Facebook
Acasă Articole Pagină 157

Articole

Ultimele

Jurnalul unui batran nebun – Atractia interzisa nu poate fi potolita niciodata

Adriana Gionea
-
0
Jurnalul unui batran nebun – Atractia interzisa nu poate fi potolita niciodata

Cum ar fi procedat un bărbat japonez, considerat stâlpul familiei tradiţionale, dacă şi-ar fi dorit să se bucure de ultimele clipe de plăcere clandestină înaintea sfârşitului? Ar fi făcut o incursiune secretă prin ceea ce a mai rămas din cartierele plăcerilor devenite un simbol al epocii Edo. Dar Utsugi, protagonistul acestui roman, sfidează toate regulile. Fără pic de remuşcare, acesta îşi găseşte alinarea într-o pasiune interzisă, chiar sub nasul copiilor şi al nevestei atunci când apare în familie nora ce întruneşte toate calităţile unei femei fatale, dar şi ale unei soţii ce păstrează ireproşabil aparenţele în lumea familiilor stabile din clasa de mijloc.

Unii ar fi văzut doar un spectacol jalnic, fetid şi hidos în ultimele zvâcniri senzuale de care se bucură un bărbat ajuns la capătul unei existenţe hedoniste, când numai voyeurismul îi mai permite să se mai bucure de imaginea unui nud feminin. Bokowski ar fi făcut din grotesc o poezie a perversităţii şi a putregaiului având irizaţii sentimentale detectate doar de cei damnaţi. Miller i-ar fi dat langoarea unui existenţialism lubric, specific libertinului inteligent pierdut prin stabilimentele dezmăţului. Moralistul ar fi transformat-o într-o parabolă despre pericolul reprezentat de instinctele nestăvilite, de psihicul scufundat în plăcere, din care simţul măsurii şi luciditatea au fost alungate. Dar cosmopolitul Tanizaki rămâne totuşi japonez până la capăt, chiar dacă apelează la umorul iconoclast pentru discreţia ridicată la rang de mare virtute în ţara sa. Îmbinând supliciul afectiv, umorul şi dependenţa de frumos, te face să zâmbeşti complice alături de personaje, dar păstrează şi pâcla ambiguităţii, care te ajută să întrevezi un licăr poetic acolo unde alţii ar fi văzut un prăpăd (i)moral.

Deşi oferă un tablou deloc măgulitor al degradării, în care scenele senzuale sunt invadate de nişte detalii clinice, Tanizaki amână instalarea dezgustului prin anumite pasaje în care perversitatea şi viziunea spirituală asupra existenţei se întâlnesc într-o melancolie crepusculară stranie, dar cât se poate de normală pentru lumea personajelor din cărţile sale. Fanteziile erotice cu tentă excentrică, de la care până şi un Henry Miller ar avea ce învăţa, se contopesc mistic şi natural cu trimiterile spre tradiţia budistă. Cei familiarizati cu literatura japoneză nu vor fi deloc şocaţi de ultima dorinţă a bătrânului obsedat de picioarele nurorii sale, care şi-ar dori ca monumentul său funerar să păstreze forma tălpilor ei, ce le-ar înlocui pe cele considerate a fi ale lui Buddha. Această întâlnire, deloc blasfemică, a instinctelor cu spiritualitatea, a zonelor abisale cu acea puritate eterică, oferă una dintre cele mai frumoase, bizare şi tulburătoare meditaţii asupra frumuseţii efemere, asupra morţii şi asupra nevoii de a crede într-o continuitate a regenerării prin întâlnirea cu erosul care, pentru autorii japonezi, trece dincolo de pulsiuni, chiar şi în momentele în care sexualitatea pare să eclipseze aspiraţiile profunde.

Cât am trăit, am fost nebuneşte îndrăgostit de ea (…)Deşi e logic că dorinţa dispare odată cu trupul, s-ar putea să existe şi excepţii. De exemplu, dacă o parte din voinţa mea supravieţuieşte ca parte a voinţei ei. Când va păşi pe mormantul meu şi se va gândi că acum calcă în picioare oasele acelui bătrân senil, spiritul meu va fi viu şi va simţi greutatea trupului ei, durerea, gingăşia tălpilor ei catifelate. Chiar şi mort voi simţi şi voi conştient de toate acestea. Nu se poate să nu le simt. Şi în acelaşi timp, Satsuko va fi conştientă de prezenţa spiritului meu ce-i îndură cu bucurie greutatea (…) Doar la gândul că statueta lui Buddha a fost făcuta după modelul picioarelor ei îmi va auzi oasele jelind sub piatră. Printre suspine, îi voi striga: Mă doare! Mă doare!…Dar chiar dacă mă doare, sunt fericit. N-am fost niciodată aşa de fericit! Sunt mult, mult mai fericit acum decât atunci când eram în viaţă! Calcă mai tare! Calcă!.

Într-o perioadă în care literatura japoneză începea să cunoască tehnicile inovaţiei occidentale, Tanizaki a reuşit să trezească în ţara natală interesul pentru psihanaliză şi pentru arta de a sonda conştiinţa prin fluxul memoriei involuntare. În cărţile sale găseşti o explorare ispititoare mai ales a părţii mai puţin asumate a psihicului şi cu atât mai puţin exprimate franc în Japonia tradiţională. Romanele şi povestirile sale aduceau la suprafaţă un erotism bizar, cu fetişuri, obsesii ce dinamitau reputaţiile impecabile în familiile burgheziei postbelice, tabuuri dezvelite fără pudoare, fantezii perverse, dar mai ales o perspectivă sumbră asupra sexualităţii umane, dezvăluite sofisticat, aşa cum numai japonezii reuşeau în epoca respectivă.

Jurnalul unui bătrân nebun redă fără menajamente o poveste ce ar fi scandalizat orice familie, cu atât mai mult una din Japonia prinsă între vechi şi nou. Personajul central este un septuagenar ce îşi aduce în prezentul deloc generos amintirile deocheate (chiar şi pentru anumiţi cititori din zilele noastre) şi care îşi mărturiseşte în scris pasiunea incandescentă pentru Satsuko, nora sa, o fostă dansatoare de cabaret din cartierele distracţiei nocturne. O pândeşte, îi caută mereu compania, îi oferă sume exorbitante pentru a-i satisface toate capriciile feminine şi nu se sfieşte să renunţe în public la barierele ce ţin de regulile de adresare prin care o noră îşi manifesta supunerea în preajma socrilor. În timp ce soţia lui este şocată, el devine captivat de gesturile din ce în ce mai îndrăzneţe ale nurorii ce îşi contrazice soacra ţâfnoasă cu viziuni demodate şi replici acre, dar cel mai mult îl atrage o aplecare a lui Satsuko spre minciună, manipulare, lipsa scrupulelor când obţine ceea ce vrea, ironia caustică şi arta înşelătoriei, pe care mai mult le intuieşte.

De fapt, nu vei ajunge să-i vezi adevărata faţă a lui Satsuko. Aceasta devine în ochii tăi ceea ce bătrânul ei socru îşi imaginează. Imaginea ei oferă ceea ce şi-ar dori el de la o femeie care să-l ispitească până la pierzanie: acel amestec între frumuseţea ideală, neruşinare şi răutate. Conştient de ipostaza bătrânului neputincios care trăieşte din aventurile galante din alte vremuri, protagonistul îşi construieşte propria capcană, lăsându-se purtat de nişte fantezii masochiste, în care o femeie cu farmec de curtezană şi apucături malefice îi vine de hac, după ce îl domină.

În stilul care îl caracterizează, mai ales când prezintă dezlănţuirea pulsională târzie a personajelor sale sub forma unui jurnal – aşa cum a făcut-o şi în romanul Cheia – Tanizaki surprinde treptat ravagiile pe care le pot face pasiunile, dar şi plăcerea trazită de supliciile psihologice ale jocurilor erotice. Asemenea multor protagonişti din cărţile scrise de Tanizaki, bătrânul Utsugi vrea să fie luat cu asalt de fiorii sexualităţii tenebroase, care în acest roman este simbolizată de o figură feminină perfidă. Asaltul se petrece subtil şi lent, chiar şi atunci când gesturile ademenitoare par mult prea îndrăzneţe, pe măsură ce prestaţia unor personaje distribuite în rolul corupatorului şi al victimei seduse devine din ce în ce mai greu de înţeles, ca într-un joc erotic derutant.

Totuşi, departe de a fi absorbit în totalitate de propria lume interioară, unde luciditatea se topeşte în himerele incandescente încurajate de o prezenţă feminină înşelătoare, bătrânul Ustugi păstrează o brumă de luciditate în relaţia cu lumea exterioară. Prin relaţia intermitentă a personajului său cu lumea reală, Tanizaki oferă de fapt o perspectivă caustică asupra epocii sale, fără a perturba fluiditatea introspectivă prin remarci cu tentă socială. Însă această lume exterioară nu îi oferă personajului său oglinda salvatoare prin reflexiile avertizoare legate de urmările tentaţiilor cărora le dă curs fără a ţine cont de frâna impusă prin anticiparea consecinţelor. Pentru el, singura legătură cu exteriorul este redusă la imaginea Japoniei postbelice, a unui Tokio a cărui frumuseţe imperială a fost distrusă de modernizare, dar mai ales la comparaţia între feminitatea sofisticată a nurorii şi idealul de frumuseţe arhaic, considerat nesatisfăcător pentru dorinţele sale. Dacă urăşte modernizarea oraşelor, apreciază în schimb ce a făcut noua Japonie din emanciparea femeilor când priveşte fascinat silueta, garderoba şi relaxarea morală a versatilei Satsuko.

Jurnalul unui bătrân nebun este una dintre cărţile de căpătâi pentru cei interesaţi de începuturile modernităţii în literatura niponă. Reprezintă şi o curajoasă aventurare în subteranele psihicului, despre care până atunci se vorbea în operele clasicilor niponi folosindu-se mai mult simboluri sau aluzii vizuale sub forma unor metafore picturale. Datorită abordarii sale îndrăzneţe şi neconvenţionale pentru o ţară care punea mare preţ tocmai pe acea estetică a evazivului, a unei ambiguităţi ce salva pasajele erotice de la vulgarizare sau de la francheţea excesivă, indiscretă, Junichiro Tanizaki a reuşit să îi reîntoarcă la clasici pe mulţi dintre cei care îi considerau pe vechii autorii japonezi desueţi, încremeniţi în imaginile poetice statice şi în descriptiv. Cei sătui de paravane, poezii în proză a la Kawabata, gheişe ce suspinau în tăcere sau luptători ce nu îşi mai păstra privilegiile medievale în noua Japonie, au găsit în proza lui Tanizaki exact acea îmbinare ispititoare dintre analiza psihologică tributară influenţei exercitate de psihanaliză şi acel spirit de observaţie nipon, ce poate imortaliza umbrele fiinţei umane sau nişte stări greu de redat în cuvinte.

Prin acest roman, Tanizaki demonstrează încă o dată modul în care Japonia a preluat inovaţiile artistice occidentale. Influenţa Vestului nu a însemnat o cotropire, o modelare ce a redus artistul japonez la un rol pasiv. Dimpotrivă, modernizarea a invitat la un dialog cultural, în care mai ales autorii japonezi au înţeles esenţa tehnicilor literare din Occident, pe care le-au adaptat la estetica niponă. Romanele şi cărţile scrise de Tanizaki pot sta oricând lângă marile opere considerate reprezentative pentru stilul introspectiv ce a schimbat percepţia asupra observaţiei psihologice şi asupra construirii personajelor complexe, dar este totodată cât se poate de aproape de influenţa niponă clasică. Simţi prezenţa esteticii japoneze în evoluţia rafinată a conflictelor psihologice şi în acea extravaganţă estetică prin care tot ce ar fi fost perceput ca libidinos, grotesc şi vulgar să poată rămâne într-o zonă a eleganţei literare, exprimate în pasaje poetice, în care perversitatea este domolită de reveriile vizuale declanşate de sunetul unui greiere, care înlocuieşte, în eliberarea şuvoiului de amintiri, prăjitura lui Proust.

Jurnalul unui batran nebun - copertaEditura Polirom, 2016

 

 

 

Defalcare. Aproape nicio amintire – Daca Hemingway ar fi fost o femeie pasionata de jocurile insolite si de proza experimentala

Adriana Gionea
-
0
Defalcare. Aproape nicio amintire – Daca Hemingway ar fi fost o femeie pasionata de jocurile insolite si de proza experimentala

Pe Lydia Davis o citeşti dacă îţi este sete de insolitul ascuns în detaliile simple pe care le treci zi de zi cu vederea. Fără prea mare efort, îţi creează iluzia că ai nimerit în timpul developării unor fotografii ce surprind sub forma unor instantenee nu doar clipele fugare, cărora le imprimă stranietatea răgazului într-un timp suspendat, ci şi flashbackurile, fanteziile absurde sau gândurile întortocheate ale unui narator din umbră, a cărui identitate va rămâne inaccesibilă, chiar dacă îţi dă impresia că asişti la derularea unor secrete personale sau vise ieşite din comun.

Această carte oferă două colecţii de povestiri şi deschide seria volumelor ce aduc în România integrala prozei scurte semnată de o maestră a miniaturilor literare, Lydia Davis. Stăpânind concizia unor vizionari ai prozei americane, precum Hemingway sau Bukowski şi amintindu-ţi de jocurile ce deformează banalul în stilul inovatorilor sud-americani ai povestirilor suprarealiste, Lydia Davis este o revelaţie pentru cititorii atraşi de metamorfoza ludică, bizară şi greu de încadrat într-o categorie, pe care o poate lua realismul odată trecut prin filtrul prozei experimentale.

Considerată una dintre cele mai bune scriitoare americane, Lydia Davis face parte din categoria unor autori care pot devia traiectoria cotidianului searbăd spre stranietate fără a brusca realitatea. Preferă mai degrabă să camufleze extraordinarul în banal, dilatând contururile obiectelor sau accentuând obsesiv anumite gesturi, cuvinte, stări difuze, sentimente şi percepţii.

Prozele scurte semnate de ea te invită la un exerciţiu de imaginaţie, care te face să te întrebi dacă nu cumva Hemingway ar fi putut fi de fapt autorul acestora dacă s-ar fi născut mai târziu şi nu ar fi avut parte de călătoriile în Europa hedonistă, dar şi devastată de război, dacă nu ar fi văzut grozăviile frontului sau nu s-ar fi întâlnit niciodată cu talentatul Robert Capa, şi dacă hazardul l-ar fi obligat să-şi comprime existenţa pentru a încăpea în realitatea contidiană americană, de unde ar fi privit spre Europa clocotitoare doar prin închipuiri. Dacă ar mai fi fost şi femeie, şi ar fi deviat concizia stilului său în direcţia unei viziuni delirante, stranii, asupra unei realităţi banale, unde obiectele şi gesturile să fie privite în timp ce părăsesc neutralitatea, atunci artizanul marilor drame expuse în fraze simple ar fi scris probabil şi aceste proze, greu de încadrat într-o categorie, dar nu mai puţin fascinante, încluse în volumul Defalcare. Aproape nicio amintire.

Lydia Davis urmează tradiţia maximei expresivităţi cu preţul economiei de cuvinte, aşa cum a fost impusă de Hemingway. Dar, spre deosebire de scriitorul american influenţat de activitatea de jurnalist şi de începuturile fotoreportajului de război, Lydia Davis preferă să apeleze la minimalism nu pentru a capta o frântură de realitate într-o manieră concisă. Dimpotrivă, concizia nu înseamnă pentru această scriitoare originală o decupare a detaliilor nesemnificative, ci amplificarea lor în câmpul conştiinţei până când nasc trăiri şi concluzii absurde. Frazele scurte şi dimensiunile reduse a fiecărei proze oferă posibilitatea unei lecturi într-un ritm alert, care să-i permită fiecărui amănunt nesemnificativ să-şi dezvăluie nişte unghiuri din care să pară ieşit din real, fără a-ţi lăsa timp suficient pentru a-ţi da seama când s-a făcut această trecere de la cotidian la suprareal.

Scriitoarea nu are nevoie de nişte descrieri lente şi elaborate, prin care să facă trecerea spre oniric, spre halucinantul ce pândeşte în detaliile banale. Îi sunt suficiente una-două pagini pentru a capta o existenţă, cu amintirile sfâşietoare, cu durerile nemărturisite sau neauzite, cu deziluziile, geloziile, trădările, angoasele, depresiile, maniile, divorţurile, iubirile neîmpărtăşite sau fanteziile ciudate. Tot ce ar fi putut spune mari scriitoare de talia lui Iris Murdoch sau a lui Alice Munro în zeci de pagini, Lydia Davis comprimă în câteva paragrafe, dar obţinând aceeaşi intensitate afectivă năucitoare şi acelaşi efect revelator. Se foloseşte doar de câteva rânduri pentru a reda o existenţă zbuciumată, pentru a trece de la strident la evaziv, de la trăirile ce lasă urme la impresiile ce se vor evapora înainte să le descifrezi. Şi îşi permite să meargă mai departe şi să mute în zona insolitului dramele apăsătoare demne de canapeaua unui psihanalist sau de un roman-fluviu, asa cum ar proceda un autor sud-american precum Julio Cortazar. Insolitul este respirat de fiecare detaliu, ce iese foarte uşor în relief datorită dimensiunilor mai mult decât reduse ale unor proze. Dacă unele proze seamănă cu nişte jurnale, romane introspective sau de aventuri în miniatură ce iau forma unei parabole expuse asemenea unor fantezii onirice, altele par nişte schiţe realizate de dragul jocului de cuvinte şi al frazelor în care se reciclează năstruşnic marile teme cuprinse în literatura clasică.

Deşi găseşti în prozele ei toate dramele omenirii, stilul scriitoarei pare unul nonşalant, ludic (fara a fi lipsit de profunzime), în care frazele scurte par să vină rapid, să curgă natural, într-un ritm care să permită infiltrarea firească a bizarului. Dacă nu ar fi scris, probabil că Lydia Davis ar fi fost un poet din cercul lui Andre Breton, un fotograf avangardist, pasionat de contorsiunile realului în imaginile permise de jocul suprafeţelor cu lumina, sau o pictoriţă care ar fi excelat mai degrabă în redarea gravelor trepidaţii umane prin mişcări spontane, uşoare, degajate. Ar fi fost asemenea celor care preferă mai degrabă crochiurile, schiţele realizate fără presiunea convenţiilor sau desenele simplificate (dar nu simpliste), însă rezultatul final ar putea rivaliza cu forţa de expresie a unui tablou de mari dimensiuni.

Există spectaculozitate în prozele foarte scurte ale acestei autoare, în simplitatea lor. Acolo unde alţii nu ar vedea decât nişte scene ale unei existenţe repetitive sau consumate, Lydia Davis găseşte nişte amănunte fecunde. Le scoate apoi din realitatea imediată fără a le deforma şi le aduce laolaltă prin suprapuneri ale amintirilor, flashbackuri sau fluxuri de impresii care vor conduce spre un rezultat inedit, care îmbină tandreţea compasiunii, ironia necruţătoare, comedia cu tentă absurdă sau analiza psihologică deturnată în direcţia suprarealismului .

Defalcare. Aproape nicio amintire - copertaEditura Vellant, 2016

 

In umbra esafodului – Cum scapa cu viata o aventuriera

Adriana Gionea
-
0
In umbra esafodului – Cum scapa cu viata o aventuriera

N-ar trebui să te sperie titlul. Romanul scris de Carol Birch are în centru genul acela de protagonistă care depăşeşte toate obstacolele, oricât de mult s-ar strânge laţul în jurul ei. Margaret este un personaj luminos, neînfricat, şi aprig, dar şi duios, plin de compasiune chiar şi atunci când nedreptatea socială din Anglia secolului al XVIII-lea îi înăsprea pe cei proveniţi din clasele sărace. Îşi croieşte propriul drum în viaţă, unul plin de riscuri, ce-i drept, înfruntând societatea rigidă şi nemiloasă cu oamenii care greşeau când nimereau în medii austere. Aşa cum au făcut-o şi unii contemporani uimiţi de povestea ei, autoarea îi permite acestei eroine care te va cuceri multe portiţe de scăpare din situaţii limită.

Despre Margaret Catchpole, protagonista (reală) a romanului În umbra eşafodului se poate spune că este una dintre cele mai lăudate infractoare din toate timpurile, dar nu în lumea delincvenţilor periculoşi, unde ar fi părut un îngeraş neprihănit, ci a oamenilor cinstiţi. Fiul femeii căreia îi furase un cal i-a dedicat chiar şi un roman. Contemporanii i-au apreciat spiritul de observaţie prin care a surprins viaţa din coloniile de pe lângă Sydney, iar cei ce au cunoscut-o au transformat-o într-un personaj feminin de legendă, ce putea fi pusă alături de o amazoană sau de fiica unui luptător mongol, datorită unui episod plin de eroism, în care a salvat viaţa unei femei călărind ore în şir fără şa. A fost o femeie devotată oamenilor pe care îi slujea, cu minte ageră, dar neşlefuită de învăţătură din cauza unei condiţii umile. S-a înhăitat cu marinari dedaţi contrabandei, iar marea ei iubire pentru Will, un aventurier cu faimă proastă i-a adus o condamnare grea, de care a scăpat prin mijloace speculoase, la fel cum i-a fost şi biografia.

Biografia adevăratei Margaret Cathpole pare desprinsă dintr-un roman de aventuri ce ar fi trebuit scris de Alexandre Dumas. Conţine fapte de eroism, greşeli justificate de inegalitatea socială, multe acte de vitejie, dragoste cu nabădăi, suspans, acţiune şi acea linie subţire între inocenţă şi vinovăţie, datorită căreia îi ierţi toate faptele controversate. A lăsat în urmă imaginea unei aventuriere libere într-o eră care nu le rezerva femeilor decât îngrădiri şi a trăit pe muchie de cuţit într-o lume unde majoritatea fetelor sărace devenite slujnice, aşa cum fusese şi ea, au fost condamnate la o viaţă searbădă. Şi-a asumat riscuri, a sfidat autoritatea şi regulile, a traversat mări şi ţări şi a supravieţuit pe meleaguri necunoscute, pline de răufăcători deghizaţi în colonişti şi de băştinaşi care pe alţii din epoca ei, mai slabi de înger în faţa diversităţii, i-ar fi speriat. O asemenea istorie de viaţă captivantă are nevoie de o povestitoare abilă pentru a deveni sursa unui roman. Iar Carol Birch se ridică la înălţimea unei astfel de biografii spectaculoase. Doar şi-a dovedit calităţile de povestitoare şi în romanul de aventuri Menajeria lui Jamrach, nominalizat în 2011 la Man Booker Prize.

Cartea scrisă de Carol Birch se citeşte pe nerăsuflate, reamintindu-ţi de vremurile în care descopereai plăcerea lecturii datorită romanelor pline de peripeţii. Are un epic dens, plin de personaje pitoreşti, care ţi se lipesc de suflet. Încă de la început ai impresia că devii martorul unei lumi pestriţe, pe care autoarea o redă printr-o veridicitate olfactivă greu de ignorat şi prin expresii sau cuvinte ce îi adaugă ritmului narativ acea oralitate plină de umor specifică marilor povestitori ce vor să te facă să trăieşti alături de personaj, să vezi lumea prin ochii lui, să o simţi prin toate canalele senzoriale, dar să-i înţelegi mai ales motivele din spatele acţiunilor, strâns legate de legile unei anumite epoci. Talmăcită de Ovidiu-Gheorghe Ruţa, cartea lui Carol Birch te ţine cu sufletul la gură şi te face să-i iubeşti personajul, cu fiecare pagină.

Asemenea personajelor controversate din cauza unor acte ilegale – furtul de cai şi ajutarea unor marinari contrabandişti – aspru pedepsite în acea perioadă, prin sentinţe disproporţionate care urmăreau mai mult umilirea publică a vinovatului decât dreptatea, mai ales dacă vinovatul era femeie – Margaret Cathpole a stârnit deopotrivă admiraţie, dar şi ură. A fost considerată o victimă a unei societăţi deloc ofertante pentru cei săraci, dar a şi fost hulită asemenea unei infractoare isteaţă, care mai degrabă ar fi făcut ea însăşi victime, decât să devină una. Prin ochii lui Carol Birch, Margaret devine o copilă înzestrată încă de timpuriu cu forţa de a depăşi obstacole într-o lume a bărbaţilor. Îşi asuma nişte gesturi considerate libertine, petrecea la ore târzii în cârciumile frecventate de marinari, alături de iubitul ei şi de cei din tagma contrabandiştilor, ignora gura lumii, călărea la fel de bine precum un bărbat, iar curajul şi grija maternă faţă de copiii pe care îi îngrijea în calitate de angajată loială a unor familii respectabile alcătuiau un portret înşelător.

Această Margaret din romanul În umbra eşafodului este un aliaj de trăsături opuse, de contradicţii. Are şi calităţile unei mame ce aspiră la confortul unei vieţi domestice, când îngrijeşte copiii stăpânilor ei, dar şi unele specifice unei amazoane ce respinge modelul tradiţional ce includea căsnicia şi naşterea. Este şi candidă precum o sentimentală naivă îndrăgostită, dar şi aprigă precum un aventurier uns cu toate alifiile. Se poate integra uşor în casele simandicoase, dar se simte în largul ei şi în zonele rău famate, unde se aflau tavernele frecventate de marinari. Ştie să legene un nou-născut, oprindu-i plânsetul, dar este capabilă să înfrunte şi pericolele, călărind ore în şir pe un cal furat şi intrând în Londra deghizată în bărbat. Are o reputaţie bună printre oamenii de vază, însă planează asupra ei şi umbra buclucului adus de relaţia cu Will, o vedetă în rândul contrabandiştilor. Îşi respectă stăpânii, dar şi urăşte servilismul recomandat săracilor pentru a supravieţui.

Dincolo de pasajele specifice unui roman de aventuri, romanul o prezintă pe Margaret în ipostaza unui observator profund al epocii sale, al moravurilor şi al metehnelor tipice societăţii engleze din secolul al XVIII-lea. Încă de mică a reflectat, datorită unei educaţii flexibile, asupra diferenţelor dintre privilegiaţi şi cei săraci atunci când erau aduşi în faţa judecătorilor. Pentru familia ei, contrabandiştii erau nişte oameni confruntaţi cu lipsuri, care aveau dreptul să-şi depăşească statutul umil într-o societate în care oamenii din clasa de jos erau condamnaţi din naştere la o viaţă mizeră, fără şansa de a-şi câştiga un trai decent în mod cinstit, fără posibilitatea de a progresa, de a urca în ierarhia socială fără acte ilegale.

La imaginea contrabandistului ale cărui acte puteau fi justificate în opinia mamei ei, Margret adăuga impresiile şocante lăsate în memoria ei de scena unei execuţii la care asistase în copilărie şi la care avea să se gândească obsesiv. Condamnaţii erau de cele mai multe ori locuitori ai zonelor unde foametea era la ordinea zilei, iar educaţia şi dreptul la condiţii decente de trai lipseau. Împinşi într-o lume a delictelor şi urcaţi pe eşafod uneori chiar şi înainte de vârsta la care un om este considerat responsabil pentru faptele sale, aceşti condamnaţi îi oferă lui Margret imaginea unei societăţi inegale, injuste şi abuzive în raport cu demnitatea umană. De aceea nu va mai vedea niciodată lucrurile prin contrastul de tip alb-negru, bun-rău, ci prin filtrul compasiunii şi a dorinţei de a înfrunta limitele unei societăţi ipocrite pentru a-şi salva iubitul din închisoare, apoi pentru a-şi salva propria umanitate.

Readucând în prim-plan imaginea lui Margaret Catchpole, autoarea pledează pentru înţelegerea unei epoci înainte de a plasa un personaj real într-o anumită categorie. În romanul scris de Carol Birch, Margaret este produsul epocii ei sau, mai bine zis, un revers necesar al fiinţei care se conformează, apoi se lasă modelată de nişte legi nedrepte. Dacă vreţi să aflaţi mai multe detalii despre biografia lui Margret, cei de la Editura All au pregătit o campanie şi un concurs dedicate cititorilor, prin care să readucă în prezent această aventurieră nonconformistă a secolului al XVIII-lea, ce ar putea fi considerată o feministă avant la lettre, împărtăşind valorile unei femei independente, care a refuzat o viaţă tradiţională, regulile patriarhale protecţia socială şi curăţarea unei reputaţii pătate oferite de un mariaj.

In umbra esafodului - copertaEditura All, 2016

 

As I Open My Eyes (A peine j’ouvre les yeux) – Tunisia cosmopolita a rockerilor subversivi

Adriana Gionea
-
0
As I Open My Eyes (A peine j’ouvre les yeux) – Tunisia cosmopolita a rockerilor subversivi

Dacă nu crezi în forţa ritmurilor arabe de a crea sunetele tumultuoase ale unei supărări degenerate într-un strigăt de protest sau dacă sunetele chitării întunecate ţi se par prea abrazive pentru dulcegăria unui ritm oriental, trebuie să vezi ce fac puştii din gaşca rebelei Farah (Baya Medhaffer) cu instrumentele tradiţionale alăturate celor folosite în muzica punk-rock.

Apreciat la Festivalul de Film de la Veneţia, A peine j’ouvre les yeux seduce publicul şi prin compoziţiile lui Khyam Allami, renumit datorită îmbinării dintre sunetele poetice scoase de corzile unui oud şi instrumentele specifice muzicii rock. Datorită coloanei sonore vei avea parte de o imersiune languroasă, intimă şi hipnotică (asociată ritmurilor exotice), descătuşată, electrizantă şi efervescentă, dar în acelaşi timp senzuală şi candidă. Vei simţi din plin atmosfera şi pulsul Tunisiei cosmopolite, şi  dramele personajelor impecabil interpretate.

Uită de trândăvia la care invită o narghilea când auzi tobele şi acordurile unui oud. Lirismul din vocea tânguitoarea a protagonistei părăseşte liniştea unei curţi umbroase în care femeile din ţara ei îşi cântă amorul nemărturisit şi jalea departe de ochii lumii. Conştientă de forţa muzicii ei şi înarmată doar cu dorinţa de a se face auzită, cum numai la optsprezece ani o poate resimţi cineva la intensitate maximă, Farah părăseşte spaţiul interior oferit femeii tradiţionaliste şi se avântă în viaţa de noapte de pe străzile unei capitale în fierbere pentru a se dezlănţui într-un protest ce începe cu metaforele vizuale din poezia arabă şi culminează cu trepidaţiile ritmurilor punk ce îi fac pe spectatori să vrea să dea din plete şi să ţopăie mai zgomotos decât nişte puşti rebeli din Londra anilor ’70, invadată de proteste.

imagine: www.unifrance.org
imagine: www.unifrance.org

Conştientă de stereotipurile ce (de)formează percepţia despre locuitorii ţărilor în care predomină cultura arabă, regizoarea Leyla Bouzid mizează tocmai pe uimirea spectatorului european care află că există într-o ţară magrebiană precum Tunisia cea dominată de cenzura dictaturii şi tineri ce au aceleaşi visuri cu ale lui, aceleaşi conflicte cu părinţii şi acelaşi curaj de a-şi striga nemulţumirea legată de sistem. Se regăseşte în idealurile de artistă nonconformistă ale răzvrătitei Farah, care îşi închide mama în baie pentru a fugi să se alăture găştii de muzicieni inovatori în primul ei concert. Aşadar, indiferent de spaţiul cultural din care provin, spectatorii se vor lăsa rapid seduşi de curajul muzicienilor progresişti care înfruntă cenzura. Îşi vor oglindi propriile drame în dorinţa protagonistei de a refuza să se supună regulilor unor părinţi având (numai ei) capul pe umeri, care o vor studentă la Medicină, nu la Concervator.

Regizoarea ştie că sunetele ce permit o contopire experimentală a muzicii arabe şi a culturii punk-rock europene constituie acel element insolit exotic pentru care vrei să-i vezi filmul. De aceea reia melodia preferată a protagonistei în diferite momente explozive ale poveştii, lăsând muzica să preia controlul asupra scenariului şi să te ia într-o călătorie vibrantă prin Tunisul unei adolescente rebele ce îşi asumă nişte riscuri greu de imaginat de spectatorul european, deoarece libertatea de expresie în ţara lui Farah este un ideal scandalos şi halucinant pentru autorităţi, un moft periculos al tinerilor dubioşi.

imagine: www.avoir-alire.com
imagine: www.avoir-alire.com

A peine j’ouvre les yeux transmite forţa antrenantă şi frenezia molipsitoare a unui concert live. În filmul regizoarei Leyla Bouzid, muzica este liantul intercultural dintre actori şi spectatori, dintre personaje şi ţara lor şi dintre momentele tensionate ce permit acea dezlănţuire afectivă ce te ţine cu sufletul la gură. Actorii sunt atât de convingători în rolurile interpretate, încât reuşesc să trasmită stările lor astfel încât să te facă să empatizezi cu personajele. Situaţiile riscante prin care trec şi dramele îţi reaminteasc de peripeţiile evocate în memoriile rockerilor din perioada dictaturilor est-europene sau de propriile tale conflicte cu părinţii neînţelegători, dacă ai fost un liceean ce-şi dorea să fie artist într-o familie cu meserii serioase. Chimia dintre actori, redarea unor conflicte specifice momentelor de creaţie perturbate de mesajele intimidante ale autorităţii, idealurile ce o iau pe căi diferite din cauza fricii sau neînţelegerile din cuplu îţi dau impresia că asişti la un moment dat la scenele unui film despre istoria unei trupe, cu toate suişurile şi coborâşurile ei, cu apariţia inevitabilă a unor  crize identitare şi morale urmate de prăbuşirea în hăul dezamăgirilor şi al visurilor destrămate.

imagine: youtube.com
imagine: youtube.com

Regizoarea Leyla Bouzid are flerul necesar ce-i permite să branşeze autentic dinamica scenelor dezlănţuite, în care protagonista prinde aripi în timp ce se pierde în ritmul muzicii, la istoria Tunisiei contemporane. Ritmul punk devine cordonul ombilical ce leagă natural povestea personajelor de situaţia socială a unei Tunisii gata să dea în clocot în 2010, prevestind evoluţia inflamabilă a protestelor din timpul Primăverii Arabe. Nu-ţi trebuie informaţii cu substrat politic oferite de personaje, şi nici scene suplimentare care să creeze o punte între straturile poveştii. Au fost suficiente schimbarea de ritm şi versurile pline de simboluri pentru a sincroniza povestea amoroasă cu situţia familială şi cea socială. Cu o maximă economie de trimiteri istorice şi politice, regizoarea Leyla Bouzid reuşeşte să lege un love story de povestea despre maturizarea într-o societate ce nu le permite unor tineri emancipaţi să fie ceea ce vor să devină. Îi este suficientă scena în care protagonista recită versurile scrise de iubitul ei în timp ce acesta flirtează ostentativ cu alta chiar în faţa ei, pentru a pune în valoare atât compatibilitatea dintre actriţa Baya Medhaffer şi personalitatea unei protagoniste ce îmbină senzualitatea adolescentină, îndrazneala şi fragilitatea, curiozitatea sexuală şi nevoia de romantism, cât şi viziunea lucidă asupra Tunisiei contemporane, prinse între efervescenţa creativă, sensibilitatea poetică din alte vremuri, contopită cu muzica rock preferată de tinerii progresişti, şi presiunea ameninţătoare a sistemului.

imagine: www.lexpress.fr/culture/cinema
imagine: www.lexpress.fr/culture/cinema

Există o puternică legătură între parcursul subiectiv al personajelor şi ţara lor. O regăseşti în tentativa mamei, la rândul ei o fostă rebelă intimidată de sistem, de a-şi proteja fiica, uneori prin gesturi exagerate. O regăseşti în dialogurile tensionate dintre părinţii lui Farah şi în disputele din interiorul formaţiei, în timp ce fiecare începe să fie bănuit de colaborarea cu poliţia. Dar regăseşti mai ales în abilitatea regizoarei de a exprima continuitatea fecundă a tradiţiei muzicale reinterpretate în cheie modernă. Versurile de protest pornesc de la ritmul poetic senzual asociat versificatorilor arabi ce îşi poartă poveţele şi tâlcurile la adăpostul simbolurilor şi al metaforelor, apoi chitara injectează în versurile formaţiei energia tinerilor dezamăgiţi, care vor să se facă auziţi. Protagonista cântă durerile generaţiei ei cosmopolite şi emancipate, capcanele transgeneraţionale pe care le-au înfruntat femeile rebele din familie, dar în vocea ei şi în ritmul hibrid al formaţiei se întâlnesc atât dramele celor din clasa de mijloc, educaţi şi moderni, cât şi problemele claselor sărace, de unde provin imigranţii care eşuează pe coastele Europei mediteraneene.

imagine: festival-resistances.fr
imagine: festival-resistances.fr

Povestea personajelor şi tema filmului nu sunt noi. S-a tot scris despre ele în romanele autorilor din spaţiul arab şi s-au mai prezentat în filmele cineaştilor incomozi. De accea regizoarea a găsit în coloana sonoră punctul forte al fimului şi prospeţimea unei abordări diferite. A preferat să lase în prim-plan vibraţia nocturnă a oraşului unde femeia care se aventurează în barurile bărbaţilor pentru a fredona melodia preferată înainte de concert atrage priviri curioase, dezaprobatoare sau pofticioase. Ritmul este prezent chiar şi după ce încetează muzica. Îl simţi în amestecul dintre furie şi melancolie. Respiră în fiecare scenă tensionată şi trepidează în oscilaţia dintre exaltarea specifică acelei încrederi în inspiraţia creatoare dată de forţa revoltei şi nevoia de protecţie, de ghemuire într-o zonă de confort. Şi nimic nu pare să inhibe acest ritm, de accea regizoarea a preferat să renunţe la dezvoltarea unor conflicte psihologice puternice sfârşite printr-o schimbare evidentă a personajelor (deşi ea există), alegând să lase puterea muzicii să exprime transformările unei generaţii, dar şi neputinţele ei. Melodiile cântate de Farah sudează diferitele straturi ale poveştii, iar acest lucru se observă în modul în care Leyla Bouzid alternează scenele familiale, disputele dintre protagonistă şi iubitul ei, dialogurile amuzante purtate cu menajera mitomană devenită acel personajul pitoresc amuzant care detensionează relaţia dintre mamă şi fiică, menţinând ritmul exuberant al poveştii infuzate de sunetele rebele.

A peine j’ouvre les yeux este un film despre maturizare care solicită implicarea emoţională puternică a spectatorului şi în care problemele comune adolescenţilor din întreaga lume sunt adaptate veridic la contextul social-politic din ţările arabe. Fără a face referiri la o grupare sau alta, la cine are sau nu dreptate, Leyla Bouzid te determină să alegi tabăra firescului, definit din perspectiva libertăţii artistice, libertăţilor individuale, emancipării feminine şi dorinţei de a urma propria vocaţie. Conflictul dintre generaţii, dintre statul retrograd şi cetăţeanul modern, cosmopolit, dar mai ales dintre nevoia de conservare şi expunerea prin asumarea unui preţ mult prea greu al curajului înlocuiesc prin conflictele morale ale personajelor scenele cu proteste în masă. Adevărata revoluţie se petrece în spaţiul apartamentului locuit de Farah şi în sala de repetiţii, unde găseşti o nouă generaţie conştientă de marile schimbări ale prezentului şi de problemele internaţionale, chiar şi într-o ţară asociată de unii occidentali cu stagnarea în ignoranţă şi cu lipsa informării.


LYTE video

 

Epoca de fier – Cand tara iti intra in corp

Adriana Gionea
-
0
Epoca de fier – Cand tara iti intra in corp

Epoca de fier este o carte apreciată şi înţeleasă cu adevărat doar de cei pentru care nu există o relaţie detaşată, relaxată, între istoria individuală şi istoria propriei ţări. De cei gata să identifice o relaţie somatică între simptomele unui trup slăbit, vinovăţiile moştenite de la predecesorii ce au fost complici ai abuzatorilor şi maladiile societăţii.

Folosindu-se de opiniile profunde ale personajului-narator, Coetzee le dă glas de fapt celor care, dezamăgiţi, au simţit măcar o dată că se află în exil în propria ţară. În cazul doamnei Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, ţara şi propria identitate se hărţuiesc şi se invadează una pe cealaltă într-un moment dureros. Aşteptând finalul decis de o boală necruţătoare, dar încă plină de energia ce-i dă putere pentru a-şi scrie ultimele impresii despre o Africă de Sud măcinată de calvarul inegalităţii din timpul apartheidului, doamna Curren are parte de nişte întrevederi decisive cu ţara ei. Sunt nişte întrevederi zbuciumate, pline de reproşuri (de ambele părţi), şocante, incendiare (la propriu), revoltătoare şi gata să-i permită o legătură autentică tocmai în momentul în care se credea mai înstrăinată decât niciodată de Africa de Sud, pe care nu o mai recunoştea.

Peştii din adăncurile primitive (sunt sigură că ştii despre ce vorbesc) au dezvoltat petice de piele sensibile la atingerile luminii, petice care cu timpul s-au transformat în ochi. Acum, în Africa de Sud, văd ochi ce se estompează din nou, solzii se îngroaşă peste ei, pe măsură ce exploratorii pământului, coloniştii, se pregătesc să se întoarcă în adânc.

Printr-o luciditate plină de ironia cutremurătoare prin care surprinde nişte deformări monstruoase ale naturii umane, Coetzee reuşeşte, paradoxal, să reinstaureze încrederea în legăturile interumane, în mijlocul unei lumi prăbuşite în haos, nedreptate şi violenţe fără margini. Apropierea protagonistei sale de un străin venit din acea parte a ţării considerate neprimitoare pentru albii educaţi din clasa de mijloc scoate la suprafaţă rănile vechi de generaţii ale unei Africi dezbinate brutal.

Relaţia de prietenie atipică dintre un homeless alcoolic şi profesoara de limbi clasice, blocată în propriile amintiri şi impresii pe care vrea să i le transmită sub forma unui jurnal-scrisoare fiicei ei plecate în Statele Unite şi dezgustate de situaţia social-politică din Africa de Sud, este folosită de Coetzee pentru surprinde metamorfozele pe care le suferă legatură identitară cu propria ţară în conştiinţa unui om ce se întâlneşte cu moartea. Nu vei urmări doar nişte schimbări apărute la nivelul conştiinţei. Protagonista mută efectele acestei relaţii identitare în măruntaiele trupului, acolo unde maladiile personale sunt doar o prelungire a celor colective, transgeneraţionale.

Răpusă de tulburările propriei ţări, doamna Curren asistă la două forme ale destrămării. Una corporală, provocată de boală, cealaltă, exterioară, dar care o loveşte în plexul memoriei, al continuităţii identitare vitale pentru fiinţa care vrea să încheie un bilanţ existenţial. Aceste două forme ale destrămării au nişte urmări la fel de tulburătoare. Una riscă să-i paralizeze viaţa afectivă, să o ţintuiască prin fiorii treziţi de apropierea morţii. Cealaltă, în schimb, anulează paralizia, forţând-o să iasă din coconul unei vieţi civilizate, petrecute printre cărţi, interpretări ale cuvintelor din latină şi greacă şi iluzia unei ordini menţinute cu ajutorul educaţiei. Dar lumea ei, construită prin cizelarea instinctelor şi prin învăţătura ce scoate fiinţa umană din barbarie a disparut.

În ultimele zile ale existenţei, apariţia în curtea ei a unui pribeag al străzilor, al culcuşurilor improvizate şi al existenţei fără căpătâi, dar şi întâlnirea cu băiatul menajerei sale îi arată doamnei Curren o realitate dură. În noua ţară, apărută sălbatic, furioasă, clocotitoare de sub straturile unei armonii întreţinute artificial de cenzura autorităţilor, fosta profesoară vede adolescenţi ce pun mâna pe arme şi care îşi incendiază şcolile fără a se gândi la consecinţe pe termen lung. Este asaltată de îndrăzneala noilor tineri, de ura lor faţă de adulţi, faţă de cei consideraţi bătrâni, aşadar vinovaţi, şi care merită să fie daţi jos de pe soclu în mijlocul unei ţări asediate de haosul ce nu mai are pic de răbdare cu ea. Iar această revoltă a copiilor înrăiţi de sărăcie, de nedreptate şi de autoritatea represivă a coloniştilor albi preluată de generaţiile viitoare se ciocneşte cu violenţa forţelor de ordine azmuţite de nişte conducători obtuzi, descrişi în pasaje în care metaforele, caricaturile dezgustătoare cu trimiteri la necuvântătore îmbolnăvite de metehnele (in)umane l-ar face invidios până şi pe Orwell.

Eu, o albă. Când mă gândesc la albi, ce văd? Văd un cârd de oi (nu turmă, ci cârd) mişcându-se în cerc pe o câmpie colbuită sub soarele dogoritor. Aud duduit de copite, o cacofonie de sunete care se descompune, când urechea se obişnuieşte, în aceeaşi chemare behăită în mii de inflexiuni diferite: “Eu!”, “Eu!”, “Eu!” Şi, patrulând printre ele, împingându-i deoparte cu coastele lor hirsute, greoi, cu dinţi ca de fierăstrău şi ochi roşii, sălbatici, neevoluaţii, bătrânii mistreţi grohăind: “Moarte!”, “Moarte!” Desi îmi face bine, mă feresc de atingerea albă la fel de mult ca el; m-aş feri de bătrâna albă care-i bate uşor mâna, dacă n-aş fi eu femeia aceea.

Când ultimele dovezi de altruism dinaintea finalului o fac să asiste uimită la invadarea propriei existenţe ordonate după modelul înţeleptilor antici, doamna Curren se avântă în mijlocul urgiei, alături de noul prieten învăţat cu traiul pe străzi şi de menajera ei ce nu mai vrea să-şi ţină în frâu băiatul adolescent furios pe viaţă. Barăcile incendiate din mahalaua săracilor, imaginea copiilor firavi, dar cu ştate vechi în contestarea brutală a oricărei forme de autoritate, apocalipsa din ghetouri, dezlănţuită de guvernul corupt, dispreţul manifestat de poliţişti faţă de urmaşii africanilor colonizaţi îi arată o imagine coşmăreasca a unei ţări de care se ţinuse la distanţă.

Revolta copiilor gata să se încaiere în orice moment cu adulţii, regresul la instinctele şi afectele unei vieţi primitive şi absenţa speranţei în cartierele de la periferie o fac să se întrebe dacă a trăit cu adevărat, dacă ea a cunoscut omenirea aşa cum este de fapt. Din momentul în care asistă la revoltele şi la explozia unei violenţe ce nu mai are limite, doamna Curren este zguduită de îndoieli cu privire la validitatea şi legimitimtatea propriilor concepţii despre lume şi viaţă, mereu trecute prin filtrul eruditului ce speră la salvarea lumii prin chemarea tinerilor în sala de clasă.

Are ceva prostesc, deliberat prostesc, mărginit, îndărătnic. E unul dintre acei băieţi ale căroi voci se îngroaşă prea repede, care, la doisprezece ani, au lăsat demult copilăria în urmă şi au devenit brutali, dibaci. O persoană simplificată, simplificată în toate sensurile posibile: mai rapidă, mai agilă, mai neobosită decât oamenii adevăraţi, fără îndoieli sau scrupule, fără umor, nemiloasă, naivă.

 Când îşi dă seama că nu-si mai poate salva trupul ros de boală, protagonista lui Coetzee decide să-i salveze măcar pe adolescenţii aciuaţi în casa ei pentru a scăpa de poliţie. În zadar încearcă să le deschidă ochii, să le explice rolul distrugător al războiului declanşat în numele unei cauze, al unor arme folosite în scopuri considerate a fi nobile. Ei sunt oamenii de fier ai noii generaţii. Furia lor nu poate fi topită. Fermitatea nihilistă confundată cu elanul descătuşării nu poate fi dizolvată în mesajele umaniste despre lupta prin educaţie, lăsate moştenire de părinţii antici ai filosofiei.

Doamna Curren se trezeşte la fel de neputincioasă în faţa morţii care devorează adolescenţi revoltaţi. Doar că numai în faţa morţii unor copii debusolaţi îşi strigă disperarea. În faţa propriului sfârşit anunţat de boala ajunsă în stadiul terminal apelează în schimb la reflecţii poetice despre existenţa umană, unele dintre cele mai frumoase pe care le-ai citit vreodată. Nu se vaită strident, ci evocă nişte imagini candide, simboluri vechi ale sufletului ce iese din corp sau mărturii în care luciditatea unui realism cutremurător este învelită în metafore suprarealiste referitoare la moarte. Pentru ea moartea nu este hâdă, ci plină de revelaţii. Nu o transformă într-o fiinţă minusculă, chircită şi umilă, ci îi resuscitează toate forţele. Forţa de a-şi părăsi lumea pentru a se avânta în Africa sălbăticită din ghetourile ce îi oferă un tablou coşmăresc, halucinant, al sărăciei. Forţa de a salva nişte fiinţe rudimentare, simplificate, deşi le dispreţuieste atunci când acestea aleg calea barbariei. Forţa de a înţelege că lumea ei nu mai există, că nu se mai poate face auzită într-un prezent în care nedreptatea şi rasismul ajung să fie combătute prin folosirea armelor, a ripostelor fatale.

În acest roman sensibil şi răscolitor, Coetzee reuşeşte, prin scriitura la persoana I, să te facă să uiţi că se află un autor de gen masculin în spatele romanului. Lumea doamnei Curren pluteşte în feminitate. Acea feminitate din timpurile vechi, conectată la dorinţa de a da viaţă şi de a o proteja cu orice preţ. De-ai opune hotărârii de fier ce poate avea urmări fatale acea vitalitate fluidă a existenţei fără acte de bravură grandioase, considerată adesea inutilă de către eroii revoltaţi. Îi scrie fiicei ei sperând să se reîntoarcă, măcar psihologic, la începuturile lumii, când ura nu se dezlănţuise aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud în perioada apartheidului. Îşi descrie trăirile materne şi amintirile ce alină singurătatea. Încearcă să-i apere pe cei doi adolescenţi nimeriţi în casa ei, să le oblojească rănile, să-i întoarcă din drumul spre sacrificiul adus de lupta inegală cu autoritatea. Când nu reuşeşte să apere viaţa aşa cum şi-ar fi dorit, să-şi facă auzită durerea maternă întinsă peste întreaga ţară parjolită de ură, corupţie, ignoranţă şi rapacitate, protagonista lui Coetzee se retrage în propria lume, din care aruncă nişte gânduri, impresii şi proiecţii ce oferă unele dintre cele mai puternice pasaje despre întâlnirea cu moartea. Pentru doamna Curren, moartea nu trebuie să devină un cortegiu al închipuirilor macabre, ci o scufundare în inima lumii, a omenirii greu încercate, din care să fie scoase la suprafaţă luciditatea şi compasiunea.

Epoca de fier - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Adriana Gionea
-
0
O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Pentru a-l sărbători pe Shakespeare, Humanitas Fiction aduce în România proiectul editurii britanice Hogarth, care le-a lansat o provocare unor scriitori contemporani foarte populari în rândul cititorilor din întreaga lume. Aceşti scriitori fost invitaţi să reviziteze piesele lui Shakespeare, apoi să le reinterpreteze în romanele lor. Alegând piesa târzie Poveste de iarnă, Jeanette Winterson li s-a alăturat unor autori faimoşi precum Howard Jacobson (piesa Neguţătorul din Veneţia), Anne Tyler (Îmblânzirea scorpiei), Margaret Atwood (Furtuna), Tracy Chevalier (Othello), Edward St. Aubyn (Regele Lear), Jo Nesbø (Macbeth) şi Gillian Flynn (Hamlet).

Nu vreau să vă dau prea multe amănunte despre modul în care Jeanette Winterson a mutat personajele, teritoriul acestora, dramele furtunoase, universul afectiv şi deznodământul în zilele noastre. V-aş strica plăcerea lecturii ce se bazează mai ales pe calitatea scriitoarei de a se folosi de atuurile unui bun povestitor pentru a te ţine cu sufletul la gură. Acest roman te acaparează prin intimitatea afectivă împărtăşită de personaje cu tine, cititorul, dar şi printr-un fir narativ ispititor, efervescent şi nostalgic, plin de trăiri tumultuoase, de brutalitate şi cruzime psihologică, dar şi de un romantism împachetat în simbolurile culturale apreciate de cititorii erudiţi. O paranteză în timp este un roman străbătut de tristeţea răscolitoare, dar şi de umorul savuros. Vei avea parte de o interpretare năstruşnică, plină de tâlcuri legate de metehnele şi de visurile omului modern, de o poveste ce pledează pentru compasiune, empatie şi mai ales pentru diversitatea umană.

Nimic din ce ţine de patimile clocotitoare ale fiinţei umane, de metamorfozele afective uimitoare, de zvârcolirile în focul geloziei furibunde având urmări fatale, de infamiile abjecte sau de aspiraţia spre salvarea prin iubire nu i-au fost străine lui Shakespeare. Şi-a văzut contemporanii aşa cum erau: şi cruzi, dar şi fragili, şi dezlănţuiţi, dar şi temători, şi ignoranţi, dar şi avizi de a cunoaşte lumea, şi intoleranţi cu semenii pe care nu îi înţelegeau, dar şi nemiloşi cu ei înşişi. Dacă ar face o călătorie în secolul nostru, probabil că lui Shakespeare i-ar sări imediat în ochi toate problemele din lumea personajelor reunite de Jeanette Winterson în romanul O paranteză în timp. Dar nu s-ar mira şi ar spune că victimele pasiunilor din zilele noastre nu sunt decât nişte veri mai tineri şi mai nerăbdători să dea în clocot ai nesăbuiţilor din epoca lui.

Gelozia omului de afaceri dominator, incapabil să o controleze pe soţia cu sensibilitate de artist, conflictele dintre taţii indisponibili şi fii răzvratiţi împotriva unor adulţi goliţi de pofta de a trăi frumos, efectele mercantilismului globalizat, căutarea unui refugiu în persoana considerată a fi marea iubire şi neputinţa în faţa unei realităţi ostile distorsionate de suspiciuea infidelităţii disctructive. Ei sunt demonii care populează noua societate. De fapt, sunt aceiaşi, doar că purtau alte măşti în vremea lui Shakespeare. În zilele noastre, regii au fost înlocuiţi de magnaţi, reginele de cântăreţe visătoare, atât de râvnite de cei puternici, iar copiii pierduţi îşi găsesc părinţi pe alte continente. Pe scurt, în locul regelui Leontes al Siciliei apare un afecerist influent, modelul unui mascul Alfa invincibil. În locul bunului său prieten bănuit că i-a sedus nevasta este un creator de jocuri video cu suflet de poet, care se inspiră din visul avut de Nerval pentru a crea un Paris virtual unde i-a putut păstra pe toţi cei pe care i-a pierdut de-a lungul vieţii.

Există o scenă reprezentativă pentru întâlnirea, dincolo de timp, a celor înstrăinaţi, dar şi a sensibilităţii din alte vremuri cu preocupările omului modern. Este o scenă dintr-un joc video în care penele unui înger suspendat între zidurile unei clădiri pariziene inspiră scrierea unor pagini demne de o reverie în care frumuseţea şi tristeţea sfâşietoare se suprapun. Aceste pagini opresc timpul în loc pentru a te ţintui într-o bulă în care imaginea atemporală a unui oraş inundat de penele unui înger decăzut pluteşte deasupra realităţii. Îţi vine să le reciteşti ori ce câte ori simţi că lumea din jur devine incompatibilă cu nevoia de cufundare în frumos, în linişte şi în sensibilitatea lirică.

Modul în care Jeanette Winterson îmbină trimiterile spre jocurile video şi lirismul parizian oferă una dintre cele mai frumoase scene apărute într-un roman, în ultimii ani. Nimic nu pare desuet şi greu de sincronizat în pasajele poetice din această carte. Lirismul care se prelinge într-o linişte a durerii ce pluteşte peste lumea personajelor se învecinează cu acţiunea antrenantă, fără a crea o rupere de ritm deranjantă. Opoziţiile care ajung să coabiteze în sufletul uman se simt atât în stările personajelor, cât şi în ritmul evenimentelor prinse între acalmia candidă şi furia tenebroasă, dezumanizantă, de care ajunge să fie stăpânită o fiinţă umană ce se simte vulnerabilă, trădată, pusă în faţa posibilităţii de a pierde fiinţa iubită.

Jeanette Winterson a reuşit să readucă în romanul ei abilitatea lui Shakespeare de a transpune coliziunile dintre personaje, dintre modul diferit în care percep realitatea sau intenţiile celuilalt şi dintre propriile lor trăiri contradictorii. În acest roman se ciocnesc mentalităţi diferite. Se încaieră perspective opuse asupra existenţei şi se iau la harţă mecanisme de apărare în faţa propriilor mustrări de conştiinţă, a neîmplinirilor ce vor duce la un război absurd, pornit de la nişte detalii greşit interpretate. Ca în orice piesă de-a lui Shakespeare, şi în romanul O paranteză în timp reacţiile personajelor sunt disproporţionate, patimaşe, explozive, cu efecte înspăimântătoare. Dar umorul este şi el omniprezent. Jeanette Winterson îl distribuie nepărtinitor, dublat de o cantitate vitală de compasiune pentru fiecare personaj care îi răneşte pe cei iubiţi, oricât de greu i-ar fi cititorului să-l ierte.

Aşa cum Shakespeare a detectat slăbiciunile anonimilor şi a plămădit din ele personaje reprezentative pentru unele tipologii umane, Jeanette Winterson a colecţionat multe dintre apucăturile şi reacţiile afective toxice ale omului actual, printre care vanităţile, narcisismul, lipsa cumpătării, impetuozitatea autodistructivă, refuzul de a păstra echilibrul când apare tentaţia luptei pentru dominaţie şi teritoriu. Din ele a creat nişte personaje ale căror fapte ce pot stârni dezgustul vin de fapt dintr-un hău în care s-a pierdut strigătul prin care aceste personaje îşi manifestau nevoia timpurie de iubire, şi care nu a fost auzit la timp. Există însă posibilitatea vindecării oferite de timp. De fapt, în acest roman, timpul permite intervenţia miraculosului în cotidian, dar este un miraculos obţinut doar prin apariţia unor personaje ce îşi dau voie să îşi manifeste acele trăiri afective capabile să umanizeze o fiară, aşa cum devenise unul dintre personajele geloase.

Timpul este reprezentat de fiecare personaj astfel încât să devină un alfabet subiectiv care să permită descifrarea propriei drame. Este un timp al căderii din paradisul regăsit în poezia lui Nerval şi în plimbările pariziene, conservate în lumea virtuală a unui joc video atipic. Este un timpul fragmentat în secundele care fac trecerea de la fericire la tragedia celui ce a pierdut fiinţele dragi, indispensabile propriei existenţe. Este  timpul ireversibil al destrămării, al pierderilor, al însingurării. Este un timp precum o mască hâdă, al demonilor interiori. Dar mai este şi un timp reversibil al reparaţiilor, al iertării. Un timp al celor ce vor să păstreze cu orice preţ dramul de umanitate care li s-a cuibărit într-o existenţă ce ar fi putut fi acaparată de abandon, de pierdere sau disperare. Aceste forme ale timpului permit o comunicare între două generaţii: cea a părinţilor ce şi-au distrus vieţile capitulând în faţa orgoliilor şi cea a Perditei, fiica înstrăinată de familie prin decizia unui tată gelos, ce şi-a bănuit soţia de trădare. Printr-o breşă în timp se vor furişa prospeţimea şi empatia din lumea Perditei spre lumea devastată de vanităţi ale puternicului ei tată, promiţând o regenerare neaşteptată.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

O paranteza in timp - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

 

Snowden by Oliver Stone– a fi sau a nu fi apărător al democrației

Adriana Gionea
-
0
Snowden by Oliver Stone– a fi sau a nu fi apărător al democrației

În Snowden, Oliver Stone include ingredientele unui film american palpitant, cu eroi planetari ce luptă împotriva tiranilor pentru a-l elibera pe omul asuprit. Doar că le adaptează la pretenţiile unui spectator care se vrea educat, citit, dependent de informaţia de calitate şi receptiv mai degrabă la documentarele incomode atunci când vrea să afle ce se ascunde în culisele marilor decizii cu impact global. În locul urmăririlor spectaculoase te ţin cu sufletul la gură secvenţele în care protagonistul transferă informaţiile confidenţiale chiar sub ochii şefilor loiali guvernului, apoi încearcă să le treacă dincolo de filtrul de control folosindu-se de un cub Rubik.

Edward Snowden este cel care a dezvăluit că toţi suntem interceptaţi de agenţiile care se ocupă de siguranţa Statelor Unite, fiind el însuşi un angajat promiţător al NSA (National Security Agency). Dezvăluirile lui i-au făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva conducătorii Stetelor Unite îi pot spiona pe şefii de stat sau pe cancelarii marilor puteri pentru a le influenţa deciziile sau pentru a regiza lovituri de stat. După ce a făcut publice activităţile controversate ale NSA şi CIA, Snowden a împărţit lumea în două tabere: cei care îl admirau pentru curajul ieşit din comun de a fi un denunţător al practicilor ce sfidează etica, întors împotriva sistemului ce l-a format, şi cei care îl considerau inamicul Statelor Unite, un spion trimis de nişte forţe obscure pentru a-şi destabiliza propria ţară, prezentată drept un bodyguard al democraţiei.

imagine: Open Road Films / www.slashfilm.com
imagine: Open Road Films / www.slashfilm.com

Povestea lui Snowden este transformată de Oliver Stone într-un film de aventuri smart pentru subversivii care preferă mai degrabă realismul unui documentar şi personajele ce transferă lupta dintre Bine şi Rău în planul conştiinţei ce le furnizează descoperiri copleşitoare despre societatea în care trăiesc. Regizorul a vrut să ţi-l prezinte pe acel Snowden zguduit de propriile descoperiri, dinainte să devină omul din interiorul sistemului ce îi dezvăluie cetăţeanului american, şi apoi întregii lumi, cum este ascultat de serviciile secrete. I-a transformat biografia într-un bildungsroman cu secrete şi agenţii guvernamentale, coduri şi decizii controversate în care scopul scuză mijloacele. Printre acestea a strecurat şi niste scene amoroase, bine exploatate pentru a traduce mesajele abstracte din lumea geniilor în limbajul oamenilor obişnuiţi, în contextul unei maturizări permise de asumarea celui mai mare risc de către Snowden-personajul din film – acela de a rămâne corect atunci când adevărul poate fi considerat drept o trădare.

Interpretat de Joseph Gordon-Levitt, Snowden este prezentat ca fiind este un computer geek mai degrabă timid şi fragil, dar suficient de curajos pentru a intra în rolul eroului modern ce salvează libertatea omenirii dezvăluind planul diabolic prin care devenim nişte ţinte supravegheate non-stop. În tabăra celor malefici, dornici să preia controlul asupra întregii planete, sunt cei loiali guvernului, ce apelează la creiere dezvoltate pentru a spori puterea autorităţii sub pretextul luptei antiteroriste. Şi pentru a nu le da apă la moară cârcotaşilor gata să minimalizeze efectul unui astfel de film ce le-ar părea bombastic spectatorilor elitişti, Oliver Stone manipulează anumite scene astfel încât să reproducă veridicitatea unui documentar. De altfel, în film apar sub forma unor personaje şi jurnaliştii Laura Poitras (Melissa Leo) şi Glenn Greenwald (Zachary Quinto). Aceşti jurnalişti, cărora Oliver Stone le da un rol-cheie în filmul său, au fost contactaţi de Snowden când a făcut primele dezvăluiri ce au dus la realizarea documentarului Citizenfour, în care apărea el însuşi. De altfel, documentarul pare să fi fost studiat atent de Joseph Gordon-Levitt pentru a-l interpreta pe Snowden cât mai credibil.

imagine: Open Road Films / lrmonline.com/news
imagine: Open Road Films / lrmonline.com/news

Contestat, adulat de subversivi şi vânat, trădător pentru guvernul Statelor Unite şi erou pentru cetăţeanul simplu ce-şi revendică dreptul la intimitate în era internetului, imaginea lui Snowden absoarbe toate aspiraţiile omului ce nu vrea să ia de-a gata discursul guvernelor care îi cer să se lase supravehgeat în stilul Big Brother pentru propria securitate. În Snowden, Oliver Stone pare să le dea dreptate celor ce se declară de acord cu opinia lui Benjamin Franklin conform căreia oamenii care sunt gata să sacrifice libertatea în favoarea siguranţei merită sa le piardă pe amândouă. Şi acest lucru se reflectă în toate scenele, în mimica personajului central, în deciziile lui şi în riscurile asumate când ştia că orice scurgere de informaţii confidenţiale ar fi putut avea nişte efecte devastatoare asupra propriei siguranţe.

Pretenţiile pe care le vei avea de la acest film şi modul în care îi vei recepta mesajul sau unghiul de abordare a lui Oliver Stone depind foarte mult de vizionarea unui documentar exploziv pentru modul în care cetăţenii vor mai interpreta de acum în colo mesajele cu scop securizant emise de Statele Unite prin vocea preşedinţilor şi ai secretarilor de stat. Este vorba despre filmul documentar Citizenfour, realizat de jurnalista Laura Poitras. Oliver Stone a intuit acea tendinţă a unor spectatori de a-i compara filmul realizat de Laura Poitras, de aceea a ţinut seama de el când i-a dat ficţiunii puterea unui documentar, incluzând scene care imită secvenţele din documentarul jurnalistei, mai precis cele din camera de hotel unde s-a baricadat Snowden şi de unde a început să se propage şocul dezvălurilor, ce s-a resimţit în fiecare ţară, cu efecte diferite. În ciuda efectelor explozive la nivel global, filmul lui Oliver Stone are mai degrabă ritmul echilibrat al unui documentar, fiind ignorată acea tentaţie de a transforma povestea lui Snowden într-un thriller facil plin de suspans.

imagine: Open Road Films /
imagine: Open Road Films /

Nu vei vedea în acest film spectacolul tachinărilor şi al intimidărilor, şi nici al jocului de tip şoarecele şi pisica dintre Stat şi angajatul genial incomod. Acţiunea este minimalistă, iar tensiunea este stilizată ca într-un film ce face apel mai degrabă la nevoia de luciditate a spectatorului ce vrea nişte răspunsuri legate de lumea în care trăieşte, nicidecum un film de acţiune hollywoodian. Nu vei avea parte nici de o galerie a mimicilor ce trădează stupefacţia în faţa dezvălurilor incomode, nici de redarea exacerbată a suferinţelor specifice omul cinstit, speriat şi copleşit de natura revelaţiilor sale, apoi strivit de sistemul ce îl vrea tăcut şi docil. Reacţiile personajului central se înscriu în registrul firescului. Îl vezi pe Joseph Gordon-Levitt construind imaginea unui Snowden ce ajunge să conştientizeze treptat anvergura descoperirilor sale şi a tehnologiilor pe care le-a dezvoltat. Asişti la întrebările pe care şi le adresează lui însuşi un om care, odată ajuns în miezul celor mai bine păzite secrete ale celei mai mari naţiuni, îşi dă seama că nu mai poate avea libertăţile unui anonim, neştiutor, dar care i le poate reda cetăţeanului vulnerabil, care nu dispune de cunoştinţele sale în domeniul IT şi nici nu poate pătrunde în laboratoarele unde se pune la cale un mecanism al supravegherii globale. Asupra acestui mecanism devastator pentru democraţie atrage atenţia Snowden, un mecanism ce le-ar permite conducătorilor să anticipeze mişcările de protest, să fie cu un pas înaintea noastră, mai ales atunci când vrem să luptăm împotriva abuzurilor.

imagine: Open Road Films / www.thedailybeast.com
imagine: Open Road Films / www.thedailybeast.com

Dacă ai văzut mai întâi Citizenfour, vei fi impresionat de calităţile actoriceşti dovedite în acest film de Joseph Gordon-Levitt, care poate imita gesturile, ticurile şi chiar vocea lui Snowden, încât ai impresia că Oliver Stone a vrut să ducă eforturile documentare ale Laurei Poitras într-o zonă mult mai accesibilă celor ce nu dispun de cunoştinţe avansate de IT. Şi chiar a reuşit să explice importanţa dezvăluirilor făcute de Snowden construind o punte între efectele acestora la nivel mondial şi impactul avut în viaţa individuală. Practic, le dă chip uman informaţiilor tehnice şi le integrează în viaţa cotidiană a cetăţenilor, arătând prin exemple umane clare dramele individuale ce decurg din folosirea abuzivă a datelor stocate de NSA împotriva unui cetăţean bănuit a fi ostil Statelor Unite, fără a exista dovezi solide, ci doar bănuieli nefondate bazate pe nişte prejudecăţi.

imagine: Open Road Films / www.indiewire.com
imagine: Open Road Films / www.indiewire.com

Când unul dintre şefii protagonistului foloseşte informaţiile obţinute fără mandat din mesajele de pe Facebook ale fiicei unui bancher pakistanez cu scopul de a o leza emoţional prin deportarea iubitului acesteia doar pentru a-l transforma pe bacnher într-o ţintă uşor de intimidat, începi să înţelegi, prin scenele demne de un film dedicat unei drame de familia, ceea ce Snowden vrea să îţi demonstreze prin informatii tehnice în documentarul Citizenfour – că toţi putem deveni ţinte inamice şi că Statele Unite ne pot asculta mesajele private şi ne pot stoca datele privind achiziţiile, preferinţele, dialogurile ostile faţă de preşedintele celei mai puternice naţiuni, fără a cere mandat. Ce le oferă această legitimitate? Nu contează şi oricum nu ne priveşte pe noi, oamenii mici. De ce ne ascultă? Pentru că pot sau, mai bine zis, pentru că dispun de fonduri uriaşe pentru a cumpăra cele mai bune creiere. Acesta pare să fie mesajul oferit spectatorilor ce nu au încredere într-un guvern din ce în ce mai invaziv în raport cu viaţa privată a cetăţeanului.

imagine: Open Road Films / www.thedailybeast.com
imagine: Open Road Films / www.thedailybeast.com

Dacă pentru spectatorii care preferă documentarul acest film are mai mult rolul de a le explica într-un mod mai accesibil impactul pe care îl are asupra vieţii cotidiene abuzul de putere în domeniul informatic şi a le arăta cât de bine poate intra în rolul lui Snowden actorul Joseph Gordon-Levitt, pentru cei care abia au auzit de Snowden, filmul realizat de Oliver Stone poate fi o revelaţie, care să îi lecuiască de naiviatea celui ce declară Eu nu am nimic de ascuns, aşadar puţin îmi pasă dacă sunt ascultat. Este mai degrabă o revelaţie pentru cei care mai cred în bunele intenţii ale guvernelor, mai ales când acestea promit că nu vor scormoni prin viaţa privată a cetăţeanului şi nu îi vor citi datele personale fără a-i cere permisiunea, aşa cum trebuie într-o societate în care drepturile omului sunt sfinte.

imagine: Open Road Films / www.independent.co.uk
imagine: Open Road Films / www.independent.co.uk

Oliver Stone se foloseşte de povestea începută clişeistic a unui puşti firav care dorea să-şi servească patria, dar nu face faţă regimului dur din armată, el fiind mai potrivit în rolul tocilarului invizibil pe culoarele liceelor din filmele americane. Din dormitorul cazărmii, Snowden nimereşte rapid în laboratoarele CIA şi NSA, unde îi uimeşte pe toţi cu mintea sclipitoare ce îi permite să spargă coduri şi să folosească alfabetul IT cu degajarea celui ce dezleagă cuvinte încrucişate doar cât să-şi omoare timpul liber. Apoi, pentru a condimenta viaţa deloc spectaculoasă a geniului, introduce un personaj feminin cu minte brici, atitudine subversivă şi care îşi împarte ziua între pasiunea pentru fotografie şi lecţiile în care îmbină aerobicul cu exerciţiile inspirate dintr-un număr de streaptease. Introducerea acestui personaj feminin interpretat de Shailene Woodley (The Fault in Our Stars) umanizează imaginea geniului rece din mentalul colectiv şi permite o mai bună reprezentare a schimbărilor din conştiinţa personajului pe măsură ce apar dilemele de natură etică.

imagine: Open Road Films / www.slashfilm.com
imagine: Open Road Films / www.slashfilm.com

Oliver Stone reuşeşte să aducă informaţiile abstracte şi tehnice în lumea cotidianului palpabil, astfel încât să ofere o imagine clară a luptei unui om împotriva unui sistem. Apelează la candoarea unui love story în care geniul trebuie să aleagă între sentimente, dorinţa de a-şi apăra iubita ce poate deveni la rândul ei o ţintă şi datoria faţă de ţară, între urmarea ordinelor acceptate orbeşte precum un soldăţel ignorant docil şi glasul propriei conştiinţe, gata să-i arate că încalcă regulile unei democraţii prin talentul său pus în slujba autorităţii guvernamentale care în acest film se comportă precum un dictator ce vrea să-şi păstreze privilegiile.

Există o legătură între descoperirile şocante din laboratoarele NSA şi modificările din viaţa afectivă a personajului. Datorită ecourilor palpabile în viaţa privată a deciziilor din lumea abstractă a tehnologiei, scenariul devine credibil atunci când îţi arată ravagiile pe care le pot face deciziile unei autorităţi când aceasta îşi arogă dreptul unui acces nelimitat la informaţiile cetăţenilor. Şi, în loc să înşire lozinci despre libertăţile individuale şi depre articolele din Constituţie, prea abstracte pentru legile afective care duc la mobilizarea împotriva unor abuzuri, Oliver Stone se foloseşte de tensiunile din cuplu pentru a coborâ din turnul de fildeş al geniilor toate acele discuţii elitiste despre viaţa privată, autodezvăluirea online, dreptul la intimitate şi modul în care supravegherea intruzivă poate injecta frica în mintea cetaţeanului pentru a-i paraliza iniţiativele de protest împotriva unor abuzuri, iniţiative ce stau la baza unei relaţii democratice între Stat şi cetăţean. Indiferent de părerea pe care o ai despre film sau despre scopurile lui Snowden, unghiul de abordare al lui Oliver Stone te va face să-ţi pui întrebări legate de legitimitatea deciziilor guvernamentale şi de confidenţialitatea lor.


LYTE video

 

Cum sa lecuiesti un fanatic – Luciditatea scriitorului

Adriana Gionea
-
0
Cum sa lecuiesti un fanatic – Luciditatea scriitorului

Cartea lui Amos Oz este lectura ideală pentru cei sensibili mai degrabă la mesajele artiştilor în momentele de criză decât la declaraţiile politicienilor. Publicate la putin timp de la atentatele din 11 septembrie 2001, eseurile incluse în volumul Cum să lecuieşti un fanatic te fac să te îndepărtezi de imaginea scriitorului naiv, izolat în turnul de fildeş pentru a reface mereu propria versiune umanistă a unei realităţi considerate a fi mult mai dură atunci când este traită de omul obişnuit. Fără a se angaja politic şi fără a găsi demoni printre semeni, ci doar oameni care au avut de înfruntat durerea celor izgoniţi, Amos Oz vrea să ofere nişte solutii normale împotriva fanatismului într-un context în care firescul este tot mai greu de atins pe măsura ce frica de terorism îşi face loc şi riscă să deschidă o portiţă spre rasism.

Toleranţa la care se ajunge prin efortul de a te pune în pielea celui având nişte opinii diferite, lectura, educaţia, dezvoltarea societăţii civile, sinceritatea manifestată în primul rând faţă de propriile intenţii şi luarea unor decizii grele ce implică renunţarea la un privilegiu sau teritoriu în favoarea unei existenţe care nu mai implică eroismul cu preţul vieţii, ci negocierea autentică. Iată câteva dintre elementele ce nu trebuie să lipsească atunci când se urmăreşte reducerea influenţei unor fanatici în Orientul Mijlociu. De fapt, cartea lui Amos Oz analizeaza propriile soluţii oferite pentru o învecinare paşnică.

Oferind propria lui viziune asupra modului în care se poate ajunge la o domolire a ostilităţii întreţinute de unii lideri ai celor două popoare ce s-au confruntat de-a lungul istoriei cu intoleranţa, dezrădăcinarea şi asuprirea – evreii şi palestinienii – Amos Oz te ajută să întrevezi soluţii lucide acolo unde alţii văd o încrengătură nebuloasă de conflicte ale căror origini se pierd în negura istoriei sau imposibilitatea unei vecinătăţi calme. Nu recurge la mesaje pacifiste croite după modelul celor din era flower-power. Nu le ţine partea nici alor săi atunci când se dovedesc a fi la rândul lor nişte fanatici zgomotoşi, fiind acuzat de trădare de unii conaţionali. Nu se aşteaptă nici la îmbrăţişări iertătoare între evrei şi palestinieni. Propunerea lui este divorţul echitabil, considerand că opusul războiului nu este iubirea, ci pacea. În conflictul dintre palestinieni şi israelieni, Amoz Oz propune soluţia bistatală printr-un divorţ în urma căruia fiecare să îşi poată reface viaţa în condiţii normale. În care fiecare să primească mai puţin decât s-ar fi aşteptat, dar să-şi câştige dreptul la o viaţă fără ameninţarea unui război. Datorită acestui divorţ între evrei şi palestinieni, Amos Oz crede că pot deveni vecini inofensivi atâta vreme cât va avea fiecare popor o ţară a lui, o casă recunoscută de ambele tabere, cu graniţe respectate după rezolvarea problemei legate de refugiaţii palestinieni, al căror drept la o viaţă decentă şi la demnitate Amos Oz îl susţine cu fermitate în această carte.

Dacă ai citit romanul Iuda, perspectiva lui Amos Oz ţi se va părea una bazată pe ani întregi de lecturi, de observare a semenilor săi, pe încercarea de a înţelege un Ierusalim precum un mozaic de culturi şi pe durerosul efort al unor părinţi alungaţi de nazişti de a uita o Europă după care au suspinat îndelung şi pe care au iubit-o, dar fără a fi iubiţi la rândul lor. O Europă căreia Amos Oz îi aminteşte, fără ură, de responsabilutatea avută în conflictul dintre evreii din Israel şi palestinieni. Ambii au cunoscut asuprirea şi ambii au încercat să îşi găsească un adăpost pe un teritoriu sigur, considerat de ambele popoare a fi sacru.

Este un conflict între două foste victime ale aceluiaşi tiran. Asta nu uşurează lucrurile, ci le îngreunează. După cum ştim, poate din experienţa personală, din experienţa familială – unele dintre cele mai acute conflicte apar tocmai între două victime ale aceluiaşi tiran, doi copii ai unui părinte violent. Se uită unul la celălalt şi îl văd pe părintele violent. Chiar aşa stau lucrurile între israelieni şi palestinieni, între israelieni şi ceilalţi arabi. Să nu uităm că atât evreii, cât şi arabii au suferit înfrângeri, umilinţe, discriminări, mari persecuţii şi asuprire din partea civilizaţiei europene.

Amos Oz nu se teme să afirme că ambele popoare au dreptul de a rămâne în acest teritoriu, dar având fiecare ţara lui, cu graniţe bine stabilite şi negociate. Soluţia pentru evitarea unui război este compromisul, dar nu acel compromis pe care mulţi europeni îl consideră umilitor, un semn al neputinţei şi al capitulării morale. Amos Oz sustine că în Orientul Mijlociu compromisul înseamnă salvarea vieţii, graniţa dintre viaţă şi moarte. Atât evreii israelieni, cât şi palestinienii trebuie să renunţe la ceva pentru a obţine în schimb ceva mult mai vital: siguranţa, dar o siguranţă bazată pe şansa ambelor popoare de a trăi în vecinatate, având fiecare statul său, unde fiecare cetăţean să poată duce o viaţă normală, şi nişte graniţe recunoscute de liderii ambelor state.

Într-o lume în care acest conflict poartă cu sine rănile popoarelor din Orientul Mijlociu şi împarte spectatorii internaţionali în două tabere: cea favorabilă Israelului şi cea gata să fie solidară doar cu palestinienii, Amos Oz are curajul de a căuta exemple ce ţin de metamorfozele fanatismului chiar în ţara lui (aşa cum a făcut-o şi în romanul Iuda), în Ierusalimul unde şi-a derulat existenţa şi unde pulsează chemarea identitară a multor credincioşi fideli religiilor diferite. Folosidu-se de umor şi de pomenirea clasicilor ruşi pentru a explica dramele din Ierusalimul copilăriei sale, Amos Oz prezintă diversitatea acestui oras dintr-o altă perspectivă – cea a fanatismului multicultural. În Ierusalim toţi se cred profeţi şi fiecare vrea ca viziunea lui asupra dreptei credinţe să deţină supremaţia.

Această perspectivă asupra oraşului de suflet l-a făcut pe Amos Oz, încă din copilărie, să vadă acea babilonie polifonică, să fie conştient de ciocnirile ideilor şi de tentaţia de a-l anula pe celălalt atunci când are opinii diferite. Leacul împotriva fanatismului a fost pentru Amos Oz diversitatea acestui oraş. Aici a putut vedea ravagiile intoleranţei şi durerile fiecărei tabere. Amintirile secrete ale părinţilor ce tânjeau după Europa dinaintea nazismului, casa din Ierusalim, mai mult decât modestă, dar generoasă în ceea ce priveşte oferta de lectură, şi învecinarea cu străinul, cu acela considerat diferit, au pregătit drumul spre curajul de a denunţa în primul rând fanatismul din propria ţară, imediat după războiul din anii ’60.

Punctele de vedere exprimate de Amos Oz prin trimiteri care împletesc simţul umorului, autoironia şi luciditatea, adică exact calităţile care îi lipsesc unui fanatic, oferă exemplul unei implicări sănătoase a unui scriitor în problemele politice ale ţării sale, dar fără a fi înregimentat politic. Pentru Amos Oz, legătura cu propria ţară este uneori incomod de sinceră pentru anumiţi politicieni, dar vindecătoare pentru ambele tabere, atâta timp cât sunt gata să aleagă soluţiile ce îşi vor dovedi eficacitatea în timp, cu preţul unei renunţări din prezent. După ce îi vei citi eseurile, vei înţelege mai bine de ce legătura cu ţara natală trebuie sudată de lectură şi de luciditate, şi de ce efortul de a însănătoşi lumea prin literatură şi educaţie nu este unul demodat, oferit de şoarecele de biblioteca naiv, care habar nu are despre ce se întâmplă cu adevărat în afara zidurilor ticsite de cărţi până-n tavan.

Cum sa lecuiesti un fanatic - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016 (reeditare)

Unicat. Cartea cu o suta de finaluri – Un androgin face comert cu vise in care iti apare Puskin

Adriana Gionea
-
0
Unicat. Cartea cu o suta de finaluri – Un androgin face comert cu vise in care iti apare Puskin

Unicat. Cartea cu o sută de finaluri este o bijuterie în ochii cititorilor dedaţi experimentelor coagulate în poveşti bizare fără cap şi coadă, însă având un miez suculent plin de fapte incredibile. Dacă primele 5-10 pagini promit o evoluţie palpitantă a intrigii poliţiste, cu suspans, exotism comportamental şi un protagonist excentric, restul cărţii este o năvălire a oniricului peste realitate şi peste simţul măsurii adesea invocat în trasarea graniţei dintre halucinant şi verosimil.

Un vis în care fragmentele narative zboară în direcţii diferite sau un tablou suprarealist de mari dimensiuni, în care sunt înghesuite povestea unui şarlatan deghizat în ţar, încurcăturile aduse de apariţia unui androgin ce vinde lucruri mai puţin obişnuite şi evocarea obsesivă a lui Puşkin într-o atmosferă desprinsă din proza lui Poe sau din legendele cu ocultişti. Ambele interpretări pot fi valabile pentru o lume unde întâmplările ce sfidează ordinea realităţii sunt întâmpinate de personaje printr-o acceptare fără prea mari împotriviri a fabulaţiilor halucinante, demne de un amestec între absurd şi realismul magic.

Nu te aştepta la nimic previzibil de la această carte, mai ales dacă îţi mijloceşte prima întâlnire cu stilul funambulesc al lui Milorad Pavic. Dacă nu l-ai cunoscut prin celelalte romane scrise, ai toate şansele să consideri Unicat. Cartea cu o sută de finaluri o călătorie delirantă, o emanaţie a unui vis ciudat şi năucitor prelungit într-o realitate din care ajungi să nu mai înţelegi nimic. Şi nici autorul nu te ajută. Ba mai mult, citatul din introducerea oferită de traducătoarea Mariana Ştefănescu îţi dă de înţeles că marele scriitor sârb nu ţine cont de văicărerile sau revendicările cititorilor dornici de o poveste cu început şi final întinse pe aţa desfăşurarii coerente, preferând să-i lase pradă închipuirilor aberante ale protagoniştilor. Milorad Pavic nu şi-a domolit impulsul de a scrie o proză excentrică doar pentru a se face mai uşor înţeles. Nu el, ci persoana care îl citeste ar trebui să facă marele efort în faţa unui text original aparent haotic, în care sunt reciclate, cu efecte neaşteptate, temele frecvente din literatură: căutarea iubirii, gelozia, teama de moarte sau fricile arhaice abisale readuse la suprafaţă prin superstiţii sau prin decriptarea viselor.

Pentru că dintotdeana s-a vorbit doar de scriitori talentaţi sau dăruiţi, se cuvine să se vorbească şi despre cititori talentaţi sau dăruiţi.

Pentru cei familiarizaţi cu stilul unuia dintre cei mai mari scriitori sârbi (sau mai bine zis seduşi de el), şi care mai sunt şi admiratorii unor scriitori precum Bioy Casares, Cortazar sau Peter Esterhazy, giumbuşlucurile insolite până la halucinant din această carte nu devine un element capabil de a le perturba lectura, de a-i induce în eroare, dezamăgindu-i printr-un stil narativ nonliniar. Vor găsi tot ce poate da mai bun Milorad Pavic, un scriitor despre care pot spune fără să exagereze că este original. A scris până acum un roman-dicţionar, un roman-careu de cuvinte încrucişate, un roman-clepsidră, un roman-tarot şi un roman-zodiac. De data aceasta şi-a încercat norocul în lumea romanului-deltă plin de intrigi detectiviste, pe care a transferat-o, cum era de aşteptat, într-un imaginar în care personajele sunt obligate să găsească suspecţii după ce le descoperă parfumul preferat, după ce ajung în văgăunile unor ocultişti excentrici şi ale unor vânzători de vise ce nu au fost visate încă.

Povestea începe cu întâlnirea dintre androginul Aleksandr şi doi interlopi care îl obligă să lichideze câţiva oameni incomozi pentru a se achita de nişte datorii mai vechi pe care acesta nu le va putea achita niciodată prin activităţi oneste. Câteva pagini mai încolo intră în peisaj doamna Lempicka (fără nici o legătură cu pictoriţa). Doamna Lempicka este amorezată până peste cap de un tenor ce ajunge să cumpere fragmentele din visele ce le va avea în viitor, din magazinul androginului Aleksandr, ce se autointitulează un vânător de vise. Astfel, când visează vise din viitor, tenorului îi apar imagini din trecut, mai precis din ultimele zile trăite de Puşkin şi din momentele în care marele clasic rus îşi manifesta interesul pentru istoria unui ţar din alte vremuri, a cărui viaţă părea desprinsă dintr-o capodoperă shakespeariană, sau de calităţile vrăjitoreşti ale unui strămoş african. La rândul ei, doamna Lempicka ajunge să cumpere în avans un minut dintr-un vis ce ar fi trebuit visat abia peste câteva luni. După tranzacţie, lumea onirică îi permite acesteia să cunoască nişte senzaţii voluptuoase asociate unui corp feminin, dar şi masculin. În aceste vise ale doamnei Lempicka se găseşte cheia unui mister detectivist, care va duce la mai multe piste ce implică un periplu prin lumea ocultiştilor din Paris, prin Egipt alături de fostul ei amant, un angajat loial unei mari bănci. Aceste fapte ciudate vor fi amestecate în cele 100 de oferte pentru acel final memorabil pe care îl aşteaptă fiecare cititor.

Nu mai trebuie repetat că nu trebuie să te aştepţi la o poveste coerentă din partea lui Milorad Pavic. Acesta a fost născut sub semnul autorilor ce manifestă un apetit inepuizabil pentru halucinant, erudiţia deghizată în experimente ludice, absurd, suprarealism oniric şi turnuri aberante. Fiecare personaj sau poveste are traiectoria unui tren de mare viteză care sare de pe şina continuităţii narative, nimerind într-un delir. Totuşi, în ciuda firelor încâlcite ale poveştii, ce îţi dau impresia că asişti la încercarea unui scriitor de a-şi bate joc de tine chiar în momentul în care ajungi să găseşti o coerenţă narativă, acest experiment literar este impecabil, plin de subtilităţi şi trimiteri sofisticate spre psihanaliza jungiană trecută prin transa fabulatoriului confiscat de farsa mistică.

Deşi este considerat un roman-deltă, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri s-ar fi putut numi şi un roman-carnaval, în care defilează aparent haotic (dar foarte bine dozate, în opinia cititorilor familiarizati cu stilul lui Milorad Pavic) toate curiozităţile fiinţei umane legate de misticism, superstiţiile transpuse în lumea divinaţiei şi a interpretării viselor, dar mai ales de teama ancestrală faţă de lumea duhurilor întunecate, a vrăjilor. Fascinaţia pentru inconştientul colectiv, pentru psihanaliza jungiană, pentru jocul erotic ambiguu dintre feminin şi masculin, regăsit în mitul androginului explicat psihologic, şi atmosfera demnă de un thriller cu elemente de realism magic jubilează într-un roman plin de întâmplări bizare ce par fără noimă, dar care ascund un spirit erudit, familiarizat cu simbolistica medievală şi alchimică.

Prin cuvintele personajelor sale, Milorad Pavic expune întâmplările halucinante cu seriozitatea unui savant preocupat de universul fenomenelor oculte, descrise psihanalitic, apoi readuse în lumea realismului magic, a turnurilor absurde. Unicat. Cartea cu o sută de finaluri este un omagiu adus imaginarului fără limite. Asemenea marilor scriitori fideli experimentelor suprarealiste şi realimsului magic sub care prezintă simbolic universul uman, Milorad Pavic este capabil să devieze elementele realităţii de pe traiectoria lor obişnuită păstrând continuitatea între ireal şi cotidianul banal, de parcă nelumescul ar fi o prelungire firească a rutinei cotidiene.

Unicat. Cartea cu o mie de finaluri - copertaEditura Pandora M (Grupul Editorial Trei), 2016

Inimi cicatrizate – Un film precum o revizitare incomoda a Interbelicului, intre frenezia erosului si umbrele morbidului

Adriana Gionea
-
0
Inimi cicatrizate – Un film precum o revizitare incomoda a Interbelicului, intre frenezia erosului si umbrele morbidului

Adăugând Premiul Special al Juriului, decernat în cadrul Festivalului de la Locarno, în palmaresul încărcat de confirmări internaţionale de care avea nevoie cinematografia autohtonă, Inimi cicatrizate are un efect dublu asupra memoriei noastre colective. În primul rând poate resuscita interesul pentru opera lui Max Blecher, o personalitate unică în peisajul romanului psihologic prin care s-a început modernizarea literaturii române. În al doilea rând, oferă într-o notă satirică o felie de realitate zguduitoare din istoria noastră, încă nedigerată şi care mai face prozeliţi din cei mereu circumspecţi în faţa pluralismului, de orice natură ar fi el.

După ce a propus o reinterpretare satiric-pitorească a Valahiei fanariote demonizate în mentalul colectiv, Radu Jude înaintează pe firul trecutului pentru a răscoli nostalgia multor conaţionali fascinaţi de un Interbelic imaginar, fantasmat şi văzut prin perdeaua unei melancolii suave prinse în fotografii sepia, anecdote cochete, povestiri cu dichis şi ţinute vintage. Inspirându-se din romanul omonim al lui Max Blecher, un scriitor având un stil insolit în epoca modernizării culturale, Radu Jude propune în Inimi cicatrizate o revizitare a interbelicului din perspectiva literară şi mai ales a trepidaţiilor politice. Şi o face întinzând momeala imaginilor clişeistice –dar evitând imitarea şi reconstituirea fidelă – pe fundalul sonor al unor melodii de inimă albastră fredonate de medicul interpretat de Şerban Pavlu, pe care le mai auzi în documentare nostalgice sau răzbind anemic din apartamentul unui nonagenar. Însă, dincolo de ţinutele elegante ale personajelor, de anumite elemente decorative din recuzita indispensabilă unui film ce readuce şarmul anilor ‘30 în zilele noastre aşa cum îşi doresc mai ales cei care fug de un prezent deloc ofertant cu oamenii rafinaţi, Radu Jude trage textul lui Max Blecher în mijlocul unui interbelic mai puţin plăcut la vedere şi mai puţin asumat. Este acel interbelic tenebros, al umbrelor, zguduit din temelii  prin expansiunea febrilă a extremismului promovat de ascensiunea legionară.

imagine: filme.metropotam.ro
imagine: filme.metropotam.ro

Adaptarea cinematografică a lui Radu Jude schimbă detaliile poveştii lui Emanuel, protagonistul alter ego al lui Blecher, care se agaţă de viaţă printr-o vivacitate erotică neaşteptată pentru cititorul înspăimântat de scena în care medicul îi descrie vertebra atacată de Morbul lui Pott, vinovat de tuberculoza osoasă ce devorează tinereţea pacienţilor captivi într-un sanatoriu de pe malul mării. În ciuda unei adaptări nonconformiste, care schimbă aproape total perspectiva protagonistului asupra lumii, filmul nu poate fi apreciat şi dezbătut aşa cum ar merita fără o lectură anterioară a romanului. Max Blecher este foarte prezent în acest film. Îl vezi în fotografii de arhivă, în postura tânărului cu mimică pişicheră, ce sfidează ipostza ingrată de bolnav ţintuit la pat, în sanatoriul din Berck. Îi simţi melancolia poetică apăsătoare prin citatele albe apărute pe un fundal negru, amintind de acele dialoguri ce spărgeau continuitatea vizuală a scenelor dintr-un film mut. Apoi îl revezi din prezent, într-un loc dat uitării.

imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos
imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos

Dar prezenţa lui Blecher nu este una documentară. El apare mai mult sub forma acelei stranietăţi lirice şi avangardiste prin care şi-a imortalizat literar propria boală, oferindu-i resuscitarea permisă de pulsiunile sexuale filtrate prin umorul melancolic. Acest gen de umor este atât de bine surprins şi de Radu Jude în acest film, doar că într-o manieră mult mai intensă. Prin interpretarea efervescentă oferită de Lucian Teodor Rus, regizorul trimite umorul personajului din roman într-o zonă a ludicului vibrant molipsitor, care fereşte scenele erotice din sanatoriu de imaginea scabroasă a degradării trupului bolnav (umorul personajului te face să uiţi că acţiunea se petrece într-un sanatoriu). Momentele de solitudine introspectivă din roman, în care boala apărea în imagini expresioniste ameninţătoare sunt disipate prin dialogurile despre iubire, visuri, antisemitism, viaţă şi moarte. Introducerea acestor dialoguri memorabile permite şi desfăşurarea, pe un fundal istoric apăsător, a unei poveşti de iubire conţinând acel sentimentalism desuet, specific unui romantism vaporos (deloc siropos) regăsit în pozele cu îndragostiţi pe malul mării, în epoci trecute.

imagine: www.mediafax.ro
imagine: www.mediafax.ro

Momentele acaparate de adâncirea într-o experienţă subiectivă exacerbată a personajului din roman sunt înlocuite de încercarea personajului din film de a se agăţa de realitate într-un mod viril şi ludic. Emanuel din film pozează în pacientul jovial. Flirtează nonşalant. Se implică în aventuri sexuale. Discută neruşinat despre iubire. Bravează precum un adolescent care înşiră glume şi imită voci din reclame de la radio, pentru a o impresiona pe fata râvnită de toţi. Face remarci autoironice şi îşi expune viziunea lucidă asupra actualităţii politice interbelice, din ce în ce mai inflamabilă odată cu ascensiunea mişcării legionare. De altfel, camera de filmat nu îţi dă impresia că devine una cu ochiul personajului introspetiv, ci surprinde precum un martor mut, dar plin de curiozitate, şederea lui Emanuel printre semenii din acel sanatoriu. Nu vezi lumea prin ochii lui, cum se întâmplă în roman, ci prin imaginile furnizate de camera de filmat, în care el apare ca fiind încă un actor al vieţii, alături de ceilalţi pacienţi, ce-i drept unul volubil, care iese mai uşor în evidenţă. Aşadar, în locul pasajelor cu tentă onirică din roman, ce ar fi dus la imagini cinematografice introspectiv-expresioniste, în filmul lui Radu Jude asişti la nişte scene dinamice în ciuda posturilor statice ale personajelor imobilizate în corsete de ghips. Acest dinamism nu este dat de mişcările corpului, ci de replicile spumoase, glumele autoironice şi dialogurile din care erup opinii politic-sociale contradictorii explozive, ce scot din amorţire atmosfera austeră din soloane. Sunt scene în care personajele îţi dau impresia că ai nimerit în căminul unor studenţi ce vor să-şi facă de cap în timpul petrecerilor nocturne, strecurând fete în dormitorul lor.

imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos
imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos

O altă prezenţă a lui Max Blecher se resimte mult mai subtil (dar puternic pentru cunoscătorii istoriei). Îndepărtându-se de fluxul introspectiv al romanului, ancorat exclusiv în lumea subiectiva a personajului, din care nu răzbat decât acele trăiri legate de prezentele feminine, de boală şi de teama de moarte, Radu Jude aruncă în lumea redusă la încăperile unui sanatoriu puroiul politic din perioada interbelică, atunci când Romania era prinsă de avalanşa unui antisemitism ce a dus la boala extremismului promovat de legionarii conduşi de Corneliu Zelea Codreanu. Amintirea acestei boli ruşinoase pentru cei ce ar vrea s-o dea uitarii nu are tonul moralizator adesea considerat artificial, ci ia o formă uşor de administrat şi mult mai eficientă decât o condamnare pe un ton grav: cea a satirei şi a caricaturii.

Nimerit într-un sanatoriu unde zăcea şi un tânăr admirator al lui Zelea Codreanu, despre care se spunea că salvează ţara de evrei, Emanuel, la rândul său evreu, se va lupta cu prejudecăţile morbide ale vremurilor într-un stil propriu, ce include umorul, apelul la nişte argumente logice, despre care el însuşi afirmă că sunt ineficiente, şi la rememorarea unor episoade din copilărie, repovestite meditativ lui Solange, iubita lui. Nu se plânge şi nu condamnă furibund. Are de partea lui armele clasice ale evreului rămas într-o societate ostilă: umorul şi reflecţia lucidă asupra unei lumi ce îl respinge. Interpretarea lui Lucian Teodor Rus, care îi dă personajului Emanuel o vitalitate ludică puternic irigată de un erotism ce sfidează ameninţarea descompunerii, şi pe care nu o regăseşti în carte, îi oferă totodată imaginii evreului rătăcitor, captiv într-o epocă ameninţătoare, puterea de a contracara ostilitatea unui legionar fără a se molipsi de agresivitatea lui. Emanuel domoleşte ostilitatea umilitoare a unor colegi de salon printr-o reprezentaţie inspirată ce denunţă savuros şi caricatural, până la iconoclasmul ce-i înfurie pe naţionalişti, anumite simboluri culturale sfinte, dar pline de păcate.

Radu Jude scoate personajul lui Blecher din liniştea universului interior. Îi dă verva unui personaj carismatic, mereu pregătit pentru a face glume, şi îi pune în mână un ziar, din care citeşte nişte fragmente elogioase la adresa hitlerismului, pe un ton ireverenţios, trecând apoi la rândurile unei reclame interbelice, devenite virală în zilele noastre datorită unei pagini de Facebook ce promovează creativitatea unor copywriteri din perioada respectivă. Îi reuşeşte astfel una dintre cele mai amuzante şi vii scene ale filmulul, în care ai impresia că toată gravitatea istoriei iese şi mai bine în evidenţă prin umorul condamnaţilor la boală. Ei prezintă propria versiune a unor spectacole atât de populare în anii ‘30, în care se denunţau fanatismul şi derapajele din zona social-politică printr-un amestec de burlesc şi absurd.

imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos
imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos

Spectatorii care au citit romanul înainte de a vedea filmul vor avea, la un moment dat, aceeaşi impresie pe care o au cei ce nu l-au citit: că se află în faţa unei poveşti de iubire în care sentimentalismul pigmentat cu erostism este umbrit de norii unei perioade ostile pentru oamenii liberi, dar şi în faţa unui amestec straniu de veselie şi melancolie, de letargie morbidă şi de exuberanţă sexuală. Este un amestec ireal şi cât se poate de firesc în acelaşi timp, datorită interpretărilor oferite de actori. Vor fi duşi în eroare de contrastul dintre mediul auster al unui sanatoriu şi nuanţa puternică a peisajului marin. De contrastul dintre veştile devastatoare şi dorinţa nealterată a personajelor de a plonja fără prea multe reţineri în tot ce are viaţa mai seducător de oferit. Acest contrast este redat într-una dintre cele mai sensibile şi triste scene din film (dar şi din roman), în care Isa (Iliaca Hărnuţ), o tânără puternic afectată de boală, dar capabilă încă de a ispiti, îi mărturiseşte lui Emanuel gândurile secrete apărute în timpul jocului de cărţi la care participă îngrijitoarea ei. Este una dintre puţinele scene în care boala este conştientizată în adevărata ei dimensiune distrugătoare, legând conştiinţa spectatorului de gandurile personajelor. Totuşi, Radu Jude nu-i permite dezolării să-i macine personajele şi îi dă aceeaşi notă ludic-erotică, plină de candoarea degajată de interpretarea Ilincăi Hărnuţ.

Să transformi într-un film presărat cu scene vivante pline de umor un roman introspectiv despre întâlnirea conştiinţei umane cu degradarea produsă de boală şi cu teama de moarte, păstrand în acelaşi timp autenticitatea unei receptări lucide a situaţiei ameninţătoare, este marea provocare a unui cineast interesat de opera lui Blecher. Inimi cicatrizate s-ar fi putut desfăşura într-un ritm lent, în acele decoruri claustrante specifice unui sanatoriu. Nuanţele terne ale soloanelor ar fi fost invadate din când în când de albastrul intens al mării şi de senzualitatea potolită a unor dialoguri sentimentale între Solange şi Emanuel. Dar în locul scenelor ce au ca fundal peisajul marin apărut obsesiv şi expresionist în cartea lui Blecher pentru a reflecta modificările din conştiinţa personajului său, Radu Jude a preferat să pompeze toată vitalitatea în scenele de interior. Datorită interpretării actorilor Alexandru Dabija, Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Cosmin Sofron, Bogdan Cotlet, Marius Damian şi Mihai Comănoiu, personajele masculine din film oferă adevărate reprezentaţii teatrale demne de un tragicomic vecin cu absurdul. Iau în râs propria dramă când ajung să-i conştientizeze gravitatea. Improvizează o petrecere deşucheată după nişte dialoguri explozive legate de ascensiunea hitlerismului. Se adună într-o galerie pestriţă gălăgioasă, în care se iau la întrecere prin replici autoironice şi acuzaţii fără perdea rostogolite într-o avalanşă de afirmaţii inflamabile ce vor creşte în intensitate până la coliziunea orgoliilor, demnă de o scenă dintr-o piesă de teatru ce se apropie de punctul culminant al dezlănţuirilor unor conflicte mocnite.

imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos
imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos

Deşi personajele sunt fixate la propriu în spaţiul interior, fiind imobilizate în ghips, spectacolul oferit de ele va fi unul dinamic, departe de liniştea depresivă a unui sanatoriu. Adesea, nunaţele palide sunt cotropite de lumină voluptuoasă a unei lămpi. Liniştea este spartă de melodiile sentimentale şi de sunetele radioului, suprapuse peste replicile amuzante ale personajelor în momentele intime animate de prezenţa unei Solange pe care interpretarea actriţei Ivana Mladenovic şi viziunea lui Radu Jude o transformă în tipologia seducătoarei interbelice din fotografiile cu libertine emancipate, la care visau pe ascuns tinerii de familie bună.

imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos
imagine: www.facebook.com/inimicicatrizate/photos

Inimi cicatrizate va fi un film surprinzător şi incitant în primul rând pentru cititorii lui Max Blecher. Ei s-ar fi asteptat la filtrarea realităţii prin lentila unui expresionism dus la graniţa cu suprarealismul spre care se îndreaptă monoton realitatea imediată deformată de conştiinţa celui bolnav. Scenele filmului, mult mai vii şi mai dinamice decât cele din roman, sunt încărcate de umorul incurabil al damnatului ce nu-şi acceptă condiţia de tânăr cu aripi frânte. Aglomerarea unor personaje secundare adună prin dialogurile şi certurile lor o întreagă epocă între peretii unui salon, astfel încât se păstrează un echilibru ce permite întâlnirea naturală dintre povestea individuală şi drama colectivă. Marea calitate a viziunii lui Radu Jude este legată de modul în care se foloseşte de umorul cu intarsiile unei melancolii introspective al personajului său pentru a lega trepidaţiile istoriei individuale, povestite fără patetism sau autovictimizare, cu tulburările anilor ’30, în care antisemitismul cuprindea întreaga lume civilizată într-un ritm galopant.

Refuzul de a reda înspăimântător modificarile corpului prin pomparea senzaţiilor carnale şi a voluptatii ludice în personajul lui Emanuel, pentru a devia reveria suprarealist-morbidă spre zona unei poveşti de iubire neimplinite, va fi apreciat de spectatorii care se aşteptau la un film despresiv, cenuşiu şi greu de suportat din cauza unei lentori monotone. În schimb, refuzul de a reda fidel acel interbelic devenit raiul nostalgicilor îi va face pe unii spectatori să afirme că Radu Jude a deminitizat epoca lor preferată prin scoaterea la suprafaţă a puroiului social-politic.

Totuşi, această revizitare incomodă a unui episod negativ din istoria modernă a României nu îi va împiedica pe cei pasionaţi de lectură să aprecieze modul în care a fost redată perioada interbelică. Spectatorii având un bagaj consistent de cultură generală vor putea revizita acel interbelic pe care îl ştiau: cu schimbări benefice pentru artă, dar şi cu patimi fatale. Cu aspiraţia spre modernitatea cosmopolită, dar şi cu manifestări primitive regresive. Cu speranţe, dar şi cu tendinţe nihiliste şi excesele unui naţionalism retrograd, confundat cu patriotismul. În povestea lui Emanuel şi în dialogurile drăgăstoase dintre el şi Solange se regăseşte exact interbelicul pe care cei lucizi vor să şi-l reprezinte: şi emancipat, dar şi plin de contradicţii bizare contaminate de mentalităţi arhaice, uneori plin de rafinament, alteori de figuri hidoase care incită la ură.


LYTE video

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026