Articole

Ora de aur este un termen moştenit din fotografie şi cinematografie pentru a descrie lumina stranie ce se revarsă asupra unui peisaj chiar înainte de apus şi imediat după răsăritul soarelui. Poate trezi nostalgii sau alte stări greu de exprimat în cuvinte. Această oră de aur poate face dintr-o privelişte banală un spectacol imortalizat într-o fotografie ce ar putea creşte preţul caselor cu farmec şi poveşti vechi din pitorescul Wendover, un oraş aflat pe malul oceanului, foarte aproape de Boston. Aici, secretul celor mai frumoase case, râvnite de afaceriştii şi de starurile ce visează la acea linişte plină de eleganţa a reşedinţelor coloniale deţinute cândva de famiile cu prestigiu de pe coasta de Est, este ştiut cel mai bine de Hildy Good, o fostă hipioată şi descendentă a faimoasei Sarah Good, una dintre vrăjitoarele din Salem. Aşezată între timp la casa ei şi transformată într-un stâlp al coumităţii, chiar dacă unul prea colorat în anumite momente, Hildy reuşeşte să devină, cu fiecare pagină, acel personaj ce te seduce prin autoirnonia nonşalantă folosită pentru a jongla cu propriile dependenţe şi amintiri întunecate.

Nu încerca să cauţi pe hartă acest Wendover din romanul scris de Ann Leary. Este un oraş inventat, dar care păstrează toate imaginile asociate unui oraş nord-american real, unde se refugiază de obicei high class-ul dornic de a scăpa de tentaţiile metropolei unde şi-a făcut averea. Din lumea noilor veniţi ce au ridicat preţul reşedinţelor vechi de sute de ani şi au transformat Wendover într-un paradis imobiliar cu ştaif şi legende controversate este şi charismatica Rebecca McAllister, soţia cu aer de aristocrată şi corp de vedetă a unui magnat din lumea presei. Între ea şi Hildy Good, femeia care îi vinde una dintre cele mai frumoase case din ţinut, se naşte o prietenie tumultuoasă, în care identificarea şi complicitatea vor ameninţa să arunce în aer atât existenţa celor două protagoniste, cât şi a unui renumit psihiatru ce şi-a încălcat principiile etice pentru a începe o relaţie cu seducătoarea aflată la ananghie, trimisă chiar de soţul ei la terapie (nimeni alta decât Rebecca).

Pe coperta ediţiei din limba română este menţionată promisiunea unei ecranizări mult-aşteptate având în vedere că lui Ann Leary i-a reuşit un bestseller New York Times. Ecranizarea din 2016 ni-i promite pe Meryl Streep şi pe Robert De Niro în rolurile principale. În cazul în care prima informaţie referitoare la roman, ce ţi-a sărit în ochi, este aceasta, atunci vei avea în faţa ochilor imaginea lui Meryl Streep intrând în pielea lui Hildy Good, agentul imobiliar ce reuşea să ghicească trecutul clienţilor ei, dezgropându-le traumele şi secretele transgeneraţionale aproape la fel de bine ca psihiatrul oraşului, devenit amantul prietenei sale Rebecca. Asemenea unei actriţe versatile precum Meryl Streep, nonconformista Hildy Good este capabilă de a lăsa la vedere informaţiile ce îi pun reputaţia în aceeaşi lumină bună, care oferă acea privelişte irezistibilă vazută de la ferestrele caselor de pe urma cărora a devenit cel mai bun agent imobiliar din ţinut. Este jovială, câştigă uşor simpatia şi încrederea clienţilor ei prin discreţie şi lasă impresia că le înţelege defectele şi viciile, renunţând să le arunce privirile dezaprobatoare ale unei soţii şi mame cu trecut ireproşabil, demn de a deveni cartea de vizită a unui orăşel de vis precum Wendover. Hildy Good poate trece uşor de la rolul unei rebele ce făcea autostopul către Woodstock şi se hârjonea pe iahturile străinilor cu băiatul dur al oraşului, admirat pentru corpul de rock star şi trăsăturile virile ale unui amerindian, la doamna elegantă şi independentă, invitată la marile evenimente caritabile.

Cele două feţe ale lui Hildy nu sunt însă despărţite de masca socială întreţinută de ipocrizia necasară pentru alimentarea unei reputaţii impecabile într-un orăşel cu oameni ce vânează sau tranzacţionează case de lux cu poveşti selecte sau, dimpotrivă, excentrice, în sensul scandalos. Hildy îşi asumă problemele (chiar dacă mimează negarea), inclusiv alcoolismul, cu o formă specială de umor, specific lucidităţii trasformate în autoironia molipsitoare, încât pare să-l atragă de partea ei pe cititorul strânjenit atunci când îşi aminteşte anumite episoade ale trecutului său. Îţi vine să o scoţi pe Hildy din paginile cărţii şi o invidiezi pe Rebecca McAllister, cea care şi-a câştigat o asemenea prietenă.

Chiar dacă apariţiile ei la anumite cine simandicoase au fost marcate de euforia bahică dublată de gesturi nepotrivite, Hildy te uimeşte prin talentul ei de a trece peste aceste momente penibile, de a merge mai departe ducând în spate trauma provocată de suicidul mamei, oferindu-ţi imaginea unei femei, care, în ciuda problemelor cauzate de tendinţa de folosi alcoolul pe post de sedativ emoţional, a reuşit să fie un sprijin pentru fiicele ei şi să îşi păstreze propria afacere. Dincolo de acest talent care îi permite slalomul perfect printre dramele personale şi bârfele comunităţii din care face parte, Hildy te atrage şi te face să-i urmăreşti fiecare gând şi replică datorită propriei viziuni nonconformiste asupra tentativei de a sta departe de acool. Momentele de abstinenţă ameninţate de recădere sunt pline de acel umor introspectiv ce se lasă cu multe hohote de râs atunci când îşi priveşte propriile excese legate de alcool sau întrunirile de la Alcolicii Anonimi, la care a fost expediată de fiicele ei îngrijorate după ce lovise maşina poliţiei după câteva pahare la bord.

Pe umerii unui personaj expresiv precum Hildy Good se sprijină toate încercările (reuşite de altfel) ale lui Ann Leary de a scrie un roman care să fie mai mult decât o carte poştală ce imortalizează acel oraş idilic unde locuieşte lumea bună din New England sau decât un reportaj ce îmbină clişeele glossy şi fotografiile dintr-o revistă dedicată amenajarilor domestice de lux, la care tânjesc femeile ce se visează vedetele suburbiilor elegante. Hildy Good a fost înzestrată cu acele trăsături psihologice gata să aducă în prezent secretele din dulapul cu schelete transgeneraţionale. Dacă păstrează pentru clienţii ei peisajele din jurul caselor, livingul impresionant, faţadele în stil colonial şi încăperile plinde lumină, ce dau spre mare, Hildy preferă liniştea sinistră a pivniţei, unde ţine ascunse lăzile cu sticle de vin, de parcă ar fi o adolescentă ce vrea să evite dojeana obositoare a părinţilor înlocuiţi de fiicele hiperprotectoare. În pivniţă eşuează după recăderile discrete, cu excepţia celor însoţite de telefoane date în miez de noapte, de care nu îşi mai aminteşte a doua zi, şi tot în pivniţă găseste un refugiu straniu, unde poate emite sentinţe impregnate de umor negru asupra existenţei sale.

Eu am nevoie de un strop de vin la sfârşitul zilei. Aşa vedeam pivniţa în momentul de faţă – un ecosistem simbiotic de-a dreptul uimitor, din care făceam şi eu parte. De multe ori, când coboram după a doua sticlă de vin, îmi imaginam, nu fără plăcere, că, după ce am să mor, am să mai bântui pe acolo şi că păianjenii, şoarecii şi şarpele or să mă recunoasca chiar şi sub înfăţişarea aia.

Trăsăturile care fac din Hildy Good un personaj de neuitat stau ascunse tot în pivniţa întunecată a personalităţii ei, unde numai un anumit vecin reuşeşte să pătrunda, către final, intrigat de interesul ei pentru nou venita Rebecca. În această pivniţa interioară zace ascunsă moştenirea strămoaşei din Salem, acuzată de vrăjitorie şi posesoare a unei biografii cutremurătoare, din care nu lipsea fragilitatea psihică. Tot în pivniţă zac dependenţele şi amintirile strâns legate de imaginea unei mame, care, asemenea uriaşului naufragiat pe insula piticilor, era incapabilă să sesizeze nevoile afective ale copiior ei ce se simţeau mici atunci când erau neglijaţi. Această paralelă între imaginea casei-domiciliu şi acel simbol psihologic al casei ce devine proiecţia unei lumi interioare nu este trucul specific unui amatorism ce se vrea mascat prin lecturi cu teme psihologice traduse pe înţelesul maselor şi folosite pentru a etala o erudiţie închipuită. Ann Leary transformă aceste analogii psihologice în imagini simbolice pline de înţelesuri oprite să se îndrepte în direcţia clişeelor. Însăşi referirea la procesul din Salem şi la calităţile de clarvăzătoare atribuite lui Hildy este ferită de ridicol deoarece Ann Leary se pricepe de minune să camufleze spectaculosul şi întâmplările inexplicabile trase de păr, având şi un oarecare iz gothic, în scene cotidiene demne de viaţa unui orăşel cochet.

Totuşi, farmecul romanului este sporit de amănuntele întunecate ivite brusc în mijlocul unei scene ce ar fi putut ilustra confortul domestic din faţa şemineului, unde să tot stai cu un pahar de vin. Aceste amănunte insolite şi intempestive amintesc de suspansul unui thriller psihologic, în care maleficul este invizibil, prezent doar în aluzii sumbre. Nu sunt puţine acele pasaje în care simţi că-n mijlocul unui living inundat de lumină se deschide o trapă şi te trezeşti într-o încăpere subterană plină de umezeală şi cu tavanul jos, unde răul nu se zăreşte, dar îl simti prin toţi porii prin care încep să evadeze secrete.

Luminos, dar şi coşmăresc în acelaşi timp, romanul Ora de aur nu îţi permite să te raportezi la el prin emoţii clare. Majoritatea pasajelor transformă lectura într-o călătorie ameţitoare, parcursă cu sufletul la gură, mai ales în ultimele cincizeci de pagini, în care viaţa eroinei se transformă într-un rollercoaster ce o coboară în propriul beci inundat de ape tulburi, apoi o urcă din nou spre lumină, unde o aşteaptă o prezenţă masculină din trecut ce te face să te întrebi dacă i se va face şi lui Hildy Good acea ofertă tentantă, care o va salva de la deteriorare, aşa cum un cumpărător providenţial salva o familie de la faliment când punea ochii pe o casă dărăpănată, dar cu potenţial.

Poti comanda Ora de Aur de aici.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: seasweetie.wordpress.com/www.eriktrautman.com

Nu puţini sunt aceia care au văzut în matematică un monstru căpos, gata să le dea coşmaruri şi transpiratii reci atunci când profesorii începeau să răsfoiască paginile catalogului pentru a anunţa numele câştigătorului la loteria ghinioniştilor, scoşi la tablă pentru a rezolva ecuaţii. Era zidul de netrecut, obstacolul suprem în cursa grea către mediile mari de la marile examene, ce marcau trecerea de la o etapă la alta, şi prigonitorul inuman al multor boemi de la clasele umaniste. Şi totuşi, o femeie şi-a închipuit că în adâncurile sale, acest monstru are sufletul trist al unui neînţeles, şi, asemenea oricărei fiinţe detestate, se mai răzbună din când în cand. Este vorba despre una dintre cele mai bune scriitoare japoneze contemporane, Yoko Ogawa, cunoscută publicului roman prin romanul şocant, intitulat HotelIris. Dacă ai citit HotelIris pe ascuns, Profesorul şi menajera te va face să-l recomanzi tuturor copiilor speriaţi de matematică, apoi să redactezi o petiţie pentru introducerea lui în programa şcolară, la dreapta marilor teoreme.

Pentru a scoate la suprafaţă latura umană a monstrului sacru pentru unii, hrănit cu pasiune de egipteni şi de greci în Antichitate, apoi ovaţionat în marile universităţi, ai nevoie de un ghid format chiar la umbra lui, pregătit să-ţi arate cât de luminoase pot fi teoremele şi calculele pe care le credeai venite din catacombele diabolice, unde rămâneau blocaţi pe vecie cei ameninţaţi de corijenţe, gata să-i aducă ofrande academicului zeu fără aureola, numit şi Sfântul Cinci. Acest ghid îmblânzitor este chiar personajul principal, meniţionat pe tot parcursul romanului cu porecla Profesorul.

O somitate a matematicii la cel mai înalt nivel, Profesorul rezolva cele mai grele probleme azvârlite de monstrul Matematică, jongla cu formule interminabile, dar viaţa cotidiană îi cam dădea bătăi de cap, nu pentru că ar fi fost el vreun aerian hrănit cu praful de pe tratatele groase, ci pentru că memoria lui nu ţinea mai mult de optzeci de minute. În urma leziunilor suferite într-un accident, singurele amintiri stabile rămăsesera cele din ziua fatidică, în rest, memoria funcţiona precum o casetă pe care nu puteai imprima un material a cărui durată depăşea optzeci de minute. Astfel, informaţiile mai vechi de optzeci de minute se ştergeau pentru a le face loc altora noi.

Profesorul era trecut pe lista neagră a multor agenţii care ofereau manajere, din cauza întrebărilor pe care le repeta zilnic aceleiaşi angajate, care i se părea nouă după optzeci de minute. Dar marea ciudăţenie a Profesorului era tendinţa de a transforma dialogurile în discuţii despre formule şi numere. Totuşi, una dintre angajatele sale ajunge să fie fascinată de aceste dialoguri, în care poate intrezări o urmă de sensibilitate în universul celui pentru care matematica era limba maternă. Treptat, ea găseşte în căsuţa umilă a profesorului întreţinut de cumnata sa, de care îl legau sentimente puternice, o lume plină de afecţiune, dezvaluită prin numere şi prin legăturile tainice dintre ele. Departe de a fi un savant mizantrop, ce îi desconsidera pe cei ce nu mâncau matematică pe pâine, Profesorul era un visător capabil de tandreţe, care traducea marile iubiri şi trăiri umane prin relaţiile dintre numere.

Aşa cum Pitagora credea că întreg universul poate fi cunoscut prin armonia exprimată de numere, Profesorul considera că oamenii sunt legaţi prin armonia divină exprimată în teoreme şi ecuaţii misterioase. Pentru a se apropia de noua lui angajată şi de fiul acesteia, faţă de care manifesta nişte sentimente paterne, dar şi unele specifice un pedagog hrănitor, Profesorul îi dezvăluie manejerei sale crezul referitor la sufletele hărăzite să se întâlnească, prin evocarea pasiunii sale pentru numere: Există o relaţie divină între cele două numere, iar ziua ta de naştere şi numărul de pe ceasul meu formează o astfel de pereche. Deci suntem legaţi de o relaţie extraordinară.

Pentru manajera crescută fără afecţiunea paternă, alături de o mamă ocupată mai tot timpul, apoi părăsită de studentul pasionat la rândul său de matematică, atunci când, în ultimul an de liceu, rămăsese însărcinată, lumea numerelor, aşa cum i-o dezvăluia profesorul era fină precum o dantelă molatecă, liniştitoare şi dătătoare de speranţă în existenţa unei armonii ce avea grijă de toate fiinţele. În loc să o sperie, matematica începea să îi ofere celei devenite menajera Profesorului o pace interioară dublată de fascinaţie. Începea să creadă într-o lume unde totul avea o logică, una plină de sentimente, de căldură umană, unde afecţiunea, la fel ca matematica, este infailibilă.

În acel moment când, flămândă şi copleşită de griji pentru fiul meu, continuam să spăl podeaua, mi-am dat seama câtă nevoie aveam să ştiu că acel Adevăr etern şi suprem pe care îl descrisese Profesorul exista. Aveam nevoie de sentimentul liniştitor că lumea aceea nevăzută o sprijină cumva pe cea reală. Linia dreaptă adevărată, fără lăţime şi suprafaţă, întinzandu-se demnă prin întuneric către infinit mi-a transmis deodată un sentiment de pace. Scrutam întunericul aşa cum îmi spusese Profesorul, “cu ochii larg deschişi”. 

Nu numai afecţiunea feminină ajunge să scoată la suprafaţă partea duioasă, chiar amuzantă a Profesorului, ci şi băiatul de zece ani al menajerei, poreclit Radical de către acesta din cauza formei plate a capului său, trăsătura ce stătea la baza multor glume inventate de colegii lui. Acestui defect Profesorul îi atribuie o calitate aparte: O să-ţi spun Radical. Semnul pentru radical ofera adăpost tuturor numerelor, fără să urască pe nici unul. Este un semn foarte generos. În prezenta puştiului, Profesorul contrazice imaginea caricaturală a matematicianului îndepărtat de lumea oamenilor, ursuz şi lipsit de trăiri. Dimpotrivă, Profesorul manifestă gesturi candide, potrivite mai degrabă unei mame grijulii, şi calităţile de pedagog modern, atent şi la sentimentele elevului său. Îl introduce în universul matematicii prezentându-i faţa jucauşă a lighioanei înspăimântătoare şi îi promite că vor asculta împreună meciul de baseball transmis la radio dacă Radical va găsi o soluţie pe cont propriu ce-l va duce la rezolvarea uneia dintre problemele.

În prezenţa lui Radical, Profesorul îşi dezvăluie pasiunea pentru baseball, îşi înfruntă frica de locuri aglomerate şi părăseşte, chiar şi pentru câteva ore, căsuţa modestă, în care se izolase după accidentul ce i-a distrus memoria de lungă durată. În tot acest timp, mama lui Radical descoperă manuscrise, fotografii din anii de studenţie ai profesorului, ceva ce pare a fi o teză de doctorat şi o cutie secretă, unde, sub cartonaşele cu marii jucători de baseball, acesta ţinea un suvenir legat de o mare iubire.

Deşi păstrează în romanul său delicateţea tipic niponă atunci când vrea să dezvăluie trăirile personajelor sale, Yoko Ogawa renunţă la modelul clasic al subtilităţii exacerbate, ce nu permite redarea sentimentelor într-un mod clar, ci doar printr-o proiectare tăcută a lor asupra obiectelor şi peisajelor surprinse în lumina schimbătoare a fiecărui anotimp, ca într-o pictură tradiţională. Profesorul şi menajera, un roman ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi, se apropie mai mult de un film despre acea relaţie plină de revelaţii dintre un copil pus pe şotii şi un savant ce îşi topeşte armura singurătăţii în prezenta unui novice plin de curiozităţi referitoare la o lume plină de coduri şi numere magice. Totuşi, Yoko Ogawa reuşeşte să evite clişeul legat de imaginea savantului îmblânzit de femeia din popor, ce-i arată existenţa unei lumi reale, în afara bibliotecii reci. Nu savantul este cel scos din lumea lui, pentru a fi (re)umanizat, ci personajul străin de universul său ajunge să descopere latura candidă a ştiinţei pline de enigme, în ale carei reguli considerate rigide şi încâlcite găseşte creativitate, visuri, trăiri, nevoia de armonie şi speranţa într-o lume cu posibilităţi infinite, specifică fiinţelor umane, indiferent de apropierea sau depărtarea ei de matematică.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: filmul ‘The Professor’s Beloved Formula'(asianflixs.wordpress.com/ film.thedigitalfix.com)

Amintirea vremurilor nomade este mai puternică decât orice.Propoziţia memorabilă ce uneşte toate experienţele protagoniştilor din cele şapte povestiri incluse în volumul Inimă arsă, dar mai ales ale personajelor feminine greu încercate de propriile rătăciri prin oraşe străine, prin amintirile unui ţinut exotic unde copilăria a durat prea puţin înainte de a se transforma brusc într-o adolescenţă pe buza prăpastiei. Pentru Le Clezio, scriitorul dezrădăcinaţilor aflaţi în căutarea unui paradis pierdut, nomadul este acela care merge din loc în loc pentru a fugi de sine însuşi, abandonându-se încercărilor riscante, distructive şi fără cale de întoarcere în locul de plecare, nici măcar pentru o scurtă revedere.

Fie că este vorba despre Kalima, femeia din Tanger eşuată pe străzile rău famate ale Marsiliei, Pervenche, a cărei viaţă liniştită dintr-o mahala mexicană este ştearsă brutal odată revenită în Franţa, când intră în cercul unui fotograf dubios şi al unui amant ce se dovedeşte a fi mai degrabă un proxenet de ocazie ce mizează pe dependenţa emoţională a victimei, despre străina cu plete de aur ivită printre siluetele fantomatice din Petra, ce populează imaginaţia unui copil orfan, sau despre Maramu, idealul exotic al unui adolescent abia intrat în viaţă, personajele feminine create de Le Clezio îţi vor vorbi despre un soi aparte de nomadism, unul interior. Prin acest tip de nomadism, protagoniştii lui J.M.Le Clezio se îndepărtează de ei înşişi pentru a încerca experienţe tari, unele toride, altele eliberatoare sau, dimpotrivă, fatale. Pentru ei, această perpetuă fugă de sine pare o vocaţie, o datorie de care nu pot scăpa, de parcă ar fi un ritual periculos de iniţiere într-o lume bizară, dar ispititoare, cu toate umbrele ei ameninţătoare, cu toate fiinţele hrăpăreţe din porturile decadenţei care abia aşteaptă să devoreze alt rătăcit(or).

Despre acea chemare nomadă ce a supravieţuit în adâncurile omului contemporan asemenea unui animal subacvatic preistoric, adaptat în tăcere la noul mediu şi camuflat pentru a scăpa de nevoia de confort devenită prădătorul ce alungă vraja necunoscutului, aminteşte cel mai bine povestirea În căutarea aventurii. Pare un poem în proză, cu trimiteri la Rimbaud, Kerouac sau Nadja lui Breton. Îţi face poftă de acel dor de ducă de care te lăsai mistuit în adolescenţă, atunci când visai să iei la pas zonele interzise ale oraşului, să-i cauţi pe străinii ce te captivau printr-o biografie rebelă, sau, dacă ai fost un copil visător, îţi aminteşte de momentele în care îţi închipuiai călătorii printre dunele ţinuturilor îndepărtate, unde stau ascunse popoarele cu măşti de antilopă şi cu aripi de fluture.

Odată descoperită vocaţia de călător spre oriunde şi spre nicăieri, personajele celor şapte povestiri ale volumului nu mai au voie să se întoarcă în locul stabilităţii, unde timpul nu ştia să curgă. Este locul din care pleacă, locul ultimelor clipe de inocenţă invocate în rarele clipe de luciditate din timpul degradării prin cartierele fierbinţi ale periferiei unde mişună marginalii, dar, mai ales, locul în direcţia căruia nu mai au curaj să privească după ce ajung să Se privească în oglindă. Kalima, vânzătoarea de plăceri atacată pe străzile din Marsilia nu mai poate privi spre Tanger, oraşul alb a cărui dogoare şi miresme stridente îi apar în memorie când bate străzile unui loc străin. Ţinutul exotic părăsit este precum iluzia optică nemiloasă cu însetatul ce străbate deşertul visând la oaze. Asemenea Kalimei şi eroinei din povestea ce dă şi titlul volumului, majoritatea călătorilor din lumea lui J.M. Le Clezio sunt condamnaţi la naufragiu, nu înainte de a-şi lăsa amintirile în drumul unui observator îndepărtat, ce le spune povestea, aşa cum un călător obosit renunţă la un rucsac mult prea greu, ce se dovedeşte a fi inutil exact când periplul dureros ajunge aproape de final.

Totuşi, în ciuda unor poveşti sfâşietoare, drama este domolită de lirismul nostalgic prelins ca un fir de apă ce se încăpăţânează să dispară în ariditatea pârjolită de tragedii, încât ai putea asemăna unele povestiri cum ar fi Hotelul singurătăţii sau Vânt de miazăzi cu melodiile Cesariei Evora, în care acel saudade intraductibil transmite o tristeţe stranie ce reuşeşte să aline, să purifice, să le redea o demnitate pierdută călătorilor ce nu s-au mai întors. Dacă te simţi zdrobit de povestea unor protagoniste ce renunţă la lupta cu propria destrămare, îţi mai rămâne povestea Trei aventuriere, ale cărei personaje sunt singurele ce mai pot zări o cale de a trăi cu propria rătăcire, evitând căderea în prăpastia unor experienţe sordide.

Prozele din Inimă arsă lasă în urma lor compasiunea exprimată în surdină, mai mult simţită, asemenea unui cântec nostalgic într-un dialect necunoscut, dar ale cărui sunete îţi trezesc empatia faţă de tristeţea unor personaje dintr-o lume necunoscută ţie. J.M. Le Clezio este capabil să rădea acea lume îndepărtată printr-o sensibilitate demnă de o poezie sfăşietoare, devenind o lume cu ale cărei tipologii umane ajungi să rezonezi chiar şi atunci când nu ai trecut prin experienţe similare. Nu vei găsi o acţiune coerentă în aceste povestiri în care dramele şi întâmplările se lichefiază în pasaje melancolice. În schimb, vei avea parte de o lectură ce invită la o intimitate emoţională cu personajele ce-i simbolizează pe acei marginali care provin din rândul dezrădăcinaţilor ce nu mai cred în recuperarea propriului trecut, unde şi-au abandonat şi paradisul personal.

Romanul poate fi comandat aici.

Editura Art, 2012

imagini: Salvador Dali (www.facebook.com/RestaurArs)/ Przemek Krawczyński (Art People Gallery/facebook)

Dacă vrei să trăieşti (imaginar măcar) atmosfera efervescentă a nebunilor ani interbelici, în varianta new york-eză, cunoscută şi sub numele de Jazz Age, poţi considera cele nouă povestiri din volumul Toţi acei tineri trişti o călătorie începută prin răsfoirea unui album vintage. Prin faţa ochilor ţi se perindă imediat nişte  flapper girls zâmbind neruşinat în timp ce dansau exuberant în salonul unui hotel de lux, nu înainte de a-şi etala pălăriile sau bijuteriile în stil Art deco asortate cu penele extravagante ale unui evantai. Lumea din povestirile scrise de Fitzgerald poartă în ea eterna obsesie pentru acel univers feminin populat de tinerele ce vor să-şi păstreze frăgezimea zvăpăiată a unor adolescente ce ştiu cum să alterneze surâsul cu  mimicile mofturoase prelungite într-o langoare irezistibilă, bine exersată înainte. Sunt emancipatele Americii anilor ’20 şi deţin secretele unui flirt întreţinut la nesfârşit de dragul tachinărilor, al deghizărilor sociale în spatele unor ţinute sofisticate şi al ademenirilor ambigue regizate de orice fată din sudul tradiţionalist ce se visa o mondenă stăpână pe ea în faţa adoratorilor care doreau şi un trofeu marital spectaculos.

Superficiale în ochii unora, personajele feminine în jurul cărora sunt construite majoritatea prozelor scurte ale lui Fitzgerald devin zeiţele unui Olimp ce-i oferea bietului muritor de rând promisiunile unei cupe de şampanie în loc de ambrozie, strălucirea unei nopţi de pomină sub cupola sălii de dans de la Ritz şi frenezia unui ritm de jazz ce lăsa în urma lui fericirea euforică a unei risipe care putea face să dispară un întreg imperiu al moralităţii de modă veche sub gambele femeii adorate. Era la modă femeia rebelă ce se pierdea în propriul dans, nepăsătoare la tristeţea bietului adorator ce o transformase în raţiunea lui de a fi. În ciuda manierelor dezgheţate şi ale purtărilor dezinvolte pe ringul de dans animat de orchestra de jazz, nu irezistibil este cuvântul inventat pentru a defini acest paradis feminin (ce nu stârneşte doar fiorii unui erotism descătuşat), ci inaccesibil, iar în opera lui Fitzgerald, acest cuvant se acoperă de sensuri infinite odată lipit de imaginea feminităţii, de parcă ar fi o silueta pusă în valoare de accesoriile luxuriante demne de o seară dansantă la Ritz.

Inaccesibile sunt intenţiile şi emotiile eroinelor adorate întâi de la distanţă, în preajma cărora gândurile ordonate ale personajelor masculine cu planuri de carieră în lumea bărbaţilor alfa din New York se ard precum aripile unor fluturi energici ademeniţi de lumina unei lămpi incandescente. Inaccesibil este amestecul dintre inocenţa visătoarei şi îndrăzneala tinerei abia ieşite din adolescenţă, care va renunţa la straturile pudorii de parcă ar fi drapajele unei rochii prea încărcate din vremea Sudului colonialist. Inaccesibilă este şi lumea tinerelor bogate şi răsfăţate din familiile cu ascendenţi notabili în micul oraş, o lume pe care adoratorii lor vor să o cucerească. Dar legătura dintre feminin şi inaccesibil se dezlănţuie prin acele nuanţe strălucitoare demne de huzurul anilor ’20 abia când se leagă de noul eden urban – visatul New York. Aici oricine îşi poate pune orice mască socială, un băiat sărac din Sud poate atinge prestigiul dacă are fler, carismă şi ambiţie (Decizia înţeleaptă), în timp ce un moştenitor fără griji poate cădea într-o melancolie înăbuşitoare, pe care vrea să o vindece prin aventuri, apartenenţa la un club exclusivist al high class–ului şi o ultimă reîntâlnire cu marea iubire (Băiatul cel bogat).

În acest New York devenit o babilonie a petrecăreţilor şi a marilor oportunităţi, raiul feminin înseamna amânarea dăruirii, absenţa promisiunilor, refuzuri inexplicabile, al căror motiv rămâne la fel de misterios precum un chip elegant peste care se lasă umbra unei pălării a la Coco Chanel, şi mai ales, risipa sub forma unor perle, ceasuri din safire, blănuri de samur roz şi jartiere cu diamante. Femeia devenită obiectul tuturor pasiunilor şi al reveriilor din barurile de jazz venea împreună cu acea recuzită costisitoare, devenită un blazon al huzurului din lumea plutitoare cu zgârie-nori. Doar că, în opera lui Fitzgerald, huzurul şi risipa nu erau nişte semne ale opulenţei, un talisman etalat pentru a ţine la distanţă teama de eşec, de revenire la meschinăriile sărăciei. Personajele sale nu calculează sumele pierdute, ci se lăfăie pur şi simplu de parcă toate extravaganţele noii epoci li s-ar cuveni, asemenea unui drept firesc. Este dreptul noii generaţii pierdute de petrecăreţi gata să risipească pentru a lua în râs chibzuinţa strămoşilor conservatori având pretentii de burghezi respectabili. Senzualitatea decadentă şi pierzania devin iluzia unei petreceri veşnice, apoi gala de deschidere a unei vieţi perfecte şi aperitivul servit discret înaintea unui trai domestic, dintr-o suburbie cochetă, unde se revine la obiceiurile celor bătrâni.

Or fi de vină apariţia ravisantei Zelda în viata lui Fitzgerald, prima dezamăgire în amor pusă pe seama unei situaţii financiare nesatisfăcătoare pentru liniştirea capriciilor stinse cu daruri exorbitante ale fetelor din înalta societate sau pur şi simplu tânjirea după acel paradis al tinereţii vesnice, din care dispar obligaţiile faţă de norme, prescripţiile moralizatoare şi rutina, în favoarea iluziei ce promitea senzualitatea unei vieţi nesăbuite. Cert este că toate personajele masculine din cele nouă povestiri, deşi par să deţina rolul principal, sunt inventate doar pentru a deveni oglinda în care se reflectă fascinaţia pentru o lume a femeilor emancipate, a celor abia ieşite din adolecenţa petrecută într-un orăşel din sudul conservator (Visuri de iarnă) sau în apartamentele de lux destinate unei moştenitoare pentru care ipostaza de orfană vine la pachet cu mari averi şi cheltuieli sentimentale fără noimă, terminate cu o farsă (povestirea Rags Martin-Jones şi Pr-ţul de W-les). Fitzgerald creeză genul de personaje masculine care nu mai ţin socoteala nopţilor şi averilor pierdute, aflate mereu pe buza prăpastiei, la graniţa dintre exaltare şi căderea în crunta dezamăgire.

Personajele lui Fitzgerald se pierd în ritmul propriei lor epoci, denumită şi Jazz Age sauanii de aur ai New York-ului. Citindu-i prozele scurte, ai impresia că el este inventatorul acelui tip de melancolie citadină, în care omul marilor oraşe ajunge să se piardă treptat în propriile amintiri readuse la viaţă într-un jazz bar, devenit locul evadării în pauza de după-amiază, sau de nuanţele unui apus prelins printre clădirile înalte. În majoritatea povestirilor din volumul Toţi acei tineri trişti, protagoniştii au sentimentul greu de exprimat al singurătăţii dublate de voluptatea memoriei afective, care îndulceşte amarul unei iubiri neîmplinite şi a temerii că ultima zvâcnire a bucuriei va pieri odată cu vestea că fata zvăpăiată ce îşi rupea tocurile pantofilor scumpi în ritmul febril al jazz-ului a revenit la viaţa conservatoare.

Deşi visează la acea libertate supremă pentru boemii anilor ’20, în care succesul financiar însemna o lejeritate hedonistă şi accesul în Olimpul fără calcule meschine, nicidecum dorinţa de putere, personajele simt că nu au scăpat încă de remuşcările provocate de încălcarea tradiţiilor burgheze ale Sudului, unde segregarea între clasele sociale încă mai exista. Pentru ele New York-ul era locul pierzaniei în care nu staţionau decât pentru a-şi confirma virilitatea prin succes, urmând să fie repede părăsit pentru o suburbie lipsită de tentaţii. Vor fi prinse aşadar între plăceri, singurătate, nonconformism şi dorinţa de a demonstra că pot fi în stare să menţină rangul social atât de apreciat în Sud. Totuşi, această dualitate de tip hedonism-morală burgheză, Nord-Sud, avere-sărăcie, prestigiu-ratare, oportunism-altruism nu este redată pe un ton vehement, prevestitor al unor mari tragedii, ci prin umorul neaşteptat căptuşit adesea cu nostalgia ce domoleşte mereu tristeţea nelipsită din universul personajelor create de Fitzgerald. Dacă te aştepţi la tristeţea detrămării unei lumi strălucitoare, care îi pândeşte mereu pe mai toţi eroii lui Fitzgerald, vei găsi câteva povestiri în care întâmplările iau o turnură comică neaşteptată, plină de compasiune (Puiul de somn al lui Gretchen, Petrecerea pentru copii, Iertarea de păcate).

În Toţi acei tineri trişti găseşti imaginea unei epoci ravisante, poleite cu un glamour pestriţ. Aici, toate personajele care ajung să risipească, apoi să se risipeasca pot uneori să îşi transforme propriile drame şi pierderi într-o poezie a omului contopit cu spaţiul citadin acaparant şi copleşitor, unde mai găseşte oaze de speranţă (trecătoare precum un miraj, ce-i drept) şi de revederi atunci când are impresia că întreaga existenţă i s-a transformat într-un salon de dans părăsit după ce s-a terminat petrecerea cu ale ei răsfăţate şi zăpăcite flapper girls ce promiteau o viaţă lipsită de banalitate şi norme rigide.

  Editura Polirom, 2014

imagini: Guy Pene Du Bois (www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com)/Jared Joslin (www.facebook.com/Istorii-la-feminin)