Articole

Multe s-au spus despre cât îi datorează regizorul Yorgos Lanthimos lui Buñuel, de pildă, în elaborarea filmului The Lobster. O abordare mai nuanțată ar fi însă de preferat: nu se citește atitudine reverențioasă în The Lobster, ci rescriere ludică. Nu este un omagiu adus absurdului, ci un mash-up de straturi care cucerește (dacă mi se permite clișeul) prin senzația de urgență, de imediat: trebuie să râdem acum.

Lanthimos își ia tot timpul din lume în a pune pe tabla de joc piesele unei partide dominate de reguli stricte. Legendă: tabla de joc este una normală, partida are ca miză un salut cordial între rege și regină, urmat de un vals și de o căsnicie de manual cu copii pe post de amortizor. Regulile jocului sunt dictate de natura tablei; alb sau negru – nu se acceptă caracterizarea ca bisexual sau jumătățile de măsură (la pantofi). Cuplurile se formează pornind de la o infirmitate sau un impediment comun. Dacă nu găsești persoana hărăzită de certificatul medical (sau dacă nu reușești să mituiești doctorul) în termen de 45 de zile te transformi în animal. Nu există constrângeri, tu alegi animalul. Înainte de transformare este recomadat să citești o ultimă carte, vezi un ultim film etc. Sex, nu, de acesta nu duci lipsă în noua viață.
În mijlocul acestui joc este aruncat David (Colin Farrell), purtându-și fratele în lesă. Începe goana după partener, după zile în plus de căutări, goană atent reglementată. Este vorba totuși de un joc aseptic, bazat pe formule cvasi-matematice: ești sâsâit, sunt sâsâită, it’s a match made in lisp heaven. Pare ciudat, dar este oare mai ciudat decât completarea profilului pe o platformă de online dating? Nu e vorba de sex (v. paragraful anterior), ci de două lucruri simple. Bărbații ar putea muri prin sufocare luând masa singur, iar femeile ar putea fi violate dacă s-ar plimba neînsoțite. De notat asimetria pericolelor care pândesc femeile și bărbații singuri.
În momentul în care presiunea jocului devine de nesuportat, Lanthimos își lasă personajul să fugă. Aici intervine însă primul twist, care bătătorește drumul către twist-ul final, absolut genial. Exteriorul este la fel, dacă nu chiar mai opresiv ca interiorul. Ni se servește metafora perfectă a adevăratului sens al răsturnării ierarhiilor: nu libertate, ci transfer de autoritate. Proscrișii fără parteneri au propriul set de reguli, cu atât mai teribile cu cât această nouă tablă de joc nu exclude o nouă variabilă – sentiment autentic. Miopul David își găsește jumătatea mioapă, interpretată de Rachel Weisz. Peste imaginile dulci ale unei relații atipice se suprapune narațiunea transparentă, oferită de The Short Sighted Woman. We developed a code so we can communicate with each other even in front of the others without them knowing what we are saying. When we turn our heads to the left it means 'I love you more than anything in the world'. And when we turn our heads to the right it means 'Watch out we are in danger'. We had to be very careful in the beginning not to mix up 'I love you more than anything in the world' with 'Watch out we are in danger' – la o astfel de replică nu poți răspunde decât prin râs. Ca într-o scriere modernistă, cuvântul aparent univoc construiește o lume pluristratificată, doar că nouă -întorsătură postmodernă- ni se oferă și varianta în imagini a aceluiași proces: în șanțul care separă lumea nebună pe care o vedem de cea a cuvintelor de bun simț, spuse pe un ton egal, Lanthimos își toarnă umorul și apoi pune o cămilă să înoate în el.
Ajungem și la twist-ul final: foștii miopi, actual în stadiul de miop + oarbă, evadează din a doua închisoare. Dar ce valoare are evadarea atâta timp cât ai fugit în haine de ocnaș, cu lanțuri la picioare. Ce va alege David: orbirea, deci afirmarea fundamentelor stupide ale iubirii, sau inițierea unei noi căutări, a căutării unei alte mioape (deci afirmarea acelorași principii)? Va urma…
 

Te vei îndrăgosti de acest basm cinematografic dacă îţi plac reinterpretările năstruşnice ale poveştilor clasice pentru copii şi arta Renaşterii. Pur şi simplu te vei trezi într-o galerie de pictură unde strălucirea nuanţelor ieşite din atelierul lui Tizian, forfota unor scene cotidiene pictate de Bruegel şi nudurile visătorului Giorgione par să ilustreze unele dintre cele mai citite basme italiene. Vrei să îl iei cu tine şi pe cel mic pentru a-i arăta feeria vizuală şi a-i oferi o lecţie de pictură în cinematografie? Mai gândeste-te dacă nu ai pregătite deja nişte răspunsuri atunci când îl va vedea pe Vincent Cassel în rolul unui rege dependent de sex, urmărind o pictură vivantă cu două nuduri feminine care se dezmiardă spre încântarea monarhului pofticios, o prinţesă neascultătoare, care nu-şi mai aşteaptă cavalerul salvator şi îi face singură de petrecanie căpcăunului după ce îşi admonestează tatăl cam nătâng, şi două surori ce se comportă precum două dive terorizate de batrâneţe ce vor să recurgă obsesiv la chirurgia estetică, dar în varianta ei fermecată.

Tale of Taleseste un basm nonconformist unde, pe alocuri, ai fi spus că şi-a băgat coada şi Boccaccio. Dacă treci de teama care îţi spune că te vei plictisi la vârsta maturităţii de poveştile pentru copii prin care se urmăreşte relaxarea adulţilor ce mai dau în mintea prichindeilor pentru a uita de căpcăunul din sălile de şedinte sau de bufonul pasiv-agresiv din birou, vei descoperi o galerie comică, deschisă pentru a-ţi provoca hohote de râs, dar şi momente de reflecţie atunci când povestea capătă note melancolice.

Filmul intrat în competiţia pentru marele trofeu al Festivalului de la Cannes devine o escapadă onirică în pigmenţi luminoşi, invadată de nişte eroi stranii şi de scene care îmbină fantezia suprarealistă şi absurdul. Personajele ies din tipare, iar mirificele scene bucolice ascund nişte răsturnări de situaţii în care toate arhetipruile întâlnite în basmele europene de adormit copii suferă ajustări şi te trezesc prin reacţii neaşteptate din partea unor tipologii pe care le credeai previzibile. Aşadar, vei găsi o prinţesă închisa în turn care nu vrea neapărat un prinţ, ci ocazia de a ieşi din palat pentru a cunoaşte lumea, dornică de a-şi însuşi experienţa de viaţă rezervată mai mult băieţilor, nicidecum unei domniţe. Ei i se alătură un rege afemeiat şi arogant, păcălit de răţusca cea urâtă a regatului, dar înzestrată cu un glas de fecioară senzuală, un alt monarh, mignon (interpretat de Toby Jones din Jocurile foamei), captivat de un purice, o regină infertilă (Salma Hayek o interpretează), care descopera dublura fiului ei, deşi i-a cerut vrăjitorului privilegiul regal al exclusivităţii. În cazul unor astfel de personaje atipice, rezolvările fentează la rândul lor tiparele obositoare, cotind-o spre zona simbolurilor ambigue, cu tentă suprarealistă a la Salvador Dali.

Filmul regizat de Matteo Garrone este inspirat din poveştile napoletanului Giambattista Basile, născut la cumpăna dintre epoca Renaşterii şi Baroc, şi considerat un precursor al Fraţilor Grimm şi al lui Charles Perrault. Adaptarea pentru marele ecran redă atmosfera fermecată, presărată cu scenele ironice din basmele cu tâlc. Filmul are toate ingredientele unui deliciu vizual, iar notele întunecate specifice unei poveşti ce-ţi dă fiori atenuează dulcegăria obositoare printr-o influenţă satirică camuflată în detaliile horror picturale. Costumele migăloase, decorurile ce împrumută strălucirea serenului gotic veneţian şi domniţele cu plete ce li se revarsă diafan pe umeri creează o lume onirică, unde Stacy Martin, protagonista din Nymphomaniac devine un nud desprins din tablourile lui Tizian. Această lume de vis este adusă cu picioarele pe pământ de scenele ce redau mai degrabă un tablou realist în stilul unui Caravaggio sau Adriaen Brouwer, cu ale lor personaje din popor expresive şi pline de sensibilitate, în ciuda unor chipuri schimonosite.

Nu vor lipsi nici elementele groteşti, salvate de nişte artificii vizuale în spatele cărora se ascund nişte simboluri satirice, prin care se face referire, de fapt, la excesele omului modern, reinterpretate printr-un umor negru, dar nelipsit de apelul la compasiune. Alte detalii privind necazurile regilor şi ale prinţeselor din cele trei regate nu vei mai primi, deoarece riscă să îţi fure curiozitatea moştenită din copilăria în care desenele animate sau efectele speciale nu se ridicau la nivelul unei cărţi de basme în ediţie de colecţie, ilustrată astfel încât să te facă să visezi, să priveşti captivat amestecul de culori prin care până şi personajele deformate erau salvate de la urâţenie, în final. Iar acesta este şi efectul unui astfel de film: să te facă să uiţi de realitatea cotidiană, măcar pentru două ore, cam cât ţi-ar lua un raport kilometric, la pachet cu acel deadline imposibil, demn de o probă de foc pentru cucerirea domniţei capricioase.

Tale of Talesa fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

În franceză, genunchi se traduce prin genou, iar modul în care se aud sunetele ar putea forma două cuvinte rostite separat: Je (Eu) şi Nous (Noi). Acea latură a psihologiei care se ocupă de relaţia somatică dintre psihic şi corp zice, prin cuvintele medicului din film, că durerile genunchiului ascund o durere sufletească, greu de acceptat şi, mai ales, de dus. O durere la fel de grea precum o relaţie de cuplu epuizantă. Când posesoarea durerii, Tony, o avocată din Paris, ajunge în cabinetul psihologului de la centrul unde îşi trata ligamentul rupt în timpul unui accident de ski, în paralel cu sedinţele de fizioterapie încep să i se deruleze în faţa ochilor nişte flaskback-uri deopotrivă sfâşietoare şi amuzante, prin care îşi revede legătura toxică de cuplu alături de Giorgio, un afemeiat charismatic şi un şarlatan emoţional instabil, interpretat credibil de Vincent Cassel. Rolul protagonistei i-a adus lui Emmanuelle Bercot premiul pentru interpretare feminină la ediţia din 2015 a Festivalului de Film de la Cannes.

După cum îţi dă de înţeles şi titlul, Mon Roi este genul de film care surprinde zbaterea unui personaj feminin într-o relaţie de cuplu bazată mai ales pe acea dependenţă emoţională greu de vindecat, hrănită de fascinaţia proiectată asupra unui bărbat seducător, narcisist, înzestrat cu acel simţ al umorului irezistibil ce maschează de fapt agresivitatea şi nevoia de a deţine controlul, şi prin care îşi sedează victima ori de câte ori aceasta vrea să iniţieze o discuţie lucidă, ce ar sparge vraja ţesută de partenerul charismatic. Lui Vincent Cassel îi iese de minune rolul lui Giorgio, un seducător fără empatie şi multe scrupule, care pentru toţi cei din jur este un adult cu aere penibile de adolescent întârziat, mai puţin în ochii lui Tony, partenera lui, ce devine vulnerabilă emoţional în relatia cu el şi transformată într-o marionetă din cauza dorinţei de a-şi salva cu orice preţ căsnicia. Emmanuelle Bercot şi Vincent Cassel reusesc să susţină un scenariu minimalist, omniprezent în cinematografie, prin jocul actoricesc şi prin replicile pline de umorul spumos ce marchează pornirile violente (mai mult de ordin psihologic) ale personajului masculin, ce poate trece uşor de la postura de Casanova amuzant la mimicile unui psihopat seducător ce oscilează între două stări emoţionale opuse.

Vei întâlni în filmul regizat de Maiwenn o poveste impecabil construită din perspectiva macanismelor psihologice prin care sunt expuse trucurile subtile ale manipulatorului şi etapele instalarii unei dependenţe emoţionale. Lor li se adaugă un comic amar, specific psihopatului ce vrea să îşi imobilizeze psiholoc victima, care pot resuscita interesul spectatorului în faţa unor scene previzibile şi a unor dialoguri devenite deja nişte patternuri în cinematografia ce abordează relaţia de cuplu. S-au facut prea multe filme despre acel montaigne rousse în care personajul feminin sedus de un partener fără scrupule trece de la extazul primelor întâlniri la agonia abandonului şi a ignorării ostentative în favoarea unui exemplar feminin mai tânăr şi mai apropiat de standardele de frumuseţe impuse de revistelefashion, dar Mon Roi are un quelque chose ce te face să rămâi lipit de scaun până la final pentru a vedea (sau nu) dacă Tony va ieşi din plasa de păjanjen ţesută de propria minte captivată de personalitatea lui Giogio, odată ce va părăsi centrul de fizioterapie, unde îşi tratează nu doar ligamentul, ci şi ego-ul în compania unor personaje secundare ce dau sarea şi piperul unor scene ce s-ar dovedi triste, dezolante.

Mon Roiare avantajul de a se baza pe un scenariu a cărui importanţă va trece în plan secundar pentru a le permite actorilor să îşi dezvăluie calităţile. Îi vei aprecia pe Vincent Cassel în rolul arogantului crai trecut de prima tinereţe, care îşi derutează victima cu aerele de copil neajutorat când este prins cu mâţa-n sac, şi pe acea  a lui Emmanuelle Bercot interpretând unui personaj feminin ce se apropie de patruzeci de ani şi care îşi dă voie să treacă de la costumele androgine din sala de tribunal la cele de stundentă amorezată până peste cap de tipul mereu înconjurat de manechine, ce degajă încrederea în sine a seducătorului care stăpâneşte ringul plin de femele ce vor să-i intre în graţii, cedându-le uneori o privire aprobatoare, de parcă ar fi un rege adorat ce împarte clemenţa printre supuşii fideli după bunul plac.

Mon Roieste genul de film psiholgic în care interesul este menţinut de acele răsturnări spectaculoase nu de situaţie, ci legate de raportul de forţe din relaţia de cuplu, de acea direcţie spre care se îndreaptă dialogurile. Pe măsură ce urmăreşti escaladarea tensiunilor şi încercarea personajului feminin de a se vindeca, de a renaşte din propria cenuşă, te vei simţi tras pur şi simplu în vârtejul obositor al reacţiilor emoţionale, rezonând cu protagonista culpabilizată de propriul călău autodeclarat victima unei neveste isterice. Îi vei simţi revolta, disperarea specifică unei deziluzii ce poate duce spre o prăbuşire interioară până la sufocare, şi vei fi scârbit de personajul masculin interpretat de Vincent Cassel, dându-ţi seama că nu-ţi trebuie un scenariu amplu sau original, ci doar o interpretare impecabilă şi acea consistenţă psihologică menită să-l implice pe spectator în suişurile şi coborâşurile ameţitoare până ajunge să simtă prin toţi porii stările personajului în care se regăseşte cel mai bine. La final nu îţi mai rămâne decât să te întrebi până unde se poate trasa linia dintre plăcere şi dependenţa toxică dintr-un cuplu, iar cele două personaje au grijă să o mute exact când ai crezut că pot ajunge la o concluzie, la un game over.

Mon Roia fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Mustang, una dintre marile revelaţii ale Festivalului de la Cannes în 2015, este un film care întăreşte opiniile multora ce susţin că Turcia modernă, unde sunt respectate libertăţile femeii, lăsate moştenire de Ataturk, se opreşte la ieşirea din Istanbul. Povestea Lalei şi a surorilor ei arată partea mai puţin cunoscuta a Turciei în rândul turiştilor, unde legile patriarhale nescrise fac ravagii nestingherite printre adolescentele obligate să accepte căsătorii aranjate, să fie prizonierele unui cap de familie despotic şi să renunţe la şcoală, iar declaraţiile lui Erdogan privind limitele şi atribuţiile domestice ale femeii te fac să te întrebi dacă nu cumva dramele din acest film au loc în majoritatea familiilor din aşezările tradiţionale ale Turciei, la sute de kilometri de cosmopolitul Istanbul, unde femeile pot susţine echipele de fotbal preferate chiar din tribune, fără a li se reproşa ca sunt înconjurate de prea mulţi bărbaţi.

Nu începe bine filmul că sângele îţi şi dă în clocotul revoltei atunci când o vezi pe vecina troglodită cum le pârăşte pe cele cinci surori abia trecute de pubertate după ce le vede zbenguindu-se în mare, îmbrăcate în cămaşa uniformei şcolare udate şi lipite de corp. O simplă bălăceală după ore, ce ar fi semănat cu o bătaie cu bulgări de zăpadă iarna, între colegi, se transformă într-un domino al acuzaţiilor şi al superstiţiilor privind castitatea feminină, demne de Orientul Evului Mediu, al privaţiunilor şi al abuzului prin transformarea casei într-o fortăreaţă. Acuzate nu de participarea la concursul tricourilor ude, ci de faptul că şi-au frecat părţile ruşinoase de gâtul băieţilor care le purtau pe umeri în timpul bătăii cu apă, surorile ce şi-au pierdut de timpuriu părinţii stârnesc teama unei mătuşi încuiate legate de reputaţia lor în rândul localnicilor şi furia unui unchi abuzator care pune gratii la ferestrele dormitoarelor, văzând că nu-i de glumă cu solidaritatea feminină atunci când surorile pleacă pe furiş să vadă meciul de fotbal său încearcă să evadeze.

Deşi prezintă drama unor prizoniere dintr-o societate orientală, unde legile patriarhale sunt crunte şi au mulţi adepţi încă, destul de vocali, regizoarea Denis Gamze Erguven nu îşi trasformă personajele în victime ce se lasă închise cu una, cu două. Ele nu acceptă negarea libertăţilor printr-o atitudine pasivă, lăsând capul în pământ. Dimpotrivă, sunt căpoase, protestează vehement şi zgomotos, până în ultima clipă, iar în cazul unora, încetarea luptei este doar o faţadă în spatele căreia ostilităţile împotriva familei transformate într-un călău psihologic vor continua. La un moment dat, gesturile unui protest manifestat prin scurtarea unei rochii până în pământ şi mimica ursuză prin care întâmpină lecţiile de gastronomie necesare unei viitoare soţii cuvioase devin ineficiente în lupta cu familia care defilează prin sat cu ele în vederea găsirii unui soţ care să le bage minţile în cap, de parcă ele ar fi captura unui proxenet ce le etalează calităţile în vederea obţinerii celei mai bune oferte. Atunci, una dintre surori vine cu o posibilă soluţie salvatoare: să evadeze furând cheile de la maşina unchuliui devenit un căpcăun habotnic, atât de bine interpretat, încât ajungi să-l urăşti.

Mustangiese din tiparele unui film ce abordează tema revoltei feminine. Nu apar salvatori, nici organizaţii care să le apare drepturile celor cinci surori prizoniere. În schimb, vei vedea singurul element care ţine filmul departe de zona poveştilor în culori dezolante: solidaritatea dintre surori, bazată pe acea legătură emoţională ce trece dincolo de rivalităţile din timpul trecerii de la copilărie la adolescenţă sau de tachinările feminine în lupta pentru captarea atenţiei sau pentru afecţiunea adulţilor. Cele cinci surori îşi apără drepturile funcţionând ca un Tot, încât par nişte soldăţei disciplinaţi, dar conduşi de acea dorinţă de a încălca regulile, nu de a li se supune fără să comenteze. Împreună sunt un stat în stat, o fortăreaţă cu ziduri greu de spart, în care doar tragediile şi resemnarea pot face breşe. Captive în spatiul interior ca într-un gineceu, acestea găsesc resursele necesare supravieţuirii psihologice (până la un punct, în cazul uneia dintre ele), îşi descoperă feminitatea şi îşi REdescopera legăturile puternice, gata să le poarte dincolo de teroarea domestică.

Modul în care actriţele dau viaţă celor cinci surori te impresionează prin candoare şi prin naturaleţe. Scenele în care se hârjonesc asemenea unor pui de pisică închişi în aceeaşi încăpere expun veridic intimitatea unui album de familie, încât uiţi că ai o lume fictivă şi începi să resonezi cu ele, să le simţi revolta ca fiind şi a ta, să urmăreşti cu sufletul la gură fiecare tentativă de evadare şi să îţi stea inima când una dintre ele riscă să fie prinsă alături de iubitul ei, dar, mai ales să râzi la poantele lor tranformate în gesturi subversive afişate ostentativ. Da, oricât ar părea de greu, filmul are multe scene la care vei râde în hohote, personajele feminine fiind nişte zgâtii adorabile, înzestrate cu simţul umorului şi cu nişte resurse interioare care ies la suprafaţă prin soluţii neaşteptate.

Este greu să vezi Mustang prin lentilele unui critic imparţial. Încă de la primele scene, vitalitatea candidă a personajelor luminoase te invită să participi, să râzi, să te temi şi să te revolţi alături de ele, încât uiţi să mai analizezi punctele forte ale scenariului, scăprile specifice unei debutante în lungmetraje sau alte elemente ce ţin de culisele estetice ale filmului. Dincolo de a fi privit ca debut promiţător sau ca manifest feminist, Mustang degajă în primul rând afecţiune şi acea poftă de nestăvilit pentru libertatea atât de vitală, mai ales în adolescenţă, când nevoia de exprimare, de te face auzit şi capacitatea de a detecta nedreptăţile din lumea adulţilor pot avea efecte devastatoare când sunt întâmpinate cu ostilitatea reacţiilor disproporţionate. Nu vei vedea însă gesturi teribiliste şi nici rezolvări nerealiste, în ciuda unor scene în care te întrebi dacă acţiunile prin care surorile protestează sau fug de o căsnicie aranjată nu sunt cam trase de păr.

Mustangmai poate fi considerat şi o celebrare a feminităţii, a primelor explorări din timpul pubertăţii şi a maturizării care trasformă în responsabilizare timpurie acel prizonierat impus de propria familie, ce restrânge personalitatea aşa cum nişte ligamente rupte blochează miscarile expansive, spontane. La final, nu-ţi rămâne decât să reflectezi la modul în care solidaritatea şi rezistenţa interioară se transformă în cele mai bune arme în situaţiile fără scăpare.

Mustanga fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Dependenţa în cuplu este carnală, plină de acel erotism care face ravagii printre flashback-uri atunci când relaţia se destramă, lasă de înţeles Gaspar Noe, regizorul noului val teribil, în dialogul său cu spectatorii imediat după ce a fost proiectat filmul Love, la ediţia din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest. În ciuda expunerii unei nudităţi curajoase, prima scenă contrazice afişul incandescent prin care a fost promovat filmul, arătându-ţi cum poţi filma 3D nuditatea explicită din timpul unei partide de amor fără a-i face pe spectatorii pudici să iasă din sală strigând vitriolaţi Asta este pornografie! Prin această primă scenă, Gaspar Noe se dovedeşte a fi un maestru vizual al sexualităţii sentimentale (expresie împrumutată personajului masculin din film), melancolice, oferindu-le protagoniştilor săi acea aură erotico-visătoare pe care o regăseşti într-un film de Bertolucci, iar tehnica filmării 3D nu îţi dă impresia că te-ai trasformat într-un voyeur, ci demonstrează cum poate fi redată cinematografic intimitatea unui cuplu tocmai prin această inovaţie brevetată pentru scenele spectaculoase, nicidecum pentru dialogurile în doi.

Povestea ce stă la baza filmului este una tipică pentru Parisul boemilor decadenţi şi visători, ce îşi umplu timpul experimentând fără limite şi camerele apartamentului de studenţi la Beaux Arts cu posterele filmelor-cult (Gaspar Noe îi aduce un omagiu lui Pasolini, ce pare să redea perfect crezul protagonistului său despre cinematografia bazată pe amestecul a trei elemente: spermă, sânge şi lacrimi). Murphy (Karl Glusman), un american la Paris ce se visează un viitor cineast-cult, o întâlneşte pe Electra (Aomi Muyock), care îl introduce în tainele sexului pe opium, ale partidelor în trei (de unde se trage şi nenorocirea lui Murphy, obligat să devină peste noapte un cap de familie şi să o lase mai moale cu boemia) şi ale geloziei vindecate printr-o terapie în cluburile amorului liber. Cei doi sunt ideali pentru a forma genul acela de cuplu în care aspiraţia către iubirea plenară este dublată de un erotism electrizant, mereu la graniţa dintre armonia supremă prin atingerea unui extaz afectiv găsit numai în ceea ce unii considera a fi marea unire dintre carne şi suflet, şi autodistrugere, când toată acea incandescenţă erotică ameninţă să-i mistuie pe cei doi parteneri, transformându-le sentimentele în simptomele unui sevraj nimicitor. Acel tip de sevraj ce a scos-o pe Electra din viaţa lui Murphy, trezit în apartamentul amorului nebun transformat în cuibuşor domestic de infiltrarea unei Lolite fără sare şi piper, cu aer tâmp, exact opusul acelei Electre sălbatice şi incredibil de sentimentimentale.

Filmul este un flux de flashback-uri în care trepidează vizual o candoare stridentă, cu plimbări prin Parisul poetic, urmate de scene dominate de sexualitatea redată în nuanţele ţipătoare ale unui Warhol reînviat şi chemat să decoreze tripurile psihedelice şi stabilimentele ce-şi ispitesc musterii amatori de senzaţii tari prin luminile neon specifice unui poster XXX. Aceste flashback-uri ce readuc în prezentul lui Murphy voluptatea dureroasă a marii iubiri pierdute sunt declanşate de apelul telefonic dat de mama Electrei, care îl sună disperată, spunându-i că nu mai poate da de ea, după ce s-a făcut nevăzută în urmă cu două luni, pomenindu-i de gândurile suicidare ale acesteia. În plină mahmureală post-Revelion şi cu sila celui ce se trezeşte într-o viaţă străină, având un copil făcut accidental cu o altă femeie decât cea declarată cândva marea lui iubire, Murphy se pune pe jelit şi îl imploră pe Atotputernicul să îi permită o găsească pe Electra, să se cuibarească iar la pieptul ei ca un animăluţ abandonat, sperând ca ea să nu fi făcut gestul necugetat. În loc să jelească după acel paradis pierdut golind sticlă după sticlă, ia ultima rezervă de opium dăruită de Electra la despărţire, când i-a zis că trebuie să se protejeze unul pe celălalt, el trebuind să aibă lângă el calmantul psihotrop interzis, când ea nu-i va mai sta alături.  

Loveeste genul de film adresat retinei, mizând pe acea sexualitate estetică, gata să-i transforme pe amorezii ce-şi testează limitele în materie de fantezii în nişte îngeri rătăciţi în Parisul hedonist, cu mimicile lor melancolice de perdanţi ai paradisului emoţiilor carnale şi al epidermei spirituale, înzestraţi cu aripi pătate de opium şi cocaină. Imaginile risipite şi readuse la viaţă în ordinea capricioasă a memoriei involuntare formează o galerie unde posturile nudurilor par desprinse dintr-o pictură în care nuanţa pielii contrastează cu drapajele unui roşu veneţian moştenit de la Tizian, apoi luminate brusc de culorile aprise ale unui Paris narcotic, redat prin cromatica hippie şi infleunţa unui Nouvelle Vague restaurat în culorile unui videoclip pop filmat într-un sex-shop. Tot acest amestec este riscant pentru un cineast, transformând filmul fie într-un experiment vizual reuşit, ce poate reda şi în culori tari firescul şi emoţiile ce însoţesc sexualitatea, sau într-un fiasco demn de peliculele unei pornoteci de mâna a doua. Din fericire pentru spectatorul lui Gaspar Noe, echipa din spatele filmului a jonglat bine cu toate elementele ce ar fi putut viola retina, ajungând să transforme toate acele detalii controversate în ingredientele unui film mai degrabă melancolic, sentimental, mizând pe un erotism romantic, nicidecum al unei pelicule regizate de un copil teribil ce vrea să facă valuri pe covorul roşu.

Lovea fost aşteptat, datorită posterului de promovare, cu acelaşi interes manifestat de mulţi faţă de filmul Nymphomaniac. Miza pe acelaşi erotism ce muta graniţele dintre artă şi pornografie dincolo de limitele impuse anterior în cinematografia de autor, iar mulţi l-au considerat pe Gaspar Noe un inventiv, care aduce tehnica 3D în scenele de sex, luându-i faţa (chiar) şi lui Lars von Trier. În ciuda scepticismului, tocmai imaginile 3D îi confera filmului acea latură profundă ce il salvează de la vulgaritate. În loc să distrugă reprezentarea intimităţii emoţionale, îi conferă o aură specială, de adâncime, astfel încât ai impresia că asişti la călătoria unui cuplu primordial, predestinat marii întâlniri ce formează un întreg, iar scenele filmate în acele momente ale zilei în care lumina redă atmosfera stranie şi ambiguă imprimă relaţiei carnale o profunzime sacralizată, atemporală. Dacă scenele de un expresionism mininalist din Nymphomaniac erau străbătute de un curent abisal, rău-prevestitor, de o ameninţare invizibilă ce plutea deasupra cuplului prins între Eros şi Thanatos, asemenea unei melodii nostalgice pe care se auzeau, foarte subtil, acordurile întunecate ale unei piese Rammstein, scenele amoroase din filmul lui Gaspar Noe conţin nostalgia unui paradis în care partenerii se dedau plăcerii în sunetele unor instrumente clasice sau ale unei chitări dezlănţuite într-o baladă rock cu prelungiri psihedelice.

Lovea fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.