Cum ar fi procedat un bărbat japonez, considerat stâlpul familiei tradiţionale, dacă şi-ar fi dorit să se bucure de ultimele clipe de plăcere clandestină înaintea sfârşitului? Ar fi făcut o incursiune secretă prin ceea ce a mai rămas din cartierele plăcerilor devenite un simbol al epocii Edo. Dar Utsugi, protagonistul acestui roman, sfidează toate regulile. Fără pic de remuşcare, acesta îşi găseşte alinarea într-o pasiune interzisă, chiar sub nasul copiilor şi al nevestei atunci când apare în familie nora ce întruneşte toate calităţile unei femei fatale, dar şi ale unei soţii ce păstrează ireproşabil aparenţele în lumea familiilor stabile din clasa de mijloc.
Unii ar fi văzut doar un spectacol jalnic, fetid şi hidos în ultimele zvâcniri senzuale de care se bucură un bărbat ajuns la capătul unei existenţe hedoniste, când numai voyeurismul îi mai permite să se mai bucure de imaginea unui nud feminin. Bokowski ar fi făcut din grotesc o poezie a perversităţii şi a putregaiului având irizaţii sentimentale detectate doar de cei damnaţi. Miller i-ar fi dat langoarea unui existenţialism lubric, specific libertinului inteligent pierdut prin stabilimentele dezmăţului. Moralistul ar fi transformat-o într-o parabolă despre pericolul reprezentat de instinctele nestăvilite, de psihicul scufundat în plăcere, din care simţul măsurii şi luciditatea au fost alungate. Dar cosmopolitul Tanizaki rămâne totuşi japonez până la capăt, chiar dacă apelează la umorul iconoclast pentru discreţia ridicată la rang de mare virtute în ţara sa. Îmbinând supliciul afectiv, umorul şi dependenţa de frumos, te face să zâmbeşti complice alături de personaje, dar păstrează şi pâcla ambiguităţii, care te ajută să întrevezi un licăr poetic acolo unde alţii ar fi văzut un prăpăd (i)moral.
Deşi oferă un tablou deloc măgulitor al degradării, în care scenele senzuale sunt invadate de nişte detalii clinice, Tanizaki amână instalarea dezgustului prin anumite pasaje în care perversitatea şi viziunea spirituală asupra existenţei se întâlnesc într-o melancolie crepusculară stranie, dar cât se poate de normală pentru lumea personajelor din cărţile sale. Fanteziile erotice cu tentă excentrică, de la care până şi un Henry Miller ar avea ce învăţa, se contopesc mistic şi natural cu trimiterile spre tradiţia budistă. Cei familiarizati cu literatura japoneză nu vor fi deloc şocaţi de ultima dorinţă a bătrânului obsedat de picioarele nurorii sale, care şi-ar dori ca monumentul său funerar să păstreze forma tălpilor ei, ce le-ar înlocui pe cele considerate a fi ale lui Buddha. Această întâlnire, deloc blasfemică, a instinctelor cu spiritualitatea, a zonelor abisale cu acea puritate eterică, oferă una dintre cele mai frumoase, bizare şi tulburătoare meditaţii asupra frumuseţii efemere, asupra morţii şi asupra nevoii de a crede într-o continuitate a regenerării prin întâlnirea cu erosul care, pentru autorii japonezi, trece dincolo de pulsiuni, chiar şi în momentele în care sexualitatea pare să eclipseze aspiraţiile profunde.
Cât am trăit, am fost nebuneşte îndrăgostit de ea (…)Deşi e logic că dorinţa dispare odată cu trupul, s-ar putea să existe şi excepţii. De exemplu, dacă o parte din voinţa mea supravieţuieşte ca parte a voinţei ei. Când va păşi pe mormantul meu şi se va gândi că acum calcă în picioare oasele acelui bătrân senil, spiritul meu va fi viu şi va simţi greutatea trupului ei, durerea, gingăşia tălpilor ei catifelate. Chiar şi mort voi simţi şi voi conştient de toate acestea. Nu se poate să nu le simt. Şi în acelaşi timp, Satsuko va fi conştientă de prezenţa spiritului meu ce-i îndură cu bucurie greutatea (…) Doar la gândul că statueta lui Buddha a fost făcuta după modelul picioarelor ei îmi va auzi oasele jelind sub piatră. Printre suspine, îi voi striga: Mă doare! Mă doare!…Dar chiar dacă mă doare, sunt fericit. N-am fost niciodată aşa de fericit! Sunt mult, mult mai fericit acum decât atunci când eram în viaţă! Calcă mai tare! Calcă!.
Într-o perioadă în care literatura japoneză începea să cunoască tehnicile inovaţiei occidentale, Tanizaki a reuşit să trezească în ţara natală interesul pentru psihanaliză şi pentru arta de a sonda conştiinţa prin fluxul memoriei involuntare. În cărţile sale găseşti o explorare ispititoare mai ales a părţii mai puţin asumate a psihicului şi cu atât mai puţin exprimate franc în Japonia tradiţională. Romanele şi povestirile sale aduceau la suprafaţă un erotism bizar, cu fetişuri, obsesii ce dinamitau reputaţiile impecabile în familiile burgheziei postbelice, tabuuri dezvelite fără pudoare, fantezii perverse, dar mai ales o perspectivă sumbră asupra sexualităţii umane, dezvăluite sofisticat, aşa cum numai japonezii reuşeau în epoca respectivă.
Jurnalul unui bătrân nebun redă fără menajamente o poveste ce ar fi scandalizat orice familie, cu atât mai mult una din Japonia prinsă între vechi şi nou. Personajul central este un septuagenar ce îşi aduce în prezentul deloc generos amintirile deocheate (chiar şi pentru anumiţi cititori din zilele noastre) şi care îşi mărturiseşte în scris pasiunea incandescentă pentru Satsuko, nora sa, o fostă dansatoare de cabaret din cartierele distracţiei nocturne. O pândeşte, îi caută mereu compania, îi oferă sume exorbitante pentru a-i satisface toate capriciile feminine şi nu se sfieşte să renunţe în public la barierele ce ţin de regulile de adresare prin care o noră îşi manifesta supunerea în preajma socrilor. În timp ce soţia lui este şocată, el devine captivat de gesturile din ce în ce mai îndrăzneţe ale nurorii ce îşi contrazice soacra ţâfnoasă cu viziuni demodate şi replici acre, dar cel mai mult îl atrage o aplecare a lui Satsuko spre minciună, manipulare, lipsa scrupulelor când obţine ceea ce vrea, ironia caustică şi arta înşelătoriei, pe care mai mult le intuieşte.
De fapt, nu vei ajunge să-i vezi adevărata faţă a lui Satsuko. Aceasta devine în ochii tăi ceea ce bătrânul ei socru îşi imaginează. Imaginea ei oferă ceea ce şi-ar dori el de la o femeie care să-l ispitească până la pierzanie: acel amestec între frumuseţea ideală, neruşinare şi răutate. Conştient de ipostaza bătrânului neputincios care trăieşte din aventurile galante din alte vremuri, protagonistul îşi construieşte propria capcană, lăsându-se purtat de nişte fantezii masochiste, în care o femeie cu farmec de curtezană şi apucături malefice îi vine de hac, după ce îl domină.
În stilul care îl caracterizează, mai ales când prezintă dezlănţuirea pulsională târzie a personajelor sale sub forma unui jurnal – aşa cum a făcut-o şi în romanul Cheia – Tanizaki surprinde treptat ravagiile pe care le pot face pasiunile, dar şi plăcerea trazită de supliciile psihologice ale jocurilor erotice. Asemenea multor protagonişti din cărţile scrise de Tanizaki, bătrânul Utsugi vrea să fie luat cu asalt de fiorii sexualităţii tenebroase, care în acest roman este simbolizată de o figură feminină perfidă. Asaltul se petrece subtil şi lent, chiar şi atunci când gesturile ademenitoare par mult prea îndrăzneţe, pe măsură ce prestaţia unor personaje distribuite în rolul corupatorului şi al victimei seduse devine din ce în ce mai greu de înţeles, ca într-un joc erotic derutant.
Totuşi, departe de a fi absorbit în totalitate de propria lume interioară, unde luciditatea se topeşte în himerele incandescente încurajate de o prezenţă feminină înşelătoare, bătrânul Ustugi păstrează o brumă de luciditate în relaţia cu lumea exterioară. Prin relaţia intermitentă a personajului său cu lumea reală, Tanizaki oferă de fapt o perspectivă caustică asupra epocii sale, fără a perturba fluiditatea introspectivă prin remarci cu tentă socială. Însă această lume exterioară nu îi oferă personajului său oglinda salvatoare prin reflexiile avertizoare legate de urmările tentaţiilor cărora le dă curs fără a ţine cont de frâna impusă prin anticiparea consecinţelor. Pentru el, singura legătură cu exteriorul este redusă la imaginea Japoniei postbelice, a unui Tokio a cărui frumuseţe imperială a fost distrusă de modernizare, dar mai ales la comparaţia între feminitatea sofisticată a nurorii şi idealul de frumuseţe arhaic, considerat nesatisfăcător pentru dorinţele sale. Dacă urăşte modernizarea oraşelor, apreciază în schimb ce a făcut noua Japonie din emanciparea femeilor când priveşte fascinat silueta, garderoba şi relaxarea morală a versatilei Satsuko.
Jurnalul unui bătrân nebun este una dintre cărţile de căpătâi pentru cei interesaţi de începuturile modernităţii în literatura niponă. Reprezintă şi o curajoasă aventurare în subteranele psihicului, despre care până atunci se vorbea în operele clasicilor niponi folosindu-se mai mult simboluri sau aluzii vizuale sub forma unor metafore picturale. Datorită abordarii sale îndrăzneţe şi neconvenţionale pentru o ţară care punea mare preţ tocmai pe acea estetică a evazivului, a unei ambiguităţi ce salva pasajele erotice de la vulgarizare sau de la francheţea excesivă, indiscretă, Junichiro Tanizaki a reuşit să îi reîntoarcă la clasici pe mulţi dintre cei care îi considerau pe vechii autorii japonezi desueţi, încremeniţi în imaginile poetice statice şi în descriptiv. Cei sătui de paravane, poezii în proză a la Kawabata, gheişe ce suspinau în tăcere sau luptători ce nu îşi mai păstra privilegiile medievale în noua Japonie, au găsit în proza lui Tanizaki exact acea îmbinare ispititoare dintre analiza psihologică tributară influenţei exercitate de psihanaliză şi acel spirit de observaţie nipon, ce poate imortaliza umbrele fiinţei umane sau nişte stări greu de redat în cuvinte.
Prin acest roman, Tanizaki demonstrează încă o dată modul în care Japonia a preluat inovaţiile artistice occidentale. Influenţa Vestului nu a însemnat o cotropire, o modelare ce a redus artistul japonez la un rol pasiv. Dimpotrivă, modernizarea a invitat la un dialog cultural, în care mai ales autorii japonezi au înţeles esenţa tehnicilor literare din Occident, pe care le-au adaptat la estetica niponă. Romanele şi cărţile scrise de Tanizaki pot sta oricând lângă marile opere considerate reprezentative pentru stilul introspectiv ce a schimbat percepţia asupra observaţiei psihologice şi asupra construirii personajelor complexe, dar este totodată cât se poate de aproape de influenţa niponă clasică. Simţi prezenţa esteticii japoneze în evoluţia rafinată a conflictelor psihologice şi în acea extravaganţă estetică prin care tot ce ar fi fost perceput ca libidinos, grotesc şi vulgar să poată rămâne într-o zonă a eleganţei literare, exprimate în pasaje poetice, în care perversitatea este domolită de reveriile vizuale declanşate de sunetul unui greiere, care înlocuieşte, în eliberarea şuvoiului de amintiri, prăjitura lui Proust.
Editura Polirom, 2016
