Articole

O femeie din Casablanca pregătită să-şi schimbe identităţile precum franţuzoaicele mondene de altădată ţinutele, nişte bărbaţi dubioşi care îi amintesc de un accident neplăcut din trecutul ei şi nişte spioni marocani la Paris îşi fac loc în viaţa unui tânăr cu vise de scriitor şi o identitate la fel de volatilă, gata să se evapore la momentul potrivit, când se ivesc persoanele ce vor să-i fixeze prezentul perpetuu în repere biografice ferme. Peste ani, femeia prinsă între Paris şi Casablanca, dar şi amicii ei implicaţi în afeceri tenebroase precum umbrele dintr-o fotografie de Brassai revin în memoria adolescentului devenit la rândul său una dintre umbrele Parisului enigmatic, plin de străzi şi clădiri gata să se schimbe, în care personajele nu mai pot găsi graniţa dintre un vis plin de pericole şi realitate.

Jean este un aspirant la statutul de scriitor, iar Dannie, o femeie prinsă între prezentul boem al nopţilor de vară fără destinaţie şi gaşca ei de clandestini îmbogăţiţi în Casablanca, apoi reîntorşi în secret într-un Paris plin de fugari din faţa trecutului, unii duntre ei deghizaţi în studenţi bătrâni. Îl târăşte pe Jean în case retrase, în apartamente unde şi-a uitat indiciile ce-i pot deconspira biografia, mereu când proprietarii despre care oferă numai detalii evazive nu sunt acasă. Jean şi Dannie duc o existenţă de fugari ce se pierd în Parisul ieşit din timp, al maidanului de la periferie, ce se deschide spre un orizont ivit printre clădirile vechi lăsate în paragină înainte de a dispărea pentru a permite construirea noilor cartiere în locul unde cândva interlopii mărunţi şi femeile pline de secrete mai găseau câte o cafenea retrasă în care să pună la punct noile decoruri ale unei existenţe de tip butaforie decadentă. O astfel de existenţă îl atrage şi pe anchetatorul ce îi dezvăluie lui Jean, peste decenii, adevărata biografie a lui Dannie, parizianca trecută prin cercurile unor afacerişti cu îndeletniciri de spioni.

Iarba nopţilorar fi avut ingredientele demne de un reuşit amestec între un roman poliţist şi un thriller psihologic în care introspecţia de tip proustian întâlneşte atmosfera senzual-întunecată din fotografiile realizate de Brassai, căreia i se adaugă decorurile acelui exostim chic specific unei cafenele marocane cosmopolite. Dar în locul de spioni bine conturaţi, racolaţi din randul unor femmes fatales cu aer de vampă interbelică, ale unor afaceri dubioase cu tentă colonială târzie şi anchetelor unui detectiv zelos descoperi un roman încropit din amintirile unui protagonist sedus de misterioasa versată şi pregătită să-i facă nişte mărturisiri ce-i pot supăra pe băieţii răi alături de care formase până mai ieri o cârdăşie sinistră. În loc să fii deranjat de minimalismul introspectiv al romanului, vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea pe care o poate resimţi doar nostalgicul gata să regăsească paradisul într-o noapte de vară pariziană, în care bulevardele periferice, retrasele cafenele anonime şi cheiurile mai puţin umblate se deschid special pentru el, oferindu-i impresia că a rămas unicul poate străbate acest Paris devenit o lume paralelă, numai de el cunoscută.

O singură condiţie trebuie să îndeplineşti pentru a vibra la fiecare pagină scrisă de Patrick Modiano din perspectiva unui protagonist captiv în propria memorie: să nu cauţi o acţiune alertă. Dacă ai mai citit şi alte romane scrise de Modiano, înseamnă că te-ai îndrăgostit de atmosfera plină de misterele hrănite cu identităţi neclare şi detalii suspendate într-un prezent decupat din continuitatea temporală, altfel nu ai mai fi încercat şi alt roman scris de acesta, dezamăgit fiind mai ales de refuzul său de a-şi transforma cărţile în thrillere poliţiste, alegând lentoarea reflecţiilor asupra legăturii dintre identitate, memorie şi oraş, fie ele şi străbătute de suspansul ademenitor ce învăluie prezenţele feminine. De fapt, Iarba nopţilor este romanul unui nostalgic scris pentru un cititor al nostalgiei himerice, datorită căreia îi este dor de un oraş necunoscut. Acest nostalgic este un obişnuit de-al casei pentru Modiano, aşa că nu îi mai pregăteşte noutăţi, ştiind că perpetua reîntoarcere a cititorului în Parisul din cărţile sale este deja un semn al fidelităţii ce iartă o anumită rutină de dragul vremurilor bune.

Citind Iarba nopţilor, cei seduşi deja de stilul neschimbat al lui Modiano pot ajunge să creadă destul de uşor că sunt captivi în mitul eternei reîntoarceri, varianta urbană. Toate închipuirile se transformă în flashback-uri, iar lecturile trecute, într-un deja-vu interminabil, încât ai impresia că descoperi pasaje din alte romane, cum ar fi Suspendarea pedepsei sau Orizontul, doar că sunt reînnodate într-un decor întunecat, resuscitat de pâlpâirile unor felinare palide, ce aruncă mai mult umbre deasupra cheiurilor unde au loc destăinuirile personajului feminin. Este un roman al stărilor indescifrabile, greu de tradus în cuvinte, în care voluptatea este dată de ambiguitate. Ai impresia că toate acele date neclare, adrese şi nume de străzi dispărute imediat ce au fost înregistrate în carneţelul Moleskine al protagonistului pentru a fi transformate în manuscrisul unei viitoare cărţi au suferit metamorfoze inexplicabile, astfel încât nu te plictisesc, deşi le regăseşti în mai toate romanele scrise de Patrick Modiano. Asemenea Parisului imaginar, romanele scrise de Modiano sunt precum nişte discuri vechi, de care nu te saturi şi pe care le colecţionezi, deşi moda lor a trecut, la fel şi generaţia ce le putea înţelege mesajul afectiv, dar în cazul tău devin o revenire într-un timp fantasmatic, niciodată trăit, plin de imagini voalate, dătătoare de amintiri inventate pentru a capta umbrele trecutului.

Editura Polirom, 2015

imagini: Brassai (www.entretantomagazine.com/mezzaluna.me)

Julio Cortazar nu are scrupule când vrea să anuleze platitudinea unui banal cotidian, sabotându-l cu propriile-i arme. Foloseşte date reale, scene de zi cu zi, deloc ieşite din comun, dar amestecate astfel încât să creeze percepţii distorsionate gata să producă o fisură în real, filează oameni plictisitori pe care îi pune în situaţii neverosimile şi trezeşte acea foame de oniric, de joc suprarealist ale cărui reguli au fost modificate prea mult de cenzura lucidităţii.

Toate focurile, focul cuprinde unele dintre cele mai bune proze scurte, care îl vor propulsa pe Julio Cortazar în panteonul miniaturiştilor geniali ce transformă realitatea brută într-un realism magic, preluând ştafeta de la Borges, dar numai după ce şi-a facut uceninicia scriitorului exotic în Parisul suprarealiştilor.

Pentru cei captivaţi de prozele acestui argentinian îndrăgostit de avangarda europeană, cele opt povestiri incluse în volumul Toate focurile, focul sunt acea eternă reîntoarcere la voluptatea unui spaţiu fantastic, dătător de nostalgii nelumeşti, pe care numai un scriitor ce poate înţelege nevoia umană de a părăsi cotidianului pentru o realitate a tuturor libertăţilor ficţionale o poate induce. Poate acea povestire intitulată Insula la amiazădescrie cel mai bine, prin dorinţa obsesiva a personajului de a vizita o insulă grecească de pescari (aproape pustie), acea tânjire a omului modern după un paradis al fanteziei fără margini, al clipei suspendate în fabulos, unde se anulează graniţele timpului şi ale verosimilului, ca într-un periplu oniric. Julio Cortazar a intuit acea nevoie (nemărturisită uneori) a omului de a reveni la forţa imaginaţiei, aşa cum au facut-o înaintea lui suprarealiştii, doar că alege să deghizeze mult mai abil fabulosul în cotidian, nu să îl insereze într-un colaj straniu, încât ai impresia că de fapt realitatea a devenit un simulacru al fanteziei, un uzurpator nedemn şi neputincios în faţa unui ghiduş precum acest deschizator de drumuri în proza scurtă.

Aparent, povestea unor copii ajunşi să întreţină prin mijloace absurde o atmosferă de pace artificială pentru a-şi menaja mama de şocul produs de o veste tragică, visul unui însoţitor de bord, plictisit şi epuizat de complicaţiile amoroase din viaţa lui, de a se stabili pe o insulă grecească nedescoperită de turişti sau ambuteiajul de pe autostrada care duce spre Paris nu par ofertante pentru cei ce preferă o ieşire din decor spre o lume fantastică. Nici macar Julio Cortazar nu vrea să le ofere o aură suparealistă pentru a le face mai atrăgătoare pentru cititorul nerăbdător să aibă parte cât mai repede posibil de acel salt în fabulos. Dar asemenea şoferilor din Austostrada din sud, rămân blocaţi în decorurile plate, ce nu se mai schimbă decât pentru acel personaj obligat să devină actor din simplu spectator. Şi totuşi, la finalul povestirilor îţi rămân impresii indescriptibile ce te fac să-ţi doreşti să nu fi ieşit brusc din lumea creată de Cortazar. Sub această aparentă simplitate de sub eticheta unui nimic ieşit din comun îşi fac de cap toate acele arme secrete ale imaginarului subtil, ce amplifică banalul până când acele detalii monotone sunt expandate, încât fiecare gest odată repetat devine o desfăşurare halicinantă exact în momentul în care firul acestei rutine se deşiră după intervenţia unui amănunt neînsemnat, dar având puterea imprevizibilului.

În volumul Toate focurile, focul găseşti un Cortazar familiarizat cu acel ritm al esteticii occidentale (povestirea Domnişoara Cora aminteşte de nişte personaje desprinse parcă din lumea burghezilor postbelici gata să fie parodiaţi de Bunuel), dar pregătit să îşi formeze propriul stil. Cele opt povestiri incluse în volum prevestesc acel joc ghiduş cu datele istorice, evocările unei Americi Latine sufocate de autoritarism, descrise prin aluzii suprarealiste ce izbesc mai puternic decât orice luciditate reprodusă de stilul realist, dar, mai ales, acea dorinţă de a scoate la suprafaţă straniul din relaţiile fireşti, de a răsturna previzibilul, chiar şi din lumea ritualurilor cotidiene monotone, executate mecanic.

Editura Art, 2015

imagini:Wifredo Lam (www.bc.edu)/foto: Mastropasqua(pasajesdebuenosaires.blogspot.com)

Pagoda Gâştei Sălbaticeeste unul dintre simbolurile chinezilor aflaţi în căutarea păcii sufleteşti. Pentru ţăranul sinistrat din China anilor ’20-’30, Gâsca Mare era adevăratul paradis, unul al abundenţei. Nu era numele unui templu, ci al celei mai mari prăvălii de orez de pe Strada Cărămidarilor, situată într-o zonă mizeră a unui oraş de pe malul unui râu din Nord. Aici orezul avea strălucirea pe care doar oamenii ce au cunoscut lipsurile i-o pot atribui unui aliment. Năştea rivalităţi, lupte pentru putere, răfuieli, febra lăcomiei şi a mâniei, dar şi fetişurile ce amestecau pasiunea şi erotismul cu goana după sacii bunăstării. Când prăvălia Gâsca Mare a fost înhăţată de Cinci-Dragoni, un supravieţuitor înfometat dintr-un sat luat de ape cu tot cu plantaţii, s-a dezlănţuit urgia resentimentelor şi a pulsiunilor întunecate ce zăceau în adâncurile celui umilit.

Din 2012, anul în care Mo Yan a primit Premiul Nobel pentru Literatură, tot mai mulţi cititori şi-au îndreptat privirea spre China şi spre acele romane ce dezvăluie o faţă nevăzută a ţării, din perspectiva oamenilor care trăiesc în marile oraşe, la marginea lor sau în satele unde tradiţia şi schimbările (de cele mai multe ori) impuse de modernizare se ciocnesc. Alături de Mo Yan, Su Tong este unul dintre cei mai cunoscuţi autori chinezi în Occident, în mare parte şi datorită unor scrieri ecranizate şi apreciate de critici, dar mai ales talentului său de a crea nişte romane în care imaginile puternice au intensitatea vizuală şi dinamismul unor scene de film ce redau vacarmul unui mare oraş, cu locuitori şi străzi pestriţe, unde viaţa şi mai ales dramele pulsează într-un ritm ispititor.

Spre deosebire de Mo Yan, care l-a fermecat pe cititorul vestic prin realismul magic adaptat la apetitul pentru partea fabuloasă din poveştile cu tâlc ale sătenilor din partea  de nord a Chinei, Su Tong apelează la un realism brutal, necruţător, dar nu din cauza unor detalii şocante, ci prin tendinţa de a-şi perpeli fiecare personaj în focul propriilor neputinţe, care iau forma unor pasiuni şi instincte malefice gata să pârjolească întreaga lume în numele unei nedreptăţi sociale ce trebuie reglate cu orice preţ. Un fiu al nedreptăţilor este şi Cinci-Dragon, orfanul din Satul cu nuci, urcat pe furiş într-un tren ce transporta cărbuni spre mare oraş, unde îşi va găsi atât orezul ce îi va aduce saţietatea mult visată pe când răbda de foame, cât şi nefericirea mascată de pornirile tiraniei.

Odată ajuns într-un mare oraş-port din partea de nord a Chinei, lui Cinci-Dragoni i se înfăţişează o lume neaşteptată, luată pe sus de schimbarile şi contrastele din perioada interbelică. Mizeria şi foametea, tâlharii ce făceau parte din Frăţia portului, umilinţele îndurate la umbra prăvăliilor cu faţade ce-i luau ochii şi de unde plecau sudulmi ce ardeau urechile greu încercate ale celui lăsat în voia sorţii de mic se amestecă prin mintea lui cu siluetele ademenitoare ale femeilor emancipate, de care se simte atras, dar le priveşte cu teama celui ce a cunoscut deja poveştile bărbaţilor prea repede ruinaţi de acele slăbiciuni zgândărite de farmecele feminine. Astfel de farmece intrau şi în arsenalul celei mai frumoase (dar şi hulite) adolescente precoce de pe Strada Cărămidarilor, nimeni alta decât amanta celui poreclit Domnul, aflat în fruntea hoţilor din Frăţia portului şi considerat varianta orientală al unui mafiot. Această adolescentă dezgheţată şi gata să-şi satisfacă orice plăcere este şi fiica unui renumit negustor de orez, a cărui prăvălie va încăpea treptat pe mâna lui Cinci-Dragoni. Mila stârnită de imaginea dezolantă a înfometatului Cinci-Dragoni, în pragul morţii din cauza inaniţiei va pecetlui decăderea tatălui ei, Jupânul Feng, şi nefericirea surorii, care nu-l avea deloc la inimă pe noul băiat de prăvălie pripăşit în patul salvatoarei lui.

Intrat sub aripa Jupânului Feng, Cinci-Dragoni îndură umilinţele celui sărac într-o lume unde compasiunea lipsea, apoi devine stăpânul prăvăliei acestuia, printr-o perseverenţă diabolică, atent folosită pentru eliminarea oricărui rival şi în pedepsirea propriilor copii. Umilinţele cunoscute de băiatul înfometat şi lipsit de afecţiune vor naşte acei monştri ai complexului e inferioritate şi ai parvenitismului feroce şi grotesc, în al cărui tablou se întâlnesc duhoarea mizeriei, amintirile coşmăreşti din timpul foametei, dinţii de aur, furia, bolile excesului, dominarea celor lucizi, care devin oglinda prevestitoare a deformării ce pune stăpânire pe mintea şi trăirile lui Cinci-Dragoni, şi crimele.

Primele victime ale umilitului ajuns peste noapte jupân sunt cele două moştenitoare ale prăvăliei de orez Gâsca Mare. Rând pe rând îi vor deveni soţii obediente, deşi nu le va fi cu adevărat stăpân. Chiar dacă le transformă în prizoniere după ce devine stăpânul prăvăliei, se va zăvorâ, la rândul său, fără să ştie, într-o lume a necunoscutului feminin, unde cochetăria, răbdarea, îndărătnicia şi armele seducţiei îi vor încurca planurile, îi vor slăbi vigilenţa şi îl vor înspăimânta prin acea nesupunere sofisticată, demnă de un mare oraş. De fapt, întâlnind-o pe fata cea mare a Juânului Feng, ce devenise amanta celui mai bogat interlop din oraş, dar şi a unuia dintre acoliţii acestuia, tulburând ordinea din temuta bandă ce alcătuia Frăţia portului, Cinci-Dragoni descoperă acea legătura tainică, aţâţătoare şi pe atât de periculoasă dintre feminitatea emancipată şi dezordinea amoroasă de pe străzile ce musteau de ispite. Asemenea oraşului în care l-a lăsat vagonul plin de cărbuni a carui trepidaţie o va retrăi în multe coşmaruri, femeile întâlnite în prăvălia de orez a Jupânului Feng şi în bordelurile piperate vor trezi amestecul apăsător dintre atracţia năvalnică, tenţia copleşitoare şi dispreţul celui ce se vrea stăpân peste o lume ce nu-i poate fi devoalată, prea mare pentru a fi închisă în regatul celui ce nu avea nimic, mereu frustrat de  abundenţa oraşului nelegiuit şi deşucheat ce l-a privit de sus şi care va rezista şi fără ca el să o poată cuprinde şi posada în totalitate, precum ocapcană uriaşă care te ispiteşte să te arunci singur în plasa ei.

Deşi pare o clasică  şi previzibilă poveste despre un parvenit ce stârneşte dezgust şi revoltă în rândul cititorilor, dar şi compasiune dacă sunt înzestraţi cu multă răbdare, Lumea de orez te ţine captiv datorită scriiturii dinamice, al cărei ritm curge precum un film în care dramele personale se petrec în furnicarul unui mare oraş ce pulsează haotic, astfel încât nici scenele şocante şi nici deznădejdea sufocantă ce pluteşte deasupra personajelor nu te vor face să laşi cartea din mână. Evoluţia întâmplărilor te ţine cu sufletul la gură ori de câte ori este dat peste cap raportul de forţe dintre personajele ce duc o luptă psihologică pentru putere. Su Tong are o scriitură ce îmbină stilul unui roman de tip realist, dezvăluind o Chină gata să te bântuie şi după ce ai terminat cartea şi pe care o simţi foarte aproape în timpul lecturii, cu observaţiile demne de un psihanalist, mai ales în scenele în care sexualitatea consumată deasupra unei grămezi de orez şi plăcerea obsesivă a lui Cinci-Dragoni de a introduce boabe în trupul femeilor posedate devine simbolul unei lumi unde trăirile, senzaţiile şi întreaga umanitate au fost coborâte la nivelul pântecelor. Cinci-Dragoni va găsi plăcerea în capacitatea de a îngurgita şi de a devora, ce trece dincolo de saţietate, spre zona instinctelor năvalnice, dar şi morbide, ridicate din adâncuri pentru a se revărsa peste orezul fetişizat în dezlanţuiri patologice.

Su Tong a reuşit să creeze un personaj pe care îl regăseşti în toate epocile şi în toate oraşele unde s-au păstrat discrepanţele uriaşe dintre clasele sociale. Asemenea unei vietăţi primitive şi lacome, Cinci-Dragoni supravieţuieste şi devine o verigă importantă din fauna acelei părţi fetide a unui mare oraş. Vine din mizerie şi este înveninat de inegalitate, iar ignorarea şi dispretul celor din jur îl transformă într-un cameleon rapace. Talentul de a supravieţui şi perseverenţa hrăpăreaţă sunt cele două trăsături care te fac să îţi pui întrebări legate de originea răului şi de limitele compasiunii. Îl deteşti, dar îl şi compătimeşti (cu mare greutate, ce-i drept) ori de câte ori acesta rememorează acele zilele de foamete, când, fugit din calea inundaţiilor, şi-a găsit salvarea în hurducăiala unui vagon plin de cărbuni, a căror imagine de la începutul romanului prevesteşte o abundenţă întunecată, aducătoare de moarte.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: wikimovies.net/www.china.org.cn