Facebook
Acasă Articole Pagină 168

Articole

Ultimele

Frica. Scrisoare de la o necunoscuta – Redescoperirea unui vizionar

Adriana Gionea
-
0
Frica. Scrisoare de la o necunoscuta – Redescoperirea unui vizionar

Având talentul unui scenarist de filme psihologice în stilul lui Hitchcock şi abilitatea de a drămui sensibilitatea astfel încât să-i permită unei poveşti de iubire destăinuite de o voce feminină să devină sfâşietoare fără a trece prin melodramă, Stefan Zweig face parte din categoria scriitorilor consideraţi moderni în secolul trecut, dar care îşi păstrează calitatea de vizionari şi peste o sută de ani (cel puţin). Intrat alături de Arthur Schnitzler (a cărui proză a inspirat scenariul filmului Eyes Wide Shut) în rândul avangardei vieneze din perioada interbelică, Stefan Zweig a uimit datorită observaţiei adânci şi incisive prin care scotea la suprafaţă trăirile abisale. Povestirile şi nuvelele sale, printre care şi Frica sau Scrisoare de la o necunoscută, au fost pentru literatura care a explorat psihicul feminin ceea ce au fost cărţile lui Sigmund Freud pentru analiza traumelor şi a nevrozelor, considerate nişte subiecte tabu, doar că Stefan Zweig a renunţat la bisturiul rece al şi la canapeaua psihanalistului pentru a intra în pielea unui regizor de thriller psihologic old school condimentat cu fiorii unui film noir.

Una dintre cele mai bune scrieri ale sale din perspectiva unei analize psihologice menite să dinamiteze valorile burgheziei vieneze a fost şi Frica. Dacă nu ar fi intervenit viziunea modernă asupra psihicului femin, povestirea nu s-ar fi diferenţiat cu mult de o poveste de iubire previzibilă sau de o variantă comprimată a romanului Anna Karenina, în care pasiunea clandestină a eroinei şi exuberanţa senzuală ar fi luat forma unei pedepse morale disproporţionate, în care amantlâcul ar fi fost urmat de prăbuşirea în dizgraţie urmată de fatalitatea cu iz de tragedie. Spre deosebire de Rusia lui Tolstoi, Viena secolului XX era mai ofertantă pentru burghezele ce îşi permiteau senzaţiile tari ale unei escapade renunţând la orice urmă de remuşcare şi dansând alături de viitorii amanţi chiar sub ochii soţului acceptat mai mult la insistenţele părinţilor grijulii. Din păcate, pe Irene, protagonista acestei nuvele, lipsa remuşcării o cam ocoleşte, la fel şi pasiunea investită într-o legătură secretă cu tipologia bărbatului-artist-boem, devenit acel trofeu extravagant ce putea resuscita viaţa afectivă a burghezei plictisite alături de soţul ce o trata cu acea condescendenţă arătată unui trofeu strălucitor, dar fără personalitate în decorul unei vieţi în care ascensiunea socială şi afacerile rivalizau cu plăcerile trăite în cuibul marital transformat în vitrina succesului pe toate planurile.

Ce părea a fi un act de sfidare al cuminţeniei burgheze recomandate unei femei din înalta societate, devine un drum amoros plat, apoi o invazie neprevăzută ce poate da peste cap liniştita viaţă previzibilă a lui Irene, tocmai când stabilise o rutină până şi în traiul ei clandestin, eliminând surprizele prin menţinerea unei frecvenţe uşor de controlat a întâlnirilor secrete, de parcă şi-ar fi păstrat atitudinea prevăzătoare şi în timpul amorului ilicit. Dar toată această ordine este cotropită de haos într-o zi când, ieşind discret din imobilul în care se afla şi apartamentul amantului, dă nas în nas cu o femeie ce îi reproşează vulgar escapadele nepermise unei bogătaşe ce se vrea ireproşabilă în ochii soţului. Agresivitatea grosolană a femeii ce părea o mahalagioaică irascibilă, gata să-şi ţintuiască prada rafinată şi uşor de jumulit, o ia prin surprindere pe Irene, o sperie, apoi începe să se transforme într-o teroare constantă, ameninţătoare şi chinuitoare pentru femeia ce vrea să-şi apare confortul burghez dincolo de graniţele căruia existenţa i se părea un tărâm sălbatic, neprimitor şi rapace, gata să înşface o soţie din lumea bună, ce a trăit până atunci departe de grija zilei de mâine.

Şantajista se va ţine scai de Irene şi îşi va face apariţia precum sabia lui Damocles ce aminteşte de sfârşitul iminent al unei vieţi de huzur, în care îşi putea permitea să jongleze uşor cu aventurile, cu apariţiile impecabile de la evenimentele mondene, alternând reputaţia unei soţii decente şi cochetăria unei petrecăreţe rafinate, ce ştie cum să ademenească şi când să oprească jocul flirturilor astfel încât totul să se rezume la un dans nevinovat, fie el şi unul pe ritmuri efervescente. Ai fi tentat să te amuzi, să consideri nuvela o imagine satirică a ipocriziei burgheze prin întâlnirea fetei răsfăţate, ce joacă rolul nevestei respectabile, cu lumea dezlănuţuită, ce o izbeşte în faţă cu apariţia unei femei vulgare, insolente, ce nu se sfieşte să o înfrunte, să dea buzna în lumea ei chiar dacă nu miroase a parfumuri scumpe sau nu cunoaşte regulile adresării în limba vorbită de high class-ul vienez. Doar Stefen Zweig a devenit cunoscut printr-o nuvelă în care tot spaima exagerată a femeii în faţa unor tentaţii erotice date în vileag era subiectul principal-Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, dar în cazul protagonistei din Frica dispar nostalgia şi acel confident plin de toleranţă şi se instalează o teroare ce depăşeşte sfera explicaţiilor din paienjenişul pervers al vinovăţiei dublate de frica pierderii unui statut social confortabil. Teama lui Irene capătă proporţiile unei angoase, a unei terori halucinante, capabile de a-i deforma perceperea corectă a realităţii şi a relaţiei cu soţul ei, pe care începe să-l vadă în postura unui avocat încrâncenat, gata să încolţească persoana reprezentată de adversarul său din sala de judecată printr-un abil joc al tăcerilor şi al mimicii calculate. Stefan Zweig este un regizor perfect pentru a-ţi arăta cum toată existenţa burghezei şantajate, care îşi descoperă vulnerabilitatea, se poate transforma în filmul unei obsesii vecine cu patologia exprimată mai degrabă prin sugestii vizuale şi descrieri ale reacţiilor decât prin tabloul clinic al unui diagnostic, deoarece Zweig vrea să îi ofere burghezei plictisite rolul vieţii ei şi interpretarea desăvârşita a unei actriţe intrate în pielea unei protagoniste ce pare să-şi piardă minţile, nu înainte de a duce până la capăt jocul tensiunii emoţionale trepidante, ce o transformă în marioneta unui ceremonial social monden, în care vrea să mimeze cu toate atuurile din arsenalul demonstrativităţii unei şarmante abilitatea de a rezista sub presiunea unei ameninţări zdrobitoare ce vizează distrugerea unei reputaţii, care ar însemna de fapt izgonirea din paradisul unei vieţi fără griji.

Apariţia femeii care o şantajează este mai mult decât o întâlnire cu lumea plină de mizerie şi vulgaritate a delincvenţilor mai mult sau mai puţin mărunţi, care o acuză pe Irene de un nemeritat privilegiu ce-i asigură luxul de a-şi permite orice fără a fi nevoită să mai suporte şi consecinţele. Zweig nu vrea o simplă radiografie a culpabilităţii feminine într-o societate rigidă, ci o turnură psihologică dificil de anticipat, spre încântarea cititorului. Întâlnirea cu femeia venită dintr-un alt mediu social nu este o simplă reîntoarcere către sine a protagonistei care îşi reduce viaţa afectivă la vibraţiile unei vinovăţii acaparante, ce se transformă în timpanul care transformă brusc orice tensiune în trepidaţiile asurzitoare ale temerii şi angoaselor sufocante, revărsate în promisiunile castităţii şi alte pacte cu moralitatea. Reacţiile devenite nişte senzaţii corporale bulversante sunt un veritabil tur de forţă pentru Zweig atunci când începe sa descrie o victimă ajunsă în punctul culminant al terorii prelungite într-o agonie înăbuşită, în care stările de surescitare menite să mascheze teama şi prăbuşirea despresivă alternează în pasajele unei analize psihologice memorabile. Văzând modul în care Zweig surprinde avalanşa trăirilor, până atunci înăbuşite de o tăcere autoimpusă, gata să rupă acel baraj al convenţiilor sociale ce ajung să controleze până şi comunicarea între soţi, începi să te întrebi dacă nu cumva întâlnirea cu femeia şantajistă este mai mult legată de întâlnirea cu propriul psihic, mai bine zis cu partea lui abisală, cu tot ceea ce ţine de straniu, de stările inexplicabile provocate de ciocnirea cu neprevăzutul, cu necunoscutul.

Pentru Irene, şantajista este o barbară, o fiinţă venită din universul tabu, dincolo de graniţele unei lumi securizante revendicate exclusiv de moralitatea burghezilor, ce mimau în public o cumpătare după care îşi guvernau propria viaţă emoţioanală, în ciuda unor excese mondene cu efecte bine calculate înainte. Şantajista era străinul, cel ce nu aparţinea lumii cunoscute, învestit cu forţa distrugatoare a sălbaticului perceput drept pericol. Ea poate face ravagii prin dezvăluirea unui secret, ce o va împinge pe Irene în lumea unor paria, a unor marginali ce trăiesc în acea zonă incertă din umbra societăţii, devenită a celor de neatins odată ce şi-au pierdut privilegiile de locuitori ai lumii ordonate, respectabile. Introducând acest personaj străin, despre care nu ştim foarte multe, Zweig explorează teama obsesivă de alungarea din paradis prin deposedarea de privilegii şi de statut, ce vine din adâncurile unde zac temerile greu de exprimat în cuvinte, şi îi oferă nuvelei forţa unul film despre ciocnirea dintre ordinea vieţii conştiente, împănată cu mecanisme de apărare, şi haosul inconştientului, cu toate angoasele şi trăirile greu de înţeles, ruşinoase pentru lumea burgheză ce se ascunde în spatele nevrozelor pentru a păstra totul neschimbat. Ai fi tentat să consideri Frica punctul de pornire al unui scenariu ce îţi permite să-ţi imaginezi o colaborare (dincolo de timp) între Freud şi Hitchcock, doar că Stefan Zweig, aşa cum făcea şi Arthur Schnitzler, a reuşit să camufleze toate acele revelaţii psihanalitice într-o atmosferă în care psihicul începe să fie acaparat de stranietate înainte de a deveni terenul de joaca al patologicului, iar analiza gândurilor şi a stărilor adânceşte şi mai mult misterul dublat de o teroare psihologică, în loc să aducă lumina eliberatoare a explicaţiei oferite de ultima incizie care poate slăbi tentaculele fricii cu potenţial nevrotic.

Tot despre o urmăritoare perseverentă este vorba şi în nuvela Scrisoare de la o necunoscută, ecranizată în 1948 de către Max Ophuls, doar că ţinta este de data aceasta obiectul unei iubiri secrete şi consumate în tăcere, nu al unui şantaj. Spre deosebire de şantajista din Frica, devenită simbolul vulgarităţii şi al grosolăniei, cea din Scrisoare de la o necunoscută are farmecul misterios, ce îmbină inocenţa şi acea senzualitate a reveriei din pictura lui Klimt, ce surprinde toate ipostazele feminine, de la curtezana fără ezitări la candoarea maternă. Aceste ipostaze sunt dezvăluite printr-un tablou al metamorfozei de la preadolescenta îndrăgostită de vecinul ei scriitor, ce întruchipa libertinul elegant cizelat de rafinamentul intelectual trecut prin sita plăcerilor senzualiste, la femeia care îşi asumă încălcarea normelor unei morale rigide pentru a fi în preajma celui pe care îl iubea încă de la vârsta de treisprezece ani. Toată această metamorfoză feminină este redată în scrisoarea protagonistei, pe care destinatarul o citeşte mult prea târziu. Scrisoarea de la această admiratoare devenită aventura galantă de care nu-şi mai aminteşte este departe de a fi delirul unei fane dezechilibrate, ce nu mai cunoaşte limitele adoraţiei, devenind una dintre cele mai frumoase şi triste incursiuni în psihicul feminin de care a fost în stare un bărbat din lumea literaturii. Prin drama femeii uitate de bărbatul iubit, pe care imaginaţia orfanei îl transformase dintr-un artist într-un zeu, Stefan Zweig descrie cu o sensibilitate ieşită din comun, evitând melodrama, sacrificiul dublat de adoraţia care nu umileşte, pierderea, singurătatea mamei care şi-a pierdut copilul şi setea de afecţiune a copilei fascinate de lumea unui scriitor asupra căruia proiectase toată acea strălucire a obiectelor de artă şi a cărţilor în care spera să gasească o evadare din barbarie şi din mediul dezolant în care doliul neîncheiat al unuia dintre parinţi se prelungise peste visurile ei.

Protagonista ce îşi pierde copilul, singurul ce o mai lega de cel pentru care ea se deghizase în seducătoarea de lux dintr-o pictură Belle Epoque doar pentru a-i intra mai uşor în graţii, deşi riscă să nu fie mai mult decât o trufanda trecătoare din serile hedoniste ce îi permit unui artist să respire senzualitatea efemerului, ajunge, în cele din urmă, să îşi povestească viaţa printr-o scrisoare adresată celui ce i-a bântuit imaginarul şi dorinţa de a cunoaşte fericirea într-o perioadă mohorâtă şi plină de lipsuri. Nu aşteaptă un răspuns, nici milă şi nici regretele acestuia, ba mai mult, se asigură că scrisoarea va ajunge în mâinile lui după ce ea va fi răpusă de boala ce i-a răpit şi copilul. În această nuvelă, Stefan Zweig descrie fragilitatea umană, în care dramele sfâşietoare sunt dezvăluite în surdină, într-un amestec de inocenţă, senzualitate, delicateţe maternă şi nostalgie, acea nostalgie ce învăluie precum o aură mai toate portretele feminine dim cărţile sale.

Prin aceste două nuvele, Stefan Zweig devine un observator pe cât de sfredelitor, pe atât de tolerant şi discret, al unei feminităţi necunoscute în vremea lui, pe al cărei tărâm, bănuit a fi populat de isterie, demonstrativitate, frivolitate sau excentricitate în slujba seducţiei, puţini scriitori au reuşit să se abată evitând ispita de a transforma dramele protagonistelor în episoade patetice, superficiale. La începutul incursiunilor psihanalitice în universul feminin, Zweig păstreaza misterul şi cheamă imediat ambiguitatea stranietăţii pentru a-i salva eroinele de la privirile indiscrete. El nu vrea să le dea în vileag, nici să le vindece, deoarece vrea să le păstreze intactă esenţa unei feminităţi indescifrabile, pe care orice tentativă de a o dezveli de secrete devine cel mult o farsă nereuşită, ce se poate întoarce împotriva indiscretului.

Frica. Scrisoare de la o necunoscuta - copertaEditura Polirom, 2016

pictura: Guy Pene Du Bois

Francofonia – Luvrul impotriva barbariei

Adriana Gionea
-
0
Francofonia – Luvrul impotriva barbariei

Francofonia - Mona LisaFrancofonia este un film pentru cei pasionaţi de artă, care au visat să se piardă prin încăperile unui mare muzeu precum Luvrul sau Ermitajul după ora stingerii, când toată lumea a plecat acasă, imaginându-şi cum picturile, sculpturile antice, nimfele de marmură şi toate acele scene vivante din picturile flamande prind viaţă. Francofonia ar putea fi un film despre cei ce vor să le ceară socoteală dictatorilor prin intermediul operelor de artă, care au fost privite şi ca mijloc de difuzare a imaginii unei puteri invincibile precum impunătoarele basoreliefuri şi statui babiloniene devenite inofensive, ba chiar sublime în spaţiul unui muzeu. Francofonia poate fi un act cinematografic de contestare a legitimităţii celor ce şi-au arogat dreptul de privilegiaţi ai sorţii care pot avea toate comorile vizuale la cheremul lor. Francofonia este povestea celor ce au acceptat un compromis pentru salvarea unei lumi de la distrugere până la graniţa colaboraţionismului, fara a fi umiliţi apoi în piaţa publica de mulţimea furioasă. Francofonia vorbeşte despre ce se ascunde în spatele maniei de a strânge cât mai multe opere în acelaşi loc şi despre grandoarea artei transformate în demnitate când măreţia imitată de cotropitori se preface în grandilocvenţa grotescului. Francofonia mai este şi un film despre un Paris abandonat în faţa tancurilor naziste şi despre un muzeu ce a devenit o ţintă, dar fără a fi şi pradă de război. Francofonia nu este însă un film înspăimântător, chiar dacă aminteşte de un război în care violenţa şi maleficul au depăşit multe limite.

Francofonia - importanta muzeuluiProiectat în avanpremieră în România după Fiul lui Saul, Francofonia, considerat a fi unul dintre filmele care au impresionat publicul la Festivalul de Film de la Veneţia, pare o oază a liniştii stranii din care încep să răsară statui asiro-babiloniene, sfincşi egipteni sau Diane graţioase după ce tot mai mulţi fug din Parisul ocupat de uniformele verzi ale armatei hitleriste. Nu te poţi abţine să nu te întrebi dacă perspectiva melancolic-onirică specifică unor cadre semănând cu acele fotografii interbelice, decolorate până într-acolo încât ajung să transforme timpul într-un fundal vaporos, nu a făcut din Francofonia, acest film despre Luvrul sub Ocupaţie, lansat în acelaşi an cu unul dintre cele mai aclamate şi terifiante filme despre Holocaust, un refugiu vizual nelumesc, în care spasmele terorii par să fie domolite într-un spaţiu al frumosului ce poate deveni acel loc imaginar spre care alunecă, într-o reverie securizantă, victimele unei traume atunci când nu se mai pot opune agresorului, aşa cum nici Parisul nu a reuşit.

Francofonia - Luvrul parasitFrancofonia se deovedeşte a fi suficient de insolit, fragmentar şi nonconformist în relaţia cu acele convenţii ale unui scenariu narativ încât să fie apreciat de cinefilii experimentalişti, şi suficient de ancorat în detaliile istorice încât să pară mai mult decât un alt documentar spectaculos deturnat în direcţia unei meditaţii asupra relaţiei dintre artă, convenţional, putere şi clişee de un regizor al filmului de artă, aşa cum este şi răsfăţatul cinematografiei ruse contemporane, Alexandr Sokurov. Să transformi într-un scenariu cu tentă experimentală istoria unui muzeu devenit un loc de pelerinaj pentru turiştii unei arte considerate obositoare de către iubitorii avangardei este la fel de greu de imaginat la început cum ar fi o variantă a romanului Pe aripile vântului ecranizată de Godard sau de Antonioni. Ce-i drept, Luvrul deţine o abundenţă de simboluri vizuale iconice ofertante pentru un film de avangardă, că doar precedentul privind reinterpretarea vechiului devenit un patrimoniu sacru al percepţiei colective greu de schimbat a fost realizat de Magritte, ce nu s-a sfiit să recurgă la folosirea unor elemente renascentiste în compoziţii onirice iconoclaste. Fascinat de Luvrul devenit o lume în sine şi o fortăreaţă ce atrage, dar îi ţine la distanţă până şi pe cei mai de temut cotropitori, Sokurov realizează un colaj ludic între cinematografie, grafică, documentarul precis bazat pe imagini de arhivă cu Hitler privind turnul Eiffel, fotografie şi confesiune pentru a te face să-ţi declari iubirea necondiţionată faţă de civilizaţia vest-europeană ca ultim bastion în faţa barbariei.

Francofonia - Luvrul desenatDacă nu ai fi ştiut că este vorba despre Luvrul plin de rame goale şi încăperi pustiite de oamenii ce au pus capodoperele la adăpost, într-un timp record, pentru a nu-i tenta pe nazişti, ai fi zis că ai în faţa ochilor galeria unei zile de vară din Parisul luminii roz, al apusurilor decolorate din fotografiile de epocă expuse prea mult la lumină şi al clipei trecătoare, dar generoase cu voluptăţile trândăviei din cafenele, ale plimbărilor pe malul Senei şi ale bucuriei ce ţine de un carpe diem tradus prin la vie en rose. Dar, exact când vei fi gata să-l întrebi pe Sokurov dacă are de gând să iniţieze un joc experimental cu memoria timpului, care să permita o retrospectivă luminoasă a Ocupaţiei, la fel de greu de acceptat precum imaginea calmă a unui dandy ce serveşte liniştit deliciile unei patiserii când trupele naziste încep să întindă zvastica prin tot Parisul, te linişteşti. Sokurov nu a uitat nici de blamul abătut asupra guvernului de la Vichy, nici de lăcomia ocupanţilor ce râvneau la posedarea Luvrului şi nici de izolarea lugubră a Leningradului. Doar că, în loc să-ţi dea fiori, te vrea în postura de spectator, ce zâmbeşte amar şi cu subînţeles, al unei istorii în care legătura dintre tiranie şi arta învestită cu forţa unui simbol prin imaginea muzeului devenit paradis pentru unii, cavou al clişeelor veşnice sau întruchipare a dorinţei de putere pentru alţii, este de fapt un joc absurd al orgoliilor, al obsesiei pentru notorietatea postumă şi al supunerii.

Francfonia - inamicii si Mona LisaTe găseşti în punctul de întâlnire al celor două elemente capabile să trezească nişte trăiri intense: Luvrul, cu ale sale coridoare şi lucarne imense, ce transformă încăperile interminabile într-un ocean de comori, pe fundul căruia de afla privitorul copleşit de plăcerea oferită de un extaz de tip estetic, şi coloana maşinilor naziste, ce regizează o coregrafie a ordinii sinistre inadecvate în ceea ce a fost până atunci o lume a lejerităţii hedoniste ridicate la arta acelui savoir vivre parizian, cu monumente, dar şi cu simboluri ale deliciilor efemere. Alt regizor ar fi realizat un film de acţiune despre triumful artei în lupta cu barbaria invadatorilor, abundent precum o alegorie barocă devenită o frescă de mari dimensiuni, încărcată până la refuz cu personaje secundare, contorsiuni ale trupurilor, imagini ale carnagiului şi ale agoniei redate estetic, şi multe centre de interes ce-şi dispută, la rândul lor, supremaţia în câmpul vizual. Dar în filmului lui Sokurov, rezistenţa Luvrului este mută, la fel ca toate muzeele care-şi văd cu nonşalantă de eternitatea lor atâta vreme cât nu sunt deranjate. Singura lui armă este atemporalitatea sublimului prin alăturarea unor opere de artă aduse din toată lumea încât să-ţi fie imposibil să le vezi pe toate într-o viaţă, chiar şi dacă te muţi la Luvru.

Aşadar, confruntarea dintre nazişti si Luvru este de fapt o delimitare între interior şi exterior, amintind de scopul iniţial al muzeului, proiectat pentru a fi o fortăreaţă, devenită treptat un paradis al varietăţii, un oras în interiorul oraşului, un ideal, un simbol al trecutului detestat de revoluţionari, dar îmbogăţit de celebrul fiul al revoluţiei, nimeni altul decât Napoleon. În interior este Luvrul, prezentat prin amestecul dintre ficţiune, satiră şi documentarul plin de reflecţiile îmbibate în acea nostalgie ludică prezentă în filmele lui Wes Anderson, dar subtil rusificată prin tonul ironic demn de o nuvelă a lui Gogol, dacă ar fi fost rugat să asigure voice over-ul acestui film. În exterior, Parisul ocupat scos din arhiva de filme. În interior a supravieţuit civilizaţia, în exterior a revenit barbaria. Şi tot în interior teroarea este alungată de stranietatea liniştii, a holurilor pustii şi a camerelor pline de antichităţi, încât ai impresia că ai nimerit într-o compoziţie suprarealistă în care Paul Delvaux s-a orientat către arta exotică.

Dacă tot am pomenit de Napoleon, un adevărat monument al istoriei, atunci trebuie să dăm în vileag prezenţa lui alături de Marianne (Johanna Korthals Altes), simbolul feminin al revoluţiei franceze, inventat de Eugene Delacroix. Intervenţia lui apără filmul de la o alunecare într-o zonă enervantă a documentarului didacticist în stilul moralizator al filmelor comuniste, stil pe care Sokurov îl parodiază inteligent. Interpretat de Vincent Nemeth, Napoleon îşi revendică înzestrarea Luvrului cu antichităţile capturate în războiul purtat de fapt în numele artei şi al frumosului, în timp ce porneşte la braţ alături de simbolul feminin al revoluţiei franceze în varianta stafidită, ce nu mai are nimic în comun cu fecioara având pieptul dezgolit ivit din spatele unui drapel fluturat în euforia libertăţii ce uneşte egalitatea cu fraternitatea. Hâtru şi băţos, acest Napoleon scund şi îndesat, uşor comic şi melancolic, se plimbă prin Luvrul căruia îi dau târcoale naziştii, cu Hitler în fruntea lor căutându-l din priviri când nici nu intrase bine în Paris. Ajuns la tabloul cu scena încoronării, lui Napoleon i se pare că zăreşte şi vreo câţiva prusaci pe fundal. Ori de câte ori îşi etalează importanţa în istoria Luvrului prin trofeele de război aduse din ţările cucerite, nu poţi să nu te gândeşti la omiprezenţa narcisismului tiranic în istorie, justificat prin facerea de bine odată cu îmbogăţirea trezoreriei artistice. Napoleon se erijează în rolul de curator al Luvrului, iar naziştii, în cel responsabil cu aşa-zisa înfrumuseţare a omenirii prin exterminarea celor indezirabili.

Francofonia - Napoleon si MarianneContrastul brutal între estetic şi război nu permite o imersiune bruscă, dătătoare de spaime şi indignare, cel puţin nu în vizunea regizorului Sokurov, ce-şi asumă curajul unui rol de narator hâtru, prezent printr-un voice over, care derulează imaginile de arhivă cu intratrea trupelor naziste în Parisul lăsat la discreţia lor, în timp ce îşi arogă dreptul de a-i reproşa ce are de reproşat guvernului fugit la Vichy, în special generalului Petain, şi de a-i dojeni pe Tolstoi şi pe Cehov, titanii dintr-un Luvru al literaturii ruse, care s-au dus la culcare la începuturile unui secol ce avea nevoie ca ei să stea de veghe.

De la fotografiile lui Cehov şi ale lui Tolstoi, te trezeşti în mijlocul unui dialog ce sfidează legile clasice ale coerenţei temporale, dintre vocea regizorului şi marinarul unui vas ameninţat de o furtună, urmând ca imaginea valurilor cotropitoare să se retragă pentru a permite scufundarea într-un cadru în care Parisul este prezentat în toată splendoarea lui iconică, simbolizată de acoperişurile şi ferestrele prinse în lumina rozalie a verii nostalgice dintr-o fotografie decolorată. Apoi intră în scenă trupele de ocupaţie. Totuşi, nu vei vedea arestări şi torturi, ci vei asista la schimbul de cuvintre dintre militarul ce vrea certitudini, dar este sedus de cultura franceză şi întârzie deposedarea Parisului şi a conacelor din împrejurimi de ce au ele mai de preţ –obiectele de artă- şi functionarul (francez) prin excelenţă, căruia i s-a dat Luvrul în custodie şi care se declară francez până în măduva oaselor atunci când este întrebat dacă ştie limba germană. În locul unei confruntări, vei avea un dialog din priviri întreţinut de Jacques Jaujard (Louis-Do de Lencquesaing), directorul muzeului Luvru, devenit simbolul funcţionarului loial până la capăt, şi nazistul ce îşi exibă emfatic iubirea pentru cultura franceză, dorind să pară un militar educat şi manierat- Contele Franziskus Wolff Metternich (Benjamin Utzerath).

Francofonia - rivaliiExact când aveai impresia că asişti la o înfrăţire întru artă a inamicilor, rusul Sokurov, prezent printr-un voice over, aminteşte cum militarii nazişti ce se dădeau galanţi în apropierea operelor de artă nu au fost la fel de amabili cu oamenii cărora le-au negat dreptul de a se numi oameni şi despre cum izolarea Leningradului în iadul îngheţat al iernii cumplite a transformat încăperile şi galeriile Ermitajului cu ramele goale într-o infirmerie imensă, unde nu se mai putea face nimic pentru oamenii morţi de foame. Şi tot Sokurov le bate în geam celor doi pasionaţi de artă ce par a se comporta unul în prezenţa altuia de parcă ar fi uitat că fac parte din tabere opuse, apoi îi invită la proiecţia unui film despre ce se va întâmpla cu ei după terminarea luptei, încât aceştia se găsesc în postura unor spectatori conservatori aduşi la premiera unui film experimental absurd, în care eroul salvator a fost bănuit de colaboraţionism, iar medalia de onoare i-a fost oferită cui se aştepta mai puţin.

Francofonia - NapoleonPelicula Francofonia a deschis ediţia din 2016 a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF).


LYTE video
imagini: Films Boutique

Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea

Adriana Gionea
-
0
Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea
Laszlo Nemes a realizat unul dintre cele mai greu de văzut filme despre Holocaust şi nu doar din cauza imaginilor, care sunt învăluite într-o ceaţă de unde răzbat doar culorile focului şi ale sângelui precum o pată ameninţătoare atunci când apare ultima fază din procesul de anulare corporală a existenţei celor din lagăr, în ceea ce pare a fi o anticameră a iadului organizat precum un proces industrial sinistru. Hiperrealismul vizual prin care este redată viaţa prizonierilor din lagăr este acaparat şi eclispsat, la un moment dat, de nişte senzaţii mult mai puternice, prin care teroarea şi angoasele îi sunt transmise spectatorului: senzaţiile corporale. Teroarea îşi face loc în tine brusc, te ţine în chingi, îţi încordează muşchii, apoi te lasă pradă unui tremur interior intens încă de la primele scene, în care nu vezi exterminarea, dar o auzi odată închisă uşa camerei de gazare din care se aud ţipetele disperate, apoi suflul singurului supravieţuitor, un copil. Ar fi fost un miracol, dar slujitorii unui rău absolut nu cred în miracole şi văd supravieţuirea drept un eşec pe care trebuie să-l analizeze imediat în laboratoarele medicului. Protagonistul, Saul, riscă totul pentru a opri autopsia băiatului şi pentru a salva corpul de la dispariţie prin ardere. Vrea să îndeplinească ritualul de înmormântare şi face tot posibilul pentru a găsi un rabin, de la mituirea paznicilor cu obiectele strălucitoare sustrase la ordinul naziştilor din hainele rămase în urma celor dispăruţi, la punerea în pericol a unui plan de evadare.

Son of Saul - rabinulNu ai cum să nu asociezi un film despre Holocaust cu imaginile coşmăreşti ale răului dezlănţuit, pentru care multe cuvinte precum grotesc, oroare, ură, cruzime sau umilinţă sunt insuficient de puternice, mai ales în cazul unui genocid executat cu exactitatea programată ce a dus până şi la depersonalizarea actului final, devenit un mecanism ce a împrumutat repetitivitatea unui proces industrial, de la organizarea prizonierilor înghesuiţi în trenuri de marfă, în drum spre camera de gazare, până la curăţarea urmelor de sânge şi debarasarea de trupuri, cărora li se anula până şi dreptul de a se numi corpuri, prin folosirea termenului de bucăţi înainte de a fi arse, apoi aruncate, sub forma unor grămezi de cenuşă, în râul din apropierea lagărului. În mijlocul acestei extincţii şi anulări a oricărei treceri prin viaţă a prizonierilor evrei, pusă la punct cu exactitatea unui ceasornic demonic, nu numai retina va deveni depozitarul memoriei. Poate Laszlo Nemes a ştiut că poate apărea estomparea imaginilor prin intervenţia unor mecanisme de apărare care ne îndepărtează, în timp, de imaginile care ne cutremură sub presiunea unor avalanşe de flashback-uri declanşate de amintirea unui film în care am avut impresia că trăim în locul personajului. Flashback-urile ce vor fi declanşate ori de câte ori vom simţi nevoia de a discuta despre acest film nu vor fi de natură vizuală, ci se vor simţi prin încordarea corpului şi prin toate acele zvâcniri declanşate de scenele în care dispariţia programată din timpul Holocaustului se aude în şirurile de prizonieri înghesuiţi şi dezorientaţi odată daţi jos din trenuri, în strigătele speriate şi în sunetele scoase de căruciorul în care sunt căraţi cărbunii sau de scârţâitul uşilor de metal din spatele cărora sunt aruncate umbrele văpăilor ce transformă imaginile pline de culorile austere în contrastul întuneric-lumină dintr-un tablou de Caravaggio. Doar că vizualul pictural sumbru ar fi o stilizare nepermisă a brutalităţii, la fel şi orice formă a dialogului ce nu poate reda apăsarea şi nu poate numi frica dinaintea monstruozităţii.

Son of Saul - soldatulLaszlo Nemes nu a vrut să rămâi un privitor ce poate alege să închidă ochii, dar nu printr-o galerie a trupurilor carbonizate, şi nici a unei agonii dinaintea focului devorator. Ritmul derulării nu este unul lent, care să te ancoreze în detalii greu de privit, ci unul alert, deoarece atmosfera terifiantă este întreţinută de gesturile grăbite, aproape mecanice, ale personajelor angrenate în mecanismul exterminării. Groaza nu este provocată de explicitul filmat lent, ci de mişcările rapide ale detaliilor, ce reflactă febrilitatea actelor de nimicire până la anularea oricărei dovezi a existenţei. În lagăr, totul trebuie îndeplinit rapid, iar cei lăsaţi fără vlagă rămân într-un fundal neclar precum o imagine ceţoasă, deşi teroarea promite să scoată capul hâd la orice colţ al camerelor unde sunt aduşi prizonierii. Laszlo Nemes a vrut să trăieşti tensiunea personajelor, acea goană a supravieţuirii plină de neprevăzut într-un final predictibil, doar că numai anumiţi prizonieri îi cunoşteau predictibilitatea. Erau cei înclusi în Sonderkommando, cărora li se spunea şi deţinătorii de screte. Erau singurii care ştiau ce se va întâmpla cu noii prizonierii din lagăr şi erau puşi în postura de a le duce trupurile la crematoriu, deşi erau la rândul lor pe lista celor ce urmau să fie exterminaţi, după câteva luni, pentru a nu transmite în afara lagărului informaţiile privind paşii exterminării. Saul făcea parte din rândul acestor prizonieri ce păreau a fi scăpaţi de camera de gazare, naziştii dându-le impresia că pot supravieţui în condiţii mai bune decât ceilalţi, dar preţul era unul crud, menit să-i marcheze printr-o vinovăţie infinită, ca parte a unui joc psihologic bolnav: trăiau doar dacă reuşeau să cureţe la timp camerele de gazare şi apoi să ardă cât mai multe corpuri. Îşi plăteau supravieţuirea prin eficienţa muncii din fabrica morţii. După câteva luni, o parte dintre ei erau puşi pe lista celor care ar fi fost la rândul lor gazaţi şi înlocuiţi de alţii, astfel încât secretul din procesul exterminării să moară împreună cu ei, de parcă finalul trebuia să fie uitarea şi apoi negerea oricărui genocid.

Son of Saul - SaulSaul, interpretat impecabil de Geza Rohrig, ajunge să pună în pericol rutina securizantă din lumea deţinătorilor de secrete, singurii care ştiau ce urma să se întample, de aceea barăcile lor erau izolate de restul lagărului. Până să ajungi să înţelegi mecanismul sinistru prin ochii lui, te vei trezi, datorită modului în care a fost realizată filmarea, în aglomeraţia de prizonieri abia daţi jos din trenuri, care nu ştiau ce avea să urmeze, pentru ei răul nefiind predictibil, după cum nu este nici scenariul filmului pentru spectatorul aruncat brusc în mijlocul mulţimii speriate. Te simţi împins odată cu prizonierii dezorientaţi, în jurul cărora este o agitaţie continuă, o teamă de moarte ce vine în contrast cu verdele pădurii dintr-un fundal înceţosat. Abia când îl vezi pe Saul curăţând o podea, după ce mai devreme ai auzit nişte ţipete şi bătăi într-o usă, reuşeşti să păşeşti în lumea deţinătorilor de secrete.

Son of Saul - main imageApariţia lui Saul, filmat din spate, încat ai impresia că este urmărit de cameră în timpul căutării disperate a unui rabin prin labirintul lagărului, acaparează prim-planul. Deşi chipul său şi-a pierdut de mult expresivitatea, iar gesturile îi devin mecanice, aproape tot filmul pare un studiu al chipului său, ce nu mai părăseşte ecranul, agitaţia, strigătele gardienilor şi zgomotele din crematoriu fiind trimise într-un fundal care, în loc să te ţină departe de orori, le face şi mai prezente prin sugestii, umbre şi proiecţii anticipative, prin care ţi se dă de înţeles ce înseamnă soluţia finală şi rolul lui Saul în ea. El, în schimb, nu spune aproape nimic, stă cu umerii lăsaţi, într-o conservare taciturnă ce poate fi luată drept resemnare sau rezistenţă la traumă prin împietrire, dar în schimb îţi permite să-l urmezi, să te ţii după el, atâta vreme cât nu-i pui întrebări, iar această impresie de însoţire a protagonistului se datorează filmării bazate pe un cadru lung, prin care Laszlo Nemes transformă explicitul brutalităţii în perspectiva cinematografică. Dar este acea perspectivă cinematografică densă, care nu te menajează deloc şi poate arăta ca implicarea emoţională a spectatorului face cât o mie de documentare şi imagini-mărturie. Cadrul lung adânceşte senzaţiile şi te aruncă direct în atmosfera terifiantă mai mult prin sugestii, decât prin ororile expuse vizual, încât ai impresia că asişti mai mult la zbaterea lui Saul pus mereu pe fugă, într-o goană după îndeplinirea scopului ce-l poate salva de la îngheţarea expresivităţii ca mod de apărare psihologică. Deşi protagonistul este omniprezent în cadru, personajele secundare nu sunt deloc uitate. Au forţa expresivă a unor actori de teatru, iar vitalitatea personajului interpretat de Levente Molnar, în contrast cu privirea golită de trăiri a lui Saul (ce ajunge să comunice numai prin agitaţia mişcărilor într-un du-te-vino permanent), reuşeşte să amplifice tensiunea ascendentă prin suspansul imprevizibilului ce pândeşte la orice pas în tentativa lui Saul de a ţine ascuns trupul celui despre care spune că este fiul său. Reacţiile celorlalţi prizonieri din Sonderkommando, a căror zbatere pentru supravieţuire şi revoltă sunt în opoziţie cu planurile lui Saul, acuzat de punerea în pericol a evadării, amplifică suspansul prin ambiguitatea unor acte imprevizibile ale celor ameninţaţi de moartea care vine sub forma unor liste.

Son of Saul - grupFilmul, deşi face parte din categoria celor prin care Holocaustul este amintit de o istorie personală despre supravieţuire, nu are structura unei poveşti, deoarece o poveste ar da un sens într-un loc de unde sensurile sunt alungate, o poveste ar fi o continuitate artificială acolo unde totul trebuie să dispară, iar Sonderkommando este un capăt de drum ce nu permite continuitatea unui fir narativ, ci doar prezentarea iadului ca atare, dezumanizant, cu oameni reduşi la gesturile alerte ale unei eficienţe diabolice induse din exterior. Saul nu permite implicarea lui într-o poveste, de parcă locul unde oamenii sunt transformaţi în cenuşă înghite şi identităţile evreilor din Sonderkommando, crematoriul devenind adevăratul personaj, ce ameninţă singura zvâcnire de autonomie. Nu trăieşte experienţa unei prietenii salvatoare, nu face trimitere la nici o familie păstrată într-o poză ascunsă de gardieni, iar biografia lui este anulată. Nu are măreţia unui erou şi nimic nu-l scoate din anonimatul celui ce priveşte mai mult în jos, până în momentul în care decide să sacrifice totul pentru a găsi un rabin capabil de a înfrunta vigilenţa gardienilor pentru a îndeplini ritualul înmormântării. În timp ce alţii plănuiesc să arunce în aer camera de gazare şi crematoriul (amintind şi de curajul femeilor prizoniere ce au reuşit să ascundă praful de puşcă folosit în revoltele de la Auschswitz, Treblinka şi Sobibor), Saul vrea să salveze o mărturie care să împiedice dispariţia înconjurată de tăcere, nu prin fotografiile făcute pe ascuns, nici prin însemnări, deşi toţi îl consideră iresponsabil în goana lui pentru îndeplinirea unui ritual în timpul unei revolte salvatoare.

Son of Saul - Levente Molnar si SaulCum poţi realiza un film despre o realitate ce a întrecut orice închipuire şi reprezentare a dezumanizării şi a urii? Poţi alege documentarul cu imagini-mărturii explicite, sau focusarea pe o poveste spusă de un supravieţuitor, din care generaţiile următoare să înveţe despre urmările xenofobiei, ale intoleranţei transformate în anihilare şi în puterea absolută asupra celui neacceptat. Rişti să fii considerat un profesor prea dur care vrea să arate doar partea urâtă a omenirii, sau rişti să domoleşti coşmarul prin explicaţii, raţionalizări, controverse şi dezbateri ce nu pot ţine în frâu paroxismul urii. Laszlo Nemes a avut curajul de a-şi asuma prezentarea acelui nucleu al infernului populat forţat cu prizonierii obligaţi să îndeplinească ultimele sarcini din exterminarea semenilor. Şi, totuşi, nu vizualul devine reprezentarea supliciului pentru spectator, ci o stare trezită de anumite sunete ce înlocuiesc o coloană sonoră inexistentă, care amplifică şi mai mult intensitatea groazei. Laszlo Nemes a realizat o mărturie cinematografică rară şi o cinematografie a mărturiei copleşitoare folosindu-se doar de imaginea protagonistului care transmite un mesaj la fel de puternic precum acele fotografii-document prin gesturile şi chipul său aproape imobil, ce te fixează dincolo de ecran, deşi nu are calităţile unui personaj carismatic. Deşi acţiunea se petrece în zona camerelor de gazare şi a crematoriului, imaginile nu sunt cenuşii, griul fiind înlocuit de tensiunea clarobscurului, iar corpurile îşi păstrează demnitatea până la capăt (regizorul a fost ajutat de o echipă de dansatori pentru scenele tulburătoare), şi tocmai contrastul dintre vitalitatea celor care încearcă să scape şi imaginea cimentului auster este captat încât să permită acea întâlnire între salvarea memoriei prin cinematografie şi autenticitatea redării acelui loc înfiorător în care Laszlo Nemes a păşit fără a-ţi distrage atenţia prin invitaţia la reflecţie. Nu vrea să-ţi lase timp suficient încât să prelucrezi mental ceea ce vezi şi te înfricoşează, deoarece brutalitatea exterminării trebuie privită în faţă, nu interpretată, iar maleficul din lagărul văzut de Saul înseamnă realitatea din Sonderkommando, unde a fost izolat de restul detinuţilor.

Son of Saul - cu Levente MolnarÎntr-un spaţiu ostil şi claustrofob, unde fiecare sunet îţi dă fiori şi fiecare pată de culoare este sângeriul şi nuanţa flăcării, în care nu mai există decât o dualitate, de tipul viaţă-moarte, supunere-moarte, existenţă-dispariţie, strigăt-uitare, restul stărilor intermediare fiind anulate, regizorul nu a păstrat decât două dimensiuni ce atestă rămânerea în viaţă a omului devenit prizonier, confirmată doar prin intensitatea zvâncnirilor. O dimensiune este legată de percepţia terorii, măsurată clinic prin modificările vegetative şi cinematrografic prin încordarea personajului central, Saul, pe care îl vedem mai mult baricadându-se în spatele unei mimici fixe, ce reflectă acea transformare a fricii în muţenie, pietrificare şi automatisme. Cealaltă vine din sfera ce pluteşte deasupra morţii şi este legată de relaţia cu sacrul, manifestată prin dorinţa lui Saul de a-i oferi copilului din lagăr dreptul la o înmormântare. Între aceste două dimensiuni este o prăpastie de tăcere, ca de la abisalul spaimelor la spiritual. Alte trăiri nu sunt permise. În memoria spectatorului nu trebuie să rămâna decât chipul lui Saul din prim-plan, aproape imobil, fără prea multe modificări ale muşchilor faciali împietriţi, Saul fiind însufleţit doar când este luminat de umbrele flăcărilor din crematoriu şi mişcat de gestul compulsiv prin care şterge urmele corpurilor din camera de gazare. Strigătele, agitaţia prizonierilor înghesuiţi într-un furnicar al groazei şi zbaterea celor ce plănuiesc o evadare nu mai lasă loc de explicaţii, devenite sterile în faţa răului. În acest film, auzul şi teroarea infiltrată printr-o empatie aproape corporală cu protagoniştii sunt mai puternice decât revolta, întrebările sau indignarea.

Son of Saul este un film al corpului, al suferinţei palpabile ca ultimă redută a suflului vital, iar corpul devine singura dovadă a existenţei, de aceea se vrea păstrarea lui cu orice sacrificii.

The Matisse Stories – Pictura si dramele existentiale

Adriana Gionea
-
0
The Matisse Stories – Pictura si dramele existentiale
Dacă eşti îndrăgostit de arta modernă a secolului trecut, numele lui Matisse devine promisiunea unui dans frenetic al culorilor intense, al reveriilor inundate de lumina sudului, al nudurilor şi al portretelor readuse la simplitatea liniilor fluide şi a geometriei armonioase, într-o compoziţie menită să-ţi sporească pofta de viaţă chiar şi într-o zi mohorâtă.
Inspirată de forţa nuanţelor sălbatice şi a constrastelor pline de curaj folosite de Henri Matisse, Susan Byatt, considerată urmaşa lui Iris Murdoch, a scris trei povestiri despre legătura dintre artă, explorarea emoţiilor, dezvăluirea amintirilor dureroase, nevoia de afecţiune şi turnura dulce-amară sau melancolică pe care o pot lua dramele personajelor, aflate între simplitatea previzibilă a cotidianului şi acele situaţii neaşteptate interpretate fie într-o cheie amuzantă, fie într-una profundă şi nostalgică. Sunt nişte povestiri cu artişti surprinşi de oamenii obişnuiţi şi terni din viaţa lor, cu femei ce au revelaţii în decoruri neaşteptate şi cu bărbaţii care le ascultă intrigaţi. Dar, mai ales, Byatt redă prin stilul unei simplităţi sofisticate firescul regăsit în detaliile inadecvării aruncate precum nişte pete de culoare în momentele ce fac apel la subtilitate deşi ascund o indiscreţie pregătită să defuleze.
În volumul The Matisse Stories nu personajele sunt aduse într-o galerie de artă pentru a-şi aminti de problemele ce le-au schimbat existenţa la un moment dat, ci picturile faimoase ale lui Matisse nimeresc pe neaşteptate în mijlocul unor drame ale căror amănunte contradictorii sunt coagulate în evocarea deloc întâmplătoare (în ciuda unor asocieri involuntare) a unor compoziţii pe care un terapeut le-ar folosi drept aliat pentru scoaterea la suprafaţă a unei probleme vechi şi apăsătoare, prin oglindirea simbolică oferită de operele de artă celui aflat în cautarea unui sens sau a unei plăceri estetice într-o existenţă fadă sau depresivă. Teama de îmbătrânire, înstrăinarea în cuplu, snobismul din lumea artei devenite o industrie la graniţa dintre talent, originalitate, confesiune şi impostură sau lupta între viziunea personală şi oferirea cu orice preţ a unei interpretări vandabile în timpul unei crize de inspiraţie sunt câteva din temele prin care poţi filtra lumea personajelor. Totuşi, dincolo de aparenta simplitate a povestirilor, ce ajung să exploreze drame atât de frecvente în literatura ultimilor douăzeci de ani, Byatt ştie cum să întoarcă semnificaţiile uşor de identificat ale problemelor din viaţa protagoniştilor către un final neaşteptat, încât vei crede că toată această simplitate a fost o farsă menită să provoace o şi mai mare uimire în ultimele două-trei pagini, când totul se reduce la o soluţie pe cât de bizară, pe atât de umană şi firească prin apelul la compasiune.
Conştientă de pasiunea ei pentru imaginile picturale încărcate de amănunte descriptive migăloase asupra cărora se focusează toată atenţia cititorului şi de tendinţa de a face trimiteri la istoria artei, ce pot fi catalogate drept calofile sau pretenţioase de către cei obişnuiţi cu lecturile derulate rapid (cum sunt cele din Still Life sau The Children’s Book), Byatt îşi începe incursiunea cu tentă vindecătoare în lumea vibrantă a lui Matisse printr-o poveste desfăşurată într-un spaţiu unde (auto)terapia prin înfrumuseţarea exterioară se întâlneşte cu destăinuirea pe care uneori nici doctorul de suflete cu ştate vechi nu o poate susţine atât de bine – coaforul, unde proprietarul, care este şi un bun hair stylist îşi întâmpină clientele ce vor să-şi ridice nivelul stimei de sine cu faimosul nud roz pictat de Matisse.

The Matisse Stories - Le nu rosepictura: Henri Matisse, Le nu rose, Baltimore Museum of Art, Cone Collection

 În povestirea Medusa’s Ankles, o femeie care îţi dă de înţeles că ar fi trecută de prima tinereţe prin impresiile stârnite de nudul pictat de Matisse, ascultă confesiunile unui hair stylist ce visează să plece departe, să aibă o viaţă palpitantă, dar care se zbate între decizia de a rămâne într-un scenariu al rutinei conjugale şi evadarea alături de amantă. La rândul ei, protagonista îşi aminteşte de soţul său, tot mai distant de la o zi la alta, în timp ce îşi ascunde tristeţea şi temerile printr-un dialog elegant şi cald purtat cu bărbatul ce îi promite înfăţişarea mult-visată. La un moment dat, în dialogul ce pare a fi purtat între doi prieteni vechi, în care unul ajunge să îşi expună intimitatea emoţională, tensiunea erupe brusc şi exploziv, în decorul ce miroase a şampon şi a vopsea de păr. Cel distribuit în rolul ascultătorului discret îşi iese din pepeni, dar cuvintele şi reacţia celuilalt uimesc printr-un răspuns ce vor contrazice aşteptările de la o astfel de situaţie, în care defularea a căpătat nişte culori ţipătoare.

Spre deosebire de povestirea Medusa’s Ankles, în care nuanţele s-au ţinut departe de lumea artei pentru a rămâne în realitatea prozaică a unui coafor, în celelalte două povestiri– Art Work şi The Chinese Lobster – o găseşti pe Susan Byatt acolo unde pare să se simtă cel mai bine în postura de scriitoare: lumea artei, a culorilor, a zbaterii pentru afirmare şi a dialogurilor surprinzătoare despre semnificaţia unei lucrări sau referitoare la dreptul ei de a se numi operă de artă. Estetizante şi cât se poate de mundane prin implicarea trupului în construirea manifestului creativ şi personal, cele două povestiri trec de la viziunea tragică la satira inofensivă printr-un singur detaliu neînsemnat, dar care poate schimba orice aşteptare legată de apropierea deznodământului. Deşi pare să li se adreseze unor fini cunoscători, Byatt introduce nişte amănunte care te invită în culisele vieţii afective ale personajelor alese din lumea artei, pe care le apropie de cotidianul muritorilor.

The Matisse Stoires - Le silence habite des mainsonspictura: Henri Matisse, Le silence habite des maisons

 

În povestirea Art Work, de exemplu, te trezeşti în universul domestic al unui cuplu de artişti, univers a carui dinamica va fi schimbată de menajera ce nu dădea semne că ar fi înţeles mare lucru din principiile îmbinării culorilor pretenţioase, aparent incompatibile, şi care îi mai şi invada fără jenă turnul de fildeş al unuia dintre parteneri atunci când făcea ordine prin haosul artistic. Îmbrăcată în ţinute fistichii hand made din materiale reciclabile şi resturi de haine aruncate de cei mai avuţi decât ea, menajera cu origini exotice năvăleşte în viaţa cuplului, înţepenit într-o pană de idei, prin îmbinări vestimentare insolite şi o sete de culori tari ce l-ar fi orbit până şi pe Henri Matisse, considerat un apărător al contrastelor puternice. La un moment dat, ajunge ea însăşi în lumea unei galerii de artă ce i-a respins lucrările stăpânului ei, rămas la stadiul de pictor neînţeles şi, prin urmare, nedescoperit. ArtWork este o reflecţie asupra conflictului dintre convenţii şi inovaţia cu iz de impostură, dintre consacrare şi hazard, dintre viziunea profundă şi decorativul accesibil, dintre gust, echilibru, rafinament şi goana după senzaţional mascată ineficient de mimarea interesului pentru noile direcţii ale artei contemporane, în lumea căreia oricine are ceva de spus poate fi artist, atâta vreme cât devine el însuşi o compoziţie bizară.

The Matisse Stories - main imageSursa: en.wikipedia.org

Spre deosebire de cea de-a doua povestire, în care prăpastia dintre viziunile diferite asupra unei opere de artă capătă forma unei comedii spumoase, The Chinese Lobster oferă un conflict incendiar precum o acuzaţie de hărţuire, şi apoi sufocant precum drama unei studente care se luptă cu despresia, cu viziunea opacă a profesorului coordonator şi cu propria anorexie, pentru ca, spre final, să aduca personajele în faţa unei răscruci pentru a le obliga să aleagă între scufundarea definitivă în acvariul amintirilor pictate în culori dezolante şi înfruptarea din frumuseţea în culorile tari expuse de Matisse. În timpul unui ospăţ dintr-un restaurant chinezesc, printre aromele contrastante şi memorabile precum senzaţiile trezite de pânzele lui Matisse, doi profesori vorbesc despre cum ar putea să rezolve fără scandal şi publicitate negativă cazul unei studente ce şi-a acuzat coordonatorul de avansuri sexuale. Profesorul învinuit este chiar unul dintre cei doi protagonişti. Invitat de colega lui (la rândul ei o renumită profesoară a universităţii ce pregăteşte viitorii pictori cu diplome), acesta glisează subtil printre acuzaţii desfiinţând manifestul deghizat în artă contemporană şi opiniile studentei acuzatoare, al cărei feminism, exacerbat în opinia profesorului acuzat, devine un atentat la opera lui Matisse, pictorul pe care îl apreciază cel mai mult şi pe care l-a vizitat la reşedinţa lui din Nisa.

There has always been a resistance to these qualities in Matisse, of course. Feminist critics and artists don’t like him because of the way in which he expands male eroticism into hole placid panoramas of well-being. Marxists don’t like him because he himself said he wanted to paint to please businessmen.

Studenta este acuzată, la rândul ei, de impostură şi de încercarea de a face din tentativele sale suicidare, dublate de anorexie, un spectacol al demonstrativităţii groteşti, prin care vrea să polarizeze toata atenţia celor din jur. Pentru profesorul hărţuitor, studenta este ea însăşi o metamorfoză hidoasă, o parodie vie a siluetelor sculptate de Giacometti. O consideră lipsită de talent, dar, cel mai mult, este indignat de acuzele aduse lui Matisse, pe care ea îl consideră un artist vândut bărbaţilor ce vor să reduca trupul feminin la un simplu obiect sexual pictat pentru a le bucura privirea…şi nimic mai mult. Pentru ea, Matisse este un angajat al burghezilor pofticioşi, hedonişti şi dornici de a reduce arta la un rol pur decorativ, care să nu treacă dincolo de retină şi de simţurile conduse după idealul efemerului din versurile poeziei L’invitation au voyage (de Charles Baudelaire) La, tout n’est qu’ordre et beaute,/Luxe, calme et volupte, care au inspirat şi titlul picturii Luxe, calme et volupte.

The Matisse Stories - Luxe, calme et volupte

pictura: Henri Matisse, Luxe, calme et volupte, Musee d’Orsay

Exact când îţi este clară tabară din care fac parte cele doua personaje, iar portretul lor moral este finalizat, discuţia ia forma unei piese de teatru în decoruri minimaliste, dar pline de replici complicate despre frumos, viaţă, moarte, corp, erotism, feminitate şi traumă, gata să escaladeze spre un conflict având ecouri ce-l pot scutura pe spectator, a cărui privire este ghidată de Byatt spre metamorfoza homarului în agonie, straniu integrat în decorul restaurantului.

The Chinsese Lobstereste poate una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru culoare şi rolul ei salvator în episoadele depresive în care ideile suicidare se pierd într-un spaţiu de un alb imaculat şi terifiant. Este o invocare a eliberării unei abundenţe cromatice de apăsarea simbolurilor ce duc spre concluzii dezolante şi un act de apărare a lui Matisse, care afirma că arta trebuie să fie în primul rând o plăcere vizuală.

Oranges are the real fruit of Paradise, I always think. Matisse was the first to understand orange, don’t you agree? Orange in light, orange in shade, orange on blue, orange on green, orange in black…

The Matisse Stories - La porte noirepictura: Henri Matisse, La porte noire

Gălăgia culorilor devine tămăduitoare şi deloc nepotrivită în contextul unui dialog referitor la tendinţele audodistructive îndreptate asupra corpului. Aşa cum trauma îi pregăteşte pe anorexici de regresia la stadiul de fetus ce nu a părăsit încă securizantul spaţiu al uterului, Matisse, în viziunea personajelor lui Byatt, i-a permis fiinţei umane să se întoarcă la începuturi, la acea linişte a unei scufundări estetice în percepţia pură a culorii şi a formei, care să îi provoace plăcere fără o anulare a traumei prin renunţarea la existenţă. Matisse credea într-o artă care să provoace plăcere şi confort, iar Byatt îl citează pentru a te face să înţelegi contrastul dintre disperarea personajului feminin şi idignarea profesorului captivat până la obsesie de culorile lui Matisse.

What I dream of is an art of balance, of purity, of quietness, without any disturbing subjects, without worry, which may be for everyone who looks with the mind, for the businessmen as well as for the literary artist, something soothing, something to calm the brain, something analogous to a good armchair which relaxes him from his bodily weariness…

Matisse devine un pretext prin care toate personajele lui Byatt îşi regăsesc pofta de a trăi după ce se răfuiesc puţin cu nuanţele vitalităţii de care s-au înstrăinat sau despre care au crezut mereu că nu au fost inventate (şi) pentru ele. The Matisse Stories pot fi considerate trei revelaţii luminoase, iar Byatt, o prezenţă însoţitoare din umbră, care ştie cum să te ghideze pentru a obţine efectul dorit, începând cu detaliile banale, superficiale. Trecerea de la o povestire la alta seamănă cu trecerea dintr-o cameră în alta, în care perspectiva se adânceşte pe măsură ce se înmulţesc detaliile vizuale pline de întâlniri cromatice imprevizibile, în timp ce dialogurile trec de la tonul grav la frenezia reîntoarcerii la bucuria d

Volumul The Matisse Storiesa fost oferit de librăria Okian.
The Matisse Stories - coperta
sursa feature image: Henri Matisse; wikipedia.org

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Adriana Gionea
-
0
Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit
Povestirile adunate în volumul Men Without Women au fost o revelaţie în anii în care Hemingway îşi dorea să fie luat în serios. Contemporanii săi nu era încă obişnuiţi cu scriitorii ce au renunţat la obsesiile calofile şi la operele de mari dimensiuni în favoarea unor proze scurte inspirate din viaţa oamenilor deloc excepţionali (în sensul clasic), dar trecuţi prin episoadele dramatice ale unei existenţe ieşite din comun. Cele paisprezece proze scurte din acest volum aveau să-i ofere lui Hemingway reputaţia de maestru al vieţilor tumultuoase concentrate în câteva pagini. Simplitatea şi capacitatea de a surprinde o întreagă biografie într-o felie de viaţă amintesc de începuturile fotoreportajelor despre cotidianul oamenilor obişnuiţi de la periferiile marilor oraşe europene sau americane din prima jumătate a secolului trecut.
Personajele sale, care duc o viaţă dură, îşi deschid sufletul în replicile seci ale unui romantism auster, din ultimele fraze ale unei povestiri. Vivacitatea, melancolia, sentimentalismul descoperit în spatele unei aparenţe aprige şi acel amestec între deznădejde, masculinitatea aspră şi reflexiile unei lumini nostalgice pe chipurile unor bărbaţi reduşi la zbaterile musculare pentru supravieţuire îţi lasă impresia că ai în faţă nişte texte ce însoţesc imaginile surprinse de Robert Capa sau de Bresson, când a nimerit pe străzile New-York-ului.
Men Without Women - main imagePoţi derula un întreg secol XX prin ochii protagoniştilor aleşi de Hemingway, dar vei avea parte numai de perspectiva aşa-zişilor oameni simpli, prinşi în tensiunile unei lupte pentru supravieţuirea de zi cu zi. Poţi afirma că Hemingway s-a ocupat de acea parte a universului masculin ce i-a scăpat lui Fitzgerald. În galeria lui Hemingway nu vei descoperi nişte dandy de la Ritz sau nişte visători ce le-au transformat pe acele mondene frivole în muzele unei melancolii strălucitoare ce se întinde peste Central Park sau Riviera. În schimb, ai parte de forfota pe care ai găsi-o în cartierele de imigranţi guralivi şi dezinhibaţi, în tavernele în care femeile ademenesc soldaţi, dar şi de liniştea dătătoare de nostalgii dintr-o colibă de pe malul mării, din camera de hotel a unui boxer obosit sau din tristeţea înabuşitoare a toreadorului ce îşi trăieşte decăderea sub apăsarea unei arşiţe rău-prevestitoare.
Soldaţi rătăciţi pe străzile din Milano sau la periferia unui port din Italia lui Mussolini, delincvenţi mărunţi, călători, matadori, americani ce nimeresc în mijlocul unor locuri străine, unde vor descoperi nişte localnici cu obiceiuri ciudate, puşti ce trăiesc primele decepţii amoroase, aud primele replici sfredelitoare ale unui superior şi au parte de primele tăceri melancolice în timp ce-şi potolesc setea la birtul dintr-o gară catalană de la poalele unor dealuri ce seamănă cu nişte elefanţi albi. Ei devin, din anonimi, protagoniştii excepţionali ai vieţii obişnuite, într-o eră în care scriitorii şi dramaturgii americani se încăpăţânau să demonstreze că se pot găsi trăiri intense sau drame grave şi în rândul plebeilor. Era lui Hemingway era de fapt a scriitorilor ce se inspirau din tumultul cartierelor unde cei din sferele înalte coborau în cotidianul braţelor puternice, al hainelor prăfuite şi ai pumnilor încleştaţi. Hemingway era, la rândul său, departe de imaginea literatului de salon, dar perfect încadrabil în scenele de zi cu zi pline de pescari, muşterii ce aruncă replici fără perdea când le sare ţandăra sau boemi îmbrăcaţi neglijent şi gata de a slobozi un compliment grosolan, dar al naibii de pitoresc într-o crâşmă unde poate vedea spectacolul vieţii în toata splendoarea lui neşlefuită.

Hemingway s-a simţit atât de apropiat de protagoniştii lui încât le-a împrumutat până şi obsesiile şi pasiunile sale pentru box, pescuit, coride, înfruptări copioase din pulsaţiile unei Europe cunoscute în vremea războiului civil spaniol, a ultimelor petreceri extravagante din Parisul decadent şi a expaţilor americani din cercul marilor scriitori îndrăgostii de bătrânul continent. Ipostaza de reporter şi experienţa de pe front s-au amestecat în nişte miniaturi concise, fără pretenţii estetizante, dar capabile de o estetică aparte a solidarităţii masculine sudate de împărtăşirea singurătăţii. Descoperi un limbaj comun, al unei camaraderii în care se adună toate acele tânjiri după apropierea umană securinzantă, pe fondul unor schimbări ce lasă în urma lor o poftă de viaţă redată în tonurile melancolice ale unei fotografii sepia.

Bărbaţii fără femei nu sunt cei care ajung să fie răpuşi de absenţa unei reprezentante a sexului frumos, ci sunt locuitorii temporari ai unei lumi pe care doar ei o pot înţelege şi îndura.  Este o lume care iese la iveală ori de câte ori are loc reîntoarcerea la acea formă a camaraderiei arhaice din preajma unei situaţii-limită, în care solidaritatea, confesiunile, sfaturile şi ajutorul iau forma acelui ritual specific unei exclusivităţi masculine. Prinşi în mijlocul unor evenimente de cotitură sau pur şi simplu străbătuţi de gândurile nostalgice pe măsură ce înaintează în călătoria lor de-a lungul continentului din care nu fac parte, dar în care au trăit marile experienţe memorabile ale maturizării, protagoniştii acestor povestiri trimit siluetele feminine într-un plan secundar. Ei sunt prea absorbiţi de propria supravieţuire, strâns legată de imaginea unei masculinităţi deloc sofisticate, dar fascinante printr-un pact al confruntării, al comuniunii şi al camaraderiei, vechi de când lumea.

Deşi absenţa lor nu este rezultatul unei deliberări machiste, personajele feminine sunt împiedicate să capete consistenţă. Ele pur şi simplu nu au ce să caute în lumea captată de Hemingway în acest volum, de parcă acesta s-ar fi temut că apariţia lor i-ar putea deconspira demersul de a capta nişte cadre având potenţialul unor portrete-document menite să arate, peste decenii, cum se comportau, luptau, sufereau, trişau sau pierdeau bărbaţii din secolul trecut. Poţi vedea întregul univers masculin deposedat de poleiala convenţiilor sau a manierelor aristocrate, dar însufleţit de vitalitatea zvâcnirilor plebee, care, prin amestecul dintre brutalitate şi melancolie, nasc o imagine poetică neaşteptată. O imagine care nu mai sufocă autenticitatea unor felii decupate din cotidian, aşa cum o făcea manierismul detaliilor legate de zbuciumul interior. Şi, totuşi, femeile îşi fac loc din când în când sub forma unor evocări ale vieţii tihnite (Fifty Grand, Now I Lay Me), sub forma unor ispite nimerite la momentul nepotrivit (Che Ti Dice La Patria?), a unui dialog vag pentru cititor, dar apăsător pentru cele două personaje (Hills Like White Elephants), a unei iubiri neîmplinite din cauza snobismului (A Canary for One) sau a trădării adolescentine (Ten Indians).

Dacă le-ai clasifica din perspectiva intensităţii afective, nu a persistenţei unor amintiri cu prezenţe feminine, prozele sunt fie grave, fie străbătute de o tristeţe devenită subţire precum o tresărire nostalgică scurtă, gata să se evaporeze la prima schimbare a peisajului. Adevăratele obsesii ale lui Hemingway se regăsesc în cele ridicate la rangul unor veritabile desfăşurări dramatice în miniaturi epice. În mai puţin de patruzeci de pagini, Fifty Grand şi The Undefeated, care prezintă viata unui boxer şi a unui toreador, ambii ajunşi în situaţii de cotitură ale existenţei transformate într-o luptă decisivă, ajung la intensitatea unor microromane ce pot capta o întreagă imagine grandioasă despre fragilitatea naturii umane, căruia Hemingway îi dă greutatea unei reflecţii existenţialiste mascate de stilul specific mai degrabă unui reportaj.

Când nu au voie să plângă, aceşti bărbaţi fără femei devin melancolici şi nostalgici (A Pursuit Race), sau tăcuţi şi ursuzi până la brutalitate (Today is Friday, The Killers). Şi, cum Hemingway nu vrea să-i transforme în victimele unei introspecţii moleşitoare pentru corp, îi înzestrează cu abilitatea de a preface tensiunile în confesiuni scurte, dar consistente. Este vorba despre acele tipuri de confesiuni rămase în urma rafalei de reacţii tumultuoase potolite la timp de nevoia de a imortaliza întreaga lume de la nivelul celui ce a văzut multe dar preferă o retragere demnă de o revelaţie târzie, a cărei stranietate nu ştie cum să o exprime în cuvinte prea complicate.

Men Without Women

Cartea Men Without Women a fost oferită de librăria Okian.
Foto: Henri Cartier-Bresson; abcnews.go.com/www.interviewmagazine.com (MoMA)

Ca sa nu te pierzi in cartier – Parisul din fotografiile developate doar pe jumatate

Adriana Gionea
-
0
Ca sa nu te pierzi in cartier – Parisul din fotografiile developate doar pe jumatate
Dacă ar exista un maestru al Parisului din fotografiile în care, prin locurile devenite deja iconice, dar şi prin cartierele traversate de bulevardele mărginaşe interbelice, s-ar strecura umbrele unor siluete misterioase ce au păstrat lumina spectrală ce le acoperă identitatea facială pe o peliculă încă nedevelopată, acela s-ar chema Patrick Modiano. Numai el pare să fi salvat în romanele sale atmosfera întreţinută de personajele enigmatice marginale din fotogtafiile lui Brassai, cărora le adaugă nişte identităţi eliptice menite să tergiverseze orice deconspirare a intenţiilor şi a biografiilor secrete. Dacă eşti îndrăgostit de Parisul fotografiilor alb-negru, vei găsi în proza lui Modiano un amănunt care te va atrage şi mai mult, repetat în toate romanele sale, în care timpul devine circular şi fluid: scenele precum nişte fotografii developate pe jumătate. Toată acţiunea sumară, bazată mai mult pe detaliile enigmatice furnizate de memorie, se sprijină pe acele prezenţe fantomatice nedate în vileag de operaţiile din camera obscură. Nici romanul Ca să nu te pierzi în cartier nu face excepţie.
Jumătate fotografie clară, jumătate peliculă invadată de umbrele unor personaje implicate în afaceri dubioase în timpul Ocupaţiei, Ca să nu te pierzi în cartier are toate ingredientele unui roman prin care Modiano şi-a câştigat nişte cititori fideli, dornici de a se întoarce mereu la un Paris necunoscut, dispărut înainte de a se naşte ei: un protagonist având o identitate voalată, nişte părinţi dispăruţi şi redescoperiţi în amintirile ce readuc la suprafaţă afaceri secrete din anii ’40-’50, obsesia pentru însemnările din agendele uitate în apartamente locuite în urmă cu decenii şi trecute prin mâinile unor proprietari ce aparent nu se cunosc între ei, dar sunt legaţi de coincidenţe învestite cu forţa mistică a unei mitologii urbane trecute prin filtrul subiectiv, şi manuscrisele de unde răsar, peste zeci de ani, siluetele unui trecut suprapus peste prezent într-un colaj bizar al memoriei schimbate.
Ca sa nu te pierzi in cartier - thumbPentru majoritatea protagoniştilor lui Modiano, scrisul, sub forma unui jurnal încropit din numere de telefoane şi adrese, sau a unor cărţi inspirate din golurile identitare, devine o succesiune de flash-uri prin care aceştia vor să le trimită semnale unor persoane ce le-au marcat existenţa, apoi au dispărut fără urmă. În cazul lui Jean Daragane, un roman publicat în tinereţe are un efect invers: el devine ţinta unor semnale trimise de cei se leagă de amănuntele găsite în cărţile sale pentru a-şi descoperi un trecut plin de afaceri neîncheiate. Pierderea unei agende în drum spre Riviera îl aduce în viaţa lui pe sâcâitorul Gilles Ottolini, un mitoman cu aere de scriitor nedescoperit, care vrea să afle mai multe despre Guy Torstel, unul dintre personajele romanului pe care Jean Daragane, acum trecut de cincizeci de ani, l-a scris la sfârşitul adolescenţei datorită nevoii (neconştientizate încă) de a-şi recupera trecutul. Cu cât agasantul Gilles Ottolini vrea să ajunga la Guy Torstel (personajul real din cartea lui Daragane), cu atât protagonistul vrea să reia călătoria spre locurile copilăriei traite într-o locuinţă clandestină de la marginea Parisului, unde se perindau bărbaţi sarmanţi cu trecut neclar şi mari amatori de cazinouri, dansatoare de cabaret găsite moarte, femei cu paşapoarte false, precum şi multi adulţi binevoitori, dar opaci atunci când se vedeau nevoiţi să-i ofere informaţii despre mama lui şi despre identitatea sa reală. Pentru a complica pendularea între prezent şi trecut, care se va transforma, treptat, într-o contopire, îşi face apariţia şi amanta lui Gilles Ottolini, pe nume Chantal Grippay, care îi înmânează lui Daragane un dosar sustras din arhivele Poliţiei, apoi îşi lasă o rochie în apartamentul său, rochie ce pare să-i fi aparţinut unei femei din alte timpuri, de care Jean Daragane nu este străin.

Dosarul oferit de seducătoarea Chantal Grippay capătă forţa unui roman autobiografic şi a unei reîntoarceri spre trecutul ajuns labirintul cu artere ce duc spre un prezent în care toate graniţele memoriei se topesc în arşiţa unui Paris captiv în temperaturile unei veri indiene, ce pare să distorsioneze percepţia timpului. Fotografiile din dosar, printre care se află şi poza pentru paşaport a lui Daragane în anii copilăriei, datele culese din anchetele poliţiei legate de activităţile desfăşurate de locatarii unui imobil ocupat clandestin după ce adevăraţii proprietari au fost nevoiţi să lase în urmă Parisul, şi rugămintea insistentă adresată de Chantal în numele lui Ottolini, ce dorea ca Daragane să-l ajute la scrierea unui roman ce l-ar fi scos din sărăcie, devin cărările întortocheate ale unei farse jucate de nişte escroci din prezent, ale căror identităţi inventate îl conduc, paradoxal, pe Daragane spre identitatile  reale ce apaţin persoanelor nonşalante care s-au perindat cândva prin casa unde şi-a petrecut anii copilăriei.

Deşi în cărţile sale se prelungesc într-o însingurare nostalgică toate dramele protagoniştilor ce îţi dau de înţeles că au devenit nişte orfani peste noapte, fără să ştie ce s-a întâmplat cu părinţii lor, de parcă aceştia ar fi fost plăsmuirile unei realităţi paralele, inventate, ce nu se poate intersecta cu datele unei realităţi oficiale, atmosfera nu este una apăsătoare, ci desprinsă mai degrabă din perindările într-un Paris magic al bulelor de timp, suspendat într-o eternă reîntoarcere. Pentru Modiano, tristeţea nu trebuie prelungită, de aceea melancolia capătă o consistenţă vizuală ce transformă pierderile şi căutările într-un film plin de suspans în care sunt reproduse cinematografic fotografiile lui Brassai, devenite cadre misterioase, ce alungă orice indiciu menit să elucideze trecutul. Pe Modiano îl citeşti mai ales datorită unui suspans fotografic şi apoi începi să aştepţi nerăbdător alte noi romane tocmai datorită unui refuz anunţat de a face din acest gen de suspans motorul unei intrigi detectiviste alerte, desfăşurate pe cheiurile inundate de ceaţă ale Senei, prin apartamentele suspecţilor şi prin cafenelele mai puţin ştiute. Ajungi să îl admiri cel mai mult datorită unui dorinţe de a recupera un Paris mai puţin umblat, al clădirilor cu două intrări, una dintre ele devenind poarta de scăpare spre zona liberă, unde toţi cei ce vor să-şi ascundă identitatea se pot debarasa de urmăritori, aşa cum nostalgicul vrea să se elibereze de aglomeraţia încurajată de marketingul turistic pentru a redeveni călător.

Ca sa nu te pierzi in cartier - copertaEditura Polirom, 2016

foto: Brassai, www.atgetphotography.com

ShortsUP Musicology – Scurtmetrajele care ne-au placut

Adriana Gionea
-
0
ShortsUP Musicology – Scurtmetrajele care ne-au placut
În ultimii ani, echipa ShortsUP a organizat evenimente în care areunit scurtmetrajele premiate la marile festivaluri, în funcţie de o tematică. Anul acesta a pus la cale un experiment reuşit la Sala Radio, alături de Symphactory Orchestra, sub bagheta lui Daniel Jinga. Înainte de a fi proiectate scurtmetrajele dedicate muzicii sau rolului ei în exprimarea emoţională a personajelor, publicul a putut vedea în premieră patru scurtmetraje interbelice din Arhiva Naţională de Film. Şi pentru a readuce în prezent atmosfera unui Bucureşti dispărut, în jurul căruia ţesem închipuirile unei nostalgii stranii deoarece nu am cunoscut oraşul după care tânjim, scurtmetrajele au fost însoţite de muzică prin participarea orchestrei Symphactory.

La vie en rose în filmul mut din Bucureştii de altădată

Ne putem imagina emoţiile ce îi cuprindeau pe bucureştenii din anii ’20-’30 când intrau în sala de cinema, deoarece noua invenţie a Fraţilor Lumiere le-a influenţat şi visurile, modul în care îşi reprezentau lumea şi noile mode, precumşi modul în care îşi construiau poveştile pentru a evada câteva ore din realitatea unui oraş pe care nu-l vedeau atât de roz cum o facem noi azi.

ShortsUP Musicology - HapleaHaplea (r. Marin Iorda, 1927)

Bunicii sau străbunicii noştri sigur au râs în hohote când au văzut desenul animat Haplea, în regia lui Marin Iorda. Acest gurmand expresiv are soarta nefastă a oricărui burlac dornic de a se însura într-o era în care lecţiile despre comunicarea în cuplu nu ajunseseră în România, fie ea şi cea interbelică, bănuita de oarecare emancipare. Neascultând sfaturile desenatorului care îi spune că viaţa este grea, Haplea vrea să fie însufleţit, să pornească repede la drum pentru a cunoaşte lumea. Şi merge, şi iar merge, până când o întâlneşte pe Frosa, arhetipul femeii ancestrale din poveştile amuzante ale satului românesc: bună gospodină şi destoinică, dar şi cicălitoare şi dominatoare. Pare ideală pentru prepararea unei tocăniţe conjugale din ficaţii soţului ţinut din scurt, ce devine ţinta boscorodelilor. Un amănunt în plus pentru a sublinia pitorescul poveştii, un pitoresc atemporal şi totodată cât se poate de actual: fostul soţ al Frosei a avut parte de o moarte cum nu se poate mai mioritică- l-a dat gata înghesuiala, nu la coada pentru o tigaie la preţ redus, ci la o pomană. Dar, când orchestra începe să dezvăluie acordurile unui cântec din repertoriul lui Edith Piaf, Haplea scapă de iadul pregătit de consoartă, ajutat de un aviator. Amuzant, duios, dulce-amar, Haplea capătă un aer sentimental şi nostalgic privit azi.

Divertisment de dansuri (r. Leria Niki Cucu , 1930)

Scăpat din ghearele asupritoarei Frosa, lui Haplea i-ar fi plăcut dansurile învăţate de tinerele imortalizate în filmul regizat de Leria Niki Cucu. Divertisment de dansuri ne încântă privirile cu graţioasele mişcări în natură, de la efervescenţa şi dezinvoltura gitană ce aminteşte de Carmen la baletul nimfelor sau la coregrafia cu evantaie, chimonouri şi umbreluţe, prin care nişte copile, probabil din grupa celor mai tinere cursante, aduc în Bucureştiul interbelic exotismul japonez. Imaginile acestui scurtmetraj îţi amintesc de fotografiile alb-negru ce descriu idealul de frumuseţe feminină din perioada în care libertatea oferită de mişcările unui dans era un semn al emancipării corporale, poate singurul permis în public unei domnişoare decente.

Gogulică C.F.R. (r. Cornel Dumitrescu, 1928)

Tot de o coregrafie (involuntară de data acesta) este vorba şi în scurtmetrajul Gogulică C.F.R., dar cu protagonist masculin, care nu se vrea un slujitor al graţiei, ci un discipol al faimosului Charlie Chaplin. Stârneşte râsul, fuge de colo, colo, pe străzile unui Bucuresti dispărut, dă numai de bucluc, precum un veritabil încurcă-lume ce stăpâneşte expresivitatea unei pantomime furate de la zeul râsului de mică statură, cu melon, mustaţă şi baston, cu menţiunea că lui Gogulică îi place mai mult moda de pe malul Dâmboviţei când vine vorba de vestimentaţie şi mai ales de accesoriul ce trebuie să acopere scăfârlia unui domn, ca mai apoi să fie dat jos în faţa unor doamne, care-l cam ocolesc pe acest Gogulică. Fără cuvinte, dar plin de mişcare, urmăriri, farse şi alergături pe străzile mahalalei interbelice sau ale negustorilor veniţi din toate colţurile lumii pentru a se lăuda cu cea mai frumoasă prăvălie de Micul Paris, Gogulică C.F.R. este o poveste încropită din succesiunea unor gesturi pe care le interpretezi cum vrei, deşi, în calitate de spectator din secolul XXI, vei urmări mai mult detaliile ce ancorează acţiunea minimalistă, demnă de o comedie mută, într-o anumită zonă a Bucurestiului, pe care vrei s-o identifici punând cap la cap toate indiciile culese din romanele şi fotografiile vintage din memoriile unor locuitori faimoşi, pentru care acest oraş a fost o mare iubire.

Bucureşti, oraşul contrastelor (r. Paul Călinescu, Romania, 1936)

Dupa ce-ai alergat prin tot oraşul alături de protagonistul din Gogulică C.F.R., acum îţi poti trage sufletul pe bancheta unui automobil decapotabil de epocă sau a unei trăsuri scumpe. Sunt vehicule ideale pentru a vedea ce are Bucureştiul interbelic mai frumos, de la doamnele cochete cu pălării, devenite atracţiile plimbărilor de pe Calea Victoriei, la oacheşele florărese cu haine înflorate şi la oltenii cobiliţari. Era Bucureşti, oraşul contrastelor, unde până şi mahalagiul, deşi născut departe de raiul buticurilor pariziene, ştia cum să poarte o pălărie, unde prăvăliile pitoreşti şi vânzătorii ambulanţi păreau nişte furnicuţe la poalele înaltelor clădiri Art Deco şi Bauhaus ivite printre turlele medievale şi acoperişurile înghesuite ale cartierelor de meşteşugari. Era Bucureştiul doamnelor ce stăpâneau dansurile pe acorduri de jazz şi al domnilor ce ştiau cum să pozeze elegant la un bâlci cu lăutari sau la cârciumioara ascunsă de arşiţă la umbra unei grădini ce îi îmbia cu micii al căror secret era păstrat cu sfinţenie din tată-n fiu. Era Bucureştiul doamnelor ce ştiau să-şi păstreze rochia neşifonată, chiar şi atunci când un domn mai ghiduş apropia barca periculos de mult de arteziana din mijlocul lacului, şi al efemerelor plăceri servite în mijlocul unei babilonii de modern şi vechi, de citadin şi rural păstrat la mahalaua pestriţă, de rafinament occidental şi polifonie orientală.

Mahalagii vechi şi noi, cu ale lor probleme şi proteste

ShortsUP Musicology - Muzica in sangeDacă în mahalaua interbelică se păstrase amorul duios din maneaua de pe vremea lui Anton Pann şi al versurilor deocheate, dar mereu cu perdeaua unei candori salvatoare trase, în periferia cu nişte case amărâte, ce par mai degrabă nişte vagoane de tren, maneaua şlefuită în studiorile specializate, de unde răsar versurile despre duşmanii răpuşi de invidie, femei mişto şi maşini bengoase, devine, pentru un agent de pază căruia salariul întârzie lună de lună, singura scăpare din sărăcie pe care şi-o imaginează pentru copilul său. Oricât de mult ai urâ maneaua contemporană, precum şi modelul de viaţă promovat de versurile ei, te va impresiona sensibilitatea degajată de relaţia tată-fiu datorită interpretării lui Andi Vasluianu şi a lui Lele Robert Drumuş din scurtmetrajul Muzica în sânge. Dincolo de versurile stridente pentru timpanul sofisticat, se ascunde o poveste fără tânguiri şi patetism despre sărăcie, dar şi despre afecţiunea salvatoare, despre lipsa unor modele şi despre acea lume aflată prea departe de modernitate în ceea ce priveşte mentalităţile. Este lumea în care mahalaua interbelică a fost răpusă de o sărăcie, dar una feroce, pusă la zid necruţător de o prăpastie şi mai adâncă între ce eşti şi ce poţi să devii prin urmarea visurilor, iar versurilor de inimă albastră cântate de lăutarii de altădată nu le mai rămâne decât să accepte nişte supărătoare tânguiri invadate de obsesia pentru fală, banii, influenţă, etalare şi ostentaţie, toate poleite cu preluarea ritmului oriental deformat de boxele date la maximum şi de reducerea la minimum a sunetelor ieşite cândva din instrumentele neviolentate de modificările dintr-un studio ce scoate forme fără fond.

ShortsUP Musicology - Ma duc in ItaliaMă duc în Italia (Ivaylo Markov, 2012)

Tot într-un ghetou balcanic trăiesc şi muzicanţii din comedia dulce-amară Mă duc în Italia, care pare mai degrabă varianta scurtă a lui Slumdog Millionaire amestecat cuVremea ţiganilor (Kusturica), dar fără violenţă şi exploatarea copiilor sărmani. Din fericire, copiii sărmani din acest scurtmetraj nu se apucă de cerşit şi nici nu sunt trimişi de părinţii lor în Italia pentru a fi iniţiaţi în lumea infractorilor. Ei îşi găsesc alinarea şi visurile în lecţiile oferite de un profesor pasionat de muzica balcanică pe care o auzi mai degraba la Balkanik Festival sau în  filmele lui Kusturica decât la nunţile zgomotoase la care lăutarii sunt acoperiţi de bancnote. Când profesorul se vede nevoit să-l lase acasă pe unul dintre cei mai buni elevi deoarece organizatorul unui concert din Italia nu este dispus să-i plătească asigurarea, puştiul nu se dă bătut, ci recurge la nişte idei trăsnite pentru a-şi îndeplini visul de a cânta în ţara lui Michelangelo. Amuzant, exuberant, alert şi efervescent precum acele ritmuri balcanice produse de instrumente, nu prelucrate într-un studio, dar şi plin de sensibilitatea unei lumi privite de copiii învăţaţi să facă haz de necaz cu inventivitatea celui nevoit să se zbată încă din primii ani de viaţă, Mă duc în Italia este un bildungsroman cinematografic dintr-un ghetou est-european.

ShortsUP Musicology - Aurul de sub imperiuAurul de sub imperiu (Emily Kai Bock, 2013)

Tot despre muzica de la periferie, dar care este deformată odată ajunsă în mainstream, vorbesc şi artiştii din Aurul de sub imperiu, un scurtmetraj despre New York-ul underground, în care Brooklyn, Harlem şi Bronx au ajuns, din zone rău famate oaze mitice ale muzicii urbane de protest. Emily Kai Bock îmbină muzica şi destăinuirea pentru a te aduce în intimitatea adevăratului hip-hop, în care videoclipurile cu orgiile starurilor nu eclipsează mesajul social venit din lumea ghetourilor. Între mesajul autentic şi adaptarea la trendurile comerciale menite să-l propulseze într-un mainstream ce ignoră problemele celor de la periferie şi mesajele profunde în favoarea blink blink-urilor supradimensionate ce ornează siluetele voluptuoase privite de un star cu aroganţa unui proxenet, hip-hop-ul autentic este decodificat pe înţelesul profanilor, direct din inima New York-ului.

Pentru cei sofisticaţi

ShortsUP - O viata radioasaO viaţă radioasă (r. Meryll Hardt, 2013)

Relaţia dintre lumea afectivă şi designul spaţiului de locuit inspirat din avangarda secolului XX este trecută prin viziunea lui Antonioni despre aplatizarea emoţiilor şi acea tristeţe strivitoare pentru personajele feminine incapabile să o exprime în cunvinte şi readusă în zilele noastre de Meryll Hardt, printr-un scurtmetraj impecabil despre forma pură eliberată de adepţii Bauhaus şi grupul lui Mondrian, ce propulsau minimalismul geometric şi cromatic la arta supremă a expresivităţii umane în simbioza cu spaţiul intim. În Marsilia postbelică, transformările arhitecturale brutaliste devin experimentele unei noi vieţi domestice, în care trăirile şi forţa lor sunt modelate pentru a nu face notă discordantă cu apartamentul sumar decorat dintr-un bloc segmentat în spaţii egale, ce pare a fi proiectat de elevii celui considerat părintele noii arhitecturi urbane din marile centre industriale – Le Corbusier. Între minimalismul exterior auster şi monocrom al clădirilor, în care se derulează experimentul domestic al noului om urban din anii ’50, şi abundenţa cromatică unde se desfăşoară coregrafia intimă a cuplului stabilit în interioarele sub forma unui paralelipiped stilizat precum o încăpere japoneză cu uşi glisante şi mobilier scund, aproape inexistent, dar viu colorat în stilul lui Mondrian, formele şi liniile capătă viaţă, iar simplitatea lor vibrează în ritmul trăirilor vagi, pe care doar le intuieşti, exact ca într-un film regizat de Antonioni, în care linistea depresivă şi angoasele personajelor feminine, aplatizarea dezolantă a comunicării emoţionale sau tristeţea capătă un mister ce la transformă în trăiri criptice. Vizual, enigmatic şi angoasant, O viaţă radioasă este o îmbinare cinematografică impecabilă dintre corp, spaţialitate si arhitectură, dar şi o coregrafie a subtilităţii afective între tăcere, stranietate, industrialul tern şi culoarea vibrantă a spaţiului intim.

ShortsUP Musicology - Blow-UpBlow Up (r. Hawaii & Smith, 2013)

You can change your hair, you can change your eyes, you can change your nose…I’ll still find you… In Winter, She disappears. Sunt cuvintele repetate obsesiv într-un scurtmetraj despre iubirea în spaţiul urban dominat de un joc ludic al muzicii indie si neopop desprinse parcă din coloana sonoră a unui film regizat de Xavier Dolan, cu interferenţe ale beaturilor din anii ’80 reciclate şi metamorfozate în iconicul pop sofisticat al unui colaj retro inspirat de Warhol în varianta classy-urban-hipsterish. Scurtmetrajul regizat de Hawaii & Smith, cuparticiparea artistului Kid Francescoli,  este despre o Ea care se deghizează folosind o perucă demnă de videoclipurile pop devenite pictoriale fashion, pentru a-l incita pe El, tipologia freelancerului boem pasionat de fotografie şi obsedat de o prezenţă feminină care tot dispare când lui îi este lumea mai dragă. Nostalgic precum un experiment vizual pop cu tentă retro, dar bine ancorat în curentul noilor sofisticaţi urbani, Blow Up pare să le trezească melancolii celor pe care îi prindea dimineaţa la Summer Well sau în Control prin anii studenţiei, forţând memoria să reactiveze zeci de flashback-uri care să permită o retrospectivă emoţional-vizuală a ultimelor escapade şi relaţii consumate sub stroboscop, în care hedonismul efemer dansa cu persistenţa memoriei afective pe ritmurile unui experiment muzical dintr-un concert pentru finii cunoscatori a tot ce se difuzează la un radio de nişă.

Vibraţia muzicii

ShortsUP Musicology - Vibratia

Vibraţia (r. Germain Kanda, 2013)

Cel mai apreciat scurtmetraj de publicul de anul acesta, conform votului, este, pe bună dreptate, Vibraţia, realizat de Germain Kanda. Folosindu-se de interpretarea oferită de actorul George Costin, acest scurtmetraj este una dintre cele mai frumoase lecţii despre sunet, muzică, stări şi emoţii, care te face să regreţi că nu ai fost mai atent la orele de fizică. Transpusă în imagini ce amintesc de experimentele fotografice prin care sunt suprinse la scară mărită acele modificări geometrice produse la suprafaţa unui lichid sub forţa vibraţiilor eliberate de o boxa, istoria muzicii devine o simbioză între fizică, psihologie, artă vizuală, dans, formă şi lumea interioară. Ai tinde să crezi că ai de-a face cu un documentar marca Discovery, care include infotainment-ul ce oferă o abordare accesibilă a ştiinţei, dar expresivitatea vizuală care face trecerea spre intimitatea stărilor interioare asociate cu vibraţiile din lumea sunetelor oferă acea experienţă cinematografică mai apropiată de filmul experimental decât de producţiile de masă.

ShortsUP Musicology - Lumi invizibileMaria Balabas: Lumi invizibile (r. Franz Galo, 2015)

Tot despre acea relaţie puternică dintre sunet, corp şi emoţii este vorba şi în Lumi invizibile, ce o are ca protagonistă pe artista pasionată de jazz şi de experimentele muzicale contemporane, Maria Balabas. În scurtmetrajul lui Franz Galo, muzica este simţită în tăcere, dar nu tăcerea dintr-o noapte de silent disco. Este o tăcere care aminteşte de experienţele unei meditaţii despre relaţia spirituală corp-sunet-natură, care te duce mai mult cu gândul la un trip mistic-ezoteric, în care mişcarea şi vizualul devin ghizii spre atingerea păcii interioare prin reconectarea la experienţele afective pure.

ShortsUP Musicology - Sclavii muziciiSclavii muzicii (r. William Garratt, 2014)

Fiecare gen muzical impune un anumit stil, devenind o adevărată religie în care adepţii se recunosc la concertul transformat într-un ceremonial înălţător după culori, frizuri, dar, mai ales după mişcările ce atestă perfecta integrare în absolutul muzicii, sau, mai bine zis, al unui anumit gen de muzică pe care îl poţi simţi cu adevărat numai după ce i-au jurat fidelitate şi iubire exclusivă. Sclavii muzicii este o animaţie satirică despre snobism, etalarea histrionică a dragostei pentru un anumit gen ce atestă apartenenţa la un grup considerat superior celorlalte şi fanatismul inofensiv şi caricatural dublat de euforia adolescentină din timpul căutarii unei identităţi prin găsirea unui stil muzical reprezentativ. Este imposibil să nu te recunoşti într-o variantă nostimă a genurilor muzicale ce au schimbat istoria văzând scurtmetrajul lui William Garratt, dacă ai trăit măcar o dată experienţa unui concert în care ţi-ai văzut idolii cântând chiar în faţa ta după ce, în drum spre concert, te-ai simţit ca parte a unui grup de privilegiaţi ce se dinsting de ceilalţi muritori din autobuz sau metrou prin dreptul de a participa la experienţa vieţii lor, nu înainte de a-ţi scoate de la naftalină, după job, tricoul cu formaţia prefată din liceu.
Lecţii de viaţă

ShortsUP Musicology - CadoulCadoul (r. Gabriel Robertson, 2015)

Un copil din America proaspăt cucerită de westernuri îşi petrece după-amiezile imitând nonşalanţa unui cowboy versat cu pălăria trasă pe ochi, cu pistolul mereu pregătit şi cu paharul aproape, doar că-n locul unei mese soioase de salon, unde să-şi aşeze picioarele acolo unde mama grijulie l-a învăţat că stau farfuriile şi tacâmurile, puştiul are la dispoziţie balansoarul de pe veranda cu flori pentru a-şi exersa postura masculină demna de un erou al Vestului Sălbatic. Dar măcar îşi va îndeplini un vis respectând valorile predate unui copil ascultător. Din banii economisiţi va putea cumpăra o puşcă, spre oroarea mamei prăpăstioase care, în loc să-i vorbească folosind tonul adecvat Vestului Sălbatic, îi aminteşte că până va creşte mare nu va fi decât un ţânc aflat la cheremul unei gospodine isterice şi cicălitoare. Norocul puştiului intrat sub dictatura cotcodăcelii de cloşcă lipsită de tact a mamei este alegerea cadoului făcută de însuşi vânzătorul magazinlui. În locul unei arme, el îi oferă o chitară, spunându-i că odată stăpânite sunetele nu va mai fi nevoit să folosească vreodată gloanţele pentru a se face respectat în Vestul Sălbatic. Povestea este reală, iar numele de familie scris pe uşa casei îţi dezvăluie identitatea artistului care a primit cea mai frumoasă lecţie de viaţă chiar de ziua lui.

ShortsUP Musicology - Inainte de stingereÎnainte de stingere (r. Shawn Christensen, 2012)

Exact când se pregătea de actul final premeditat, specific unei despărţiri brutale de viaţă în cada inundată de sânge, Richi, un fost consumator de droguri, primeşte un telefon în care sora lui, nimeni alta decât întruchiparea copilui responsabil al familiei, îl imploră să joace rolul bonei pentru fiica ei, un copil aparent ursuz, ce abia renunţă la ecranul smartphone-ului pentru o minimă conversaţie amabilă. Telefonul nu numai că îi dă planurile tragice peste cap, dar îl obligă să mai suporte, pe lângă propria depresie, şi toanele unei fetiţe răsfăţate, la fel de tristă, ce a preluat un talent insuportabil de la mamă: bodogăneala ce-l distruge nervos pe interlocutor, mai ales când îi repetă într-una că nu îi este permis s-o ducă în alte locuri decât cele notate de mama ei pe o listă deloc generoasă. Totuşi, Richie nu respectă regulile, iar abaterea de la traseul avizat de sora lui duce spre o surpriză ce va schimba dinamica familiei şi îl va abate, şi pe el, de la planurile suicidare. Câştigătorul unui Oscar pentru scurtmetraj, Înainte de stingerereuşeşte să comprime, în câteva minute, intensitatea unui film de cel puţin 90 de minute despre tensiunile dintr-o familie, însingurare, nevoia de afecţiune şi conflictul dintre fraţii diferiţi, dar şi între generaţii. Punctul forte: scena în care nepoata renunţă la ecranul telefonului pentru a dansa pe muzica preferată în mijlocul pistei de bowling, iar coloana sonoră exprima tot acel amestec dintre candoare şi disperare, dintre tristeţea rămasă precum o dâră de melancolie în urma unei decizii radicale şi nevoia protagonistului de a se agăţa de ultima promisiune a unei apropieri umane.

Confruntări pe muzică

ShortsUp Musicology - EmoEmo (r. Neil Triffett, 2014)

Cu toţii ne amintim de înfruntările din războiul psihologic din adolescenţă, în care două grupări cu viziuni opuse asupra existenţei îşi disputau teritorii. În stilul filmelor cu liceeni americani, Neil Triffett a regizat un scurtmetraj care îmbină elementele unui musical şi ale unui roman comercial din categoria Romeo şi Julieta pentru puştanii ce se feresc de clasici, doar că-n locul familiilor ce se detestau de moarte vei descoperi tribul rockerilor supăraţi pe tot ceea ce este superficial în viaţă, reprezentaţi în lumina tuturor stereotipurilor asociate unui rocker de haterii care nu-l înţeleg: ura faţă de culorile vii, tuşul negru, mimica încruntată sau furia, şi tribul elevilor cuminţi, iubitori de religie, dar care se comportă mai degrabă precum nişte religiopaţi, ce-si varsă ura, pitită sub zâmbetele inocente, în versuri cucernice homofobe despre cum cel de sus îi omoară pe sodomiţi şi în acte pasiv-agresive, menite să-i scoată din minţi pe inamicii cu tricouri negre, astfel încât să pară mereu băieţii răi în lupta pentru sala de repetiţii a liceului. Pe fondul acestor ostilităţi, o asiatică din tabăra celor duşi la biserică îi face avansuri subtile, sub forma unei invitaţii la slujbă, unui băiat din tabara Emo. Nu-l determină să cânte împreună cu ea la corul de duminică, dar un tricou galben tot îl convinge să poarte, spre disperarea prietenilor. Când războiul se mută în zona dulapurilor personale, devenite ţinta actelor umilitoare, deznodământul este o comedie.

ShortsUP Musicology - West Bank StoryPoveste din West Bank (r. Ari Sandel, 2005)

Poate unul dintre cele mai amuzante scurtmetraje de la ShortsUP a fost Poveste din West Bank, care aminteşte, de data aceasta, sub forma unui musical satiric, de lupta pentru stabilirea graniţelor unui teritoriu cât se poate de real. De-o parte sunt evreii, reprezentaţi de angajaţii unui fast-food cu mâncare tradiţională, de cealaltă parte, palestinienii, ce vor să-şi atraga clienţii prin mâncărurile condimentate învelite în lipie. Se ameninţă reciproc, încep să arunce pietre în dispozitivele culinare ale adversarului, se bucură zgomotos şi frenetic de răul vecinului, dar nu pot opri relaţia dintre un soldat israelian şi una dintre angajatele fast-food-ului palestinian. Să faci o comedie dintr-o confruntare având urmări cumplite pentru locuitorii unei zone de conflict poate fi o impietate, dar Ari Sandel evită efectul grotesc şi acuzaţiile privind o atitudine părtinitoare. Totuşi, exact când îl apreciai că a menţinut un scor egal în meciul tachinărilor, trebuie să recunoşti că finalul a fost confiscat de umorul evreiesc odată cu livrarea unui răspuns la întrebarea cuplului mixt dornic de a-şi face un cuib de nebunii: Unde pot să traiască în pace arabii şi evreii?

Desene şi arii

ShortsUP Musicology - Arii pentru o vacaArii pentru o vacă (r. Dan Lund, 2015)

Cine a zis că sensbila văcuţă este bună doar pentru muls şi prepararea unui hamburger să facă bine să o asculte cântând pe diva înzestrată cu o coadă mătăsoasă, ochii umezi ai unei sentimentale, voce de soprană şi ţinută de Broadway din amuzantul desen animat Arii pentru o vacă. Prin duioşia unui personaj dintr-o carte pentru cei mici şi comicul stârnit de gesturile rafinate atribuite unei necuvântătoare asociate mai mult cu docilitatea şi lentoarea greoaie, Dan Lund a creat o poveste plină de culoare şi un discurs muzical oferit de văcuţa neapreciată unui fermier lipsit de sensibilitate.

ShortsUP Musicology - Valor CatPisica Valor (r. Ben Reicher, 2015)

Amintindu-ţi de eroii copiăriei – Superman şi Batman- şi de benzile desenate, Ben Reicher îmbină animaţia şi povestea spusă prin vocea demnă de ariile unei opere într-un scurtmetraj despre un primar deghizat într-un justitiar cu puteri supraomeneşti. Când inamicul său creează în laboratorul secret un personaj negativ ce se dezvoltă în câteva luni cât alţii într-un an, eroul salvator va recurge la nişte strategii comice pentru a elibera oraşul de răufăcătorul ce vrea să devină o copie a sa, dar cu mult mai multe puteri. Deşi conţine toate clişeele unui film comericial, regizorul scurtmetrajului animat Pisica Valorrecurge la o turnură amuzantă cu iz de parodie, greu de anticipat.

 

feature image: meryllhardt.blogspot.com

Carti despre Ele, scrise de Ei

Adriana Gionea
-
0
Carti despre Ele, scrise de Ei
Unii bărbaţi rămân în istorie prin reflecţiile despre natura feminină, iar, dacă aceste reflecţii se transformă în romane şi povestiri despre căutarile, dramele, intrigile, rivalităţile şi lungul drum al protagonistelor spre acceptarea de sine, atunci vor cunoaşte faima alimentată de reacţii furtunoase, constroverse explozive sau dezaprobări ale celor din tabăra masculină, dar şi de validări feminine ale corectitudinii unor concluzii trase. Vă propun o selecţie de cărţi inspirate de fascinaţia unor scriitori pentru lumea feminină.
Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire
Calatoria unei femei care nu se mai temea de imbatranire - copertaEditura Univers, 2014
Idealul multor urmaşe ale Evei este atingerea clipei în care împăcarea cu sine să nu mai fie efectul unei tentaţii chirurgicale de ajustare, ci a unei convieţuiri paşnice cu trecerea timpului. Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire este una dintre cele mai frumoase cărţi scrise în ultimii ani despre obsesiile femeii contemporane aflate într-o relaţie toxică de iubire cu propriul corp neacceptat, căruia îi reproşează rotunjimile în epoca idealurilor greu de atins din reviste, dorind să fie apreciată de un partener la fel de toxic din cauza indiferenţei. O astfel de femeie este şi Laura, nemulţumită de propriul corp în era Lolitelor androgine. Ea îşi visează partenerul în ipostaza de soţ citit, dornic de a regăsi în imaginea soţiei neglijate personajul feminin voluptuos dintr-o povestire scrisă de Hemingway. Andrei Makine este cunoscut datorită antecendentelor literare în care omagiază femeia şi pasiunile ei. Gabriel Osmonde, o dublură subversivă şi nemiloasă (multă vreme ascunsă) la care apelează Makine când scrie despre maladiile afective ale occidentalului modern, îi ia apărarea femeii actuale sufocate de ura faţă de propriul trup, ce o aduce în pragul suicidului, inventând situaţii la graniţa dintre oniric si real, dintre cotidian şi insolit. Ce-i drept, eroina romanului, Laura, trecută de prima tinereţe, dar având imaginarul evaziv al unei adolescente şi visurile unei tinere abia ieşite din studenţie, nu este orice femeie, ci una pasionată de filosofie, artă şi lectură, care, prin alegerea unui partener obtuz, a ratat o celebrare binemeritată a propriului apetit pentru erotismul rafinat, condimentat prin fantasme candide şi nostalgice. Osmonde, pseudonimul ţinut secret al lui Andrei Makine, vorbeşte, prin drama Laurei, despre compensaţia emoţională târzie, dar nu tardivă, într-o manieră sentimentală, dar suficient de sofisticată încât să evite patetismul şi încurajările nerealiste.
Rugă pentru Katerina Horovitzova

Ruga pentru Katerina Horovitzova - copertaEditura Curtea Veche, 2014

Rugă pentru Katerina Horovitzova este un omagiu adus unui aliaj feminin irezistibil între graţie, forţă interioară şi curaj în ceea ce poate fi considerată una dintre cele mai tulburătoare cărţi despre Holocaust. Arnost Lustig, un supravieţuitor al perioadei naziste, a creat un personaj feminin care pare să reunească toate stările pe care le poate trezi feminitatea devenită un arhetip de-a lungul istoriei: ispită, adoraţie, râvnire, admiraţia faţă de frumos, ură, dorinţa de a distruge obiectul tentaţiei ce nu poate fi posedat şi, mai ales, teama. Având naivitatea unei copile, trupul unei balerine şi visurile îndrăzneţe pentru mediul tradiţionalist din care provine, Katherina Horovitzova, care fantasmează la faima lui Josephine Baker, va cunoaşte, însă, provocările unor femei legendare precum Iudita sau Estera, cărora li s-a încredinţat salvarea poporului evreu. Doar că ea va întrece orice aşteptări când îşi va duce planul până la capăt fără a se folosi de farmecele unui corp admirat în tăcere de soldaţii nazişti în ciuda interdicţiei de a se lăsa dominaţi de cei pe care au fost învăţaţi să-i urască, apoi să-i extermine. Romanul nu abundă în detalii hiperrealiste, deşi teroarea se prelinge cutremurător în aluzii vizuale metaforice, peste care s-ar fi suprapus un desen din seria dedicată de Edgar Degas feţei nevăzute a spectacolului oferit de armonia unui dans al lebedelor, doar că-n locul cărbunelui, la schiţarea trăsăturilor s-a folosit un pigment din cenuşă.
Soţii şi concubine

Sotii si concubine - copertaEditura Polirom, 2015

Citit în ţara natală cel puţin la fel de mult precum conaţionalul ales pentru a-i fi decernat Nobelul pentru literatură – Mo Yan – scriitorul Su Tong a devenit cunoscut dincolo de Orient datorită personajelor feminine complicate, arhaice, suave şi crude în acelaşi timp, din filmul Raise The Red Lantern, un exerciţiu vizual inspirat din nuvela Soţii şi concubine. În ediţia tradusă în limba română, această nuvelă mai este însoţită de alte trei proze scurte care au greutatea psihologică a unui roman realist despre statutul şi problemele femeii în China secolului XX. Volumul din care face parte cea mai cunoscută nuvelă a lui Su Tong are avengura unei colecţii de romane în miniatură, care îţi dau impresia că asişti la destăinuirile curajoase, pline de melancolie, revoltă, dezamăgire şi renaştere ale unor femei din mai multe generaţii. Puse cap la cap, diferitele poveşti derulează filmul unor transformări sociale din China revoluţiei lui Mao, văzute din perspectiva feminităţii scindate între ancestral şi modern, între dependenţă şi emancipare, între superstiţiile şi geloziile ce împing la acte nemiloase pentru menţinerea rolului de favorită, şi eliberarea însoţită de toate lipsurile şi pierderile asumate în ochii necruţători ai celorlalţi.
Otrava iubirii

Otrava iubirii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Metamorfoza feminină începe să fie conştientizată în adolescenţă şi tot atunci se vor abandonate multe amintiri dureroase. Nu de puţine ori, lecturile de peste ani devin o formă de terapie, aşa cum pot fi considerate şi romanele sau povestirile lui Eric-Emmanuel Schmitt datorită unor personaje feminine aduse în punctul de a se vindeca prin acceptare sau evaziune creativă, de a-şi transforma obsesiile autodistructive în jocurile unei voluptăţi în care iluziile şi minciunile sunt iertate atunci când se transformă fie în plăcerile benigne ale unei libertăţi sentimentale, fie într-o ispăşire grea în urma unui duş rece. Pentru această libertate abolută ce vine în urma unor pierderi şi experienţe dificile, şi pentru compasiunea ce atenuează tentaţia blamării pledează Eric-Emmanuel Schmitt în romanul Otrava iubirii, dedicat adolescenţei feminine. În ciuda titlului, poate fi un pansament ce ajută la revenirea după un episod prea dur în care gelozia, neîncrederea, însingurarea şi teama de abandon ţes un păienjeniş în care loialitatea faţă de cele mai bine prietene şi planurile nemiloase pentru cucerirea băiatului vizat spre a fi implicat în primele experienţe sexuale capătă o turnură neaşteptată. Citindu-l, îl poţi considera pe Schmitt un pacifist care vorbeşte despre iertare în mijlocul situaţiilor inflamabile ce l-ar expune pe oricare altul unei dezaprobări unanime scăpate de sub control.
Camera de sticlă

Camera de sticla - copertaEditura Art, 2013

Femeia era considerată cheia casei, mai ales când era validată şi de maternitate, dar în perioada de început a ceea ce s-a numit avangarda secolului XX, femeia devenise partea unui ideal în care graniţele dintre spaţiul de locuit şi lumea exterioară dispăreau, iar în locul lor apăreau ferestre mari ce transformau căminul conjugal într-un paralelipiped de sticlă, în interiorul căruia un perete de onix făcea minuni din razele de lumină. Să poţi reda acea relaţie subtilă dintre intimitatea emoţioanală a personajelor şi arhitectura minimalistă din perioada interbelică este o artă, pe care Simon Mawer a demonstrat că o poate stăpâni când a scris romanul Camera de sticlă, spre încântarea celor pasionaţi de Modernism. Fiecare pagină şi fiecare trăire a personajelor devine o coregrafie a stărilor, secretelor, iubirilor clandestine, traumelor şi jocului de linii şi forme pure. Camera de sticlă vorbeşte despre o sofisticată şi voluptuoasă legătură a personajelor feminine cu simplitatea formelor dezvăluite în toată complexitatea lor odată eliberate de sub dantelăriile baroce, crenelurile greoaie şi zidurile groase ale ostentaţiei prin care se etala un statut. În romanul lui Simon Mawer, bărbaţii dispun de puterea financiară convertită în visurile avangardiste finalizate cu planurile unui arhitect fascinat de inovaţiile aduse de Le Corbusier, iar femeile însufleţesc jocul dintre lumină, forme, volume şi transparenţă prin propriile aspiraţii şi emoţii dezvăluite în momentele de criză, după apusul ce transformă pereţii de sticlă în oglinda ce nu-i mai permite nimanui să-şi ascunda privirea.

Pofta de ciocolata – Barcelona de altadata si artizanii ei sentimentali

Adriana Gionea
-
1
Pofta de ciocolata – Barcelona de altadata si artizanii ei sentimentali
Titlul nu este deloc o reclamă care minte! Ciocolata este omniprezentă într-unul dintre cele mai gustate romane scrise de Care Santos. Citindu-i paginile încărcate de senzaţii şi descrieri ale reţetelor pline de condimente, încercate de toate femeile marilor capitale, de la capricioasele aristocrate la amante regale, cocote de lux sau fete în casă pregătite să se înfrupte clandestin din ispititoarea delicatesă prin care suveranul aztec Moctezuma l-a omenit pe Cortez înainte de a-şi vedea aurul furat şi întregul imperiu distrus de conchistadori, vei descoperi cât de mult diferă ciocolata din zilele noastre de bijuteria lichidă realizată din boabele de cacao măcinate de înşişi artizanii catalani în faţa clienţilor. Adevărata ciocolată din epoca de aur a dulciurilor inaccesibile era servită sub forma unei licori ridicate la rang de ambrozie cu efecte afrodiziace, regeneratoare, energizante sau curative pentru cei trişti. Pentru a fi cât mai greu de refuzat, de-a lungul timpului, maeştri s-au întors la originile ei îndepărtate şi au scufundat în licoarea prefarată a catalanilor şi a femeilor de la Versailles mirodenii şi alte ingrediente aduse din toată lumea, de la piperul negru la scorţişoară, cuişoare, ardei iute din Mexic, ghimbir indian sau sirop de lavandă. Poftă de ciocolată este o degustare literară plină de peripeţii savuroase pentru cei dependenţi de poveşti captivante, de Barcelona (una mai puţin cunoscută, înainte de a fi transformată de Gaudi şi de a deveni punctul de plecare al suprarealiştilor) sau de vânătorile de comori de pe străduţele anticarilor.

Pofta de ciocolata - Barcelona Art NouveauCare Santos a pus în romanul ei toate ingredientele unei poveşti asociate ciocolatei: aromele stranii rezultate din amestecul elementelor greu de împăcat, cum sunt dulcele şi picantul, ce îşi revendică dreptul la exclusivitate în reţetele inovatoare, personaje dominate de simţuri şi pasiuni, femei sentimentale şi aventuri în care umorul, erotismul şi melodrama cochetă se întâlnesc, orgolii şi rivalităţi între faimoşii artizani, peripeţii, trimiteri culturale, secrete şi multă poftă…de istorii captivante, de imagini de epocă, de lucruri mai puţin ştiute şi date în vileag prin adăugarea condimentului potrivit. Atunci când ajunge în creier pentru a resuscita senzaţiile asociate fericirii, aroma ciocolatei vrea o atenţie totală, încât orice altă informaţie ce necesită sobrietatea unui contabil al istoriei arhivate, livrată în acel moment, are şanse minine de a-ţi distrage atenţia de la cutia plină cu bomboane. Pentru a concura cu această acaparantă lume a senzaţiilor astfel încât să te facă atent şi la datele istorice, autoarea inventează sau reinterpretează, ca de fiecare dată, biografii la fel de ademenitoare precum ciocolata, şi apoi le plasează într-un spaţiu mitic, plin de legende picante, aristocraţi ce-şi pierd minţile, artizani şi aventurieri escroci- Barcelona- care, devine, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un concurent serios al Parisului în materie de rafinament, arhitectură, apetit pentru lux, spectacole de operă, porţelanuri şi delicatese. Despre vechea Barcelonă, neşlefuită încă de fantezistul Gaudi, îi place să scrie atât de mult lui Care Santos, încât ai impresia că te plimbi printr-un oraş redescoperit, precum o Atlantidă ivită deodată la suprafaţă după ce a stat vreme de mulţi ani scufundată. În această Barcelonă din trecut, ciocolatierul era mai mult decât un artizan intrat în breaslă după examene dificile. Era o instituţie în sine, iar locul unde îşi etala delicatesele, o adevărată promenadă a doamnelor din familiile de vază, ce îşi etalau gusturile şi toaletele mai abitir decât pe faimoasa Rambla. Dar până şi zelosului ciocolatier îi mai trebuie câteva ingrediente care să îi dea savoare poveştii lui, astfel încât să curgă abundent prin vieţile generaţiilor viitoare, care vor cunoaşte mai mult batoanele accesibile ieşite din fabrică decât ciocolata artizanală pură. Aceste ingredinete sunt pasiunea pentru artă, iar pentru locuitorii Barcelonei din secolul al XIX-lea arta însemna Operă (în Barcelona există una dintre cele mai frumoase opere din Europa), şi acel obiect pierdut, trecut prin multe evenimente din istoria catalană pentru a coagula mituri, legende picante, secrete, dar mai ales pentru a-i oferi un simbol palpabil şi elegant unei plăceri efemere.

Pofta de ciocolata - pozaSursa: Louis-Rémy Robert; Museum of Fine Arts Boston

 Nu poţi concepe savurarea ciocolatei fără un ritual meticulos, din care porţelanurile fine să lipsească. O faimoasă ciocolatieră special realizată pentru Madame Adelaide – sora lui Ludovic al XV-lea- în manufacturile din Sevres, construite special pentru amanta regală preferată, Madame de Pompadour, ajunge în Barcelona pentru a uni biografiile unor femei din lumi şi epoci diferite. Ciocolatiera din porţelan era departe de a reflecta fastul desfătărilor de la Versailles, semănând mai mult cu fecioara candidă nimerită din greşeală în haremul cu marchize, doamne de companie şi curtezane sofisticate şi împopoţionate, puse la dispoziţia monarhilor decadenţi. Ciocolatiera nu era încărcată de acele înflorituri ludice în stilul Rococo, dar simplitatea acestui obiect de porţelan se dovedise a fi chiar detaliul irezistibil, ce i-a intrigat pe apropiaţii lui Madame Adelaide, apoi pe noii proprietari ce nici nu mai ştiau povestea acestei aristocrate fugare prin Europa după ghilotinarea monarhiei franceze, deşi contemporanii îi lăudau inteligenţa, iubirea pentru artă şi frumos, graţia şi flerul, ce i-ar fi prezis o existenţă răsunătoare precum faima licorii de care devenise dependentă mai ales după comandarea ciocolatierei.

Pofta de ciocolata - Portelanuri Sevres - Louis-Simon BoizotOdată cu apariţia ciocolatierei strecurate ghiduş prin viaţa stăpânelor ei, de care se va ţine scai, descoperi talentul de artizan tipicar al lui Care Santos. Este genul de artizan care nu se abate de la reţetele clasice prin care te-a transformat în client fidel, şi nici nu renunţă la vechea pasiune – istoria Barcelonei, încât te trezeşti iar că îţi vinde, cum ştie mai bine, adevărata delicatesă – povestea oraşului de suflet, peste care suprapune straturi de ciocolată plină de mirodenii.

Poftă de ciocolatăeste de fapt un roman despre Barcelona uitată sub valul de modernitate, sub paşii milioanelor de turişti, despre fascinaţia pentru porţelanurile preţioase precum nişte bijuterii rare, dar mai ales pentru Operă, în perioada în care marile arii puteau exprima trăirile secrete, cu o tensiune intempestivă devenită un tabu în afara scenei, mai ales în cazul doamnelor din familiile de vază. Ciocolata, porţelanul de Sevres şi Opera cu toate pasiunile spectatorilor, devin o triadă a plăcerilor, dar şi a şanselor pierdute de cele trei protagoniste: Sara, Aurora şi Marianna. Pentru a se apropia de trecutul Barcelonei şi de poveştile sale flamboaiante precum o reţetă rară servită în abundenţa decorativă a porţelanului de Sevres, Care Santos te invită la o călătorie în sens invers. Punctul de plecare este o seară din secolul XX, unde trei elevi ai unui ciocolatier nimeresc, după o noapte ce a însemnat botezul unui dintre ei în voluptăţile absintului, la uşa unui anticar ce nu avea somn. Sara, moştenitoarea unui mare patiser, intră şi este ademenită de o ciocolatieră având o poveste stranie, legată de familia unor faimoşi artizani ai dulciurilor din Barcelona, dar şi o proprietară enigmatică, semnată pe ciocolatieră sub numele de Madame Adelaide. Nu-i cunoaşte povestea întortocheată având origini regale, dar ciocolatiera va rămâne simbolul unei prietenii devenite un triunghi amoros după ce Sara se va mărita cu Max, colegul de la cursul de patiserie ajuns mai târziu un renumit profesor de chimie, deşi era îndrăgostită de rebelul Oriol, ce va deveni un ciocolatier avangardist, obsedat de experimentele gustative, în care va miza pe amestecul mirodenii, arome picante şi alte ingrediente curajoase. Max va deveni certitudinea unei armonii domestice, iar Oriol, tentaţia clandestină reprezentată de aura unui geniu impetuos, inaccesibil şi alunecos. Reîntoarcerea lui Oriol în Barcelona îi va da ocazia lui Max, americanul cuminte aterizat în complicata lume a ispitelor catalane, să pună în scenă o dezvăluire surprinzătoare pentru cel dornic să joace rolul partenerului simplu şi transparent, iar dezvăluirea va fi privită de Sara dintr-un loc secret precum o lojă de care doar ea ştia. Conversaţia despre feminitate, adulter şi tentaţia iertată va fi delicioasă, precum specialităţile complicate ale lui Oriol.

După un interludiu care să ne permită o trecere de la atmosfera unei epoci asociate uneia dintre protagoniste la următoarea, ne trezim în faţa unei femei elegante, care iese pentru prima oară în lume, asta însemnând la un spectacol de operă alături de soţul ei. Se teme că nu-şi va găsi locul, dar cel mai mult îi e teamă de privirile iscoditoare ale celor din înalta societate, care nu acceptă uşor intarea unei foste servitoare în lumea rezervată celor proveniţi din familiile burgheze. Astfel ni se face rapid cunoştinţă cu cea de-a doua protagonistă şi proprietară a ciocolatierei de Sevres, Aurora. Fiica unei servitoare, Aurora pare să aibă, la rândul ei, servitudinea în sânge, devenind în acelaşi timp sora de lapte şi confidenta Candidei, fiica năbădăioasa a stăpânei sale. De la Candida preia pofta de ciocolată, satisfăcută pe ascuns, deoarece servitoarele nu aveau voie să guste din noua licoare a privilegiaţilor din Olimpul burghez cu iz aristocratic. Îi devine singura prietenă, îi preia neliniştile şi se îmbujorează ori de câte ori aventuroasa Candida îi povesteşte despre trucurile folosite pentru a obţine ce vrea de la soţul ei, urmaşul familiei de ciocolatieri Sampons, celebri în Barcelona secolului al XIX-lea. În timp ce soţul ei îşi bate capul toată ziua cu noua invenţie de făcut ciocolată, primită de la socrul său (doar căsătoria a fost şi o alianţă a familiilor de inovatori iluminaţi din lumea bună), Candida se aruncă brusc şi fără pic de remuşcare în braţele unui tenor îndrăzneţ, mai ales că a visat mereu la un bărbat neruşinat precum eroul operei Don Giovanni, alături de care să cunoască aventuri şi trăiri intense, visate de mai toate fetele din familiile bune, ţinute în frâu de părinţii snobi pentru a le garanta reputaţia impecabilă demnă de o partidă maritală profitabilă. Ce pare un vodevil cu decoruri inspirate din scenele amoroase pictate de Fragonard sau Boucher, scandaloase în epoca lor, dar inofensive în secolul cititorului actual, capătă în existenţa Candidei gravitatea unui act final în care adultera este renegată de ai săi, înfierată de societate şi trădată de bărbatul iubit.

Pofta de ciocolata - Joseph Caraud - Sharing The Chocolatepictura: Joseph Caraud

Aurora moşteneste de la Candida mai mult pofta de ciocolată şi aplecarea pentru lucrurile frumoase, ce păstrează istoria de viaţă a celor plecaţi departe, de aceea îşi însuşeşte pe ascuns ciocolatiera lui Madame Adelaide, fără a şti nici ea povestea proprietarei de la Versailles. Pentru a nu rămâne pe drumuri, acceptă să intre în slujba unui doctor pasionat de operă, un rafinat hâtru fără ifose, căruia îi pregăteşte în fiecare seară ceaşca plina de ciocolată, în care amestecă şi puţină scorţişoară spre încântarea lui. Servitutea devine treptat fidelitate şi candoare, iar aceste două calităţi ale Aurorei îl seduc pe medic, bărbatul ce o va introduce în marile saloane şi în lojele Operei din Barcelona după ce îi povestise, în fiecare seară, înainte să adoarmă, despre Verdi, Rossini sau Wagner.

Pofta de ciocolata - operaGran Teatre del Liceu; www.barcelonas.com

 După actul în care ţi-a fost prezentată şi povestea Aurorei, călătoreşti în timp şi dai peste cea a Mariannei, văduva celui mai bun ciocolatier din Barcelona, vânată de rivalul aprig al soţului ei, nimeni altul decât jefuitorul legaţiei franceze, din care făceau parte ciocolatierii de la Versailles, spionii regelui şi Beaumarchais, dar şi cel despre care se zvonea că devenise un spion de încredere al lui Madame Adelaide, posesoarea ciocolatierei, înainte de a fi propulsat în funcţia de bibliotecar-sef la Versailles, pomenit şi în romanul Aerul pe care îl respiri, dedicat Barcelonei sub Napoleaon. Abia când intră timid în scenă Marianna, cea de-a treia protagonistă, descoperi cum a pierdut Madame Adelaide ciocolatiera, ce legătură avea omul ei de încredere, nimeni altul decât spionul trimis pentru a negocia cu Marianna dobândirea maşinii de transformat boabele de cacao în ciocolată, inventată de soţul acesteia, şi cu oamenii plătiţi de regele Angliei, George III, care vrea să pună şi el mâna pe invenţie. Spionul francez se încaieră cu alţi ciocolatieri pentru a o cuceri pe Marianna, ciocolatiera de porţelan regal va trece prin mâinile unei curtezane de lux, iar ciocolata şi tainele ei vor deveni trofeul suprem râvnit de regii Franţei şi ai Angliei, în numele unei vechi rivalităţi.

Pofta de ciocolata - Fata ganditoarepictura: Liotard

Povestea Mariannei şi a bibliotecarului de la Versailles are suspansul unui roman cu detectivi şi dinamismul unuia de capă şi spadă scris de Alexandre Dumas, care include spioni, jafuri, aliaţi iviţi de nicăieri când totul pare a fi pierdut, răsturnări de situaţii şi personaje excentrice, precum faimosul hermafrodit despre care priceputul Casanova ar fi jurat că este o femeie în adevăratul sens al cuvântului, ce-i drept, una având calităţile unui spadasin, iar finalul imită stilul unei comedii scrise de Beaumarchais. Dar ne-am tot lăsat duşi de val şi am uitat de importanţa ariilor de operă în acest roman. Ele însoţesc poveştile şi ceremonialul servirii ciocolatei. Devin veritabile declaraţii de iubire, ritualuri de trecere a unei fete în rândul domnişoarelor pregătite pentru a intra în lumea celor etalate în faţa băieţilor de familie bună, abia întorşi de la studiile ce le vor asigura o ascensiune socială, dar şi oglinda tuturor aspiraţiilor estetice ale familiilor ce au scris istoria Barcelonei prin schimbările arhitecturii. Dramele personajelor sunt prezentate în subcapitole ce poartă numele unor opere faimoase, iar structura acestui roman include trei acte, care amintesc de ingredientele amestecate cu boabele de cacao.

 

Poftă de ciocolată reuneşte toate acele plăceri, mai mult sau mai puţin vinovate, permise de un timp dilatat, al secretelor, al apetitului pentru artă şi poveşti cu protagonişti reali amestecaţi în peripeţii ce nu mai ţin cont de cronicile istoricilor, deşi ţi-ar plăcea să crezi în existenţa unui trai aveturos, a unei Barcelone ascunse, dar păstrate în reţetele artizanilor. La final, nu poţi decât să îi dai dreptate unui personaj ce vrea să imite stilul unui comediant de înaltă clasă atunci când scrie finalul unei relatări legate de ultimele zile petrecute în raiul ciocolatierilor catalani: Domnule autor, comedia se sfârşeşte când se sting luminile, sau trebuie să asteptăm să se mai întâmple ceva în întuneric?

Pofta de ciocolata - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre adolescenta la feminin

Adriana Gionea
-
0
Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre adolescenta la feminin
Eric-Emmanuel Schmitt rămâne un optimist chiar şi atunci când vorbeşte despre tragedii, despre acele gânduri malefice având urmări ireversibile, iar acest optimism privind capacitatea omului contemporan de a fi deschis revelaţiilor adânci despre greşelile sale şi despre legăturile cu semenii te poate face dependent de romanele şi povestirile scrise de el, sau, dimpotrivă, îţi vine să-l scuturi cu furia prin care vrei să-i aplici un duş rece unui visător de care ţi-e milă când îţi imaginezi ce-l aşteaptă în lumea dezlănţuită. Deşi romanele sale au o candoare şi o jubilaţie delicată şi luminoasă, atribuită cărţilor adresate mai mult femeilor, atunci când scrie numai despre ele îi dau dreptate şi bărbaţii, ce-l susţin ori de câte ori îşi imaginează nişte personaje feminine ce deţin arta minciunii seducătoare şi deopotrivă strivitoare când scapă de sub control, mai ales când protagonistele sunt nişte adolescente.
Otrava iubirii trezeşte nişte ecouri empatice mai ales dacă aparţii genului feminin. În stilul său, care îmbină compasiunea, viziunea pozitivă asupra naturii umane şi a capacităţii ei de a gasi sensuri profunde pentru a deveni conştientă de sine în urma greşelilor devastatoare şi umorul reconfortant, Eric-Emmanuel Schmitt vrea să te ducă înapoi în acea perioadă în care prieteniile îţi alinau toate problemele din anii de liceu, în care treceai de la agonie la extaz în câteva minute dacă îl vedeai pe cel dorit cum trece nepăsător pe lângă tine, dacă perechea de blugi ce te-ar fi transformat într-o prezenţă irezistibilă nu te mai încape, dar este perfectă pentru silueta de clepsidră a celei care îl vânează pe tipul pe care îl pandeai de multă vreme, dacă lipsa unei invitaţii la o petrecere te făcea să te simţi exclusă, dacă pasiunea pentru lectură îţi atrăgea porecla de fraiera clasei sau dacă nu te mai recunoşteai de la o zi la alta observându-ţi la rece trasformările afective. Era perioada în care grupul de prietene devenise o nouă familie, ce te consola atunci când ai tăi ajungeau să consideraţi insuportabili şi distanţi ori de câte ori le contraziceai aşteptările. Era noua familia care ţi-a ţinut spatele când apariţia unei rivale năştea un război al orgoliilor umilitor, dar ivirea unui trofeu amoros la orizontul aşteptărilor adolecentine putea roade fidelitatea, punând la încercare devotamentul din acea nouă familie găsită în anii de liceu.

Cunoscându-l pe Schmitt dreptun apărător al părţilor bune din fiecare, nu te aştepţi, pe bună dreptate, la un roman despre consecinţele nefaste ale trăirilor adolescentine scăpate de sub control, în schimb eşti curios în legătură cu noul mod în care îşi va înveli mesajul pozitiv şi mai ales minciunile şi jocurile psihologice puse la cale de personajele sale feminine (că doar este un maestru al feminităţii înşelătoare şi inventive). Totuşi, Eric-EmmanuelSchmitt are de gând să dea o lecţie mai dură despre maturizare până să ajungă la mesajul luminos.

Cele patru personaje feminine din Otrava iubirii – Julia, Colombe, Raphaelle şi Anouchka – sunt precum o armată (inofensivă, ce-i drept) când una dintre ele are probleme legate de separarea părinţilor, de întârzierea mesajelor venite de la băiatul ce îi provoacă insomnii (mai mult prin absenţă decât prin prezenţă), de lumea unor adulţi de neînţeles. Baza de întâlnire a combatantelor înarmate doar cu sfaturi de viaţă (din fericire) şi nu cu strategii de punere la pământ a stimei de sine din arsenalul inamicului, este cafeneaua preferată, unde vorbesc despre băieţii inaccesibili, despre părinţii care se comportă prosteşte, despre noul an de liceu şi despre importanţa prieteniei care le alină tristeţea când îşi dau seama că sunt (încă) singure la vârsta goanei după validare alături de un partener demn de a fi etalat pe holul liceului. Discuţiile în care trec de la băieţi la binefacerile prieteniei, ce pot eclipsa avantajele amoroase, par desprinse din varianta pariziană, pentru adolescenţi, a serialului Sex and the City, doar că sexul se rezumă la fantezii…până când una dintre ele rupe tăcerea când îşi jurau prietenie veşnică pecetluită de castitatea singuraticelor neînţelese de cei din tabăra masculină, scrijelindu-şi numele pe un lacăt prins de faimosul Pont des Arts pentru a sfida toate cuplurile perfecte ce-şi fac jurăminte. Mărturisirea uneia dintre prietene, care şi-a pierdut deja virginitatea în vacanţa de vară (culmea, era şi fata cuminte a grupului ce ştia versurile lui Shakespeare mai bine decât versurile melodiilor la modă) pune la încercare devotamentul grupului. Toate încep să se întrebe dacă este ceva greşit la ele de nu au fost încă ţinta unor avansuri care să le încingă hormonii încât să lase inhibiţiile de-o parte, încep să se compare cu prietena pe care nu ar fi considerat-o nicicând capabila de a stârni un băiat, apoi încep să detecteze cât mai multe semnale trimise de colegii de liceu care le-ar fi putut scăpa de ruşinoasa virginitate.

În timp ce prietena care le-a luat-o înainte este preocupată din ce în ce mai mult de piesa de teatru regizată de unul dintre profesori, în care ea a primit mult-visatul rol al Julietei, celelalte se concentrează asupra propriilor relaţii şi bătălii cu sexul opus. Reacţiile şi gândurile secrete sunt consemnate într-un jurnal (întreg romanul este o alternanţă a însemnărilor din jurnalul fiecărei protagoniste, astfel încât stările descrise să pară o reacţie faţă de comportamentul prietenelor), iar Schmitt devine un observator abil şi plin de umor al schimbărilor din adolescenţă, al debusolării apărute în urma reacţiilor impetuoase şi a unui amestec de neînţeles între devotamentul faţă de cele mai bune prietene şi otrăvitoarea invidie apăruta în urma comparării cu acestea, mai ales în urma ecourilor trezite (sau nu) în rândul băieţilor populari din liceu, reacţii ce pot delimita graniţa dintre acceptare şi exludere, dintre ostentativa etalare a primelor semne ale transformării corporale şi nesinguranţa legată de confirmarea feminităţii.

Vestea că prietena pe care o credeau îndrăgostită doar de Shakespeare şi-a pierdut virginitatea cu unul dintre conaţionalii postumi ai marelui dramaturg naşte reacţii şi gânduri diferite, profunde şi comice în acelaşi timp, pe care Schmitt le îmbină într-un cocktail de reflecţii adolescentine spumoase, astfel încât să îţi prezinte motivele şi temerile fiecărui personaj în parte. Raphaelle, cea mai deşteaptă elevă a clasei, dar şi o tocilară de gaşcă usor de infiltrat în lumea băieţilor, care o percep mai degrabă în postura de camaradă (de unde şi neîncrederea ei în calităţile feminine), începe un demers asociat unei investigaţii detectiviste când acceptă invitaţia unei mame obsedate de hainele ce-i ascud vârsta de a vizita Londra pentru o sesiune de shopping. Printre cumpărăturile ca între fete, dă peste băiatul ce i-a dezvirginat prietena şi descoperă că acesta îi acordă o atenţie neaşteptată de ea, fata ce se credea luată drept baieţoi şi tovarăş de bere, nicidecum iubita după care unui adolescent i se incing călcâiele, mai ales dacă afiseaza nonşalanţa unuia desprins parcă din grupul obraznic de fani ai unei trupe de rock britanic. Începe să întreţină o corespondenţă electronică asiduă, găsind un alibi moral în faţa trădării -tipul nu i-a promis nimic prietenei ei şi oricum avea de gând să o lase mai moale cu ea, considerand-o nimci mai mult decât o aventură de-o vară. Dar să o lăsam şi noi pe Raphaelle să penduleze între euforia primei atracţii împărtăşite şi vinovăţia faţă de prietena ce primeşte la rândul ei confirmări din partea aceluiaşi tip, şi să vedem ce fac şi celelalte trei prietene. Colombe, devenită cea mai sexy fată din grupul celor patru, începe să le dea atenţie băieţilor ce o curtează, în timp ce prietenele ei considera nevoia de a fi percepută în calitate de seducătoare drept semnul unui comportament de pipiţă uşoară. În timp ce jonglează cu admiratorii, îşi dispută acelaşi băiat cu altă colegă, pe care, bineînţeles, o urăşte şi îi atribuie în sinea ei numai defecte. Doar Anouchka pare mai puţin năbădăioasă, până când, la o petrecere, îi atrage atenţia un băiat din ultimul an de liceu, care dă semne că nu i-ar fi teamă de încălcarea un vechi tabu din liceu: elevii din anul terminal nu trebuie să întreţină legături cu elevii din penultimul an (din rândul cărora fac parte şi cele patru prietene).

Viaţa de liceu poate fi şi un câmp de bătălie între taberele formate din elevi ce au preferinţe muzicale diferite, care fac parte din alte clase sociale sau trebuie să respecte regulile nescrise ale unei ierarhii şcolare. În liceul protagonistelor, adevăratul război psihologic se dă între elevii din anul terminal şi cei din penultimul an. În timpul selecţiei pentru spectacolul Romeo şi Julieta, se vrea găsirea unor actori din aceste două tabere ce-şi disputa pasiv-agresiv teritoriul. Julieta va fi jucată de una dintre cele patru prietene, aşadar este nevoie de un băiat din anul terminal. În urma luptei îndelungate cu teama băieţilor faţă de manifestarea verbală a trăirilor profunde, mai ales când sunt nevoiţi să folosească doar nişte cuvinte elegante, considerate armele fătălăilor, se găseşte un elev curajos, faimos datorită legăturii sale amoroase (dar mai ales sexuale) de lungă durată. Când victoria împotriva băieţilor ce se fereau de replicile înamoratului Romeo, preferând mai degrabă să-şi îndrepte ochii spre tavan decât spre balconul Julietei, spectacolul este pus în pericol de inexplicabilul act de vandalism la care s-a dedat liceanul din rolul lui Romeo (explicat însa de Schmitt printr-o analiză psihologică avand o tentă psihanalitic-transgeneraţională, în spiritul şcolii franceze postbelice). Atunci, Raphaelle, care tot visează la băiatul ce i-a furat virginitatea prietenei trădate, distribuite în rolul Julietei, îşi reaminteşte de latura ei masculină şi accepta rolul îndrăgostitului din Verona ce o sfârşeşte tragic. Această decizie ce pare a duce spre o parodie a spectacolului oferit în 1846 de surorile Cushman, prevesteşte un final neaşteptat al piesei ce invadează realitatea printr-o întorsatură neaşteptată a situaţiei, deşi începutul romanului considerat un pandant pentru jucăuşul titlu Elixirul dragostei anunţă o poveste reconfortantă într-o mare agitată de romane-cult în care sunt explorate doar episoadele tulburătoare ale adolescenţei, ce lasă răni adânci.

Otrava iubirii - main imageEric-Emmanuel Schmitt are talentul de a scoate la suprafaţă contradicţiile din lumea emoţională a unor adolescente. Bravează în relaţia cu alţii, dar sunt gata să pulverizeze oglinda găsindu-şi defecte. Au tendinţa de a pune mereu etichete, deşi comportamentul şi motivele celor din jur sunt o enigmă. Visează la o viaţă aventuroasă, dar şi la un spaţiu securizant. Sunt măgulite când au parte de atenţia oferită de băieti, dar şi de provocările unui inaccesibil. Vor tandreţe, dar şi momente pline de neprevăzut, de reacţii tumultuoase care să condimenteze un preludiu. Vor să fie considerate femei, dar să rămână încă nişte copile în ochii părinţilor care trebuie să le protejeze. Vor să fie partenere egale în dialogul cu părinţii, dar nu sunt gata de a-şi asuma responsabilităţile precum un adult. Iubesc viaţa şi vor să se agaţe de orice moment de euforie, dar teama de a le fi date în vileag minciunile ajunge să escaladeze spre un final ameninţător, mai ales când este vorba despre o rivalitate ce va evolua tăcut.

Otrava iubirii scoate la suprafaţă, înca o dată, binefacerile îndrăgostirii, dar şi confuziile iscate de revelaţiile afective ce transformă vieţile protagonistelor într-un roller coaster ce le dă existenţa peste cap din cauza reacţiilor ce ard mocnit până să devina greu de controlat şi de exprimat. Viaţa fiecăreia devine un parc de distracţii unde se trece pe neaşteptate de la standul cu brioşe la maşinăriile dătătoare de senzaţii tari, la limita dintre plăcerea eliberată odată cu adrenalina şi teama. Explorând o lume feminină în perpetuă schimbare, Eric-EmmanuelSchmitt evită să redea agresivitatea directă, fizică, livrată în ritualul hărţuirii celui diferit, a celui ce nu se poate sau nu vrea să facă parte din grupul celor populari, aşa cum se întâmplă în romanul Omul de ianuarie, al lui David Mitchell. Protagonistele din Otrava iubirii au parte, în schimb, de toxicitatea propriilor emoţii şi acţiuni autodistructive raportate la dificultatea de a se accepta şi de a rezista unei frustrări legate de iluziile amoroase neconfirmate de realitate, dar mai ales, de toxicitatea unui joc psihologic regizat de una dintre ele, scăpat apoi de sub control.

Otrava iubirii reîmprospătează apetitul pentru dialogurile despre limitele prieteniei, despre stabilirea graniţelor individuale în relaţiile din interiorul unui grup, despre nevoia de apartenenţă, dar şi de afirmare a unei autonomii afective ce poate deveni o provocare pentru ceilalţi prieteni, care se simt excluşi. Eric-Emmanuel Schmitt prezintă cu multă delicateţe acea foame de afecţiune a unui adolescent, de cele mai multe ori tradusă prin atenţie, complimente, atingeri securizante care să însoţească primele explorări sexuale şi, poate mai presus de toate, printr-o prezenţă necondiţionată a celor mai buni prieteni atunci când se simte singur sau abandonat. Marea problemă spinoasă este acel exerciţiu de înţelegere empatică a motivelor din spatele unor acte de aşa-zisă trădare a celei mai bune prietene la vârsta la care dezamăgirile pot naşte mai degrabă acuze şi reacţii afective precum un cocktail Molotov.

Otrava iubirii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

feature image & article image: Rene Lalique, www.veniceclayartists.com/wikipedia
Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026