment-uri la articole, clipuri, etc. online şi ce stări creează ele pentru autori courtesy of The New Worker.

Despre competiţia de frumuseţe pentru femei musulmane, Miss Muslimah din Indonezia şi vedem şi nişte fotografii interesante cu concurentele.

Despre un spectacol de balet din Brooklyn în care au dansat şi roboţi.

Şi vedem câteva poze cu expoziţiile de la Bienala de Artă de la Veneţia.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Totul ce se poate găsi de la Robbie Williams. Artistul va concerta vinerea aceasta în Piaţa Constituţiei.

În weekend-ul acesta mergem la…

Poveşti din Bucureşti în Benzi Desenate– a doua ediţie a Salonului BD reuneşte o colecţie de benzi desenate dedicate Bucureştiului, realizate pe o perioadă de trei secole: secolul XIX, până în prezent, început de secol XXI. 

Expoziţia "Structured Mirrors" a artistului vizual Tudor Plăieşu. Derulată în cadrul proiectului cultural Kulturama 2015, "Structured Mirrors" este o expoziţie-manifest, în care regăsim câteva din temele preferate ale artistului: monocromia, drip painting-ul, portretul și gestualismul abstract. 

My Memory / Your History – performance ce explorează intersecţia amintirilor şi istoriei individuale la oamenii care aparţin mai multor naţiunii sau în cazul comunitarilor transnaţionale

Festivalul de teatru urban ce se va desfăşura la Carol 53. Sunt programate spectacole pe toată durata weekend-ului, iar sâmbăta spectatorii vor avea parte de un program special, cu ocazia zilei Casei Carol 53.

Alexandru Rădvan: Mormânt romantic pentru Pasolini din cadrul festivalului ART ON DISPLAY @ MUSETTE KUBE situate pe Bd. Calea Victoriei 114.

Gradina cu Filme. Filmul, momentele de stand up comedy, concertele live și piesele de teatru fac parte din oferta pe care cei de la CREART au pregătit-o publicului pe toată vara. 

Festivalul de teatru „Dell’ Arte” care vine în întâmpinarea publicului bucureștean și nu numai cu o ofertă variată de spectacole atractive din dramaturgia clasică și contemporană, dar și cu producții ale departamentelor de coregrafie și păpuși marionete.

Festival Bucurestii lui Caragiale– care ne aduce multe spectacole gratuite în centrul Vechi sau la Gradina La Conu Iancu.