Facebook
Acasă Articole Pagină 175

Articole

Ultimele

Kinofest 2015 in 12 scurtmetraje

Adriana Gionea
-
0

Competiţia de ficţiune din cadrul festivalului de film digital Kinofest a inclus cincisprezece scurtmetraje. O parte din ele sunt făcute pentru a te face să râzi în hohote, altele pentru a-ţi da fiori sau pentru a te zgudui. Douasprezece dintre ele pot rămâne mai mult în memoria ta, dorind să le povesteşti şi prietenilor. Pornesc de la nişte subiecte controversate şi prezintă relaţiile umane cu acel amestec de umor, compasiune, pierdere şi melancolie.

Cloudy Children (r: R. Fahimi)

foto: mediafax.ro

Când nu au jucării pe care să le împartă sau pe care să le compare, doi elevi dintr-un sat iranian uitat de lume vor să ia în stăpânire lumea prin acea gândire magică a copilului. Unul dintre ei va domina lupta pentru păsările de pe cer, argumentând că el este cel care le vede cel mai des, va lua şi frunzele uscate ale rodiului, şi-l va adjudeca pe învăţătorul autoritar, dar i-o va ceda prietenului său pe femeia care îngrijeşte curtea şcolii dărăpănate. Disputa lor se va încheia printr-un mesaj cu tâlc, dar subtil, amintindu-ţi de lirismul învăţăturilor persane şi de cinematografia în care simbolurile trec dincolo de imaginile unei lumi apăsătoare.

Cloudy Childrenpoate fi considerat unul dintre cele mai bune scurtmetraje intrate în competiţie. A strâns mai multe premii internaţionale şi a fost nominalizat la Premiile Oscar. Regizat de R. Fahimi, filmul îţi aminteşte de scenele surprinse în multe romane ale scriitorilor din noul val iranian sau ale afganului Khaled Hosseini, datorită acelei îmbinări dintre un realism dătător de imagini dezolante şi viziunea poetică asupra suferinţei şi a compasiunii ivite dintre pornirile brutale şi egoiste. Scurtmetrajul este impecabil din punct de vedere cinematografic, devenind o alegorie zguduitoare, dar şi plină de speranţă, despre inocenţa care încearcă să răzbată în lumea dură a unei aşezări sărace dintr-o zonă deşertică, unde nimeni şi nimic nu-i poate salva pe cei doi protagonişti în afară de propria încăpăţânare în faţa dezumanizării.  

 

Requiem (R: Wen Muye)

imagine: kinofest.com

Tot în registrul unui realism oriental rămâne şi filmul scurt al regizorului chinez Wen Muye, despre tragedia ce apare în viaţa unui bărbat care veghează la căpătâiul fetiţei rănite într-un accident. Requiem este un film răscolitor ce te pune în contact cu întreaga suferinţă umană. Ritualurile specifice ultimei despărţiri, speranţa din jurul copilului plăpând, imaginea soţiei văzute pentru ultima oară şi tristeţea protagonistului amintesc de atmosfera des întâlnită în romanele şi filmele realiste chineze, din care nu lipsesc imaginile poetice. Dar este o poezie care nu ridică apăsarea durerii, ci dilată aceasta durere în imagini expresive. Deşi vezi o poveste dezolantă, atmosfera sfâşietoare păstreaza un licăr salvator, pe care îl simţi prelingându-se în metafore vizuale, dar nu îl poţi localiza.

 

Le choregraphie (R: Y. Dalbiez)

imagine: Kinofest.com

Le coregraphieeste un alt scurtmetraj poetic derulat în jurul unor teme precum despărţirea de inocenţă şi pierdere, doar că tristeţea protagonistului se prelinge şi apoi se vindecă printr-un lirism al dansului. Copilul a cărui lume magică se termină brusc odată cu pierderea jucăriei preferate, pe care dorea să o înveţe cum să danseze, va deveni, peste ani, un mare coregraf. Imaginea jucăriei îl va bântui şi îi va transforma nostalgia copilăriei specifice unui însingurat precoce în artă. Va regiza un spectacol de balet contemporan, în care solista va purta un costum strălucitor, amintind de jucăria preferată a coregrafului. Rezultatul: un joc sumblim în care mişcările graţioase readuc la viaţă magia copilăriei în care păpusile puteau fi însufleţite.

 

37˚4 S (R: Adriano Valerio)

imagine: gofilmmagazine.com

Răsfăţatul jiuriului de la Cannes, scurtmetrajul 37˚4 S prezintă dilema oricărui adolescent dintr-un loc uitat de lume, care trebuie să aleagă între liniştea previzibilă a insulei sale şi dorinţa de a o însoţi pe iubita lui din copilărie în călătoria ei spre Londra, unde aceasta vrea să urmeze o şcoală mai bună. Filmul regizat de Adriano Valerio redă printr-o succesiune de imagini emoţionante sensibilitatea unor adolescenţi din insula Tristan da Cunha, din sudul Oceanului Atlantic. Deşi liniştita insula unde locuiesc doar 270 de oameni ar putea fi prezentată asemenea unui paradis nealterat de grijile omului modern, prin ochii cuplului format din Anne şi Nick apare drept un loc cu ape agitate, învăluit în ceaţa apăsătoare, ce fredeleşte în gândurile protagoniştilor, făcând ca despărţirea să pară dezolantă. Nu există dialoguri tensioate, sentimentele fiind redate exclusiv prin imagini fotografice semănând mai degrabă cu nişte diapozitive, peste care se suprapun secvenţele unui mărturisiri desprinse parcă dintr-un jurnal video, stabilind astfel o intimitate afectivă între actori şi spectator. 37˚4 S este un film învăluit în tăcerea tipică adolescenţilor care se tem să îşi dezvaluie toate emoţiile ce strigă în interiorul lor, mai ales cele declanşate de teama de abandon. Te invită să te implici emoţional, să treci la rândul tău prin stările personajelor ce simt despărţirea (şi) la nivelul epidermei răscolite de rafalele de vânt.

 

Compressions /Expansions (R: Vincent Loubere)

imagine: kinofest.com

Criptic şi abisal din cadrul competiţiei de ficţiune, Compressions /Expansions estegenul de scurtmetraj pentru care te duci la un festival de film experimental. Jocul vizual alb-negru, ambiguitatea stărilor transmise ce nu pot fi receptate (doar) la nivel conştient şi atmosfera care îţi dă fiori, fără a şti de ce anume, ar fi putut anunţa un horror cu tentă elitistă. Din fericire pentru spectatorii mai slabi de înger, sinistrul nu se dezlănţuie în imagini groteşti, ci într-o derulare vizuală demnă de o pictură dintr-o galerie de artă contemporană, unde exponatele nu caută sensuri, ci stări subiective pe care fiecare privitor tinde să şi le proiecteze asupra unei compoziţii sumbre. Filmul experimental realizat de Vincent Loubere se priveşte, se simte. Îţi refuză însă acea tendinţă de a diseca prin raţiune stările angoasante şi acea senzaţie de claustrare într-o lume dominată de culorile întunecate, rămânând un bun exemplu de poezie vizuală adresată inconştientului, cu ai lui demoni fecunzi pentru jocurile artistice bizare.

 

The Field (R: Omer Sasson)

  

imagine: scififilmfestival.com

Debutând cu imaginile apocaliptice specifice unui film despre viitorul sumbru al omenirii, când oazele de verdeaţă vor fi înghiţite de ariditatea hrăpăreaţă a unui deşert redat în nuanţele cenuşii, The Field este o pledoarie pentru apărarea mediului. Amintind mai ales de ravagiile făcute de imensele defrişări pentru exploatarea unor reusurse preţioase, scurtmetrajul regizat de Omer Sasson te cutremură prin imaginile dezolante, apoi îţi redă încrederea prin reumanizarea unui personaj lacom, înfăţişat sub forma unui războinic desprins dintr-o distopie SF.

 

Lithium (R: Rodrigo Canet)

imagine: mediawavefestival.hu

Modul în care aparitia reţelelor sociale a modificat interacţiunea dintre doi tineri care flirtează este o temă ofertantă. Bazându-se pe un decor urban mininalist şi pe dialogul sumar întreţinut de actorii expresivi, Lithium este o comedie de 8 minute despre gestionarea frustrărilor alimentate de un schimb de replici virtual, redat mai mult prin pantomimă decât prin butonarea unor gadgeturi. Scurtmetrajul regizorului spaniol Rodrigo Canet a fost foarte apreciat la festivalurile internaţionale de profil, devenind unul dintre favoritele competiţiei de ficţiune din cadrul Kinofest 2015.

 

Estocolmo (R: Alvaro Martin)

  

imagine: skepto.net

Ce se anunţă a fi un thriller în stilul celor scandinave, cu psihopaţi excentrici şi oameni sechestraţi, se dovedeşte a fi de fapt o comedie neagră, văzuta prin ochii unui copil inocent ataşat de victimele tatălui sau. Este un tată cu apucături de criminal în serie, dar care devine un părinte responsabil şi grijuliu atunci când este portretizat în compunerea fiului său, pe care îl pune să înveţe până şi capitalele statelor abia găsite pe hartă, doar, doar o scăpa din parcul de rulote unde sunt nevoiţi să-şi ducă traiul. Regizat de Alvaro Martin, Estocolmo (Stockholm) este un scurtmetraj în care groaza şi umorul cinic se îmbină ameţitor, încât ajung să trezească nişte emoţii la fel de amestecate.

 

Britva (R: Alexey Belyakov)

imagine: kinofest.com

Ce păţeşte un torţionar nazist când ajunge să fie bărbierit de victima sa? Greu de spus judecând după un joc actoricesc derutant, ce transformă scurtmetrajul Britva (inspirat dintr-o povestire scrisă de Nabakov) într-un proiect de diplomă care anunţa o cariera promiţătoare. Folosindu-se de suspansul alimentat de mimica personajelor demne de un film de epocă în registrul lui Hitchcock, în care ambiguitatea prelungeşte calvarul întreţinut de fiori siniştri, şi de implicarea emoţională a spectatorului zguduit de revoltă, Alexey Belyakov realizează în 15 minute cât alţii în 120.

 

Blind Testing (R: Takato Hosoi)

imagine: kinofest.com

Ce se întâmplă când un regizor japonez încearcă să parodieze un film cu gangsteri în varianta lui Tarantino, un film cu vampiri şi un soap opera corean, în care actorii sunt transformaţi în păpuşi masculine, de parcă ar fi amanţii cu ochi migdalaţi ai unei Barbie? Iese o poveste în care doi somelieri se întrec în ghicirea originii unei substanţe roşii, dar care nu are orgini viticole. Deşi vestimentaţia şi gesturile actorilor din scurtmetrajul Blind Testing par un pic ridicole, ai impresia că Takato Hosoi ţi-a făcut dreptate dacă te-ai simţit mereu sufocat de posterele supradimensionate ale filmelor comericiale, împrăştiate prin toate staţiile de metrou sau autobuz. 

 

Gotham Jumble Parfait (R: Auki Saito)

imagine: www.shortshorts.org

Deşi perioada feudală dominată de shoguni a trecut, în anumite medii japoneze primează încă senioritatea, aşadar tânărul învăţăcel din Yakuza trebuie să i se supună unui interlop uns cu toate alifiile… până în ziua în care foloseste un desert apetisant pentru a-i explica, metaforic, ascensiunea rapidă a celor din straturile inferioare către vârful ierarhiei, în ciuda vârstei fragede. Imitând comediile de mâna a doua, pline de gesturi ostentative şi de culori stridente, Gotham Jumble Parfait este o satiră la adresa mentalităţii tradiţionaliste, arătându-le celor bătrâni de ce nu este bine să-i subestimeze pe tineri. Poate că pentru japonezii abia intraţi într-o corporaţie acceptând o poziţie de junior şi care sunt mereu tachinaţi de veterani, scurtmetrajul realizat de Auki Saito are efectul calmant al unei seri de karaoke după muncă.

 

Primul meu sarut (Mi primer beso), r: Manich Albert

imagine: kinofest.com

Primul meu săruteste un fel de Malena cu final fericit. Nu o vei vedea pe rafinata Monica Belluci în rolul femeii controversate dintr-o aşezare cu troglodiţi şi caţe isterice, dar puştiul care îşi dorea un prim sărut de la o prostituată are mai mult curaj decât cel din Malena când trebuie să-i ia partea femeii blamate, ce-l fascina. Regizorul Manich Albert reia vechea temă a descoperirilor erotice timpurii, ce marchează pubertatea, într-o comedie scurtă a cărei acţiune se petrece într-un sătuc spaniol unde puştiul din rolul principal trebuie să jongleze cu avansurile unei fete de vârsta lui pe care este nevoit să o sărute în urma unei porunci specifice jocurilor teribiliste, cu ieşirile unei mame ţâfnoase şi cu secretele unei surori prinse cu mâţa-n sac, de la care va obţine şi informaţiile tabu despre cum să nu laşi o fată însărcinată printr-un simplu sărut.

The Revenant (2015, R: Inarritu) – Trailer [HD]

Post Modern
-
0

The Bach Files – Coregrafia unui cuplu, in simfonii contemporane si benzi desenate

Adriana Gionea
-
0

Cum să te bucuri de un spectacol vizual inspirat din atmosfera unui roman cu detectivi, a cărui acţiune te poartă spre zona întunecată a unui mare oraş, dar şi în adâncurile unui investigator singuratic, luminate de o prezenţă graţioasă? Eviţi tentaţia de tip cinematografic şi alegi o reprezentaţie de la Bulandra, ce îmbină baletul contemporan, burlescul cu tentă noir, proiecţiile, jocul marionetelor, benzile desenate, un love story ameninţat de apariţia unei găşti de adolescenţi delincvenţi şi muzica lui Bach, reinterpretată într-o viziune modernă, gata să rezoneze cu tristeţea şi căutările omului din marile spaţii urbane.

The Bach Files, regizat de Alexandru Darie în colaborare cu Adrian Enescu, Zoli Toth Quartet şi Arcadie Rusu, este un spectacol perfect dacă îţi plac experimentele vizual-muzicale, bazate pe coregrafia senzuală a unui dans contemporan, în care imaginea cuplului trece de la contorsiunile erotice la spasmele unui corp profanat în lumea marginalilor, pe fundalul unor compoziţii de Bach, ce vegheaza protagoniştii dintr-o caricatură desprinsă din benzile desenate proiectate pe fundal. Spectacolul începe prin readucerea muzicii simfonice în inima decorului urban decadent ce aminteşte de imaginea postbelică a unui Montmartre strident, unde neoanele înlocuiesc abajururile în culori deocheate ale stabilimentelor de altădată. Alexandru Darie şi Zoli Toth Project te poartă printr-o lume eclectică ameţitoare, care îţi solicită mai multe simţuri. Dacă încerci să îi dai un sens, vei intra în pielea unui detectiv rătăcit printre indiciile propriei investigaţii privind amestecul de epoci redat prin derularea unor benzi desenate ce acompaniază vizual marile compoziţii ale lui Bach, mişcările dansatorilor, care pot contopi sinistrul, langoarea şi căutările protagoniştilor ce par să reprezinte cuplul primordial rătăcit în oraşul pierzaniei, şi prin folosirea acele măşti ce amintesc de teatrul antic.

În cazul în care vrei să pleci de la o poveste în care să ordonezi hăţisul coregrafic şi detaliile scenografice, poţi alege firul unui love story cu băieţi răi, în care detectivul a cărui iubită a fost agresată şi capul găştii de răufăcători ajung să-şi regleze conturile. Vei avea parte de alternanţa dintre umor şi coregrafia unei traume feminine, traversate de protagonista sedusă, apoi abandonată după un one night stand redat printr-un dans pe cât de ispititor, pe atât de candid, şi acostată apoi de personajele negative de la periferie. În această poveste de iubire cât se poate de actuală, în care dansul trupurilor are nevoie de anonimatul sufletesc de a doua zi, muzica lui Bach, deşi compusă în urmă cu sute de ani, pare incredibil de firească, atunci când exprimă acel amestec dintre singurătate, nevoia de afecţiune, spaima în faţa abandonului şi defensele hedoniste. Dacă vrei să laşi în urmă indiciul misticei poveşti legate de cuplul arhetipal captiv în alienanta metropolă, poţi alege să observi (doar) acea metamorfoză pe care o suferă estetica pop art a unui roman poliţist ilustrat prin benzi desenate. The Bach Files i se adresează şi acelui gen de spectatori interesaţi de un mesaj profund referitor la natura umană din spatele unei investigaţii şi de mecanismele unui experiment teatral hibrid, în care amănuntele unui roman cu detectivi redat în maniera benzilor desenate şi atmosfera decadentă a unui cartier destinat plăcerilor sunt deviate de coloana sonoră ce-l transforma pe Bach în coregraful dim umbră, cu talent cameleonic.

Spectacolul te intrigă nu numai prin reinterpretarea compoziţiilor simfonice, prin care să redea trecerea de la disparare la izbăvire, sau prin modul în care dansul transformă o lume vulgară într-o feerie în alb şi negru, ci mai ales prin mijloacele prin care detaliile scenografiei ce sunt reprezentative pentru o anumită epocă ajung să redea, odată îmbinate, o atmosferă atemporală. În această lume citadină ieşită din timp, găseşti o poezie a cuplului actual, o metaforă a salvării întruchipate de îngerul căruia îi dă viaţă Antoaneta Cojocaru, o reîntoarcere la miturile iubirii camuflate în căutările personajului masculin şi trimiteri spre lumea antică, datorită măştilor ce însoţesc senzualitatea coregrafiei şi fauna pestriţă a oraşului, amintind de perindările eroilor din Satyriconul văzut prin ochii lui Fellini. Amestecul de genuri artistice, de epoci şi de simboluri vizuale îţi lasă impresia că ai asistat la o sfidare ghiduşă a celor ce au considerat imposibilă relaţia dintre gusturile şi trăirile omului actual şi acea sensibilitate din lumea unui compozitor de muzică simfonică, din perioada perucilor extravagante şi a curţilor imperiale.  

Toti acei tineri tristi – Pierderea ultimului paradis

Adriana Gionea
-
0

Dacă vrei să trăieşti (imaginar măcar) atmosfera efervescentă a nebunilor ani interbelici, în varianta new york-eză, cunoscută şi sub numele de Jazz Age, poţi considera cele nouă povestiri din volumul Toţi acei tineri trişti o călătorie începută prin răsfoirea unui album vintage. Prin faţa ochilor ţi se perindă imediat nişte  flapper girls zâmbind neruşinat în timp ce dansau exuberant în salonul unui hotel de lux, nu înainte de a-şi etala pălăriile sau bijuteriile în stil Art deco asortate cu penele extravagante ale unui evantai. Lumea din povestirile scrise de Fitzgerald poartă în ea eterna obsesie pentru acel univers feminin populat de tinerele ce vor să-şi păstreze frăgezimea zvăpăiată a unor adolescente ce ştiu cum să alterneze surâsul cu  mimicile mofturoase prelungite într-o langoare irezistibilă, bine exersată înainte. Sunt emancipatele Americii anilor ’20 şi deţin secretele unui flirt întreţinut la nesfârşit de dragul tachinărilor, al deghizărilor sociale în spatele unor ţinute sofisticate şi al ademenirilor ambigue regizate de orice fată din sudul tradiţionalist ce se visa o mondenă stăpână pe ea în faţa adoratorilor care doreau şi un trofeu marital spectaculos.

Superficiale în ochii unora, personajele feminine în jurul cărora sunt construite majoritatea prozelor scurte ale lui Fitzgerald devin zeiţele unui Olimp ce-i oferea bietului muritor de rând promisiunile unei cupe de şampanie în loc de ambrozie, strălucirea unei nopţi de pomină sub cupola sălii de dans de la Ritz şi frenezia unui ritm de jazz ce lăsa în urma lui fericirea euforică a unei risipe care putea face să dispară un întreg imperiu al moralităţii de modă veche sub gambele femeii adorate. Era la modă femeia rebelă ce se pierdea în propriul dans, nepăsătoare la tristeţea bietului adorator ce o transformase în raţiunea lui de a fi. În ciuda manierelor dezgheţate şi ale purtărilor dezinvolte pe ringul de dans animat de orchestra de jazz, nu irezistibil este cuvântul inventat pentru a defini acest paradis feminin (ce nu stârneşte doar fiorii unui erotism descătuşat), ci inaccesibil, iar în opera lui Fitzgerald, acest cuvant se acoperă de sensuri infinite odată lipit de imaginea feminităţii, de parcă ar fi o silueta pusă în valoare de accesoriile luxuriante demne de o seară dansantă la Ritz.

Inaccesibile sunt intenţiile şi emotiile eroinelor adorate întâi de la distanţă, în preajma cărora gândurile ordonate ale personajelor masculine cu planuri de carieră în lumea bărbaţilor alfa din New York se ard precum aripile unor fluturi energici ademeniţi de lumina unei lămpi incandescente. Inaccesibil este amestecul dintre inocenţa visătoarei şi îndrăzneala tinerei abia ieşite din adolescenţă, care va renunţa la straturile pudorii de parcă ar fi drapajele unei rochii prea încărcate din vremea Sudului colonialist. Inaccesibilă este şi lumea tinerelor bogate şi răsfăţate din familiile cu ascendenţi notabili în micul oraş, o lume pe care adoratorii lor vor să o cucerească. Dar legătura dintre feminin şi inaccesibil se dezlănţuie prin acele nuanţe strălucitoare demne de huzurul anilor ’20 abia când se leagă de noul eden urban – visatul New York. Aici oricine îşi poate pune orice mască socială, un băiat sărac din Sud poate atinge prestigiul dacă are fler, carismă şi ambiţie (Decizia înţeleaptă), în timp ce un moştenitor fără griji poate cădea într-o melancolie înăbuşitoare, pe care vrea să o vindece prin aventuri, apartenenţa la un club exclusivist al high class–ului şi o ultimă reîntâlnire cu marea iubire (Băiatul cel bogat).

În acest New York devenit o babilonie a petrecăreţilor şi a marilor oportunităţi, raiul feminin înseamna amânarea dăruirii, absenţa promisiunilor, refuzuri inexplicabile, al căror motiv rămâne la fel de misterios precum un chip elegant peste care se lasă umbra unei pălării a la Coco Chanel, şi mai ales, risipa sub forma unor perle, ceasuri din safire, blănuri de samur roz şi jartiere cu diamante. Femeia devenită obiectul tuturor pasiunilor şi al reveriilor din barurile de jazz venea împreună cu acea recuzită costisitoare, devenită un blazon al huzurului din lumea plutitoare cu zgârie-nori. Doar că, în opera lui Fitzgerald, huzurul şi risipa nu erau nişte semne ale opulenţei, un talisman etalat pentru a ţine la distanţă teama de eşec, de revenire la meschinăriile sărăciei. Personajele sale nu calculează sumele pierdute, ci se lăfăie pur şi simplu de parcă toate extravaganţele noii epoci li s-ar cuveni, asemenea unui drept firesc. Este dreptul noii generaţii pierdute de petrecăreţi gata să risipească pentru a lua în râs chibzuinţa strămoşilor conservatori având pretentii de burghezi respectabili. Senzualitatea decadentă şi pierzania devin iluzia unei petreceri veşnice, apoi gala de deschidere a unei vieţi perfecte şi aperitivul servit discret înaintea unui trai domestic, dintr-o suburbie cochetă, unde se revine la obiceiurile celor bătrâni.

Or fi de vină apariţia ravisantei Zelda în viata lui Fitzgerald, prima dezamăgire în amor pusă pe seama unei situaţii financiare nesatisfăcătoare pentru liniştirea capriciilor stinse cu daruri exorbitante ale fetelor din înalta societate sau pur şi simplu tânjirea după acel paradis al tinereţii vesnice, din care dispar obligaţiile faţă de norme, prescripţiile moralizatoare şi rutina, în favoarea iluziei ce promitea senzualitatea unei vieţi nesăbuite. Cert este că toate personajele masculine din cele nouă povestiri, deşi par să deţina rolul principal, sunt inventate doar pentru a deveni oglinda în care se reflectă fascinaţia pentru o lume a femeilor emancipate, a celor abia ieşite din adolecenţa petrecută într-un orăşel din sudul conservator (Visuri de iarnă) sau în apartamentele de lux destinate unei moştenitoare pentru care ipostaza de orfană vine la pachet cu mari averi şi cheltuieli sentimentale fără noimă, terminate cu o farsă (povestirea Rags Martin-Jones şi Pr-ţul de W-les). Fitzgerald creeză genul de personaje masculine care nu mai ţin socoteala nopţilor şi averilor pierdute, aflate mereu pe buza prăpastiei, la graniţa dintre exaltare şi căderea în crunta dezamăgire.

Personajele lui Fitzgerald se pierd în ritmul propriei lor epoci, denumită şi Jazz Age sauanii de aur ai New York-ului. Citindu-i prozele scurte, ai impresia că el este inventatorul acelui tip de melancolie citadină, în care omul marilor oraşe ajunge să se piardă treptat în propriile amintiri readuse la viaţă într-un jazz bar, devenit locul evadării în pauza de după-amiază, sau de nuanţele unui apus prelins printre clădirile înalte. În majoritatea povestirilor din volumul Toţi acei tineri trişti, protagoniştii au sentimentul greu de exprimat al singurătăţii dublate de voluptatea memoriei afective, care îndulceşte amarul unei iubiri neîmplinite şi a temerii că ultima zvâcnire a bucuriei va pieri odată cu vestea că fata zvăpăiată ce îşi rupea tocurile pantofilor scumpi în ritmul febril al jazz-ului a revenit la viaţa conservatoare.

Deşi visează la acea libertate supremă pentru boemii anilor ’20, în care succesul financiar însemna o lejeritate hedonistă şi accesul în Olimpul fără calcule meschine, nicidecum dorinţa de putere, personajele simt că nu au scăpat încă de remuşcările provocate de încălcarea tradiţiilor burgheze ale Sudului, unde segregarea între clasele sociale încă mai exista. Pentru ele New York-ul era locul pierzaniei în care nu staţionau decât pentru a-şi confirma virilitatea prin succes, urmând să fie repede părăsit pentru o suburbie lipsită de tentaţii. Vor fi prinse aşadar între plăceri, singurătate, nonconformism şi dorinţa de a demonstra că pot fi în stare să menţină rangul social atât de apreciat în Sud. Totuşi, această dualitate de tip hedonism-morală burgheză, Nord-Sud, avere-sărăcie, prestigiu-ratare, oportunism-altruism nu este redată pe un ton vehement, prevestitor al unor mari tragedii, ci prin umorul neaşteptat căptuşit adesea cu nostalgia ce domoleşte mereu tristeţea nelipsită din universul personajelor create de Fitzgerald. Dacă te aştepţi la tristeţea detrămării unei lumi strălucitoare, care îi pândeşte mereu pe mai toţi eroii lui Fitzgerald, vei găsi câteva povestiri în care întâmplările iau o turnură comică neaşteptată, plină de compasiune (Puiul de somn al lui Gretchen, Petrecerea pentru copii, Iertarea de păcate).

În Toţi acei tineri trişti găseşti imaginea unei epoci ravisante, poleite cu un glamour pestriţ. Aici, toate personajele care ajung să risipească, apoi să se risipeasca pot uneori să îşi transforme propriile drame şi pierderi într-o poezie a omului contopit cu spaţiul citadin acaparant şi copleşitor, unde mai găseşte oaze de speranţă (trecătoare precum un miraj, ce-i drept) şi de revederi atunci când are impresia că întreaga existenţă i s-a transformat într-un salon de dans părăsit după ce s-a terminat petrecerea cu ale ei răsfăţate şi zăpăcite flapper girls ce promiteau o viaţă lipsită de banalitate şi norme rigide.

  Editura Polirom, 2014

imagini: Guy Pene Du Bois (www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com)/Jared Joslin (www.facebook.com/Istorii-la-feminin)

Monsieur Hire – iubirea in singuratate

Post Modern
-
0

Din când în când mi se întâmplă să dau peste un film foarte bun despre care nu ştiam nimic. Pur şi simplu răsfoiesc recenzii, mă uit peste topuri şi dintr-o dată un titlu care nu pare să spună multe apare. Când am găsit Monsieur Hire (1989) mă aflam pe site-ul lui Roger Ebert  la pagina cu GREAT MOVIES. Am căutat foarte puţin despre el, pentru că nu voiam să aflu detalii care să îmi strice plăcerea (încă de când am văzut posterul aveam o presimţire că e un film care o să îmi placă enorm).

Hire (Michel Blanc) este un croitor timid şi singuratic care devine suspectul principal în uciderea unei fete. Comportamentul său considerat de ceilalţi drept ciudat îl face să pară tot mai vinovat în ochii detectivului (André Wilms). Pe lângă acest fapt Hire mai are şi o plăcere ascunsă, îi place să o urmărească în secret de la fereastră pe vecina sa Alice (Sandrine Bonnaire). Într-o seară, însă, este descoperit din cauza unui fulger, iar Alice speriată va încerca să îl abordeze pentru a înţelege care este mai exact treaba cu el.

În cazul acestui film un mare merit îl are regizorul Patrice Leconte, care adaptează romanul lui Georges Simenon, în aşa fel încât partea poliţistă ajunge să nu ne intereseze atât mult ca aspectele psihologice ale personajelor. Spre exemplu, singurătatea lui Hire mi s-a părut copleşitoare. Personajul lui Leconte trăieşte într-o lume în alb şi negru, fără niciun pic de culoare. Priviţi-i doar îmbrăcămintea sa. Costumul negru, pantofii negrii, cămaşa albă, toate curate, călcate şi croite exact pe mărimea sa. Până şi şoarecii pe care îi are sunt albi.

Încă de la început Hire mi se pare că este fascinant prin viaţa extrem de organizată pe care o are. Totul de la curăţenia din casă, până la îmbrăcămintea sa şi părul mereu pieptănat, inspiră o fire foarte atentă, poate chiar prea atentă. Cu toate acestea oamenii din jurul său nu îl văd aşa cum e. Sunt speriaţi parcă de prezenţa lui prea sumbră. Faptul că nu vorbeşte mult îi face să-l vadă ca pe un om antisocial şi ciudat. Nu îl văd niciodată în compania cuiva şi îl cred instant neprietenos, nici măcar nu încearcă să-l abordeze. Oare de când a devenit singurătatea aşa ciudată? Nimeni nu se întreabă dacă lui, de fapt, îi place viaţa pe care o are aşa cum e? Imediat cum îl văd singur proiectează asupra sa propria lor frica de singurătate. Însă dacă tu nu poţi să îţi imaginezi cum ar fi să fii singur sau singură, asta nu înseamnă că este ceva rău.

Hire îşi vede în continuare de viaţă, însă este un moment în care are un comportament anormal. Foarte puternic înscris în fiinţa umană este instinctul de supravieţuire. Când eşti atacat te aperi. Ei bine Hire nu face asta. Ascultă cum detectivul îl acuză fără să îl contrazică. De ce? Nu spune nici măcar un cuvânt prin care să îşi demonstreze nevinovăţia. Iar asta pare că nu se potriveşte cu felul său organizat de a trăi. Şi atunci realizăm că undeva, ceva,  s-a schimbat. Hire are un motiv, un om aşa „curat” ca el trebuie să aibă un motiv pentru care alege să păstreze tăcerea. Nu vreau să stric filmul nimănui, deci nu mai continui pe direcţia asta.

Un moment care schimbă puţin tonul filmului este apariţia lui Alice, sau mai bine zis, momentul în care descoperă că este urmărită. Atunci, această femeie năvăleşte în lumea lipsită de culoare a lui Hire. Îi pătează alb-negrul impecabil şi îi cucereşte inima timidă. Dragostea lui Hire dă filmului un puternic caracter erotic. Leconte, printr-o imagine elegantă, ne arată cum Alice este văzută când se îmbracă sau dezbracă, singură sau cu prietenul ei, trează sau adormită. Scenele pasionale de voaierism au un erotism tăcut şi incitant. Probabil, fără să arate nuditate sau faze pline de sexualitate, Laconte creează una dintre cele mai senzuale şi sensibile poveşti pe care le-am văzut până acum.

Iar ceea ce te va ţine captivat pe întreaga durată a filmului este incapacitatea de a înţelege pe deplin sentimentele personajelor. Iubirea lui Hire este imensă. Nimeni din film nu o poate descifra. Pentru toţi, inclusiv pentru spectator, ea este adâncită în mister. La fel putem afirma şi despre Alice. Aproprierea ei bruscă de Hire, prietenia şi sentimentele ei sunt confuze. Te îndeamnă spre bănuieli. Şi astfel priveşti filmul fără să fii vreodată sigur de ceva, adâncit într-o tensiune plină de rafinament şi învăluită într-o muzică tristă.

Foarte rar un film m-a întristat în aşa fel ca acesta. Poate şi pentru că într-o oarecare măsură îl înţeleg pe Hire, de fapt, cred că toţi îl înţelegem puţin. El, poate mai mult decât un singuratic, este omul orbit de dragoste. Lipsit de experienţă, străin emoţiilor, Hire este este asemenea unui copil când vine vorba de iubire. Iar dragostea lui pură şi sinceră este sfâşietoare, fiindcă ştim atât de bine că un astfel de sentiment este foarte periculos, mulţi fiind cei care abia aşteaptă să profite de el.

Dacă nu l-aţi văzut, trebuie să-l vedeţi. Dacă l-ați văzut, să-l revedeţi. Ceea ce a reuşit să aducă pe ecran Leconte este una dintre cele mai frumoase şi emoţionate poveşti. O lume în care fiecare privire şi fiecare gest transmit o senzualitate imensă şi care demonstrează atât de bine că ceea ce vedem nu este întotdeauna ceea ce pare a fi.

Amy – Si-ar fi dorit intimitatea dintr-un bar de jazz

Adriana Gionea
-
0

Simţi că Amy Winehouse este cu tine. Îţi zâmbeşte cu aerul când inocent, când pişicher, al unei girl-next-door bucălate şi zvăpăiate, care îţi cântă Happy Birthday To You cu voce şi gesturi de jazz diva, apoi se retrage intimidată în propriul cocon, lăsând afară doar o mimică expresivă de ştrengăriţă înzestrată cu acel zâmbet molipsitor. Se prosteşte în faţa camerei la aniversările prietenilor din cartier. Visează la ziua în care va locui singură pentru a compune şi a fuma nestingherită un joint. Ascultă jazz toată ziua şi îţi tot repetă că ea arată ca naiba, dar pe acelaşi ton vesel de copilă adorabilă. Este acea Amy dinaintea coafurii excentrice, dinaintea glumelor inventate pe seama tulburărilor de alimentaţie, rimelului întins precum urmele de cărbune după o noapte de pomină cu alcool, droguri şi o relaţie de iubire la fel de toxică. Sunt imaginile derulate asemenea fotografiilor dintr-un album personal oferit cu timiditate şi cu acea nevoie de validare a unei tinere debusolate, care prinde forţă (doar) printr-o voce pătrunzătoare, ce-i transformă vulnerabilităţile în versuri pline de tandreţe amară.

În documentarul său, Asif Kapadia nu s-a gândit doar la fanii lui Amy, care au fost capabili să-i tolereze colapsul de pe scenă în ultimele spectacole fără să o huiduie şi care au înţeles că-n spatele imaginii de vedetă cu aere teribiliste surprinse de paparazzi este o artistă care s-a identificat mereu cu versurile cântate, gata să-i reamintească de relaţiile destrămate, de un tată absent şi de lupta cu depresia purtată înca din preadolescenţă. Documentarul Amy este făcut mai ales pentru cei ce abia acum o descoperă şi care, până la Amy Winehouse, nu au mai auzit de o artistă care să trăiăscă propriile versuri, în care îşi pune sufletul pe tavă, destăinuindu-şi viaţa sentimentală plină de cicatrici, aşa cum o făceau cândva acele voci feminine din lumea jazz-ului, apoi zeiţa hippie şi a durerii cântate, Janis Joplin, de ale cărei performanţe vocale mulţi o legau pe Amy, spunând că n-au mai crezut că mai poate exista o asemenea voce răvăşitoare de la stingerea lui Janis (o altă celebritate a cărei moarte este legată de fatidica vârstă de 27 de ani). Dacă una dintre piesele autobiografice ale lui Janis Joplin se numeste Buried Alive With The Blues, o carte sau un film despre Amy ar fi putut înlocui cuvantul blues cu jazz, ea îngropându-şi corzile vocale în melancolia sfâşietoare pe care o regăseai mai ales la divele din Louisiana, apoi în perioada în care jazz-ul le-a dat pe Ella Fitzgerald şi Billy Holyday.

Amy cea îndrăgostită de jazz, care prefera studioul de înregistrări, unde se putea întoarce oricând avea inspiraţie, oricărui turneu ce-i aducea în faţa scenei zeci de mii de fani în delir când ea îşi dorea de fapt intimitatea unui bar de jazz, pentru a-şi putea cânta nestingherită relaţiile copleşitoare până la autodistrugere. Doar ea se vede în imaginile personale adunate în acest documentar, nicidecum vedeta considerată o excentrică dependentă de droguri şi de relaţii la fel de toxice. Este mai mult acea Amy care nu cunoscuse încă succesul adus de albumul Black To Black…sau to Blake, marea ei iubire, care s-a dovedit nocivă precum un cocktail de narcotice, în ciuda inspiraţiei muzicale venite din exteriorizarea tristeţii sumbre asemenea fiorilor daţi de finalul melodiei Back To Black. O Amy care purta în ea acea sensibilitate demnă de un suflet bătrân ascuns într-un corp de douăzeci de ani. Un corp greu încercat de refugiul în bulimie şi antidespresivele ce ar fi putut fi înlocuite de prezenţa unor părinţi mai atenţi la nevoile ei afective şi la dorinţa nerostită de a avea pe cineva gata să-i pună piedică în timpul goanei spre autodistrugere (ca ultim semnal al disperării), aşa cum au încercat să facă producătorul ei preferat, Salaam Remi, ce i-a înţeles pasiunea pentru jazz, idolul ei Tonny Bennett, care şi-ar fi dorit să-i spună la timp că viaţa ne învaţă cum să o trăim, dacă ajungem să trăim suficient de mult, şi bodyguardul ei, care îi devia traiectoria de la barurile din Londra spre studio, când ar fi trebuit să compună.

Unul dintre apropiaţii lui Amy spunea că jazzul nu are nevoie de o scenă mare. Nici Amy nu avea nevoie de acea scenă care devenise coşmarul faimei venite odată cu albumul Back To Black, în care stilul mai accesibil i-a adus contracte pline de sume exorbitante, o haită de paparazzi hămesiţi în faţa unei noi prade ajunse aproape piele şi os din cauza unei dureri stinse cu excese de tot felul, reapariţia unui iubit ale cărui plecări şi reveniri erau marcate de lungi recăderi în alcool şi parodiile nemiloase pe seama deselor episoade toxice şi depresive. Aşa cum jazz-ul, care se simte cel mai bine în intimitatea monologului şi a unei scene ce aproape că dispare în semiîntuneric, este tulburat de forfota unui stadion, un documentar despre Amy ar fi fost distrus de clişeele gălăgioase adunate într-un colaj de imagini care ar fi surprins doar scenele din revistele de scandal, amintite atât de des în relatările bombastice şi senzaţionaliste despre o moarte clasică pentru o nouă membra a Clubului 27, ce-i aduce laolaltă în legendele de tabloide pe artiştii precum Jimi Hendrix sau Jim Morrison, pe care dependenţele i-au împiedicat să depăşească vârsta de 27 de ani.

Cei ajunşi în sala de cinema pentru a vedea un film despre pierzanie, umplut cu amănunte picante din adolescenţă sau relatări despre orgiile asociate unui star controversat, vor avea o mare dezamăgire. Din fericire apare imaginea unei Amy cât se poate de sensibilă, inocentă şi receptivă la tot ce este mai frumos în lumea soliştilor preferaţi, o adeptă a prieteniei pe viaţă care uita de huiduielile spectatorilor nemulţumiţi de intreruperea unui concert atunci când afla de nunta prietenului din copilărie şi care îşi declara printr-o seninătate de adolescentă naivă iubirea faţă de Blake. În timp ce urmăreşti secvenţele din filmările personale în care apare artista, îţi este din ce în ce mai greu să faci legătura dintre adolescenta cu mimică amuzantă, ce descoperea şi fredona piese de jazz cu acel amestec de naturaleţe, sinceritate dezarmantă şi timiditate mascată de replici pline de umor, şi diva excentrică devenită idolul tinerelor nonconformiste ce-i copiau stilul vestimentar şi îmbinau look-ul retro dat de coafura extravagantă cu tatuajele şi bijuteriile supradimensionate. În acest documentar Amy este departe de a fi acel fashion icon asociat unei decadenţe sexy. Descoperi, în locul divei aflate în plină glorie, personajul feminin fragil pierdut în propriile destăinuiri triste, ce se perindă pe străzile rău famate din videoclipul piesei Tears Dry On Their Own.

Este greu să alegi unghiul de abordare pentru un astfel de film, astfel încât să domoleşti clişeele pregătite să-ţi ademenească spectatorii. Să prezinţi imagini din viaţa trăită în afara scenei fără a invita la un gest de voyeurism sinistru în care priveşti momentele de recădere, acel voyeurism de tabloid ce devine o jupuire a discreţiei ajunse atât vitală pentru Amy în ipostaza de compozitoare. Din fericire, accesul în culise înseamnă pentru spectator un exerciţiu de compasiune, mai degrabă decât secrete dezvăluite în exclusivitate. Imaginea unei Amy prinse între versurile dezolante până la insuportabil din Black To Black, nostalgia dulce-amară din Valerie şi plăpândă întrezărire a unei vindecări în Good Days Will Come te va bântui multă vreme. Poate vei dori ca Tonny Bennett, idolul ei ce o strânge la piept într-un gest patern, să nu-i mai dea drumul până când nu îi spune tot ce şi-ar fi dorit să audă mai des de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult…şi care au marcat-o printr-o absenţă greu de compensat (doar prin admiraţia fanilor şi muzică).

Pravalia de maruntisuri a domnului Nakano – Colectionari de prietenii

Adriana Gionea
-
0

În Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano începi să te simţi de-al locului încă de la primele pagini. Ai impresia că-l ştii de-o viaţă pe acest proprietar trecut bine de prima tinereţe, cu şarm exersat de negustor galant ce mai dă şi de bucluc atunci când forţează nota cu aventurile sale amoroase, iar muşteriii excentrici având impresia că pot încheia afacerea vieţii lor de mici colecţionari atunci când îi calcă pragul îţi smulg un surâs greu de catalogat atunci când este provocat de acel amestec de umor dulce-amar depozitat printre nişte momente de singurătate stranie, des întâlnită la personajele japoneze din marile oraşe.

Deşi nu te îmbie prin clasicele antichităţi la preţ redus, atât de vânate de călătorul occidental ademenit de pozele ce-i prezintă migăloasele sculpturi miniaturale de tip netsuke, porţelanurile, evantaiele cu gheişe sau păpuşile tradiţionale cu breton şi obrajii precum un bujor bucălat, ci îţi oferă spre vânzare haine, ventilatoare sau farfurii şi vaze ciobite vechi, pescuite de prin casele vreunui bătrân, după ce rudele şi-au împărţit deja boarfele mai acătării, prăvălia domnului Nakano te atrage prin alte comori, imposibil de cuantificat în vederea stabilirii unui preţ: istorioarele de viaţă bizare ale clienţilor săi, dar şi ale celor doi angajaţi, în care mocnesc pasiunile nerostite, ieşite la iveală odată cu sosirea unui nou obiect în aglomerata prăvălioară. Toate aceste istorioare s-au adunat exact ca într-un magazin de antichităţi accesibile, unde împrăştierea haotică, legendele pline de superstiţii şi amestecarea obiectelor diferite pe acelaşi raft îi conferă adevăratul farmec, iar autoarea Hiromi Kawakami ştie cum să intre în pielea unui proprietar visător şi pişicher, aşa cum este şi domnul Nakano, pentru a transforma această babilonie de vechituri într-o harababură simpatică, din care fiecare detaliu sau obiect ce sare în ochi să devină o momeală pentru a scoate la suprafaţă acele poveşti nespunse ale personajelor mai mult sau mai puţin principale.

Hiromi Kawakami face parte din generaţia scriitorilor japonezi în ale căror povestiri şi romane te regăseşti chiar dacă aparţii unui alt spaţiu cultural. Totuşi a  reuşit să păstreze aceeaşi subtilitate niponă prin care sunt dezvăluite trăirile unor personaje care aleg tăcerea şi proiectarea stărilor asupra modului expresiv de a descrie culoarea unui obiect sau a unei zile de vară, în loc să şi le expună prin replici tensionate, aşa cum se întâmplă în cazul multor protagonişti din literatura occidentală. Indelungatele momente de tăcere ale personajelor sale rămase japoneze până-n măduva oaselor, în ciuda unor apucături europene proaspăt dobândite, nu ţi se par frustrante, ci pline de sensibilitatea reconfortantă care îmbină delicateţea, senzualitatea, ironia dublată de compasiune şi melancolia specifică protagoniştilor niponi din marile oraşe, înzestraţi cu darul de a găsi poeticul şi extraordinarul în cotidian. Aceleaşi personaje dintr-un Tokio ce începe să semene cu orice altă metropolă occidentală se regăsesc şi în romanul Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano, despre care ar fi corect să spui că par desprinse mai degrabă dintr-o comedie de tip candid-nostalgică a la Amelie, doar că în locul straniei copilăroase interpretate de Audrey Tautou, ce te însenina, apare Hitomi, având aceeaşi dorinţă de a se îmbiba de afecţiune, dar în varianta introspectivă, de unde şi impresia că este înconjurată de un nimb de sensibilitate specific japonezilor ce aleg exprimările ambigue şi amână dezlănţuirea trăirilor intense.

Introvertita Hitomi devine personajul prin ai cărei ochii se derulează întâmplările din prăvălia de mărunţişuri (vechituri ar spune unii) a domnului Nakano, un bătrânel plin de viaţă şi de umor, cu succes de cuceritor aflat în floarea vârstei. Disecând prin monologuri amuzante păţaniile simpaticului domn pe nume Nakano, dar şi propriile reuşite sau ezitări din relaţia cu distantul Takeo, un alt angajat bun la toate al domnului Nakano, ea însufleţeşte spaţiul acestei prăvălii ce ar fi putut trece neobservată în imensul şi aglomeratul Tokio. Datorită ecourilor pe care le au în mintea ei gesturile comice şi replicile ironice ale domnului Nakano, dar şi ale surorii sale cu aere de ştrengăriţă având vocaţie de artistă ce vrea să treacă drept o femme fatale înzestrată cu suflet boem, se risipesc din când în când atmosfera vagă şi tăcerea subtilă interminabilă prezente în alte două romane scrise de Kawakami şi traduse în limba română – Vreme ciudată la Tokio şi Cele zece iubiri ale lui Nishino– pentru a face loc acelui umor molatec, pregătit să te dezmorţească într-o zi sufocată de rutină sau de banal, atunci când numai în metrou îţi mai poţi face timp să citeşti, în drum spre job.

Aşa cum se aglomerează obiectele care de care mai ciudate, desprinse din trecutul unor proprietari excentrici sau şterşi (dar având o pasiune pentru obiectele ce ascund  poveşti ieşite din comun), în prăvălia domnului Nakano se înghesuie evenimente apartent banale ce ascund nişte trăiri ce ard mocnit, cum sunt şi cele împărtăşite de naratoarea Hitomi şi colegul ei Takeo, care se tachinează precum un cuplu de şcolari format din fata sensibilă şi timidă, înzestrată cu simţul observaţiei incisive şi gata să elibereze replica năucitoare, si colegul inclus în categoria introvertiţilor alunecoşi, ce se închid în ei când relaţiile devin tensionate. Tachinările s-ar fi stins în tăcerea ce domoleşte orice dialog intruziv între personajele nipone dacă nu ar fi apărut nişte urechi pregătite să capteze destăinuirile rănitei Hitomi. Sunt urechile acelui personaj feminin ce animă desfăşurarea evenimentelor prin expresivitate, nimeni altul decât sora boemă a domnului Nakamo. Imaginea reflectă contrastul dintre aşteptările celor din jur privind emoţiile a căror desfăşurare nu trebuie să depăşească intensitatea permisă de acel tip de bunăcuviinţă asociată unei anumite vârste şi dialogurile pline de replici dezinhibate, presărate cu sfaturi amoroase pentru mai tânara Hitomi. Deşi este plătita de patronul ei, domnul Nakano, pentru a-i spiona sora bănuita că s-ar deda unor obiceiuri libertine cam nepotrivite unei femei de modă veche, Hitomi descoperă o prietenă şi o confesoare în care poate regăsi amestecul dintre cochetărie, tandreţe şi entuziasmul adolescentin, ce o fac să pară o aiurită în ochii fratelui ce apără vigilent onoarea familiei, dar adorabilă în ochii cititorilor.

Ocolind tăcerea adâncă din Vreme ciudată la Tokio si melancolia stranie a personajelor des întâlnite în romanele japoneze, Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano este o lectură ce te revigorează precum o comedie de calitate în stilul cinematografiei europene independente, bazată pe întâlnirea unor personaje într-un loc de munca neconvenţional. Asemenea unei regizoare cu ştate vechi, Hiromi Kawakami transformă portretele şi dialogurile în adevărata sursă de umor înviorant la început, apoi, spre final, învăluitor precum o suprapunere de pături mătăsoase care să-ţi înmoaie amorţeala şi lehamitea după o zi proastă, când alegi refugiul în surdina intimităţii.

Editura Polirom, 2015

Imagini: Shark Attack – Nakazaki-cho Store (Matcha Japan Travel Magazine) /daworldhistory.wikidot.com

Victor Frankenstein

ioana.negrea
-
0

James McAvoy și Daniel Radcliffe intră în pielea personajelor noii ecranizări a poveștii lui Victor Frankenstein care va avea premiera spre sfârșitul acestui an.

În noua adaptare a poveștii scrise de Mary Shelly în 1818, evenimentele sunt prezentate din perspectiva asistentului Igor (Radcliffe). Filmul surprinde originile obscure ale controversatului asistent, prietenia lui salvatoare cu tânarul student la medicina, Victor Von Frankenstein (McAvoy), dar explică și cum Frankenstein a devenit personajul pe care îl cunoaștem noi astăzi.

Victor Frankenstein este regizat de Paul McGuigan (Sherlock, Scandal, Monroe) și va avea premiera în România pe 4 decembrie 2015.

Des gens qui s’embrassent (Oameni, saruturi, iubiri) – Si tu ai dreptate!

Adriana Gionea
-
0

Des gens qui s’embrassentare farmecul unui desert pregătit de un cofetar parizian ce ştie când să adauge şi arome pişcătoare unei umpluturi cu zmeura, într-o lume în care gogoşile de tip donuts,pregătite mult mai rapid, par să deţină monopolul. Este genul de comedie gata să te scoată dintr-o stare proastă, mizând chiar pe tragediile personajelor care sunt privite din perspepctiva umorului negru îmbinat cu acel tip de compasiune şi candoare bine dozate pentru a nu transforma hazul de necaz în situaţii groteşti.

Filmul se înscrie în linia comediilor frantuzeşti din ultimii ani care mizează pe acel cocktail pe baza unui mix între amarul pierderilor, încurcăturile din cuplu, explozivele relaţii familiale bazate pe concepţii de viaţă contradictorii şi pe rivalităţile fraterne, dar mai ales pe acea tendinţă a personajelor de a-şi prelungi maniile şi dramele până în punctul în care lacrimile fireşti se transformă în hohotele de râs cauzate de umorul involuntar la care vor contribui din plin mimicile şi gesturile caricaturale. Protagoniştii îţi amintesc de autoironia întâlnită la multe personaje evreieşti când dau de greu, fie că este vorba despre cele întâlnite în cărţi sau în filme. Şi nu este un amănunt întâmplător. Însăşi regizoartea filmului este cunoscută datorită unei comedii în care Louis de Funes vrea să intre în pielea unui rabin, iar cei doi fraţi din rolurile principale sunt urmaşii unui bijutier evreu care face, la rândul său, o comedie din simptomele demenţei senile de care suferă, ce-l întorc des la ziua în care şi-a folosit toate econimiile strânse când muncea din greu pentru a satisface toate capriciile clienţilor (ale doamnelor, în special, ce nu puteau fi domolite doar cu nişte pietre scumpe) pentru a-si răscumpăra greşelile în faţa soţiei ce visase toată viaţa la o cină în mirificul decor Art Nouveau a la Belle Epoque din celebrul restaurant parizian Maxim’s.

Moştenitorii acestui bijutier seamănă cu acei păgubiţi veniţi să-şi caute dreptatea la hâtrul rabin din faimosul banc. Fiecăruia i se poate da dreptate. Şi celui care a transformat prăvălioara tatălui său într-un imperiu al bijuteriei de lux, fără a-şi neglija familia, mai ales nevasta (şi cine l-ar dezaproba când nevasta este înterpretată de voluptoasa Monica Belluci), dar i se poate da dreptate şi fratelui artist-rătăcitor, dar un evlavios adept al învăţăturilor din Talmud şi al cumpătării tradiţionaliste, care, odată ajuns muzician faimos, îşi transformă familia într-o Penelopă nevoită să-l aştepte şi să-i stea la dispoziţie, de unde şi tragedia iscată de o pretenţie măruntă. Această tragedie iscată dintr-un moft stupid îl va obliga să apeleze la fratele bogat, pe care-l detestă, mai ales când începe să cânte (fals) piese din repertoriul lui Sinatra, tranformându-şi iahtul ancorat la Saint-Tropez într-o scenă, fiind încurajat de zâmbetul de revistă glossy al soţiei mondene, care a auzit până şi de Tolstoievski. 

Pentru a da sare şi piper comediei bazate pe conflctul dintre cei doi fraţi reprezentând fiecare o lume în care defectele unuia pot fi calităţi în cea a fratelui, regizoarea Daniele Thompson le dă acestora câte o fiică, la rândul ei simbolul unui anumit tip de şarm. Noga (Lou de Laage), fata celui habotnic, este rezultatul unei îmbinări dintre senzualitatea delicateţii de artistă cu ten lăptos şi candoare a la Vanesa Paradis, doar că-n locul hainelor şi alurii de fotomodel are în arsenal poezia lui Eluard, recitată de buzele pline şi de ochii specifici unei ştrengăriţe zgribulite ascunse înăuntrul unei fete ascultătoate ce mânuieşte cu pasiune arcuşul unui violoncel care-i deconspiră stările şi eşecruile amoroase. Tocmai această îmbinare dintre sensibilitatea poetică, farmecul discret şi atracţia exercitată de trăsăturile irezistibile venite în contrast cu atitudinea de fată cuminte şi ezitantă, ce şi-a găsit să iasă din cocon şi să-şi descopere senzualitatea în prezenţa unui necunoscut din tren, încurcă toate planurile familiei când îi atrage atenţia celui ce urma să devină soţul dezgheţatei Melita (Clara Ponsot). Melita este nimeni alta decât verişoara înzestrată cu toate atributele unei moştenitoare sigure pe ea, ce s-a gândit să adauge la farmecul nativ, pus în valoare prin siguranţa de sine şi dezinvoltura ce-i lipsesc rezervatei Noga, un accesoriu care să o scoată din categoria fetei bogate ce seamănă cu Paris Hilton: materia cenuşie a lui Sam, un tocilar charismatic intrat în compania tatălui ei in calitate de proaspăt absolvent promiţător.

Sam o întâlneste pe Noga în ajunul nunţii cu Melita, nuntă de la care Noga lipseşte, fiind nevoită să interpreteze o compoziţie la violoncel într-una dintre camerele somptuoasei vile a unchiului ei, în timp ce în grădină Sam îi recita Melitei primele versuri dintr-o poezie scrisă de Paul Eluard (preferata Nogai). De aici încurcăturile şi toate acele situaţii amuzante smulse din mijlocul unor scene ce ar fi trebuit să se lase cu potopul de lacrimi (dar nu din cauza hohotelor de râs), încurcături cu final previzibil amânat, încât să ţi creeze impresia că poate avea loc un derapaj spre alt sens decât cel specific unei comedii cu tentă romantică. Deşi evită glumele răsuflate specifice unei comedii vandabile sau fazele siropoase, regizoarea îşi asumă clişeele privind contrastul dintre fata profundă ce-şi petrece timpul studiind partiturile pentru violoncel şi cea petrecăreaţă, expertă în asortatul hainelor şi care primeşte totul pe tavă de la părinţi, inclusiv “propria” afacere, sau contrastul dintre fratele pentru care bogăţia înseamnă artă şi cel abil în afaceri, pragmatic, însoţit de clasicul model de soţie frumoasă, interpretată de acea Monica Belluci ever green, ce poate intra uşor în pielea unui personaj feminin amuzant, impecabil când tace la braţul unui miliardar, dar o inepuizabilă sursă de umor involuntar atunci când începe să se exprime verbal. Totuşi, filmul îţi demonstrează că nu neapărat prezenţa clişeelor poate distruge o comedie promiţătoare, ci incapacitatea regizorului de a-ţi crea iluzia că le poate devia spre o altă direcţie. Nu este şi cazul lui Daniele Thompson, ce are abilitatea de a găsi un echilibru între scenele cu potenţial de autentică dramă sfăşietoare şi cele menite să-ţi provoace un râs gata să te zguduie în timp ce-ţi vine sa derulezi replicile usturătoare ale personajelor ce fac haz de propriile tragedii, chiar şi atunci când este vorba despre o înmormântare sau de o cină împăciuitoare finalizată cu priveliştea compromiţătoare în care sunt prinşi doi dintre membrii familiei ce trebuia unită.

Bad Day To Go Fishing (Mal dia para pescar) – Filmul se apropie de carte

Adriana Gionea
-
0

Cartea sau filmul? Cartea înainte de film, sau, mai bine zis, nuvela, de vreo cincizeci de pagini. Opinia legată de filmul uruguayan prezentat la Cannes în 2009, Bad Day To Go Fishing (Mal dia para pescar) depinde foarte mult de intenţia ta de a citi nuvela Jacob şi celălalt, scrisă de Juan Carlos Onetti, mai puţin cunoscut în ţara noastră şi inclus destul de târziu în cercul select al marilor scriitori din perioada fecundă a literturii sud-americane, alături de Cortazar, Marquez sau Jose Donoso, elogiat şi într-un volum scris de Mario Vargas Llosa (deşi Carlos Fuentes l-a ignorat atunci când a scris despre noua literatură hispanoamericană).

Încă de la primele scene, Mal dia para pescar îţi creează expectanţele pe care le-ai avea de la o carte sud-americană. Vegetaţia din jurul râului, care aminteşte de un peisaj din Deltă în timpul apusului, plasarea întâmplării într-un oraş inventat, la care personajele se referă ca la un punct firesc de pe hartă, deşi nu este specificată ţara, chipurile băştinaşilor, ce îmbină tristeţea unor urmaşi ai triburilor vechi, aduşi la o stare de sărăcie fără speranţă, şi misterul inaccesibil, ce oferă impresia unei demnităţi impunătoare, nealungate de condiţia umilă, făcându-te să te simţi puţin stingher dacă nu eşti de-al locului, fără să ştii de ce, alcătuiesc mediul propice de la care poate începe o poveste ieşită din timp, într-un no man’s land unde fabulaţia şi rezervele neaşteptate de compasiune se întâlnesc, nu înainte de a trece prin tărâmul bizarului, cât se poate de firesc pentru imaginarul acestui spaţiu geografic.

Inspiraţia oferită de proza lui Onetti imprimă peliculei atmosfera indescriptibilă, în care singurătatea îmbină acea nostalgie şi atmosferă vagă din oraşul atemporal cu misterul unui personaj demn de un film picaresc noir cu tentă existenţialistă, mascată printr-o nonşalanţă mimată adesea de personajele rătăcitoare din lumea lui Onetti. Totusi, ecranizarea unei proze scurte scrise de Onetti nu este o provocare uşoară. Fără interesul regizorului Alvaro Brechner pentru atmosfera tipică nostalgiei pline de lumini şi umbre din spaţiul fictiv inventat de autor ai fi avut parte de o poveste fadă, de umplutură, despre un impresar care trăieşte pe spinarea unui fost campion de wrestling ajuns să lupte contra unor localnici teribilişti în schimbul unei sume infime de bani, după ce şi-a ratat cariera internaţională odată cu stingerea gloriei. Dar filmul care urmăreşte peripeţiile acestui afacerist de duzină, cu origini aristocrate la fel de reale precum Santa Maria, oraşul inventat de Onetti, poate ascunde surprize, în ciuda unor clişee gata să-l arunce în categoria filmelor americane despre oraşe dezolante aproape pustii şi rătăcitori aflaţi în trecere, dar forţaţi de împrejurări să rămână mai multă vreme pentru a-şi rememora o existenţă care duce spre nicăieri.

Deşi ar fi putut face el însuşi un spectacol din flerul în escrocherii de bâlci şi din histrionismul ce se lipeşte de aerele de nobil închipuit, cu blazon de tinichea, nu impresarul de ocazie resuscitează un film ce poate fi considerat obositor de simplist dacă nu ai răbdare, ci prestaţia neaşteptată din final a luptatorului desprins parcă dintr-un cabinet de curiozităţi unde s-a refugiat după ce a fost alungat de sub cupola unui circ de mâna a treia. Este greoi, abia scoate sunete articulate şi se exprimă mai mult în cuvinte monosilabice, iar stările imprevizibile, ce nu pot fi domolite cu una, cu două, îi sunt alungate de cutiuţa muzicală, minusculă în mâinile unui luptător diform, şi de fredonarea melodiei cântate de Marlene Dietrich, Lili Marlene. Spre uimirea multor spectatori, acest luptător de mari dimensiuni, dar cu minte de copil înapoiat şi manifestări candide nebănuite, are un cuvânt greu de spus când se bagă în disputa dintre impresarul său, rămas fără aşii din mâneca singurului costum prezentabil, şi o localnică ispititoare, dar cu mină de eroină dintr-un film cu psihopaţi, dornică să-i ia toţi banii deconspirându-i fanfaronadele şi aruncându-i protejatul în ring alături de soţul ei, considerat forţosul oraşului.

Dacă nu ai citit nuvela transpusă incredibil de fidel în film (cu excepţia unui amănunt din final, care indică acel deznodământ imprevizibil precum un meci jucat până la capăt), s-ar putea ca filmul regizorului să ţi se pară o însăilare de scene dezolante şi plictisitoare despre condiţia nomadului de voie (sau mai mult de nevoie), care îşi câştigă existenţa din mici şarlatanii, speculând nevoia de senzaţional cu faţă grotescă a oamenilor din Santa Maria, genul de aşezare uitată de lume, unde nu se întâmplă nimic şi alte forme de entratainment lipsesc, amintindu-ţi de rătăcitorii ce străbat orăşelele aproape abandonate din filmele americane cu psihopaţi singuratici şi justiţiari inadaptaţi, nicidecum de o localitate din America de Sud, cu ai săi băştinaşi ale căror trăsături amintesc de precolumbienii esuaţi într-o uitare alienantă. Aşadar, pentru a (şi) simţi filmul şi a fi atins de sensibilitatea ce pluteşte asupra orasului fictiv Santa Maria (echivalentul unui Macondo în varianta lui Onetti, dar cu tentă mai întunecată şi mult mai bizară), poţi da o raită prin anticariate sau prin biblioteca unui amic pasionat de literatura sud-americană pentru a găsi volumul de proze scurte cu titlu interminabil, Istoria cavalerului rozei şi a fecioarei venite din Liliput cu burta la gură.

Totuşi, urmând un scenariu minimalist bazat pe scrierea unui sud-american ce a respectat acea tendinţă a confratilor de litere – introducerea fabulosului sub deghizarea banalului, astfel încât să nu poată fi distinse ruptura de nivel şi sursa straniului- filmul riscă să fie respins din cauza unei amânări exasperante a momentelor care să te zguduie sau să te facă să-ţi închipui cu voluptate inexistentul oraş inventat de Onetti, Santa Maria, cu ai săi eroi sumbri. Doar începutul, care promite nişte imagini demne de un film noir invadat de culorile pop stridente ale neoanelor fucsia ce animă birturile şi prăvăliile improvizate ale oraşului, şi ultimele zece minute reuşesc să acumuleze tot acel dramatism însoţit de gesturile unei umanizări venite mult prea târziu (dar la fel de cathartică). Din păcate, acest  dramatism bine dozat la început şi la final este diluat în timpul filmului, încât ajungi să te întrebi unde este spiritul insuflat de Onetti, cu tot cu acea sensibilitate a unei apropieri umane salvatoare, dar care îţi dă şi fiori.

În ciuda unor personaje ce par nefinisate, a unor peisaje ce rămân mute, în loc să fie folosite pentru a vorbi în locul protagoniştilor, şi a unei atmosfere specifice unui orăşel uitat de lume şi de hărţile oficiale, dar care nu a fost valorificată pentru a crea suspansul promis în primele zece minute, Mal dia para pescar ascunde scene şi replici din care zvâcneşte un acel ceva gata să te cutremure (specific prozelor scrise de Onetti), şi să te determine să fii receptiv la rarele momente de sinceritate şi umanitate ale şarlatanului ajuns la capătul călătoriei şi a localnicei hrăpăreţe ce-i încurcă planurile organizând lupta psihologică din culisele bătăilor ce solicită doar muşchii şi urletele celor plictisiţi, care încă se mai bucura de prestaţia primitivă a unui luptător obosit, ce a putut lua decizia măgulitoare de a le vizita orăşelul, deşi acolo nu se întâmplă mare lucru.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026