Articole

Pagoda Gâştei Sălbaticeeste unul dintre simbolurile chinezilor aflaţi în căutarea păcii sufleteşti. Pentru ţăranul sinistrat din China anilor ’20-’30, Gâsca Mare era adevăratul paradis, unul al abundenţei. Nu era numele unui templu, ci al celei mai mari prăvălii de orez de pe Strada Cărămidarilor, situată într-o zonă mizeră a unui oraş de pe malul unui râu din Nord. Aici orezul avea strălucirea pe care doar oamenii ce au cunoscut lipsurile i-o pot atribui unui aliment. Năştea rivalităţi, lupte pentru putere, răfuieli, febra lăcomiei şi a mâniei, dar şi fetişurile ce amestecau pasiunea şi erotismul cu goana după sacii bunăstării. Când prăvălia Gâsca Mare a fost înhăţată de Cinci-Dragoni, un supravieţuitor înfometat dintr-un sat luat de ape cu tot cu plantaţii, s-a dezlănţuit urgia resentimentelor şi a pulsiunilor întunecate ce zăceau în adâncurile celui umilit.

Din 2012, anul în care Mo Yan a primit Premiul Nobel pentru Literatură, tot mai mulţi cititori şi-au îndreptat privirea spre China şi spre acele romane ce dezvăluie o faţă nevăzută a ţării, din perspectiva oamenilor care trăiesc în marile oraşe, la marginea lor sau în satele unde tradiţia şi schimbările (de cele mai multe ori) impuse de modernizare se ciocnesc. Alături de Mo Yan, Su Tong este unul dintre cei mai cunoscuţi autori chinezi în Occident, în mare parte şi datorită unor scrieri ecranizate şi apreciate de critici, dar mai ales talentului său de a crea nişte romane în care imaginile puternice au intensitatea vizuală şi dinamismul unor scene de film ce redau vacarmul unui mare oraş, cu locuitori şi străzi pestriţe, unde viaţa şi mai ales dramele pulsează într-un ritm ispititor.

Spre deosebire de Mo Yan, care l-a fermecat pe cititorul vestic prin realismul magic adaptat la apetitul pentru partea fabuloasă din poveştile cu tâlc ale sătenilor din partea  de nord a Chinei, Su Tong apelează la un realism brutal, necruţător, dar nu din cauza unor detalii şocante, ci prin tendinţa de a-şi perpeli fiecare personaj în focul propriilor neputinţe, care iau forma unor pasiuni şi instincte malefice gata să pârjolească întreaga lume în numele unei nedreptăţi sociale ce trebuie reglate cu orice preţ. Un fiu al nedreptăţilor este şi Cinci-Dragon, orfanul din Satul cu nuci, urcat pe furiş într-un tren ce transporta cărbuni spre mare oraş, unde îşi va găsi atât orezul ce îi va aduce saţietatea mult visată pe când răbda de foame, cât şi nefericirea mascată de pornirile tiraniei.

Odată ajuns într-un mare oraş-port din partea de nord a Chinei, lui Cinci-Dragoni i se înfăţişează o lume neaşteptată, luată pe sus de schimbarile şi contrastele din perioada interbelică. Mizeria şi foametea, tâlharii ce făceau parte din Frăţia portului, umilinţele îndurate la umbra prăvăliilor cu faţade ce-i luau ochii şi de unde plecau sudulmi ce ardeau urechile greu încercate ale celui lăsat în voia sorţii de mic se amestecă prin mintea lui cu siluetele ademenitoare ale femeilor emancipate, de care se simte atras, dar le priveşte cu teama celui ce a cunoscut deja poveştile bărbaţilor prea repede ruinaţi de acele slăbiciuni zgândărite de farmecele feminine. Astfel de farmece intrau şi în arsenalul celei mai frumoase (dar şi hulite) adolescente precoce de pe Strada Cărămidarilor, nimeni alta decât amanta celui poreclit Domnul, aflat în fruntea hoţilor din Frăţia portului şi considerat varianta orientală al unui mafiot. Această adolescentă dezgheţată şi gata să-şi satisfacă orice plăcere este şi fiica unui renumit negustor de orez, a cărui prăvălie va încăpea treptat pe mâna lui Cinci-Dragoni. Mila stârnită de imaginea dezolantă a înfometatului Cinci-Dragoni, în pragul morţii din cauza inaniţiei va pecetlui decăderea tatălui ei, Jupânul Feng, şi nefericirea surorii, care nu-l avea deloc la inimă pe noul băiat de prăvălie pripăşit în patul salvatoarei lui.

Intrat sub aripa Jupânului Feng, Cinci-Dragoni îndură umilinţele celui sărac într-o lume unde compasiunea lipsea, apoi devine stăpânul prăvăliei acestuia, printr-o perseverenţă diabolică, atent folosită pentru eliminarea oricărui rival şi în pedepsirea propriilor copii. Umilinţele cunoscute de băiatul înfometat şi lipsit de afecţiune vor naşte acei monştri ai complexului e inferioritate şi ai parvenitismului feroce şi grotesc, în al cărui tablou se întâlnesc duhoarea mizeriei, amintirile coşmăreşti din timpul foametei, dinţii de aur, furia, bolile excesului, dominarea celor lucizi, care devin oglinda prevestitoare a deformării ce pune stăpânire pe mintea şi trăirile lui Cinci-Dragoni, şi crimele.

Primele victime ale umilitului ajuns peste noapte jupân sunt cele două moştenitoare ale prăvăliei de orez Gâsca Mare. Rând pe rând îi vor deveni soţii obediente, deşi nu le va fi cu adevărat stăpân. Chiar dacă le transformă în prizoniere după ce devine stăpânul prăvăliei, se va zăvorâ, la rândul său, fără să ştie, într-o lume a necunoscutului feminin, unde cochetăria, răbdarea, îndărătnicia şi armele seducţiei îi vor încurca planurile, îi vor slăbi vigilenţa şi îl vor înspăimânta prin acea nesupunere sofisticată, demnă de un mare oraş. De fapt, întâlnind-o pe fata cea mare a Juânului Feng, ce devenise amanta celui mai bogat interlop din oraş, dar şi a unuia dintre acoliţii acestuia, tulburând ordinea din temuta bandă ce alcătuia Frăţia portului, Cinci-Dragoni descoperă acea legătura tainică, aţâţătoare şi pe atât de periculoasă dintre feminitatea emancipată şi dezordinea amoroasă de pe străzile ce musteau de ispite. Asemenea oraşului în care l-a lăsat vagonul plin de cărbuni a carui trepidaţie o va retrăi în multe coşmaruri, femeile întâlnite în prăvălia de orez a Jupânului Feng şi în bordelurile piperate vor trezi amestecul apăsător dintre atracţia năvalnică, tenţia copleşitoare şi dispreţul celui ce se vrea stăpân peste o lume ce nu-i poate fi devoalată, prea mare pentru a fi închisă în regatul celui ce nu avea nimic, mereu frustrat de  abundenţa oraşului nelegiuit şi deşucheat ce l-a privit de sus şi care va rezista şi fără ca el să o poată cuprinde şi posada în totalitate, precum ocapcană uriaşă care te ispiteşte să te arunci singur în plasa ei.

Deşi pare o clasică  şi previzibilă poveste despre un parvenit ce stârneşte dezgust şi revoltă în rândul cititorilor, dar şi compasiune dacă sunt înzestraţi cu multă răbdare, Lumea de orez te ţine captiv datorită scriiturii dinamice, al cărei ritm curge precum un film în care dramele personale se petrec în furnicarul unui mare oraş ce pulsează haotic, astfel încât nici scenele şocante şi nici deznădejdea sufocantă ce pluteşte deasupra personajelor nu te vor face să laşi cartea din mână. Evoluţia întâmplărilor te ţine cu sufletul la gură ori de câte ori este dat peste cap raportul de forţe dintre personajele ce duc o luptă psihologică pentru putere. Su Tong are o scriitură ce îmbină stilul unui roman de tip realist, dezvăluind o Chină gata să te bântuie şi după ce ai terminat cartea şi pe care o simţi foarte aproape în timpul lecturii, cu observaţiile demne de un psihanalist, mai ales în scenele în care sexualitatea consumată deasupra unei grămezi de orez şi plăcerea obsesivă a lui Cinci-Dragoni de a introduce boabe în trupul femeilor posedate devine simbolul unei lumi unde trăirile, senzaţiile şi întreaga umanitate au fost coborâte la nivelul pântecelor. Cinci-Dragoni va găsi plăcerea în capacitatea de a îngurgita şi de a devora, ce trece dincolo de saţietate, spre zona instinctelor năvalnice, dar şi morbide, ridicate din adâncuri pentru a se revărsa peste orezul fetişizat în dezlanţuiri patologice.

Su Tong a reuşit să creeze un personaj pe care îl regăseşti în toate epocile şi în toate oraşele unde s-au păstrat discrepanţele uriaşe dintre clasele sociale. Asemenea unei vietăţi primitive şi lacome, Cinci-Dragoni supravieţuieste şi devine o verigă importantă din fauna acelei părţi fetide a unui mare oraş. Vine din mizerie şi este înveninat de inegalitate, iar ignorarea şi dispretul celor din jur îl transformă într-un cameleon rapace. Talentul de a supravieţui şi perseverenţa hrăpăreaţă sunt cele două trăsături care te fac să îţi pui întrebări legate de originea răului şi de limitele compasiunii. Îl deteşti, dar îl şi compătimeşti (cu mare greutate, ce-i drept) ori de câte ori acesta rememorează acele zilele de foamete, când, fugit din calea inundaţiilor, şi-a găsit salvarea în hurducăiala unui vagon plin de cărbuni, a căror imagine de la începutul romanului prevesteşte o abundenţă întunecată, aducătoare de moarte.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: wikimovies.net/www.china.org.cn

Tronul reginei Jinga se parcurge într-un ritm febril, precum o intrigă poliţistă plină de indicii ambigue ce aţâţă imaginaţia, şi cu fascinaţia pe care o trezesc întâmplările controversate din secolele trecute, devenite între timp nişte legende aduse de pe meleaguri exotice. Brazilia lui Alberto Mussa, unde se întâlnesc poveştile africane, contrabandiştii deveniţi noii exploratori ai mediilor clandestine şi parfumul nostalgiei lusitane, este un astfel de loc îndepărtat, născător de legende ce se ţin scai de tine pe tot parcursul romanului, asemenea urmei lăsate de un parfum tare cu mirodenii într-o zi toridă.

Coincidenţa legată de comiterea unor crime în colonia portugheză duce la hăituirea unor grupuri de sclavi fugari, bănuiţi de formarea unei confrerii pregătite să se răzbune pe stăpânii plantaţiilor. Depozitele incendiate, asasinarea unui primar căzut în mrejele unei curtezane locale, jafurile şi o evadare eşuată în ultima clipă aduc laolaltă nişte personaje captivante, din rândul cărora se disting Antunes, un negustor de mirodenii ce s-a îmbogăţit în Goa, un sclav emancipat, cu aplecări intelectuale, şi enigmatica regină Jinga, eroina care te prinde în mreje ori de câte ori Antunes îşi povesteşte aventurile din inima junglei africane, unde intrase în regatul acestei suverane parşive şi sfidătoare în faţa dorinţei sale de a i se băga pe sub piele.

Micile istorioare senzuale, dar şi brutale, ascund nişte indicii sub forma unor simboluri tribale, indispensabile deconspirării criminalilor, favorizând acel suspans desprins din legendele exotice, necesar ispitirii cititorului pregătit să evadeze în spaţii îndepărtate. Toate pornesc de la un personaj real, captivant datorită unei biografii pline de contradicţii şi încheiate printr-o convertire greu de înţeles. Acest personaj este regina Jinga, o ţesătoare de intrigi dintr-un trib african, ce vrea să-şi detroneze fratele şi să-i înfrunte pe coloniştii portughezi, dar care sfârşeşte prin a trece la religia catolică sub numele de Ana de Sousa, devenind protagonista unui episod exotic din manuscrisele şi gravurile realizate de primii călători şi misionari care au avut curajul de a păşi în inima Africii, în secolele în care băştinaşii cu pielea precum abanosul erau consideraţi nişte demoni sau nişte sălbatici periculoşi. Convertirea acestei regine la o religie ce promova smerenia este cu atât mai greu de înţeles din cauza relatărilor care o prezintă drept o suverană arogantă, ce se aşeza pe spinarea fecioarelor din tribul ei, folosindu-le pe post de fotoliu în timpul întâlnirilor cu trimişii portughezilor. Totuşi, romanul este departe de a fi o biografie, urmând mai degrabă calea unei fantezii exotice pline de enigme, fără decoruri kitsch, Alberto Mussa ţinându-se departe de amatorism când vine vorba despre pasajele dedicate culturii africane.

Când ajungi în Brazilia colonială a secolului al XVII-lea, te trezeşti într-o lume ce pulsează de mister, senzualitate, ritualuri tribale, magie africană şi multe superstiţii şi incantaţii mistice în dialectele culese odată cu bogăţiile continentului de abanos cutreierat de Antunes. Dacă îţi doreşti limpezirea apelor întunecate din jurul crimelor, mai bine te laşi păgubaş. Intriga poliţistă este la fel de încâlcită precum o pădure tropicală ce te amăgeşte prin miresmele tari ale sevelor necunoscute, care promit voluptăţi necunoscute până atunci. Fiecare personaj este ispititor datorită poveştilor unice şi viziunii personale asupra crimelor, destăinurile sale adâncind şi mai mult păienjenişul anchetei. Vocea fiecărui personaj despică adevărul în zeci de indicii ce pot fi comparate cu afluenţii mâloşi ai unui fluviu rapace, devenind un pretext ce distrage atenţia de la suspectul identificat, apoi infirmat de varianta prezentată de noul personaj introdus în capitolul următor.

Citind acest roman, vei cunoaşte un scriitor pentru care istoria oficială trebuie acaparată de fabulos. Deşi este un bun cunoscător al documentelor ce păstrează cultura unor triburi mai puţin cunoscute, pierdute în istoria timpurie a Braziliei, la întâlnirea cu influenţele africane Alberto Mussa nu este preocupat de transformarea prozelor şi romanelor sale în observaţii realiste cu influenţe antropologice, dorind mai degrabă o metamorfoză a miturilor într-o realitate paralelă, criptată şi plină de semne ce par incantaţiile magice ascultate de un neiniţiat pitit în preajma locului de întâlnire al unei confrerii având propriile reguli, pe care unii le pot considera sinistre. Autorul brazilian refuză o poveste coerentă în sensul tradiţionalist, având un deznodământ ce abdică în faţa eforturilor de a o înţelege, de a o analiza. El îşi propune să creeze o lume ce trebuie luată ca atare, unde nedreptatea şi binele comunică în subteranele gândirii magico-religioase, fără a fi nevoie de intervenţia unui justiţiar care să echilibreze balanţa în timpul unei ciocniri dintre colonişti şi băştinaşi.

Editura Univers, 2015

imagini: filmul “Njinga, regina Angolei” de Sergio Graciano/es.wikipedia.org

Tangou pentru Lisandra este varianta românească a titlului dat noului roman scris de Helene Gremillon, La garconniere (un joc de cuvinte ambiguu ce poartă cheia enigmei de la final). Opţiunea pentru titlul ce trimite către dansul pasional argentinian este departe de a fi o simplă strategie de atragere a cititorului spre un nou bestseller din palmaresul scriitoarei cunoscute datorită romanului Confidentul. Acest al doilea roman al ei, construit în jurul misterioasei Lisandra, fantoma ce bântuie personajele cărţii prin absenţa care va căpăta o carnalitate stranie în fanteziile fiecăruia, este precum un tangou în care senzualitatea şi pericolul alcătuiesc o coregrafie irezistibilă. Voluptatea amintirilor se prelinge de-a lungul unei anchete poliţiste clandestine, aşa cum piciorul unei femei se încolăceşte în jurul partenerului, într-un tangou al persuasiunii erotice, dar pe fundalul unor acorduri care îţi dau fiori siniştri.

Tangoul este mai mult decât un dans în romanul lui Helene Gremillon. Este o stare de spirit, o proiecţie a interiorităţii, o exorcizare a traumelor nerostite, o formă de a traversa un trecut rememorat la nivelul epidermei greu încercate. Un dans al pasiunii, al geloziei trăite cu patos, dar şi prin rafinamentul dublicităţii specifice anumitor femei răbdătoare ce se tem de abandon, tangoul este ideal pentru a simboliza fiecare personaj din carte. În el va fi oglindită profesia de psihanalist a doctorului Puig, soţul Lisandrei, care s-a format în tradiţia acelei viziuni asupra psihicului uman conform căreia instinctele vieţii şi ale morţii execută un dans al supremaţiei, amintind şi de sunetele unui tangou în care ademenirea şi pericolul unei răbufniri pasionale se contopesc. Tot în timpul unui tangou, oamenii par nişte vulcani stinşi care se trezesc la viaţă precum secretele pregătite să arunce lava clocotitoare şi cotropitoare, exact cum sunt şi cei studiaţi de una dintre pacientele ce vor fi marcate de întâlnirea cu doctorul Puig, marcându-i la rândul lor existenţa.

În tangoul acaparant se ascund secretele pârjolite de gelozia incandescentă a Lisandrei şi a femeilor ce se consideră bătrâne şi nedorite, care îşi derulează existenţa pe canapeaua psihanalistului. Dincolo de toate aceste coregrafii personale, mai există un tangou colectiv, al torţionarilor care aleg un dans al trupurilor deformate şi apoi dispărute. Această coregrafie inventată de nişte instructori demonici în timpul dictaturilor militare din Argentina îi transformă în prezenţe angelice pe toţi acei delincvenţi ce frecventau stabilimentele rău-famate ale plăcerilor deocheate din porturi, acolo unde se crede că s-ar fi născut primele mişcări ale acestui dans blamat la început, apoi devenit un pansament pentru toate rănile sufleteşti ale protagonistei.

Lisandra dansa pentru a-şi aminti. Ce anume? Abia către final vei afla. Până atunci, o vei regăsi în amintirile soţului ei, carismaticul (şi maleficul?) Vittorio Puig, psihanalistul care a urmărit-o din cabinetul său până la sala unde lua lecţii de tango, după ce aceasta se prezentase iniţial în postura de viitoate pacientă răvăşită de o neîmplinire amoroasă, tot Vittorio Puig fiind şi cel care îi va descoperi corpul izbit de caldarâm. Se prăbuşise precum trupul unei adolescente săltate de pe stradă de acoliţii dictatorului, ce ar fi putut fi şi fata disparută a Evei Maria, pacienta lui Vittorio, singura care va crede în nevinovăţia acestuia şi va porni o anchetă pe cont propriu, ajungând chiar să asculte toate vocile pacienţilor înregistraţi în timpul şedinţelor de terapie, sperând să-l găsească pe adevăratul vinovat, fiind sprijinită de însuşi Vittorio, cu preţul încălcării unei reguli sacre în terapie: confidenţialitatea. O vei mai găsi pe Lisandra şi în imaginaţia uneia dintre pacientele obsedate de menopauză, ce îşi revarsă furia stârnită de femeile mai tinere asupra unei Lisandre absente, seducătoare, perfecte, create de închipuirile născute din frustrarea neputincioasei femei ce se urăşte pe sine, gata de o răfuială cu acea rivală-fantomă. Spre final, Lisandra îţi creează iluzia unei reveniri la viaţă sub forma unei prezenţe ce pluteşte deasupra tuturor, strigându-si traumele sufocante în confesiunile înşelătoare facute profesorului de tango.

Helene Gremillon este o povestitoare abilă şi ademenitoate precum o dansatoare ce oferă indicii facile privind intenţiile, apoi îşi modifică brusc mesajul corporal refunzându-i privitorului o impresie clară. În primul rând intră în pielea unui personaj argentinian, încât uiţi că ai în faţă o traducere din limba franceză (nu ştiu dacă este de vină pasiunea traducătoarei Simona Brânzaru pentru literatura sud-americană, pe lângă cea franceză, sau Helene Gremillon se poate deghiza într-o femeie dintr-o altă cultură, deşi Buenos Aires a fost comparat cu Parisul interbelic). Apoi îşi dă seama că poate oferi voluptăţi diferite, în funcţie de preferinţele cititorului. Dacă îţi plac romanele cu mult suspans şi anchete bazate pe indicii vagi, care amână răspunsul, vei citi romanul pe nerăsuflate, aşteptând să fie deconspirat asasinul protagonistei, de a cărei moarte a fost acuzat însuşi soţul ei, unul dintre cei mai buni psihanalişti din Buenos Aires. Dacă îţi plac romanele în care vrei să găseşti un personaj care să oglindească toate stările şi indignările din relaţiile de cuplu, vei găsi nişte reflecţii asupra geloziei şi neputinţelor unei femei ajunse la menopauză, forţată să vadă  zi de zi prospeţimea celor mai tinere, devenite peste noapte nişte rivale, atunci vei avea parte de nişte pasaje memorabile, în care opiniile necruţătoare amestecate cu acel umor amar pentru amorul propriu te vor face să îţi calci pe inimă şi să te dedai sublinierilor şi postării citatelor pe Facebook. În schimb, dacă îţi plac romanele în care istoria colectivă se sparge în drame personale, vei aprecia talentul lui Helene Gremillon de a descoperi acea continuitate firească (pentru personajele ei) între crimele nepedepsite ale dictaturii şi ramificaţiile acestora în dramele trăite de fiecare personaj în parte. Pe măsură ce fiecare înregistrare se transformă într-un posibil indiciu, dramele fiecărui pacient al doctorului Puig devin o fisură prin care se infiltrează ororile unei dictaturi, prezentate într-o manieră care îţi interzice ignorarea paginilor care ameninţă să te bulverseze. Are Helene Gremillon o forţă de a-ţi da curaj în faţa unei realităţi care promite să te cutremure, folosindu-se de slăbiciunea fiecărui cititor pentru enigme şi suspans, ambele ascunse în spatele pasajelor ce oferă informaţii din istoria brutală.

Tangou pentru Lisandra te poate face să o iei pe urmele pacientei cu talent detectivist, obsedată de prezenţa fantomatică a Lisandrei, în a cărei prăbuşire (provocată de o crimă sau de o sinucidere) o vede pe fiica ei dispărută, apoi începe să descopere conexiuni între detaliile ce nu par să facă parte din aceeaşi situaţie de viaţă sau eveniment. Asemenea ei, vei fi ispitit de indiciile risipite, încât vei avea impresia că tu ai putut prezice întâmplările sau dezvăluirile din paginile următoare, şi, în cazul în care eşti pasionat de literatura argentiniană, te vei întreba dacă nu cumva numele de familie al psihanalistului (Puig) nu este decât un alt joc al simbolurilor descifrate doar de iniţiaţi printr-o complicitate literară, trimiând spre numele scriitorului Manuel Puig, devenit celebru datorită romanului Sărutul femeii-păianjen (El beso de la mujer arana), a cărui acţiune se petrece în celula unde se întâlnesc doi deţinuţi politici din perioada juntei militare (o altă poveste în care pasiunea şi trădarea sunt personajele principale).

Tangou pentru Lisandraeste un roman cameleonic, al cărei autoare se află între două lumi. Este lumea unei senzualităţi terifiante, în care frumuseţea dansului şi oroarea ce se prelinge subtil bântuie încă prezentul Argentinei, şi lumea unei scriitoare ce a beneficiat din plin de cultura franceză, care a îmbinat fascinaţia pentru psihanaliză cu primele încercări de a înţelege mecanismele unei traume colective transgeneraţionale, odată cu studiile unor supravieţuitori ai lagărelor, ajunşi nişte pionieri ai psihoterapiei. Încercarea lui Helene Gremillon de a lega traumele individuale de cele sociale nu este una exagerată. În cărtile psihiatrilor francezi, printre care şi Vladimir Marinov, întâlneşti o legătură între secretele privind gropile comune, atrocităţile nedezvăluite şi tulburările de personalitate sau cele din în relaţia omului modern cu propriul corp, bazate tot pe un secret de tip transgeneraţional.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: www.millineryatelier.com/Virginia Torrisi (https://www.flickr.com/photos/virgoh/8413961643/in/album-72157632606691025/)