Car(o)useleste un spectacol de muzică şi lumini ce depăşeşte spaţiul unei săli de teatru. Viziunea lui Andrei Şerban reuşeşte să te introducă imediat în atmosfera unei fantezii în care visarea, circul şi costumele de epocă, dar şi culorile unei feerii transformate într-un parc de distracţii interbelic te întâmpină şi te acaparează încă de la intrarea în Teatrul Bulandra. Urci pe un pod de lemn colorat, asculţi cântecele vesele şi chemările galante ale unui animator de carusel interpretat de Vlad Ivanov şi eşti invitat chiar de actorii iviţi printre spectatorii din foaier să intri în universul carnavalesc. Abia după ce asişti la micul spectacol din foaier pentru a te simţi la rândul tău un copil mare, ce abia aşteaptă să se suie pe căluţii din carusel, eşti invitat în sala de spectacole.
Plecând de la o piesă de succes în perioada interbelică, scrisă de Ferenc Molnar, ce a fost apoi transformată în musical şi film, regizorul Andrei Şerban, cunoscut datorită punerilor în scenă care te implică emoţional şi mai ales vizual, a creat un spectacol având farmecul unor fotografii vintage colorate de un restaurator visător. Personajele cu măşti surâzătoare, idila dintre spălătoreasa Iulia şi carismaticul animator de carusel pe nume Liliom, decorurile şi costumele amintesc de epocile în care oamenii îşi găseau refugiul urcându-se pe căluşeii unui carusel, în atmosfera de carnaval plină de culorile bomboanelor. Caruselul era universul fantezist unde se lăsau gâdilaţi în amorul propriu de laudele măgulitoare ale unui animator ce le cânta melodiile nostalgic-dulcege, pe care azi le mai găseşti în casa unui colecţionar ce a salvat de la dispariţie patefonul vreunui bunic petrecăreţ.
Andrei Şerban a folosit alternanţa decorurilor specifice unei feerii carnavaleşti şi costumele burleşti cu acele decoruri ce reflectă un realism apăsător, din care fantezia pare alungată, doar că ai parte de un realism dezolant vizitat când te astepti mai puţin tocmai de acea candoare onirică regăsită într-un film regizat de Fellini, în care viaţa mizeră a personajelor este invadată de posibilităţi supranaturale. Exact ca într-o poveste sentimentală din alte timpuri, cuplul Iulia-Liliom este redat prin contrastul dintre farmecul şi devotamentul angelic şi reacţiile impetuoase. Acest cuplu pare desprins dintr-un roman de iubire citit pe ascuns de fetele de la pension ce nu aveau voie să coboare printre plebea pestriţa. Iulia (Alexandra Fasolă/Ana Ularu) este acel personaj feminin inocent devenit victima unui afemeiat cu vise de tenor uitat într-un bâlci şi vicii de pierde-vară dintr-un cartier al marginalilor. Liliom este interpretat de Vlad Ivanov prin acel amestec dintre şarm şi furia necontrolată, dintre acele trăsături văzute în luminile stridente ale caruselului şi umbrele devoratoare ale sărăciei şi ale egoismului agresiv. Trece uşor de la ipostaza de înger îndrăgostit cu replici de clovn pişicher, la cea macho fără scrupule, fiind o îmbinare între personajul central din Accattone, filmul prin care a debutat Pasolini, şi bruta cu mască de circar din La strada.
Povestea pare una simplă şi previzibilă, desprinsă din romanele siropoase de pe vremuri, pline de fete din popor amorezate de ofiţeri, seduse şi abandonate de fanţii mahalalelor. Iulia şi Maria (Ana Covalciuc) sunt două tinere croite după acest tipar. Maria, cu mai puţin noroc (la început) şi lipsită de eleganţa Iuliei, se alege cu avansurile unui portar din faţa unui hotel de lux, crezându-l ofiţer, dacă tot are uniformă şi chipiu, şi salută ceremonios în pozitie băţoasă. Prietena ei, Iulia, câştigă în schimb atenţia lui Liliom, regele neîncoronat al caruselului, vedeta bâlciului şi idolul femeilor ce se dădeau în căluşei până ameţeau, de dragul lui.
Pentru epoca micilor distracţii, când oamenii acordau unui bâlci interesul pe care azi îl canalizează spre distracţiile oferite de tehnologie, a nu mai avea voie să te urci în carusel echivala cu interdicţia de a mai intra în clubul preferat sau de a mai accesa pagina de Facebook. Când Madame Muskat (Rodica Lazăr, Maria Obretin), stăpâna de drept a caruselului şi cea care pretinde că l-ar fi făcut om pe Liliom, o ia la ochi pe Iulia după ce a prins-o flirtând cu febleţea ei, nimeni altul decât Liliom, tânăra amorezată se vede alungată din paradisul plin de călşei şi culori de bezea. Doar că Liliom se vrea salvatorul ei şi o apără de mânia lui Madame Muskat, ce îşi vede asaltul erotic asupra lui zădărnicit de apariţia candidei spălătorese căreia îi aruncă un rânjet de felină zeflemitoare. Scăpat de sub papucul şefei posesive, Liliom se trezeşte şomer şi, treptat, este măcinat de nostalgia dureroasă trezită de vocea înlocuitorului său de la caruselul viselor, care va răzbate până în cămăruţa improvizată în atelierul fotografic al mătuşii sale, unde el şi Iulia s-au adăpostit. Răpus de amintirea sfredelitoare a vremurilor în care a fost considerat regele neîncoronat al caruselului, gata să umple fanteziile fecioarelor şi ale fetelor unse cu toate alifiile ce renunţau la fetişul legat de uniformele ofiţerilor de dragul măştii sale de clovn având aspiraţii de artist liric, Liliom este cuprins de acea disperare furibundă a celui alungat din paradis, iar viaţa Iuliei alături de el ajunge să semene cu drama unei gospodine amărâte, mai mereu terorizate de soţul alcoolic şi dependent de jocul de cărţi, de parcă ar fi martira periferiilor din filmele neorealiste.
Atunci când încercarea lui Liliom de a scăpa de sărăcie îl conduce spre moarte, el se trezeşte în Purgatoriu, unde personajele îngereşti sunt desprinse din lumea birocraţiei administrative necruţătoare cu oamenii săraci, transformată într-un spectacol fellinian plin de un amuzament amar. Pe lumea cealaltă, Liliom descoperă cu amuzament că de fapt îngerii sunt nişte comisari, gardieni şi grefieri ce au lipite nişte aripi albe de uniforma de lucru. Printre aceşti înaripaţi care par mai degrabă dracii împieliţaţi din infernul trăit în lumea celor vii, Liliom găseşte aceeaşi împărţire nedreaptă între săracii mahalalei şi cei privilegiaţi, doar că se mai înţepeneşte rotiţa corupţiei birocratice, iar îngerii, spre deosebire de pământeni, le mai acordă o şansă oropsiţilor din sala cazanelor cu smoală – reîntoarcerea în lumea celor dragi pentru a-şi îndrepta greşelile.
Car(o)usel este un spectacol surprinzator. Deşi ar putea părea o poveste de epocă, transformată într-un musical reconfortant, numai bun pentru o sâmbătă seara în oraş, viziunea lui Andrei Şerban spulberă la un moment dat nostalgiile copilăriei pentru a înlocui picturile naive în culori vesele cu acel realism zdrobitor. Când te urci în caruselul lui Liliom, căluţii te fac să uiţi de griji şi să îţi aminteşti de gustul vatei de zahăr, apoi caruselul se roteşte până îţi apar în faţa ochilor miliţieni caricaturizaţi şi funcţionari desprinşi din lumea lui Kafka. Pe măsură ce se învârte, caruselul pune în mişcare decorurile simbolice pentru a dezvălui fragilitatea umană, vanitatea ca mecanism de apărare, violenţa din cartierul marginalilor, inocenţa, parvenitismul, xenofobia şi triunghiul amoros. Printre scenele acestui musical interbelic se strecoară firesc aluziile referitoare la problemele omului contemporan, dezvăluite prin replici şi gesturi comice, dar şi prin imagini care invocă o resemnare şi o tristeţe răscolitoare.
Pentru a dezvălui succesiunea ameţitoare a bucuriilor duioase urmate de tragediile specifice unei mahalale, Andrei Şerban invită în carusel personaje secundare interpretate expresiv, gata să reprezinte ipostaza când absurdă şi deformată, când luminoasă şi colorată în nuanţe vii, a fiinţei umane. Car(o)usel este o feerie oniric-burlescă evadată din sala oglinzilor dintr-un bâlci unde se înghesuie umbrele societăţii moderne. În această sală plină de oglinzi ludice sau incomode, fiecare tipologie umană este modificată, iar când o traversează de la un capăt la altul, o fiinţă este în acelaşi timp umilă, dar şi orgolioasă, când se schimbă oglinda prin faţa căreia trece.
