Facebook
Acasă Articole Pagină 151

Articole

Ultimele

Amurgul marinarului – Frumusete si cruzime in Japonia lui Yukio Mishima

Adriana Gionea
-
0
Amurgul marinarului – Frumusete si cruzime in Japonia lui Yukio Mishima

Amurgul marinarului este un roman alegoric despre abandonarea propriului crez şi despre căutarea păcii suflesteşti de către cel care se simte înfrânt. Dar este o pace aşa cum o percep eroii lui Yukio Mishima – una care sfârşeşte prin a te şoca.

Amurgul marinarului mai poate fi considerat şi un roman despre conflictele dintre valorile noi şi vechi, despre căutarea gloriei de altădată şi a unui ideal în Japonia înfrântă. Este un ideal pe care protagoniştii se forţează să şi-l asume cu hotărârea celor gata să facă din aspiraţii nişte ideologii rigide. Idealul lor este unul în care liniştea şi împăcarea cu sine includ nişte porniri sângeroase, iar atitudinea acestora în faţa cruzimii ajunge să te bântuie. Nimic bizar însă pentru cei obişnuiţi cu viziunea lui Mishima asupra vieţii, străbătută de nostalgia după Japonia samurailor.

Crescut în spiritul Japoniei medievale, care făcea până şi din moarte un ritual măreţ şi estetic, Mishima creează nişte personaje masculine după chipul şi asemănarea sa, capabile de a găsi acel ideal greu de înţeles de către occidentali, prin aducerea în acelaşi punct a frumuseţii şi cruzimii. Ele nu sunt de neîmpăcat în romanele sale, în care găseşti mai degrabă o interpretare mistică a ceea ce oamenii obişnuiţi înţeleg prin visceral, prin violenţă sau fanatism. Datorită acestui amestec între frumuseţe şi violenţă, romanul degajă, pe lângă angoasă, un lirism straniu, însă unul exprimat printr-un alfabet al sentimentelor diferit de al vesticului pentru care Mishima înseamnă mereu un spectacol al frumuseţii acaparate de iminenţa sfârşitului, unul greu de privit şi îndurat.

Considerat una dintre capodoperele semnate de Yukio Mishima, romanul Amurgul marinarului este şocant şi coplesitor chiar şi pentru cititorii familiarizaţi cu înspăimântătoarea şi totodată poetica apropiere a frumuseţii şi morţii din cărţile sale. Te face să pătrunzi cât se poate de adânc în universul lui Mishima, în care până şi imaginile şi reveriile poetice te cutremură, încât ai impresia că lumea personajelor sale are delicateţea unei picturi tradiţionale japoneze amplasate într-o anticameră a sacrificiului ritualic. Alături de romanele din ciclul Marea fertilităţii (Zăpada de primăvară, Cai în galop, Tempul zorilor şi Îngerul decăzut, traduse la Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei), această carte îl dezvăluie pe Mishima în momentul de apogeu al creaţiei sale, pe care a transformat-o într-un ultim strigăt al Japoniei de altădată, deseori asociată cu fanatismul, cu normele rigide, inumane după legile actuale.

Amurgul marinarului este unul emblematic nu numai pentru opera lui Mishima, ci pentru întreaga literatură japoneză, care, indiferent de epocă, şi-a tras mereu sevele din mitologia fecundă când a trebuit să furnizeze subiecte ce pot fi mereu reinterpretate în cheie personală, din valorile ce definesc onoarea samurailor şi din convieţuirea armoniei estetice şi graţiei cu abisalul sumbru. Însă lumea japonezului privit de Mishima nu plasează abisalul în zona diagnosticului pus de un specialist în patologie, ci îl conectează mai degrabă cu tot ce se poate simţi dincolo de limitele cuvintelor, unde începe un mister nelumesc, intraductibil pentru occidental, şi care poate fi exprimat prin ritualuri şi mitul camuflat în cotidian.

Mishima deschide, prin acest roman, calea spre o interpretare curajoasă (în ochii occidentalului) referitoare la învecinarea frumuseţii şi a obsesiei pentru moarte, înţeleasă cu totul altfel de un scriitor ce a trăit cultivând principiile şi virtuţile samuraiului, într-o Japonie unde codul onoarei de altădată se pierde în metropolele unui hedonism ce nu are nimic în comun cu explozia senzuală din vechiul Edo. Această apropiere a lirismului de sinistru ascunde o privire cutremurătoare asupra Japoniei postbelice, unde cei loiali vechilor cutume şi valori s-au simţit trădaţi, revoltaţi şi abandonaţi, izolati până la alienare.

În lumea vesticului, Amurgul marinarului ar putea fi considerată o capodoperă de o mare fineţe, la intersecţia dintre literatură şi psihanaliză. Cunoscând interesul autorilor niponi din secolul XX pentru literatura occidentală inovată prin sincronizarea cu psihanaliza, ai fi tentat să consideri Amurgul marinarului o adaptare profundă, insolită, sofisticată şi tulburătoare a romanului japonez la modernitatea europeană. Obsesia lui Noboru, protagonistul în vârsta de 13 ani, pentru feminitatea mamei lui, descoperită prin încercările de a-i spiona întâlnirile amoroase cu amantul său – marinarul Ryuji, absenţa figurii paterne substituite apoi de amantul ei, refularea furiei, devierea frustrărilor spre imaginarul morbid sau purificarea prin moartea considerată o indispensabilă ofrandă ar fi putut deveni elementele unui roman cu tentă psihanalitică despre adolescenţă, adaptat la estetica niponă, ce priveşte într-un mod straniu oscilaţia între fragilitate şi cruzime, între naivitate şi protestul viril ce vrea să compenseze temerile acestei vârste.

Capodopera lui Mishima ar putea sta pe raftul dedicat romanelor despre adolescenţa invadată de porniri deviante, mizantropie, fanatism şi ura viscerală. Are toate ingredientele unui roman cutremurător despre adolescenţii ce aleg o cale periculoasă în tentativa de a gestiona relaţia cu lumea adulţilor ce nu-i iau în serios: un protagonist vulnerabil şi neînţeles, uşor de influenţat de către un şef de grup ce se află în război cu normele sociale, cu tot ce majoritatea consideră normal, un grup de băieţi învăţaţi să-şi testeze limitele iniţiind tot felul de acţiuni sadice, urmările neprevăzute ale unei loialităţi de grup şi fantasmarea care se transformă dintr-o formă de evadare inofensivă într-o punere în scenă cu final terifiant. Însă Mishima nu vrea să facă din protagonistul său, Noboru -fiul unei văduve înstărite din cercul burgheziei japoneze răsărite după ce de-al Doilea Război Mondial – un personaj tipic pentru acele romane ce descriu pervertirea fără cale de întoarcere a unui adolescent frustrat şi alienat. Deşi stăpâneşte foarte bine canoanele romanului psihologic şi temele freudiene, Mishima orientează în direcţia mitului relaţia dintre Noboru şi cele doua persoane ce ii slefuiesc viziunea asupra vietii: mama lui, o emancipată devenită simbolul noii Japonii mercantile, şi cel de care este îndrăgostită – un marinar dornic să preia rolul de tată, dupa ce renunţă la căutarea propriei glorii şi ţel. Mitul este infiltrat subtil, degajând sublimul, care, în lumea unui scriitor captivat de lumea samurailor, este asociat întotdeauna cu pregătirea calmă pentru moarte, cu detaşarea plăcerilor superficiale, cu sacrificul suprem în numele unei cauze.

Pentru şeful grupului din care face parte şi Noboru şi pentru marinarul ce i-a sedus mama, filosofia de viaţă, frumuseţea şi împlinirea iubirii se contopeau cu obsesia pentru iminenţa morţii. Dar, spre deosebire de Noboru, marinarul nu se pregătea de moarte dedându-se unor fapte şi fantasme care să includă cruzimea. Modul în care acesta vedea existenţa umană includea explorarea lumii, reveria în mijlocul unei păduri de palmieri din India, relaţia sacră cu marea şi credinţa în iubirea perfectă, în găsirea sufletului-pereche, ce putea căpăta un simbol mitic.

Marinarul îşi desfăşoară existenţa căutând momente de poezie vizuală în porturile exotice. Îşi rememorează legăturile cu lumea de pe uscat şi reflectează asupra întâmplărilor care l-au făcut să fugă de uscat, alegând marea drept refugiu şi încercând să atingă o măreţie care să-i transforme existenţa în glorie. Deşi este fascinat de el, Noboru vrea să-l sacrifice pe marinarul visător, devenit noul său tată, pentru a restabili un echilibru spiritual aşa cum i l-a definit şeful grupului. Acest echilibru se atinge prin înlăturarea duioşiei, prin condamnarea dovezilor de milă, de ezitare în faţa deciziilor crude. Adolescentul este adeptul unei durităţi interioare ce desparte lumea superficială de cea a ideilor măreţe şi a oamenilor superiori, ce se află deasupra obligaţiilor morale şi pedepselor din codul noii Japonii. În spatele acestei opoziţii între slăbiciune şi tăria de caracter se ascunde nemulţumirea lui Mishima faţă de noua societate japoneză, a cărei modernizare împrumută valorile şi moda occidentale.

Noboru primeşte misiunea de a-l sacrifica pe marinarul ce l-a dezamăgit pe şeful grupului prin dovezile de candoare şi prin ezitarea în aplicarea pedepselor şi impunerea autorităţii paterne cu tăria unui japonez din vechea lume. Acest şef, pe care prietenii lui Noboru îl ascultă orbeste, le-a impus celor supuşi lui un sistem de valori ostil regulilor acceptate de societate. Lui Noboru i se induce ideea conform căreia sacrificiul este indispensabil călirii spirituale, atingerii unui prag superior. Ideea morţii nu-l obsedează doar pe Noboru. La rândul său marinarul ascunde în adâncul lui convingerea moştenită din lumea samurailor şi a miturilor nipone, conform căreia o mare iubire se desăvârşeşte atunci când este ruptă prin moarte. Noboru şi marinarul sunt acaparaţi de obsesia morţii. Receptează fiecare în felul său apăsarea nihilismului ca lipsă a unui sens măreţ, ei simţindu-se prinşi între vid şi acel sacrificiu prin care se poate contracara forţa acestui vid. Ei nu îşi vor intersecta obsesiile, temerile şi concepţiile referitoare la împlinire, societate, viaţă şi moarte, însă ideile acestora se vor intersecta într-un final tulburător şi totodată poetic, lipsit de cuvinte, aşa cum numai un autor din Japonia lui Mishima şi a lui Kawabata putea crea.

Pentru cei familiarizaţi cu temele sale, Mishima vorbeşte din interiorul personajelor. Ele nu par a fi decât nişte purtători de mesaje prin care acesta îşi dezvăluie crezul despre lume şi viaţă, puternic influenţat de codul samuraiului, de vechea Japonie militară şi definiţia onoarei, aşa cum era percepută în trecut. Personajele sale resping lumea, dar mai ales noua Japonie, cu determinarea fanaticului nihilist. Ele deplâng lipsa unui sens, lejeritatea morală şi amoroasă, dovezile de afecţiune pe care le asociază unui sentimentalism considerat o slăbiciune, căreia îi opun cruzimea luată drept forma de angajament superior, şi resping violent autoritatea paternă. Dărâmă idolii şi detestă aproape tot ce preţuiesc şi admiră cei din jurul lor.

Amurgul marinarului poate fi considerat unul dintre cele mai bune romane prin care poţi decripta universul lui Yukio Mishima, legat ombilical de o Japonie dispărută. Cititorul occidental se află în faţa unei lumi în care valorile sale sunt negate, care funcţionează în sens invers evoluţiei moderne. Tot ce lui i se pare barbar, personajelor li se pare măreţ, iar valorile sale devin pentru acestea dezgustătoare. Nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă nu cumva ai un cod secret, al opoziţiei dintre Japonia anterioară celui de-al Doilea Război Mondial şi restul lumii, care se simte atrasă, dar şi înspăimântată de ea.

Amurgul marinarului - copertaHumanitas Fiction, 2017

 

Constellation – Zambetul de pe urma al hazardului ironic

Adriana Gionea
-
0
Constellation – Zambetul de pe urma al hazardului ironic

Constellation este un debut care anunţă o carieră promiţătoare. Autorul cărţii, Adrien Bosc, a fost lăudat de critici şi recompensat cu Marele Premiu al Academiei Franceze. Stilul caleidoscopic şi hibrid în care a fost scris readuce în prezent amintirea uneia dintre cele mai mari tregedii aviatice din anii în care pionierii zborului îi convingeau pe oameni să înlocuiască pacheboturile cu aeronavele, în drumul spre oportunităţile din Lumea Nouă.

Biografiile pasagerilor din aeronava Constellation, devenită vedeta companiei Air France în anii ’40, sunt, în romanul scris de Adrien Bosc, nişte poveşti cu tâlcuri sfidătoare, în care hazardul pare să fi ticluit un plan cinic pentru a-şi bate joc de speranţele, visurile, eşecurile, iubirile şi vanităţile rasei umane. Vei fi purtat printr-un labirint al destinelor intersectate într-o clipă fatidică. Vei descoperi câteva istorii de viaţă dramatice, ale unor oameni faimoşi în prima jumătate a secolului XX, printre care marea iubire a lui Edith Piaf – boxerul Marcel Cerdan, copilul-minune Ginette Neveu – o violonistă admirată şi de George Enescu, afaceristul care a influenţat succesul commercial al imperiului Disney- Key Kamen, scriitorul Guy Jasmin şi pictorul milionarilor – Bernard Boutet de Monvel. Lor li se alătură anonimii cu poveşti demne de un roman de succes despre imigranţii aprigi, plecaţi spre ţări îndepărtate pentru a scăpa de sărăcia dintr-o Europă mutilată de războaie şi nedreptăţi.

În noaptea dintre 27 şi 28 octombrie 1949, bijuteria avaţiei franceze – Constellation, de a cărei faimă se leagă şi numele magnatului vizionar şi excentric Howard Hughes (cunoscut datorită filmului The Aviator, în care a fost interpretat de Leonardo DiCaprio), s-a prăbuşit în Azore, unde se pregătea de o aterizare pentru alimentare în drum spre New York. Nimic nu prevestise dezastrul. Echipajul a fost anunţat că poate ateriza în siguranţă datorită condiţiilor meteorologice favorabile. Totuşi, un amănunt imprevizibil a dus la tragedia ce avea să mărească tirajul ziarelor cu ediţii speciale şi pagini suplimentare, ce atrăgeau multe reclame datorită numărului din ce în ce mai mare de cititori dornici să afle amănunte spectaculoase legate de prabuşire şi de biografiile victimelor celebre.

Toate aceste amănunte care au menţinut interesul cititorilor de ziare din acea perioadă sunt înconjurate de un nimb straniu în romanul scris de Adrien Bosc. În ciuda evenimentului care stă la baza romanului şi detaliilor terifiante pentru cei nevoiţi să traverseze distanţe lungi după ce luptă cu propria teamă de zbor, învăţând să coabiteze cu ea, romanul Constellation îi poate seduce până şi cei mai speriaţi cititori.

Modul în care Adrien Bosc asamblează poveştile pasagerilor, detaliile insolite sau macabre legate de imaginea avionului prăbuşit şi unele semne prevestitoare, identificate în existenţa victimelor, îi conferă scriiturii un magnetism straniu. Atât de bine şlefuită şi regizată este această stranietate, încât îţi va fi greu să-i stabileşti sursa.

Nimic nu anunţă, la începutul romanului, impresiile puternice declanşate în cititor. Eşti întâmpinat sobru cu detalii jurnalistice şi tehnice despre calităţile aeronavei sau cu date sumare despre identitatea unor pasageri faimoşi. Apoi descoperi cât de multe se pot spune de fapt prin simpla enumerare a unor amănunte ştiinţifice sau a unor pasageri anonimi şi a ţării lor de origine. Multitudinea de etnii atrase de ideea unui mijloc rapid folosit pentru a traversa Atlanticul, sincronicitatea ce stă ascunsă în biografiile frânte şi în evenimentele anterioare, intersectate la bord, care l-ar fi atras până şi pe Jung să participe la investigarea dezastrului, şi modul diferit în care tragedia poate fi receptată de fiecare cititor în parte, de parcă ar fi un test proiectiv menit să scoată la suprafaţă marile temeri, ascund o reflecţie multistratificată. De fapt, întreg romanul poate fi considerat un eseu filosofic despre legătura dintre liberul arbitru şi legitimitatea hazardului sau o meditaţie asupra trecerii de la un stil de viaţă la altul odată cu noua supremaţie militară şi economica a unei Americi gata să devină marele vis după cel de-al Doilea Război Mondial.

Însăşi avionul-vedetă capătă mai multe simboluri, care oglindesc reflecţiile-puzzle stârnite de lectură, în funcţie de preocupările fiecărui cititor. Unii vor fi atraşi de amănuntele ştiinţifice şi militare, văzând în aeronava Constellation o capodoperă a designului tehnologic. Alţii o consideră un Babilon ce plutea deasupra oceanului, în drum spre un Babilon şi mai mare, vegheat de Statuia Libertăţii. Constellation ar fi putut deveni, la fel de bine, unealta vânzătorilor de iluzii pentru noul om al secolului XX, care nu mai avea răbdare când îşi dorea ceva, mai ales o viaţă nouă, în care să se înfrupte nestingherit şi lacom din oportunităţi.

Pasagerii căutau noi orizonturi. Unii pentru a se rupe definitiv de trecut. Alţii, pentru a reveni la el, transformându-l într-un viitor fără lipsuri. Ei încetează a mai fi nişte simple nume. Fiecare biografie schiţată se deschide spre noi înţelesuri atribuite schimbărilor din secolul XX, care ne influenţează, cu o forţă de necontestat, prezentul.

Abilitatea de a manipula detaliile exacte astfel încât să obţină efecte dramatice fără a se abate de la concizia austeră este o calitate literară stăpânită mai mult de autorii cu experienţă sau maturitate preoce. Nu vei şti care este sursa plăcerii oferite cititorului de acest roman. Ar putea fi aducerea laolaltă a unor tipologii umane din lumi şi medii sociale diferite, dar cu acelaşi exotism, cum este cel ascuns în povestea de viaţă a unor păstori basci dornici de a-şi încerca norocul în America sau reflectat de turnura pe care o ia viaţa unei muncitoare sărace după ce află de moştenirea lăsată de o mătuşă ce a plecat de la statutul de ţesătoare ajungând la cel de proprietară de fabrică, apoi de antreprenoare prosperă, cum numai în Lumea Nouă se putea întâmpla. Sau poate adevărata sursă a interesului legat de acest roman stă ascunsă în modul în care Adrien Bosc ştie să exploateze, culegând înţelesuri superioare, mesajele sociale ascunse ale unei tragedii colective. Acste detalii sunt enumerate astfel încât contrastul dintre finalul sinistru şi entuziasmul pasagerilor, ce se credeau la începutul unei noi vieţi în America, să devină o reflectare asupra schimbărilor la nivelul mentalităţilor, provocate de vizionarii aviaţiei şi de migraţia spre Lumea Nouă ca formă de ripostă faţă de inechitatea economică din vechiul continent european.

Deşi autorulul ignoră spectaculosul picant ce poate asigura succesul comercial facil, pentru a păstra concizia seacă, despre cartea lui se va vorbi multă vreme, deoarece rezultatul investigaţiei ce precede romanul este suficient de tentant, precum o revelaţie pentru cititor. Citind romanul, ajungi să descoperi modul tacticos prin care autorul te ghidează pentru a te face să identifici legăturile dintre nişte detalii biografice şi portretul colectiv al umanităţii influenţate de o anumită epocă, fără a-ţi induce ostentativ propria-i opinie.

Un alt element captivant pentru cititorul dornic să descopere lumi noi sunt ramificaţiile către istoria artei din secolul trecut. Dacă eşti un căutător de comori artistice, vei fi tentat să afli mai multe despre legătura dintre un pictor şi lumea noilor îmbogăţiţi, adunând informaţii despre Bernard Boutet de Monvel –care a fost, pentru unii admiratori, ultimul dandy nostalgic după vechea Europă şi un precursor al picturii Art Deco, pentru alţii – sau despre modul cum transformările industriale sculptează destine, căutând romanele din trilogia L’Age de Nylon (Roses a credit, Luna-Park si L’Ame)– scrise de Elsa Triolet, muza lui Aragon şi prima femeie care a primit Premiul Goncourt, amintită şi de Adrien Bosc.

Romanul abundă în trimiteri la operele unor scriitori europeni. Ai impresia că poţi survola deasupra Franţei secolului trecut, aşa cum era văzută de modernişti. Cultura enciclopedică a lui Adrien Bosc naşte la rândul ei sincronicităţi deasupra hazardului. I-ai putea considera demersul un tribut mascat adus avangardei ce transgresa genuri literare sau o replica dată celui denumit pazitorul şi teoreticianul Suprarealismului – Andre Breton – ale cărui opere iconice fac referire la binefacerile intersectărilor permise de hazard.

Poţi spune că ai descoperit un debutant înzestrat cu talentul unui autor matur ce poate când pune cap la cap informaţiile documentării pentru a le da o nouă interpretare, fiind capabil de a capta interesul cititorului şi printr-un minimalism narativ, dar care se dovedeşte a fi la fel de suculent precum o poveste ramificată, cu multe personaje şi răsturnări de situaţie care să te ţină cu sufletul la gură. Autorul păstrează acurateţea informaţiilor jurnalistice, pe care însă le înşiră într-o succesiune de fapte mărunte ce ajung să creeze un efect puternic asupra cititorului, demn de un roman suprarealist. Astfel, Adrien Bosc te face să-l aşezi în galeria scriitorilor ce pot lua nişte detalii exacte din arhive, jurnale şi publicaţii, reuşind să le întoarcă pe toate părţile, să le privească din toate unghiurile până să le descopere elementul cu potenţial psihologic extravagant (fără a fi adeptul spectaculosului facil). Talentul său, ce poate deveni o amprentă literară, este acela de a găsi legătura dintre un detaliu biografic şi spiritul unei epoci, pe care o detectează cu intuiţia unui scriitor matur, deşi este abia la primul său roman, şi pe care o explorează într-un stil ce îl apropie de proza experimentală aflată la intersecţia mai multor stiluri şi genuri.

Constellation - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Antropologie si o suta de alte povestiri – Orice relatie de cuplu poate incapea intr-o pagina

Adriana Gionea
-
0
Antropologie si o suta de alte povestiri – Orice relatie de cuplu poate incapea intr-o pagina

Antropologie şi o sută de alte povestiri va fi apreciată mai ales de fanii scurtmetrajelor care nu depăşesc cinci minute, prezentate la picnicurile sub lună din grădinile marilor oraşe, în calupuri dedicate relaţiilor amoroase.

Aceste scurtmetraje în proză, 101 în total, au tot ce vrei pentru a defini iubirea de ieri, dar mai ales de azi – pasiune, crize, pendularea între fuziune şi autonomie, despărţiri, împăcări şi iar despărţiri, cuvinte incomode aruncate în momente neaşteptate, teamă de ridicol, dar mai ales de abandon, frivolităţi amuzante, conflicte între sexe de la micile nimicuri de zi cu zi, frici şi obsesii tratate în cheia umorului involuntar tonic, nostalgia picurată lent, sfidarea ce ascunde fragilităţile neasumate şi trădarea. Sunt şi triste, şi vesele, şi angoasante, şi optimiste. Precum bilanţul unei existenţe. De fapt, ai impresia că sunt incluse într-un eveniment bine regizat, care îţi promite ceva simplist, dar abia aşteaptă să te surprindă. La început îţi pun pe tavă o experienţă siropoasă, apoi îţi dai seama că este de fapt acel gen de conţinut siropos pentru sentimentalii imuni la cadourile roz, cine romantice şi lumânări, şi care nu acceptă romantismul decât pentru a pulveriza ironia zgomotoasă la adresa propriei nevoi de iubire.

Până să ajungi în faţa ecranului de proiecţie, descoperi de fapt că ai nimerit, fără să vrei, la ziua unui necunoscut, care şi-a ales nişte străini drept confidenţi pentru a-şi exiba viaţa, proiectând nişte scurtmetraje care arată ce a simţit după fiecare despărţire, împăcare sau cerere în căsătorie eşuată. A fost când fraier, când manipulator, când visător, când sufocant de lucid, însă niciodată capabil să anticipeze ce i-au pregătit partenerele, şi nici suişurile sau coborâşurile din relaţie. Drumul spre locul proiecţiei include şi parcurgerea unei galerii în care sunt expuse câteva desene autobiografice, în care fostele iubiri capătă note absurde şi coşmăreşti specifice umorului negru, pentru a contrabalansa tonul sentimental şi naiv al scurtmetrajelor ce urmează a fi proiectate.

Baston

Prietena mea a intrat în Poliţie fără să-mi spună. Timp de doi ani n-am ştiut asta, după care am dat peste un baston de poliţist în suportul pentru reviste. Confruntată cu această dovadă, s-a înroşit, s-a bâlbâit, dar era aşa de drăguţă, încât am iertat-o. Şi-a pus uniforma şi a fost ca şi cum m-aş fi îndrăgostit de ea încă o dată. Am sărutat-o şi m-a sărutat şi ea. Împreună, am păşit în dormitor. Am început să mă dezbrac. În clipa în care mi-am dat jos chiloţii, m-a arestat pentru expunere indecentă. A depus mărturie împotriva mea în instanţă şi am fost închis timp de şase luni. Nu a venit să mă viziteze.

Dacă nu ar fi fost un scriitor preocupat de şlefuirea prozei scurte pe care vrea să o aducă la cea mai mică dimensiune capabilă de a reda cele mai mari drame amoroase, Dan Rhodes ar fi putut deveni un bun regizor, apreciat datorită felului îndrăzneţ de a îmbina culorile pastel şi notele unei feerii dark-suprarealiste, astfel încât banalul să fie dilatat până la halucinant, iar detaliul stupefiant să pară normal. Dar s-a încăpăţânat să îşi încerce limitele şi să îşi scoată şi cititorii din zona de confort prin acele povestiri care să nu depăşească o sută de cuvinte şi să nu se îndepărteze de lumea cotidianului banal.

Nimic nu prevesteşte complicata lume care poate încăpea într-o singură pagină din acest volum, pe care ilustraţiile îl transformă într-o bijuterie oferită chiar şi unui îndrăgostit greu de impresionat. Când vezi această carte expusă printre altele, considerate serioase, vrei să îi dai o mână de ajutor angajatului care trebuie să facă ordine după clientul leneş, ce frunzăreşte un volum, îl poartă cu el prin toată librăria, apoi îl lasă de izbelişte când legea costului de oportunitate îl obligă să înghită în sec şi să renunţe la ceva. Îţi vine să duci Antropologie şi o sută de alte povestiri la raftul potrivit, nelipsit dintr-o librărie cu de toate pentru toţi- cel destinat suvenirurilor şi cadourilor drăgălaşe. Formatul cochet, ilustraţiile semnate de Kadna şi dimensiunile reduse ale cărţii te fac să o consideri un cadou perfect pentru Secret Santa sau pentru o persoană pe care abia ai cunoscut-o, ale cărei gusturi literare nu le ştii, dar presupui că nu i-ar strica nişte proze de o pagină despre iubire, că doar nu poţi da greş cu îmbinarea dintre formatul delicat, umor şi orginalitatea promisă de autor.

Într-un fel, aparenţele îţi dau dreptate. Atât coperta ei, cât şi povestirile incluse în această carte au acel ceva menit să însenineze o zi mohorâtă sau să energizeze una banală. Miniaturile (în adevăratul sens al cuvântului) semnate de Rhodes au prospeţimea unei picturi naive cu aer ghiduş, detaliile bizare ale unei fantasmagorii caricaturale, farmecul satirei în culori vii şi degajarea unor schiţe realizate în momentele de plictiseală pe colţul unui şerveţel sau pe ultima pagină a unui carneţel în care sunt depozitate informaţii preţioase culese în timpul unei conferinţe plictisitoare. Mai adaugi abordarea detaşată a celui părăsit care mimează vindecarea prin autoironie, apoi curiozitatea stârnită de pariul unui scriitor cu toţi scepticii incapabili de a-şi imagina o poveste de inimă albastră comprimată într-o pagină şi vei obţine promisiunea achiziţionării unei cărticele simpatice, bune de citit în drum spre job, în timp ce îţi bei cafeaua sau aşteptând un prieten care întârzie mereu.

Se perindă prin faţa ta o succesiune de scene care porţionează în felii etapele unei relaţii de cuplu, nişte amintiri năucitoare şi comice sau, dimpotrivă, înspăimântătoare. Toate îmbină vivacitatea unui film scurt sau a unei ilustraţii care arată cum percepţia clară a realităţii o poate lua razna, fără distrugerea umorului. Caricatura, duioşia, sinistrul şi grotescul alcătuiesc un spectacol care ţine cont de toate elementele unei poveşti romantice, dar le trimite într-o zonă a parodiilor aberante, aşa cum sunt şi reactiile personajului-narator când rememoreaza despărţiri, infidelităţi umilitoare, simptomele dependenţei emoţionale sau dezamăgirile.

Vopsea

Prietena mea este atât de orbită de dragoste, încât nu-şi poate lua ochii de la mine. După ce stingem lumina, îşi pune ochelarii cu infraroşii şi se uită la mine în timp ce dorm. Adesea sunt trezit de oftatul şi de scâncetele ei involuntare de fericire. Chestia asta durează de ani de zile şi nu dă semne să se domolească. Odată am rugat-o să înceteze cu toată activitatea asta în infra-roşu, dar nu prea a funcţionat; mă trezesc în somn ca s-o găsesc acoperindu-mă cu vopsea fosforescentă şi şoptindu-mi dulce: “Uneori mă întreb dacă ştii cât de mult te iubesc”.

Deşi comprimă teme spionase din relaţiile interumane, stilul autorului Dan Rhodes degajă mai degrabă lejeritatea unui crochiu spontan sau efervescenţa unei acuarele, decât migala şi efortul unui miniaturist. Nimic nu-i întrerupe fluiditatea mişcărilor, încât ai impresia că a scris povestirile aşa cum le citeşti şi tu, fără pauză de gândire între primul şi ultimul cuvânt, prin care să elimine detaliile de prisos, fără poticniri şi fără efortul cerut de ordonarea ideilor.

Pentru a nu pune ştampila greşită pe cartea lui Dan Rhodes, lăudat de unii critici tocmai datorită marii sale calităţi, pe care ai putea-o considera un defect – simplitatea dusă la extrem, ce aminteşte de textele care însoţesc felicitările aniversare sau invitaţiile nonconformiste, sau de poezia naivului îndrăgostit, recitată cu vocea copilăroasă – este bine să începi lectura de la finalul volumului, unde găseşti postfaţa ispititoare scrisă de traducătoarea volumului, Nadine Vlădescu. Poţi descoperi astfel un minimalism care nu este doar asumat, ci şlefuit, ridicat la rangul de artă prin tehnica vignetei. De fapt, Dan Rhodes face parte din categoria scriitorilor capabili să fragmenteze gravitatea dramelor şi problemele ce fac insuportabilă relaţia de cuplu erodată în miniaturi ce nu au voie să depăşească o sută de cuvinte. Astfel, sobrietatea şi opulenţa interpretărilor asociate unei analize psihologice savante ajung să fie acoperite de nonşalanţa ce oferă indispensabila gură de oxigen după o experienţă de viaţă epuizantă.

Supărătoare pentru cei care preferă naraţiunea laborioasă, travaliul îndelungat sau construcţiile sofisticate, delicioase pentru cei dornici să se destindă, rămânând, în acelaşi timp, conectaţi la marile pasiuni ale omenirii, aşa cum numai în momentul destrămării unei relaţii poţi descoperi. Astfel poţi caracteriza, la final, povestirile lui Dan Rhodes. Ele devin un hibrid pişicher între basmul pentru oamenii mari, în care se regăsesc inocenţa şi grotescul, proza experimentală, caricatura suprarealistă şi parodia vindecătoare.

Antropologie si alte o suta de povestiri - copertaEditura Vellant, 2016

 

 

 

 

 

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

Adriana Gionea
-
1
Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

Fata cu fragi este un roman greu de trecut cu vederea de cititorii pe care vieţile tumultuoase ale pictorilor nu încetează să îi fascineze. Într-un peisaj al apariţiilor editoriale ce plasează raiul boem în Parisul anilor nebuni, Fata cu fragi îţi stârneşte curiozitatea prin lansarea invitaţiei de a călători într-o parte a Europei considerată (încă) exotică de către aceia pentru care pasiunile dezlănţuite, modernitatea, aventurile şi erotismul îmbinat cu viziunea decadentă asupra artei nu puteau fi găsite decât în mansardele din Montmartre sau Montparnasse.

Doar clima şi decorurile se schimbă în lumea boemilor descrişi în acest roman. Problemele, ispitele, crizele şi alegoriile ce roiesc în jurul menirii de artist nevoit să poarte pe umeri tot ceea ce societatea nu are curajul să îşi asume rămân la fel, spre deliciul cititorilor aflaţi mereu de partea creatorului rebel. Autoarea îţi oferă genul acela de lectură intensă în care vibrează obsesiile unor artişti încă neînţeleşi de societate, poveşti chinuitoare, însă fertile pentru inspiraţie, setea de libertate în artă, indiferent de consecinţe, şi veşnicul conflict dintre originalitate şi normalitate.

Lisa Strømme propune un periplu în atelierele improvizate în căsuţele pitoreşti ce permit o privelişte spectaculoasă a fiordurilor asociate de obicei cu strania invitaţie la reflecţie şi la reverie prin domolirea pornirilor impetuoase. Însă lumea unui pictor ce a fascinat, dar a şi zguduit priviri, îţi demonstrează că poţi găsi aceleaşi drame intense, aceleaşi comunităţi de artişti libertini şi aceleaşi ademeniri, ce dezvăluie voluptatea suferinţei în numele creaţiei, şi în ţările cu temperaturi scăzute.

pictura: Edvard Munch, Strigatul
pictura: Edvard Munch, Strigatul”, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org

Fata cu fragi este un roman de care se vor ataşa pasionaţii de artă, mai ales cei astraşi de stranietatea expresionismului scandinav, reprezentat de iconicul Munch, al cărui tabloul celebru – Strigătul – a fost adulat, respins, parodiat, dar niciodată trecut cu vederea, chiar şi după ce progresiştii ce au vrut să răstoarne idolii au ridicat din ce în ce mai mult glasul împotriva trecutului. Dar nu vei avea parte de un roman apropiat de o biografie, nici de picanteriile unei explorări fruste a vieţii sale erotice reale. Scriitoarea Lisa Strømme alege să celebreaze altfel pictura unui artist vizionar, care a şocat, a provocat şi a inspirat cum puţini alţii au reuşit în epoca lor. Alege să arate nu ascunzişurile din lumea interioară a lui Munch, ce ar fi devenit o enigmă pentru însuşi Freud, ci modul în care lumea celorlalţi, speriaţi, dar şi atraşi de el, se lasă modelată de viziunea lui tulburătoare asupra naturii, emoţiilor, spaţiului citadin, însingurării, sexualităţii şi corpului feminin.

Văzut prin ochii personajelor feminine ale romanului, Munch este un ghid spre lumea interioară, găsită la acea adâncime la care nimeni nu are curajul să coboare. O lume în care dorinţa, anxietatea, întunericul, nuanţele crepusculare, eztazul creator şi autodistrugerea pulsează dincolo de limitele cunoscute în lumea aşezată, a convenienţelor, unde autocunoaşterea era permisă atât cât să nu atingă subiectele ferecate în spatele unor de tabuuri.

Unii ajung la o carte bună printre paginile alteia. Cititorii Lisei Strømme ajung să fie absorbiţi, fascinaţi, intrigaţi şi devoraţi odată cu personajele feminine pătimaşe de universul lui Edvard Munch, pictorul strigătului angoasant, oprindu-se mai întâi în faţa tabloului realizat de un alt pictor – Hans Olaf Heyerdahl – care, spre deosebire de Munch, a fost digerat mai usor de burghezii cuminţi de pe fiordul norvegian.

Autoarea a plecat de la un personaj feminin dintr-un faimos tablou al lui Heyerdahl. Privirea fetei din tablou intrigă, ţintuieste şi captează interesul privitorului curios până într-acolo încât acesta începe să îşi pună întrebări despre identitatea ei, deşi nu are nici alura unei femme fatale învelite într-o aură enigmatică, nici o biografie trepidantă. Acest portret a intrigat-o şi pe Lisa Strømme, care a transformat-o într-un personaj la fel de expresiv şi a trimis-o în casa unei familii pentru care Edvard Munch întruchipa ispita dezonorantă a fructului interzis. Este vorba despre fata care i-a pozat lui Hans Olaf Heyerdahl pentru Fata cu fragi, devenită personajul-narator al cărţii şi martorul unei poveşti de iubire vulcanică, între fiica unui amiral cu prestanţă în cercurile înalte din capitala norvegiană şi pictorul damnat Edvard Munch. Copila ce i-a pozat lui Hans Olaf Heyerdahl primeşte rolul de confidentă a iubitei lui Munch, pe nume Tullik, o visătoare cu purtări de rebelă, ce i-ar putea atrage blamul în lumea condusă de convenienţele snobilor ipocriţi, din care făcea parte.

Mult mai apropiat de melancolia potolită şi de peisajele idilice asociate unui ţărm scandinav, Hans Olaf Heyerdahl, contemporan cu Munch, dar aflat parcă într-un secol anterior modernismului tumultuos, a pictat Fata cu fragi, un tablou ce nu ar fi ieşit cu nimic în evidenţă dacă nu ar fi fost privirea magnetică a unei personajului feminin care te fixează, dându-ţi impresia că are atâtea de spus şi tot atât de multe de ascuns în spatele unei mimici inocente. Ochii fetei cu fragi sorb lumea din jur, cu toate umbrele ei, rămânând la fel de luminoşi.

Romanul Fata cu fragi este precum expresia plină de nuanţe de pe chipul fetei reprezentate în faimoasa compoziţie a lui Hans Olaf Heyerdahl – un amestec pătrunzător între delicateţe, curiozitate şi acel ceva indefinibil, situat între simplitate şi mister, între claritate şi adâncimea care bântuie, între prospeţimea inocenţei şi primele taine ce fac trecerea spre asumarea feminităţii. Acest element indefinibil care o face memorabilă este atât de bine explorat de Lisa Strømme, încât ajunge să-i atribuie o identitate. O cheama Johanne şi culege fructe de pădure toată vara. Lumea o cunoaşte datorită pictorului ce i-a făcut un portret admirat de lumea bună din Kristiania (numele vechi al capitalei norvegiene). Totuşi, ea devine invizibilă pentru această lume bună care vine să-şi petreacă vara în micuţa aşezare pescarească. Fata din tablou este adulată şi primită în lumea selectă a familiilor bogate, dar fata din realitate ajunge în preajma lor doar atunci când are nişte fragi de vândut.

pictura: Edvard Munch, Noapte de vara, www.edvardmunch.org
pictura: Edvard Munch, Noapte de vara, www.edvardmunch.org

Johanna este o fată aparent simplă, fără prea multe perspective şi alternative în familia ei săracă, unde copiii sunt învăţati din faşă ca servitutea este o virtute, singura ce le poate oferi painea zilnică. Dar Johanne se dovedeşte a fi surprinzătoare şi capabilă să te cheme în lumea ei, să te hipnotizeze şi să te năucească prin nesupunerea discretă, deşi culorile senine din tabloul ce a făcut-o celebră dincolo de colibele pescăreşti rudimentare promit mai degrabă o reverie nevinovată pe ţărmul scandinav. Copilăria ei târzie este inundată brusc de zorii feminităţii legate ombilical de artă atunci când admiră pe ascuns pânzele lui Munch, vecinul excentric de care se temeau toţi locuitorii aşezării liniştite.

Ea nu se teme, însă, de faima lui malefică, nici de pedepsele mamei ce-i interzice să se apropie de acest diavol care vrea să ademenească oamenii prin tablourile sale necurate. Îi place nebunia din compoziţiile vecinului Munch. Îi plac şi prietenii din grupul boemilor ce vin să-l viziteze în timpul verii. Treptat, îi află secretele şi poveştile despre iubirile patinase, apoi îi înţelege viziunea, pe care o traduce prin cuvintele fetei ce îşi pierde inocenţa asociată vieţii simple, pe măsura ce descoperă că fiinţa umană ascunde şi nişte sentimente ce pot fi uşor de blamat, dar indispensabile profunzimii, maturizării şi autodescoperirii. Metamorfoza fetei simple te face să-ţi imaginezi un tablou blând invadat de nuanţele tumultuoase ale unei compoziţii semnate de Munch, doar că nu este vorba despre o pervertire, ci de o trezire a conştiinţei printr-o scufundare în lumea propriilor spaime, la care invită pictura nordică modernă.

pictura: Edvard Munch, Mainile, Muzeul National din Oslo, www.wikiart.org/en
pictura: Edvard Munch, Mainile, Muzeul National din Oslo, www.wikiart.org/en

Farmecul romanului constă exact în această întâlnire dintre simplitatea fetei cu fragi, căreia autoarea îi atribuie talentul de a picta, şi universul tulburat de angoasa incandescentă a lui Munch, care îmbină senzualitatea cu fricile abisale, consideate de cei din jur maladive. Dacă nu îţi plăcea Munch până acum, te vei lăsa convins de frumuseţea stranie a tablourilor sale reinterpretate prin ochii acestei protagoniste ce se descoperă peste noapte, doar privind un tablou.

pictura: Edvard Munch, Vampirul, www.edvardmunch.org
pictura: Edvard Munch, Vampirul, www.edvardmunch.org

Deşi autoarea captează bine spiritul picturii sale, mai ales când vine în conflict cu morala şi canoanele estetice ale perioadei, romanul nu se intersectează cu povestea de viaţă a lui Munch decât în măsura în care poate oferi imaginea răvăşitoare a revelaţiilor, metamorfozelor şi dizlocărilor din conştiinţa personajelor feminine captivate sau, dimpotrivă, scandalizate de creaţiile sale. De-o parte ai măsura originalităţii şi profunzimii lui Munch, reflectate de fascinaţia exercitată asupra Johannei şi de sentimentele lui Tullik, fata unui amiral influent. Cele două sunt captivate atât de stilul său nonconformist de a picta, cât şi de nesupunerea lui, de faima tipica pentru marginalul genial şi neînţeles, ce poate corupe fetele de familie bună, ştirbindu-le reputaţia impecabilă pentru a le arăta un nou drum.  De partea contestatarilor sunt părinţii şi conservatoarea soră a lui Tullik, dar şi mama Johannei, ce l-ar alunga pe Munch de pe faţa pământului.

La rândul ei, protagonista romanului, Johanne, este îndrăgostită de pictură şi are talent, dar şi ghinionul multor fete care provin din mediile sărace. Ea este nevoită să îşi ascundă pasiunea de cei din familie, dominaţi de mama ei ţâfnoasă, ignorantă şi habotnică, pentru care marele Edvard Munch este nu numai un om fără căpătâi şi ţicnit, ci însuşi diavolul, venit să fure inocenţa localnicelor şi să abată faima rea asupra liniştitei aşezări. Johanne trebuie să stea departe de casa lui şi să nu se uite la tablourile păcătoase ale acestuia. Totuşi, ea nu se poate abţine să le admire. Pentru ea, tablourile lui Munch sunt fructul oprit. Scenele, personajele, culorile şi liniile neliniştite o ademenesc şi îi arată o altă realiate. Le priveşte cu nesaţ ori de câte ori trece pe lângă curtea lui, unde acesta picta. Casa lui Munch se află aproape de locul unde găseşte ea fragi, acei fragi care, dincolo de a fi o sursă de venit pentru familia ei, deveniseră simbolul unei legături cu natura imaginată in miturile scandinave.

pictura: Edvard Munch, Sirena, Philadelphia Museum of Art, en.wikipedia.org
pictura: Edvard Munch, Sirena, Philadelphia Museum of Art, en.wikipedia.org

Când autoritara ei mamă îi taie această legătură cu natura, înlocuind clipele petrecute de Johanne în pădure cu momentele de trudă în casele avuţilor, ea o cunoaşte pe Tullik, ajungând servitoare în casa ei. Tullik, fata unui de amiral, este plictisită de viaţa dusă de femeile din înalta societate şi are visurile unei captive dornice de aventuri scandaloase pentru femeile acelei epoci. Ea îi arată protagonistei o lume a dorinţelor, pentru care o femeie liberă trebuie să lupte, şi a cărţilor interzise deoarece erau considerate subsersive şi imorale. Astfel, emancipata fiică burgheză îi devine ghid. Alături de ea Johanne experimentează, se descătuşează, trăieşte voluptatea nesupunerii, dar şi pericolul de a fi dată-n vileag de slugile iscoditoare, bune prietene cu mama ei. Mai presus de toate, descoperă inutilitatea unor limite rigide şi pâna unde poate întinde graniţele curajului de a fi ea însăşi într-o lume conservatoare şi, în acelaşi timp, atrasă de modernismul artiştilor decadenţi.

pictura: Edvard Munch, Dansul vietii, Galeria Nationala din Oslo, en.wikipedia.org
pictura: Edvard Munch, Dansul vietii, Galeria Nationala din Oslo, en.wikipedia.org

Fata cu fragi poate fi considerat şi un roman despre o frumoasă prietenie ce devine tabloul unei maturizări feminine care miroase a păduri scandinave şi a pigmenţi gata să fie azvârliţi frenetic pe o pânză, într-un amestec pe cât de angoasant pe atât de seducător al umbrelor, siluetelor şi liniilor nervoase. Johanne şi Tullik devin cele mai bune prietene, dincolo de graniţele sociale rigide, când îşi văd spaimele şi dorinţele ascunse reflectate de sufletul zbuciumat al lui Munch, în care frumuseţea lumii palpită între Eros şi anxietate. Astfel, autoarea creează, la rândul ei, nişte picturi îndrăzneţe ale unei eliberări feminine riscante în acea perioadă.

pictura: Edvard Munch, Dans pe malul marii, www.edvardmunch.org
pictura: Edvard Munch, Dans pe malul marii, www.edvardmunch.org

Sentimentele ajung să fie amestecate într-o sinestezie intensă precum trăirile provocate de pânzele lui Munch. Johanne simte culori şi colorează stări sufleteşti bulversante. Aude nuanţele strigătelor, ale disperării, ale despărţirilor şi ale interdicţiilor sufocante. Densitatea cromatică văzută de ea peste tot ajunge să acapareze textul, încât vei experimenta o lectură vizuală, în care vezi peisaje, urme de pensulă, nuanţe hipnotice, apusuri precum nişte vâlvătăi şi corpuri feminine ce transformă culorile în redări curajoase ale unor stări interioare. Imaginile ajung să înlocuiască frazele. Până şi numele capitolelor invocă nuanţele din universul creat de Munch. Fiecare capitol al romanului începe cu un pasaj seducător pentru cei pasionaţi de pictură, extras din cartea lui Goethe, Teoria culorilor, devenită un personaj în sine şi o primă legătura a protagonistei cu pictorul demonizat.

pictura: Edvard Munch, Melancolie, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org/en/edvard-munch
pictura: Edvard Munch, Melancolie, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org/en/edvard-munch

Ai impresia că pictura ţine loc de realitate. Fiecare chip, scenă, expresie a feţei sau privire devine un tablou în sine, fără ca descriptivul să dilueze efervescenţa naraţiunii. Păstrând sincronizarea transformărilor şi ritmurilor interioare ale personajelor cu ale epocii lor, naraţiunea oscilează între momentele de acalmie, de melancolie inundată de albastrul orizontului marin, şi trepidaţiile poveştii de iubire interzisă, ce se derulează rapid, aşa cum este şi debarasarea de teama ostracizării sociale pe măsură ce Johanne şi Tullik se apropie din ce în ce mai mult de lumea lui Munch. Respiri în ritmul culorilor incandescente ale unei reverii crepusculare şi apoi rămâi fără suflare când asişti la zbaterile şi la neputinţa lui Tullik, ce preia angoasele şi conflictul dintre artist şi lumea conservatoare.

Lisa Stromme a ştiut cum să creeze şi acele scene vii, bruegeliene, în care priveşti aglomerarea forfotitoare a unor aşezări de pescari inundate de mirosul mării, al cafelei şi al moscului din parfumurile cochetelor, dar şi acele scene intime, în care personajele îţi acordă răgazul unei reverii senzuale. Iar vizualul nu este singurul trezit la viaţă. Paginile ei, care te trimit direct în satele din zona fiordurilor, îţi aduc lumea întinderilor marine în nări, dau peisajelor şi te fac să pipăi imaginar pânza pe care Munch îşi dezvăluia universul chinuit, dar şi ademenitor.

Poţi comanda volumul de pe Elefant.ro

Fata cu fragi - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

Cartea nasoaselor – Povesti si desene originale pentru frumosul zapacit din fiecare

Adriana Gionea
-
0
Cartea nasoaselor – Povesti si desene originale pentru frumosul zapacit din fiecare

Trei prinţese cu nasul mare. Un megastar nimerit în regatul Ditai-Nasul care le poate reda speranţa în iubirea ce duce la un măritiş îndelung aşteptat, pentru liniştirea supuşilor. Un geniu fashionist din categoria motanilor cu maniere impecabile şi nume ce rimează cu al unui faimos regizor italian, care vrea să le înveţe cum să-şi atragă pretendenţii puşi pe fugă de nasurile uriraşe. Un concurs de frumuseţe de tot râsul. Un melc poet. Multe denumiri năstruşnice sub care se ascund aluzii caustice referitoare la unul dintre cele mai apreciate romane din zorii modernismului, însă pe care foarte puţini au fost în stare să-l termine. Alexandra Rusu le transformă poveştile, aventurile, ifosele şi indignările în cuvinte. Artistul plastic Loreta Isac vine să le ilustreze ţăcănelile şi extravaganţele comice fără limite. Rezultatul ? O gâlceava între două categorii de cititori devoratori de născociri: copiii năstruşnici şi părinţii lor, care vor să mai dea şi ei în mintea copiilor atunci când găsesc o carte de poveşti originale şi nu mai au răbdare până le vine rândul.

ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine:
ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine: “Cartea nasoaselor” – pagina de Facebook

Cartea năsoaselor este o bijuterie pentru cei aflaţi mereu între două vârste, care, atunci când erau copii au fost consideraţi prea maturi pentru clasicele poveşti cu zâne, prinţese, castele şi acelaşi final fericit, iar când s-au făcut mari, prea copilăroşi pentru a înţelege că joaca s-a terminat şi picturile naive sau ilustraţiile cu persoje fantastice nu mai pot sta alături de obiectele necesare unui adult. În cartea scrisă de Alexandra Rusu joaca nu s-a terminat. Mai mult, câştigă din ce în ce mai mult teren prin umorul suprarealist, prin distorsionarea în cheie parodică a şabloanelor din basmele adaptate la industria globalizării şi prin creativitatea debordantă a Loretei Isac. Imaginaţia Alexandrei Rusu alaturi de viziunea Loretei Isac transformă acest basm pentru toate vârstele într-o plimbare printr-o galerie de artă cu exponate ce par mai degrabă un carnaval dedicat fantasmagoricului aflat la frontiera ilară dintre ilustraţia pentru colecţiile de basme, pictura naivă, interpretarea postmodernă a temelor şi arhetipurilor din poveşti, caricatură şi grafică.

Pentru bietele prinţese, chiar şi cititul cărţilor era un sport extrem. Habar n-aveai dacă vor supravieţui unei pagini de filozofie sau unui manual de web design. Şi asta, evidentamente, din cauza nasurilor gigantissime, care le blocau vederea. Ca să poată citi, se legau cu o coardă elastică şi-şi dădeau drumul peste o prăpastie îngrozitoare. Înainte de saltul în gol, calculau luni de zile, împreună cu fizicieni de renume, viteza, unghiul şi momentul ideal ca să-şi ferească nasul. Cartea aştepta de cealaltă parte, pusă pe un stativ. Un singur salt însemna câteva clipe de delectare cu o propoziţie-două. După care erau trase înapoi. Şi tot aşa, dacă nu se făceau chisăliţă de pereţii hăului.
În ciuda condiţiilor vitrege (nu puteau citi pe ploaie sau ceaţă), năsoasele erau foarte culte. Şi într-o formă fizică de invidiat. De fapt, erau cele mai curajoase, mai senine şi mai calme fiinţe. Nici măcar lipsa desăvârşită a cererilor în căsătorie nu părea să le întristeze vreun pic.

ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine:
ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine: “Cartea nasoaselor” – pagina de Facebook

Farmecul acestei poveşti este dat nu numai de prefacerea clişeelor în detalii originale ce îşi fac de cap înt-un carnaval de ţăcaniţi inventivi, care se iau la întrecere pentru a vedea cine poate stârni cele mai multe hohote de râs, ci şi de relaţia simbiotică dintre text şi ilustraţie. Fiecare pagină şi fiecare ilustraţie pot deveni un exponat pe care ai vrea să-l aşezi la vedere în camera unde îţi petreci mult timp. Lectura şi paginile ilustrate îţi fac poftă de un periplul prin lumea galeriilor independente, unde găseşti comori sub forma desenelor năstruşnice, pe care să le iei acasă pentru a le da peste nas celor ce te condamnă ori de câte ori afişezi entuziasmul unui copil mare.

Desenele realizate de Loreta Isac duc povestea Alexandrei Rusu într-o zonă a fanteziei picturale fără oprelişti, unde hazul şi grotescul explorat inofensiv şi estetic nasc mici opere de artă. Inventivitatea ludică de care a dat dovadă fiecare a făcut din Cartea năsoaselor o piesă de colecţie pentru toate vârstele. Copiii se vor amuza alături de Furlini, motanul pretenţions, care îşi dă ochii peste cap atunci când una dintre prinţesele năsoase mai născoceşte câte o idee. Vor descoperi alături de Furlini cât de mult poate înşela prima impresie când acesta descoperă (şi) nişte fiinţe simpatice, ingenioase, darnice şi sensibile în locul unor prinţese cam sărite de pe fix şi nu foarte atrăgătoare. La rândul lor, părinţii vor descoperi printre cuvinte nişte aluzii demitizante şi jucăuşe la idolii sacri ai literaturii şi ai culturii pop.

ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine:
ilustratii: Loreta Isac; sursa imagine: “Cartea nasoaselor” – pagina de Facebook

Pentru adulţii pasionaţi de artă, Cartea năsoaselor ar putea fi şi o satiră cu tentă suprarealistă la adresa procesului de glorificare până la absurd şi ridicol a unor personalităţi, a snobismului cu pretenţii intelectuale, dar mai ales la obsesia pentru construirea unei imagini false. În regatul Ditai-Nasul găseşti oglindirile halucinante ale problemelor, maniilor, nevrozelor, aspiraţiilor şi vanităţilor supradimensionate din lumea noastră. Veleitari, famfaroni, rivali, fete nefericite care nu se plac, specialişti în imagine, staruri de carton, intriganţi, vânzători de iluzii, visători inocenţi şi câţiva însetaţi de afecţiune, toţi se întâlnesc în această poveste, se ademenesc, se calcă pe coadă, îşi aruncă nişte replici usturătoare şi încearcă să-şi ducă planul la îndeplinire. Ceva îi leagă: dorinţa de a-şi realiza visul apeland la tertipuri amuzante şi fragilitatea de sub masca excentricităţii. Ce fac pentru a obţine ce vor şi prin ce peripeţii trec? V-aş spune, dar trăznăile nebănuite ale personajelor nu merită un spoiler nemilos.

Cartea nasoaselor - imagine final

 

Editura Vellant, 2016

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Adriana Gionea
-
0
Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Te vei îndrăgosti de la primele rânduri de cartea Aurorei Liiceanu. Madlena are multe dintre calităţile unei lecturi care te ispiteşte. Îţi aminteşte cu nostalgie, umor şi erudiţie ghiduşă de frumuseţea prieteniei dintre oameni diferiţi, care vorbesc şi atunci când tac, privind marea. Te poartă în paradisurile artiştilor curajoşi. Îţi dă şi ţie curajul de a accepta că ai dreptul la acea libertate diferită de modelul impus de ceilalţi. Scoate din uitare poveşti cu personaje feminine ieşite din tiparele epocii lor, extravagante şi pregătite oricând să fie ele însele şi, mai presus de toate, reuşeşte să-ţi ofere noi surse de inspiraţie, dacă eşti pasionat de artă şi ai uitat să mai priveşti melancolia lubrică din picturile cu nuduri ale lui Jules Pascin şi să te laşi copleşit de verdele hipnotic din peisajele mediteraneene ale lui Hermine David.

Madlena este genul acela de carte pe care o savurezi în momente de răgaz, fie că le obţii de la o reverie care îţi aduce un orizont marin într-un  oraş cotropit de betoane, fie că le petreci la cafeneaua boemă dintr-un colţ de Paris un pic mai pitit sau la Vama Veche adusă într-un prezent în care boemia adevărată începe în afara sezonului. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să ai o imaginaţie suficient de bogată încât să te extragi din cotidianul egal pentru a trăi în aceste locuri – Paris şi Vama Veche, aşa cum erau odată. În Parisul în care nici o zi nu semănă cu alta, în care doar petrecerile se repetau şi în care şi-au trăit scandalos gloria artiştii care îşi visau deşănţat, iubeau cu patimă şi credeau cu inocenţa începătorului în visurile lor. În acea Vamă Veche cu pitorescul unui sat de pescari, mult mai liniştită, însă la fel de atractivă pentru nonconformiştii libertini.

Ai fi tentat să crezi că eşti invitat să vezi Parisul şi Vama Veche de altădată cu ochii minţii. Că totul se rezumă la voluptatea hipervizuală, la retina luată cu asalt de un dezmaţ care permite o fertilitate cromatică fără precedent. Şi, într-un fel, paginile îţi confirmă această primă impresie. În cartea scrisă de Aurora Liiceanu până şi mirosurile au ochi. La fel şi senzaţiile oferite de celelalte simţuri. Vezi în culori lumina orbitoare a ţărmului dobrogean, boarea trândavă ce se strecoară în curţile umbrite de smochini, briza sărată, nuanţele olfactive ascunse în anticariatele din Franţa, urmele de pigmenţi de pe salopeta unei pictoriţe îndrăzneţe şi mai ales timpul dilatat al după-amiezelor de vară pe malul mării, când prieteniile se pot suda cel mai bine în tăcerea comună şi emoţiile pot fi împărtăşite cel mai bine când este privit acelaşi orizont hipnotic, de câmp nisipos unit cu apa.

Amintirea madlenei iese din cartea lui Proust pentru a cutreiera prin labirintul memoriei involuntare, până ajunge să unească două poveşti ale unor femei libere, având gusturi exotice pentru limitele impuse de contemporanii lor. Înainte de a le afla preferinţele şi de a descoperi ce a făcut-o pe Aurora Liiceanu să le unească în povestea ei despre o prietenie ce sărbătoreşte alteritatea, curiozitatea şi fascinaţia pentru cei dornici să etaleze cu naturaleţe viziuni diferite asupra vieţii, feminităţii şi emancipării sexuale, trebuie să localizezi în timp acel altădată, ce pare a fi promisiunea unei oaze de fericire pierdute, însă regăsite mereu în memorie sau în imaginar.

Parisul de altădată era de fapt Parisul avangardei interbelice, acolo unde o pictoriţă mult prea îndrăzneaţă chiar şi pentru aşteptările boemei descătuşate s-a întâlnit cu un pictor la fel de curajos, dar care, în schimb, se plia perfect pe aşteptările contemporanilor dornici să-l aibă alături, să-i frecventeze atelierul unde petrecerile nu se mai terminau. Ea, pictoriţa, era cunoscută prin cartierele petrecăreţilor cu suflet de artist sub numele de Chrysis Jungbluth şi a rămas în memoria colectivă datorită picturii Orgie, readusă la viaţă cu semnificaţii profunde inedite de către scriitorul Jim Fergus în romanul său de succes Amintirea dragostei. El, poreclit şi Prinţul din Montparnasse, era Jules Pascin, pictorul femeilor din bordeluri, stabilimentele unde şi-au găsit menirea de artist al damnaţilor şi al vietii nocturne şi Toulouse Lautrec, şi Chrysis. Jules Pascin vrea să fugă de moştenirea burgheză a tatălui, un priceput negustor venit din Bulgaria în Bucureştiul interbelic. La fel şi ea, doar că modelul burghez din familia pictoriţei includea şi grija pentru aparenţe a unui tată cu prestanţă şi educaţie militară. Jules Pascin şi-a schimbat numele pentru a fi un parizian veritabil. Ea, Chrysis, a fost inspirată de numele unei faimoase curtezane din scandalosul roman Afrodita, scris de Pierre Louys, pe care l-a descoperit în biblioteca respectabilului ei tată.

Atmosfera din Parisul anilor nebuni este readusă în prezent la începutul cărţii pentru a demonstra forţa pe care o au lecturile asupra memoriei involuntare, declanşând nişte amintiri pierdute de cititor, după cum reuşeşte şi desertul lui Proust (a cărui reţetă include legende ce sunt legate tot de capriciile memoriei, prezentate de Aurora Liiceanu într-un capitol special). Romanul Amintirea dragostei este madlena literară, datorită întâlnirii dintre Pascin şi Chrysis Jungbluth, care îi aminteşte autoarei de cea mai bună prietenă. Te vei întreba, pe bună dreptate, cum s-a ajuns din tumultuosul Paris interbelic tocmai la Vama Veche, în anii în care nu era deloc paradisul frenetic al tinerilor liberi ci mai degrabă un sătuc de pescari, căutat de cei dornici să trândăvească la soare pe o plajă sălbatică. Ei bine, Jules a pictat o frumoasă aristocrată din familia Ghica, nimeni alta decât bunica lui Pusi.

Portretul Dianei Ghica, realizat de Jules Pascin; sursa: www.hiroshima-museum.jp/en/collection/abroad
Portretul Dianei Ghica, realizat de Jules Pascin; sursa: www.hiroshima-museum.jp/en/collection/abroad

Cine-i Pusi? O sculptoriţă nonconformistă, devenită o curiozitate pentru Aurora Liiceanu datorită modului ei de a privi existenţa. Dar Pusi este legată nu numai de Pascin, ci şi de Crysis Jungbluth, datorită unor similitudini. Au în comun trăsăturile psihologice ale unei femei ispititoare aflate înaintea epocii ei, talentul artistic, raportarea la propriul erotism, asumat fără vinovăţie, curajul încălcării unor norme rigide şi preferinţa pentru masculinitatea exotică. Pusi era sculptoriţă, trăia liber, fără a se sinchisi de rutina ce ameninţă viaţa oamenilor obişnuiţi, şi, la fel ca nonconformista Chrysis a fost sedusă de un bărbat şarmant cu piele de abanos, tot student la medicină, care i-a devenit şi soţ. Partenerul ales de Chrysis era din Martinica. Al lui Pusi, din Sudan.

Odată cu apariţia în scenă a captivantei Pusi (vei citi în savuroasele pagini de ce poate fi caracterizată astfel), laşi Parisul nebunesc şi te muţi la Vama Veche, aşa cum era odată. Sălbatică, liniştită, însă dornică de a fremăta sub amintirile oaspetilor fideli din timpul verii, ce savurau cu voluptate discuţiile degajate, dar cu miez consistent, despre felul în care un pictor percepe nuanţele corpurilor scufundate în peisajul marin, despre iubirile cu năbădăi, care sunt precum o furtună de vară, însă durează toată viaţa. Dacă amănuntele privind viaţa lui Chrysis alături de şarmantul din Martinica s-au pierdut în timp, cele strâns legate de relaţia lui Pusi cu sudanezul având corpul unui model şi acel amestec straniu dintre şiretenie şi inocenţă în priviri sunt expuse în culori neastâmpărate, dar într-o poveste în care detaliile picante sunt devoalate cu eleganţă. Duioşia, umorul şi ludicul ce oscilează între indiscreţia calculată şi spontaneitatea copilaroasă alcătuiesc un tablou seducător, în care nuanţele folosite de artiştii pierduţi pe tărâmuri exotice sunt aruncate pe fundalul peisajelor de Vama Veche sau ale Bucureştiului cenuşiu, din anii austerităţii socialiste.

Amintirea sculptoriţei Maria Cocea, devenită Pusi în cartea Aurorei Liiceanu, este de fapt un elogiu al prieteniei bazate pe fascinaţia unei femei faţă de altă femeie, total diferită de ea, de la care învaţă cum să privească adevărata esenţă a umanităţii – diversitatea. Pusi era întruchiparea artistei boeme. Sorbea viaţa fără teama de gura lumii. Se lăsa în voia plăcerilor şi nu se temea de imprevizibilul pe care îl întâmpina detaşat sau cu mult haz.

Diferenţa pe care o percepi când te compari cu altcineva, când te raportezi la altcineva se bazează pe criterii. Diferenţa pe care o percepeam eu nu avea criterii, era ceva adânc şi poate că impresia lăsată la începutul relaţiei noastre, acea improbabilitate, îmi dădea acest sentiment confuz că nu aveam nevoie de criterii.

În ochii unora, Pusi era leneşă, dezmăţată, fără pic de ruşine când se afişa cu ai ei copii mulatri într-o Românie tradiţionalistă, unde orice atracţie faţă de un străin era ţinta unor semnificaţii vulgare atribuite de cei din jur. Dar în amintirea Aurorei Liiceanu, Pusi era indispensabilă pentru a înţelege viaţa aşa cum e – imposibil de trăit urmând o reţetă fixă. Pusi nu dorea să lase chibzuinţa să-şi facă loc în viaţa ei, în modul de a se raporta la maternitate, sau, mai bine zis, ceea ce ar fi înţeles ceilalţi prin chibzuinţă. Ea capta farmecul clipei, toată acea frumuseţe neîngrădită de canoane. Era degajată, spontană şi languroasă precum odaliscele din picturile romantice. Ascundea o paletă generoasă de nuanţe afective, care faceau din ea când boema fatală, a cărei prezenţă devenea centrul de interes al petrecerilor ţinute de colegii artişti, când o copilă răzvratită, care ştia cum să-i facă pe ceilalţi să-i ierte ieşirile. Nu-şi refuza nici o experienţă senzuală. Oferea astfel o preţioasă lecţie de asumare a libertăţii feminine şi de convieţuire savuroasă cu ambiguitatea, cu propriile alegeri scandaloase, cu tot ce nu putea fi controlat prin impunerea unor şabloane morale.

Cu timpul, am admirat la ea toleranţa faţă de amestec, de ambiguitate, indecizia dusă până la nepăsare, faptul că lua lucrurile aşa cum veneau şi tot cu timpul am renunţat să văd lucrurile în alb şi negru.

Deşi Madlena se încrie mai degrabă în categoria unui volum de memorii, are intensitatea şi magnetismul unui roman cu personalităţi impetuoase, în care se deschid ferestre ce te poartă dintr-un secol în altul. Din Parisul emancipatelor nimereşti la Vama Veche, acea Vamă Veche a pictorilor visători, apoi în Bucureştiul interbelic unde femeile din familia lui Pusi emanau strălucirea mondenelor adulate în cărţile scrise de Fitzgerald. Talentul de povestitoare mucalită demonstrat de Aurora Liiceanu, dar şi modul în care te face să priveşti o femeie captivantă prin ochii prietenei ei diferite, care ajunge să îşi redefinească propria feminitate, îţi oferă acea lectură stranie atribuită unui roman în care memoria devine adevăratul personaj.

Madlena este o carte despre o prietenie feminină în care amintirile curg într-un ritm introspectiv, dar fără acea lentoare obositoare pentru cititorul actual. Vocea Aurorei Liiceanu are umor şi nostalgie luminoasă. Modul în care pune cap la cap toate piesele memoriei involuntare, apoi le îmbină armonios cu trimiterile erudite în pasaje picturale, îţi oferă bucuria acelei scriituri magnetice găsite în romanele interbelice sau în cele actuale, care sondează conştiinţa personajelor explorând universul feminin ce spulberă barajele prejudecăţilor.

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

 

Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

Adriana Gionea
-
1
Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

Mister Bojangles devine piesa de suflet a unui cuplu de nebuni frumoşi care se aruncă în viaţă nesăbuit şi fac din clipele banale o fantezie sclipitoare. Dansează în propria lume, unde realitatea decuplată de la rutina celor din jur face piruete riscante pe marginea prăpastiei. Dar partenerilor nu le pasă de cădere şi mai iau o gură de şampanie sau de cocktail cu nume slav şi îşi continuă banchetul fantasmagoric în timpul căruia se aud ecourile petrecerilor din anii nebuni ai Parisului, se preling miresmele de pe coasta Spaniei şi se perindă tot felul de prezenţe care mai de care mai ieşite din comun. Astfel înţelege Olivier Bourdeaut să omagieze cu fast acel farmec pierdut al decadenţilor sentimentali puşi pe şotii la orice vârstă, consideraţi săriţi de pe fix din cauza apetitului exagerat pentru viaţa imposibil de trăit în afara unui huzur estetic gata să refuze orice capitulare în faţa banalului şi a responsabilităţilor de zi cu zi.

Una dintre cărţile anului 2015 în Franţa şi un debut peste care a plouat cu premii, Aşteptându-l pe Bojangles te va fermeca de la primele rânduri. N-o vei mai lăsa din mână şi îi vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea oferită de un cocktail ghiduş în care s-au îmbinat stranietatea, comicul, drama sfâşietoare, melancolia strălucitoare precum o rochie chic din alte vremuri, ale cărei paiete sclipesc în ritmul mişcărilor fluide pe muzica Ninei Simone, şi excentricitatea unei familii ce pare desprinsă dintr-un mit contemporan, în care lumea ce aminteşte de atmosfera din romanul Spuma zilelor de Boris Vian este vizitată de ciudaţii simpatici din filmele lui Wes Anderson.

Povestea se desfăşoară tandru şi năucitor precum acrobaţiile insolite ale unui cuplu excentric văzut prin ochii fiului ajuns la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă. Inadaptabilitatea părinţilor devine pentru el simbolul unui protest împotriva existenţei cenuşii, iar diagnosticul psihiatric este înlocuit de un tablou suprarealist al poftei de viaţă, de acea viaţă care nu poate fi respiraiă fara muzică, dans, frenezie, vizitele prietenilor creativi sau euforia stârnită de ciocnirea senzaţiilor descătuşate. Unde alţii văd isterie, manifestări din spectrul bipolar şi alte simptome alarmante, protagoniştii romanului văd numai exotism seducător, libertatea imaginaţiei şi nevinovate escapade cu destinaţii estetice.

Olivier Bourdeaut face parte din categoria aparte a scriitorilor pentru care verosimilul ajunge să pervertească nemilos imaginarul şi să vulgarizeze menirea unui povestitor. El şi-a propus o îndepărtare a cititorului de realitatea de zi cu zi, tocmai pentru a-l face să devină şi mai conştient de latura estetică a vieţii cotidiene acoperite mereu în cenuşiul sufocant atunci când sunt uitate bucuriile mărunte şi extraordinarul din banal, care alcătuiesc în lumea personajelor o coregrafie zurlie.

Povestea familiei din acest roman delicios pentru cititorii nonconformişti s-ar fi putut preface într-o succesiune aberantă de bizarerii desprinse dintr-un experiment oniric-suprarealist, din care să nu mai înţelegi nimic dacă nu ţi-au mai trecut prin mână Boris Vian sau interbelicii avangardişti. Familia este compusă din trei personaje care te intrigă prin apetitul lor pentru gesturi şi comportamente excentrice şi te înduioşează printr-o disponibilitate afectivă la rândul ei ieşită din comun.

Mama, o femeie înzestrată cu şarmul unei mondene din anii ’20, este o petrecăreaţă ispititoare şi hipersentimentală, care îşi etalează gusturile extravagante, coafura cu pene şi disponibilitatea pentru acea unică iubire devoratoare pentru bietul partener naiv prins în mreje. Ea îşi alege drept animal de companie un cocor pitic din Asia Centrală, pe care îl strigă Domnişoara Superfluă şi îl ia cu ea peste tot, chiar şi atunci când merge la cumpărături, folosind o zgardă cu perle, spre stupefacţia celor din jur, consideraţi nişte barbari fără pic de gust sau imaginaţie. Tatăl, un bărbat devenit captivul acestei femei, de care se simte iremediabil vrăjit, îşi petrece zilele încercând să scrie un roman care să fie acceptat de edituri, dar şi gândurile secrete despre dependenţa emoţională faţă de această femeie cu gesturi teatrale demne de o divă ravisantă precum un păun. Când nu scrie, se implică în organizarea petrecerilor de la vila cât un palat din Spania, prin care nevasta lui vrea să marcheze anual înflorirea migdalilor admiraţi de pe terasă, în timp ce dansează pe acordurile piesei Mister Bojangles în varianta Ninei Simone. Băiatul lor, devenit martorul fastului domestic ajuns la apogeu, apoi al decăderii deloc lipsite de strălucire, îi uimeşte la rândul său pe cei din jur, mai ales pe colegi şi pe învăţătoare, atunci când le povesteşte că tatăl lui îşi câştigă pâinea vânând muşte cu harponul.

Iată o familie sărita de pe fix, care s-a izolat în propria lume, îţi vine să zici după ce ajungi să citeşti primele rânduri. Şi, totuşi, raţiumea de a fi a personajelor este una cât se poate de normală – celebrarea vieţii fragmentate în clipe strălucitoare. O viaţă care pentru ei, dar mai ales pentru mamă, nu are voie să fie altceva decât un festin de himere pulverizate ca nişte artificii peste anumite detalii palpabile precum vestimentaţia elaborată şi decorurile fanteziste care transformă cotidianul într-o petrecere neîntreruptă, într-o gală a imaginarului fără limite.

Aşa cum oamenii consideraţi de societate normali îşi asumă responsabilitaţi pe care le împart în ritualuri zilnice angrenate în rutină, tot aşa familia din centrul romanului şi-a stabilit propriul ritm repetitiv, dar a preferat să îi dea culoare şi să facă din fiecare zi un spectacol memorabil, considerat de unii delirant şi burlesc. Pentru aceste personaje, doar cinele sofisticate ce abundă în amănunte insolite, hedonismul estetizat şi petrecerile au voie să alcătuiască rutina, să fie nişte evenimente constante, să facă parte din ritmul cotidian, al reperelor fixe.

Cu fiecare pagină îţi este confirmată impresia că ai de-a face mai mult cu un exerciţiu reuşit de prefacere a cotidianului într-o fantezie seducătoare. Autorul îţi va însenina o zi ternă printr-o lectură precum o petrecere într-o gradină de vară, cu lumini hipnotice, gata să-i transforme pe cei din jur în prezenţe ireale, în timp ce siluetele acestora se strecoară disctret pe lângă tine în ritmul unui mix de compoziţii muzicale de o frumuseţe nelumească, prin care bucuria şi tristeţea se varsă una într-alta.

Olivier Bourdeaut a creat nişte personaje caracterizate de genul acela de excentricitate adorabilă, candidă, sub care se ascunde fragilitatea visătorului marginalizat, inadaptat. Ţi se lipesc de suflet şi ai vrea să le închizi într-o bulă securizantă, pentru a le păstra nelumescul duios, pentru a le putea admira ori de câte ori ai nevoie să găseşti o ieşire din banalul unui cotidian tern şi aplatizant. Însă femeia-spectacol în jurul căreia gravitează întreaga poftă de viaţă a personajelor ajunge, fără voia ei, să spargă această bulă a huzurului infinit, după ce ea însăşi a creat-o şi a întreţinut-o prin idei trăznite. Din acest moment, fiul şi tatăl, cei doi martori ai declinului la fel de extravagant, oferă o confesiune devenită încă o pledoarie pentru farmecul existenţei cunoscut doar de cei care au curajul de a fi ei înşişi, într-o lume în care visătorii sunt nişte ţăcaniţi marginalizaţi. Schimbările provocate de mamă seamănă cu alungarea din paradisul unde vocea Ninei Simone cântă neîntrerupt imnul acestor visători, însă căderea este sublimă, luând forma unui dans în care bucuria provocată de regăsirea sufletului pereche, tristeţea şi nostalgia dau o reprezentaţie de neuitat într-o noapte de vară petrecută într-un oraş pitoresc înconjurat de livezi de portocali. Timpul încremeneşte în acestă ultima clipă de fericire suspendată, pentru care nesăbuiţii renunţă la tot.


LYTE video

Oricât de mult ţi-ar pune la încercare limitele în faţa imaginarului dezlănţuit, acest roman îţi oferă ingredientele reconfortante găsite într-o poveste de iubire al cărei farmec se regăseşte în dorinţa autorului de a-şi plasa toate personajele într-o lume în care toate reperele realităţii sunt întoarse pe dos. Olivier Bourdeaut a câştigat un pariu riscant pentru un debutant. A reuşit să gestioneze toate acele detalii capricioase ale unui roman ce seamănă cu un basm suprarealist, în care burlescul, satira cu tentă carnavalescă, drama şi escapismul halucinant sunt prezentate cu degajarea celui ce le ia în serios, astfel încât să nu ţi se pară nicicum ridicole. Autorul îţi livrează sigur pe sine o poveste precum un mit cu efect magnetizant, în care totul sfidează logica, însă respectă acea veche dorinţă a cititorului – de a evada, rămânând în acelaşi timp faţă-n faţă cu lumea, cu el însuşi. De fapt, personajele sale privesc realitatea fără teamă, dar înlocuiesc luciditatea apăsătoare cu genul de umor îndreptat împotriva celor pentru care normalitatea este o înşiruire de clişee sufocante.

Asteptandu-l pe Bojangles - coperta 2Editura Nemira, 2017

 

Scorpia – Aparentele insala

Adriana Gionea
-
0
Scorpia – Aparentele insala

Scorpia este al treilea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, adus şi în România de Humanitas Fiction. În colecţia Raftul Denisei vor aparea toate romanele scriitorilor contemporani invitaţi de editura Hogarth să îl omagieze pe marele dramaturg prin revizitări nonconformiste ale pieselor sale celebre. Jeanette Winterson (Poveste de iarnă), Howard Jacobson (Neguţătorul din Veneţia), Anne Tyler (Îmblânzirea scorpiei), Margaret Atwood (Furtuna), Tracy Chevalier (Othello), Edward St Aubyn (Regele Lear), Jo Nesbǿ (Macbeth) şi Gillian Flynn (Hamlet) vor ancora tipologiile umane şi temele din teatrul elisabetan în zilele noastre, scoţând la suprafaţă problemele societăţii actuale.

Dacă Jeanette Winterson a propus o viziune sfâşietoare şi totodată candidă precum o reverie poetic-onirică vindecătoare asupra dramelor şi geloziilor din Poveste de iarnă, prin romanul O paranteză în timp, iar Howard Jacobson ţi-a amintit cât de bine se pot îmbina umorul evreiesc, satira erudită şi temele spinoase precum intoleranţa în replica dată piesei Neguţătorul din Veneţia prin romanul Shylock este numele meu, i-a venit rândul lui Anne Tyler, apreciată datorită privirii pătrunzatoare îndreptate spre societatea nord-americană, să îşi aleagă o nestemată shakespeariană apoi să o şlefuiască în stilul propriu. În romanul ei reia tema din Îmblânzirea scorpiei, alegând pentru rolul bărbatului perseverent un tânăr înzestat din Est, ce vrea o viză prin căsătoria aranjată, pentru a păcăli vigilenţa angajaţilor de la Imigrari. Îmbunarea femeii încăpăţânate ia o turnură năstruşnică, plină de ironia înţepătoare contracarată de nişte dialoguri duioase, ce amintesc de farmecul iubirilor din comediile romantice de calitate, pigmentate de umorul satiric.

Contrar aşteptărilor create de titlu, nu te trezeşti cu o femeie afurisită, insuportabilă, odată ce deschizi acest roman. Dimpotrivă, mai că i-ai plânge de milă acestei scorpii singuratice, al cărei devotament faţă de ai săi aminteşte de sacrificiile unei eroine din Anglia lui Jane Austen sau a surorilor Bronte. Kate Battista, care ar fi trebuit să fie varianta modernă a îndărătnicei eroine shakespeariene, poate fi considerată o adevărată comoară pentru oricine şi-ar dori să-şi trăiască viaţa, să-şi urmeze pasiunile sau să se adâncească nestingherit în activităţi savante fără a-şi pierde vremea cu treburile mărunte sâcâitoare ale vieţii de zi cu zi. Gata să renunţe la propriile-i planuri pentru a se ocupa de îndeplinirea activităţilor imposibil de amânat, dar secundare pentru un tată devenit un savant lunatic, pe punctul de a face descoperirea carierei sale şi, de ce nu, a secolului, şi de sora ajunsă la vârsta capcanelor greu de evitat – adolescenţa – scorpia Kate ar putea simboliza varianta contemporană a martirei stafidite pe altarul familiei ingrate.

Înzestrată cu puterea de muncă dublată de perseverenţă, cu o minte ascuţită şi cu acel talent de a-şi suprima revolta specifică surorii mai mari nevoite să preia atribuţiile mamei decedate, devenind un părinte grjuliu nu doar pentru sora ei în vârstă de cincisprezece ani, cât şi pentru tatăl zăvorât în laboratorul său, unde încearcă să le dea de cap provocărilor lansate de bolile autoimune, Kate este captiva obligată să ducă în spinare corvoada muncilor gospodăreşti când altele ajunse la vârsta ei îşi pot permite luxul de a amâna ziua curăţeniei, şi să verifice dacă toate declaraţiile fiscale au fost completate la timp, pentru a nu-l perturba pe genialul ei tată cu astfel de nimicuri. Face slalom cu brio printre amănuntele iritante ale rutinei cotidiene şi îşi mai găseşte timp să o ţină în frâu pe îndrăzneaţa ei soră, pe nume Bunny, o adolescentă mai degrabă atrăgătoare decât spirituală, dar suficient de înzestrată pentru a descoperi cum să înşele vigilenţa unor adulţi, mai puţin a lui Kate, conştientă de succesul precoce al surorii ei în rândul celor de sex opus, ce o pot implica în situaţii riscante.

Kate nu numai că este (fără voia ei) o gospodină desăvârşită, ci şi o femeie ce i-ar fi putut călca pe urme tatălui ei sau care ar fi putut avea o carieră universitară de invidiat dacă în studenţie nu i-ar fi arătat unui profesor cât de mărginit era. Conflictul de idei a dus la exmatricularea ei şi la refuzul de a se încrie la o altă universitate, care să o merite. Ajunsă la 29 de ani, izolată de cele de vârsta ei din pricina refuzului de a se adapta la cerinţele privind exibarea feminităţii aşa cum o percep cei din jur şi la convenţiile falsităţii considerate drept o dovadă a sociabilităţii, tactului şi diplomaţiei, protagonista caracterizată de expresia Ce-i în guşă, şi-n căpuşă îşi reduce orizontul la grădinărit (este pasionată de botanică), la supravegherea cu ochi ageri a mezinei ghiduşe, la jobul de asistent al educătoarelor unei grădiniţe, care îi amestec mereu că poate fi concediată dacă le mai răspunde ironic unor părinţi consideraţi de ea absurzi sau prăpăştioşi, deşi prichindeii neastâmpăraţi o adoră, unii promiţându-i că o vor lua de nevastă când vor creşte mari, şi la drumurile dintre bucătăria casei şi laboratorul tatălui ei ce se preface mereu că-şi uită prânzul doar pentru a face pe Kate să i-l aducă astfel încât să îl remarce în sfârşit pe asistentul său.

Renunţând mult prea devreme la tumultul vieţii sociale promiţătoare, care i-ar fi putut pune în valoare calităţile de femeie independentă, plină de umor, inteligentă, descurcareaţă, neîmblânzită de regulile ipocriziei confundate cu politeţea, şi prea ocupată cu activităţile de menajeră pentru propria familie în anii în care altele ajunse la vârsta ei se desprind brutal de spaţiul parental, tratând cu lejeritate pretenţiile demodate ale rudelor, Kate riscă să îşi vadă existenţa de femeie cu minte ageră consumată în slujba altora, de parcă ar fi o fată bătrână acrită, din secolele trecute. Neîncrezătoare în feminitatea ei, mereu critică precum o pisăloagă ţâfnoasă la adresa lui Bunny, sora ei mult mai abilă în relaţiile sociale, şi lipsită de orice interes comun tinerelor de vârsta ei, Kate ar fi fost candidata perfectă la nefericirea unei neadaptate, a femeii sensibile neînţelese, ascunse într-o carapace aspră, condamnate să poarte pe umeri complexul ratării, al vieţii irosite pentru confortul familiei în detrimentul propriilor aspiraţii. Ar fi trăit probabil cu apăsările sufocante şi cu frustrările celei ce ar fi putut dărui multe oamenilor din jur pentru care a devenit invizibilă, cu excepţia momentelor în care ar fi fost ţinta unor etichetări deloc măgulitoare venite din partea celor ce o consideră îmbătrânită înainte de vreme, ursuză, lipsită de feminitate şi nesuferită. Dar apariţia lui Piotr, un imigrant genial, devenit asistentul fidel şi indispensabil al tatălui ei o face să se privească altfel şi să îşi schimbe priorităţile. Începe să îşi reanalizeze defectele atribuite mai mult de ea însăşi, transformându-le în calităţi datorită modului în care le percepe asistentul preferat al tatălui ei.

Piotr este împins de tatăl lui Kate, un cercetător cam aerian, să o ia de nevastă. Nu statutul ei de fată bătrână îl sperie, mai ales că îi este mai comod să o ştie pe ea la cârma familiei, mereu disponibilă când este nevoie de o servitoare, ci teama de a pierde un ajutor preţios în laborator. Lui Piotr îi expiră viza, iar o căsătorie îi poate facilita obţinerea actelor necesare şederii sale prelungite în Statele Unite. Kate este santajată emoţional pentru a fi sacrificată iar, de data aceasta în numele progresului, neînţeles de zeloşii birocraţi de la Imigrari. Vei asista astfel la rostagoliri neaşteptate ale planurilor şi la nişte dialoguri simpatice şi pline de comicul involuntar generat nu numai de acele diferenţe culturale dintre Kate şi Piotr sau de accentul slav al acestuia, datorită căruia fiecare cuvânt banal şi replică dată causticei logodnice devin spumoase prin contrastul dintre ironia ei ursuză şi calmul lui senin, ci şi de modul în care Piotr îi răstălmăceşte replicile, transformându-i fiecare trăsătură iritantă într-o calitate. Piotr vede în Kate o femeie independentă, spontană, plină de umor şi descurcăreaţă, spre deosebire de cei apropiaţi, care văd mai degrabă lipsa politeţii, a tactului necesar avansării în carieră, incapacitatea de a se deschide spre legăturile sociale şi de a-şi pune în valoare feminitatea.

În ochii lui Piotr, Kate nu mai este o femeie nesuferită, lipsită de graţie şi de interes faţă de trucurile necesare flirtului. Replicile acide, sinceritatea incomodă şi tonul descurajant pentru eventualii pretendenţi, alăturate unei generoase podoabe capilare de culoarea abanosului, îl determină să o declare frumoasă precum o impetuoasă dansatoare de flamenco. Toate încercările unui fals logodnic de a i se baga pe sub piele vor fi sarea şi piperul acestui roman.

Sub interpretarea modernă oferită piesei shakespeariene detectezi o satiră usturătoare legată de societatea care încă mai permite supravieţuirea prejudecăţilor legate de relaţia dintre feminitate şi confirmarea ei în comunitate prin căsătoria devenită proba succesului şi dovada că tânăra intgeligentă posedă şi talentul de a se face dezirabilă. Pe lângă satiră, descoperi o abordare empatică a unor teme valabile în orice secol, precum teama de singurătate, conflictul dintre generaţii, rivalitatea dintre surori, apartenenţa şi conştientizarea dureroasă a inadecvării.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Scorpia - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Across the River and into the Trees – Venetia ultimei iubiri si muza lui Hemingway

Adriana Gionea
-
0
Across the River and into the Trees – Venetia ultimei iubiri si muza lui Hemingway

Across the River and into the Trees poate fi considerat cel mai tandru roman al lui Hemingway. În timpul vieţii lui a fost prea puţin apreciat de critici şi eclipsat de cărţile sale cult despre războaiele din Europa sau despre Parisul anilor nebuni. În zilele noastre, acest roman al clipei plutitoare şi al graţiei feminine scurse printre amintirile războiului are toate şansele de a redeveni în ochii cititorilor la fel de faimos precum oraşul de pe lagună. Adaptarea cinematografică în regia lui Martin Campbell, avându-i pe actorii Pierce Brosnan, Maria Valverde şi Isabella Rossellini în rolurile principale, îi poate reda strălucirea acestei poveşti despre graniţa volatilă dintre frumuseţea vieţii, redescoperită într-un oraş devenit sinonimul sublimului pentru un martor al barbarismului, şi dezolarea lăsată în urmă de un trecut zguduit de ororile frontului, mereu prezente precum nişte fantome în multe dintre povestirile şi romanele ce l-au consacrat pe Hemingway.

În lumea unui scriitor devenit faimos prin talentul de a comprima tensiuni şi drame spectaculoase în cea mai scurtă frază, un roman despre Veneţia surprinsă de cei ce preferă lentoarea nostalgiei şi a plimbărilor meditative poate fi promisiunea unui răgaz ce permite o relaxare a conciziei bine calculate în favoarea unei risipe de pasaje descriptive, de picturi în cuvinte. Personajul central, un colonel american, este acaparat de trăirile ce anunţă o iubire tardivă, care ar fi impus o prelungire nostalgic-sentimentală a frazei în care impresiile stârnite de amănuntele decorative ce reflectă palatele oraşului interferează cu stările protagoniştilor.

De promisiunile acelei Veneţii despre care se tot spune că invită la iluzii şi aventuri galante, ce îşi datorează faima unor ademeniri feminine legendare, nu scapă nici măcar yankeul uns cu toate alifiile, care a participat la eliberarea Parisului. Ajuns la 50 de ani şi având urmele rănilor de război încă vizibile, colonelul american ce îşi presimte finalul primeşte şansa ultimei iubiri în compania Renatei, o contesă în vârstă de 19 ani. Prospeţimea, candoarea şi ludicul se întâlnesc, într-un existenţialism subtil, cu teama de moarte, în pasaje în care frazele simple ascund trăirile răvăşitoare, devenite acea parte nevăzută a unui iceberg, dar care poate fisura certitudinile de la suprafaţă.

Lectura este cu atât mai intensă dacă eşti curios în legătură cu biografia femeii care l-a inspirat pe Hemingway atunci când a creat-o pe Renata, iubita personajului central. Existenţa ei reală fascinează datorită legăturii adânci dintre poveste şi omagiul adus personalităţii feminine ce aminteşte de farmecul unei lumi apuse. Ea se numea Adriana Ivancich, provenea dintr-o familie de nobili de pe coasta dalmată, stabilită în Veneţia secolului al XIX-lea. Abia iesită din adolescenţă, Adriana Ivancich a devenit muza care i-a redat inspiraţia lui Hemingway. El se apropia de vârsta de 50 de ani, fiind cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Povestea lor a fost menţionată şi în cartea de memorii scrisă de aceasta – La Torre Bianca.

Cititorii obişnuiţi cu stilul concis al povestirilor, în care se poate aprecia cel mai bine calitatea de inovator al scriitorului pasionat de vânătoare, box şi coride, vor fi intrigaţi de acest roman. Vor vrea să descopere cum se împacă abundenţa decorativă şi afectivă atribuită Veneţiei cu minimalismul asociat unei scriituri puternic influenţate de anii în care Hemingway a fost jurnalist. Îl va obliga spectaculoasa şi generoasa Veneţie să devină un risipitor al cuvintelor descriptive, să recurgă la melancolia visătorului pentru a domoli temperamentul impetuos al yankeului adept al unei reputaţii virile de modă veche, din care nu lipsesc bătăile administrate marinarilor ce îi jignesc iubita, vorbele colorate sau pasiunea pentru vânătoare? Să ţină în frâu efervescenţa atribuită francheţii plebee bine exploatate în povestirile sale pentru a da bine în mediul rafinat al nobilei ce l-a inspirat când a creat-o pe Renata, personajul feminin de o frumuseţe răpitoare şi eleganţă aristocrată, care îi oferă ultimele momente de frenezie unui colonel american ce a depăşit jumătate de veac de existenţă zbuciumată? Sau Veneţia va fi cea obligată să-şi restrângă extravaganţa şi să facă unele concesii de la risipa ornamentelor pentru a încăpea în simplitatea unei fraze debarasate de tentaţia descrierii flamboaiante a bogăţiei sale arhitecturale şi a ritualurilor amoroase elaborate?

Vei descoperi în acest roman o Veneţie somnolentă, în culorile discrete ale iernii, când respiră o melancolie ce invită la o reflectare asupra vieţii şi a tinereţii efemere. În această Veneţie în repaus, colonelul american Richard Cantrell îşi caută un refugiu, după ce îşi aminteşte mândru cum a reuşit să apere oraşul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Visează, asemenea multor străini plecaţi din lumi plate, să îşi petreacă restul zilelor aici, sincronizându-şi timpul personal cu tot ce are oraşul mai bun de oferit pentru simţurile unui om simplu.

I ought to live here. On retirement pay I could make it all right. No Gritti Palace. A room in a house like that and the tides and the boats going by. I could read in the mornings and walk around town before lunch and go every day to see the Tintorettos at the Academia and to the Scuola San Rocco and eat in good cheap joints behind the market, or, maybe, the woman that ran the house would cook in the evenings.

Colonelul sedus de Veneţia nu avea pretenţia unei vieţi strălucitoare. Totuşi, Veneţia nu îi pregăteşte o pensionare lină, şi nici simplitatea pitorească a unei pensiuni anonime, departe de forfota din Piazza San Marco şi a localurilor frecventate de compatrioţii săi. Pasiunea pentru Renata, una dintre frumuseţile oraşului, îl poartă spre decoruri fastuoase, dar huzurul şi tentaţia superficialului sunt domolite de nişte dialoguri încărcate de melancolie, de conştientizarea ireversibilului amânat de reacţiile adolescentei fascinate de poveştile despre lupte şi aventuri, ce devin oglinda confirmării unei masculinităţi deturnate mai degrabă spre căutarea inocenţei de la începuturi, spre intimitatea emoţională ce alungă orice invitaţie vulgară.

Oricât de pregnantă ar fi vocea americanului ce respinge dulcegăriile calofile, devenit un alter-ego al lui Hemingway, este greu să ignori desfăşurarea seducătoare a Veneţiei cu aer enigmatic. Este invocată, ca printr-o pâclă de februarie deasupra apei, gloria ei de odinioară. Povestea generalului captivat de frumuseţea unei adolescente veneţiene este puternic ancorată în trecutul aristocratic, al palatelor şi al poveştilor amoroase dense precum abundenţa goticului adaptat la strălucirea Serenissimei. Nu este o întoarcere în trecutul celor ce ignoră schimbările, himerică precum amorul crepuscular la care invită Veneţia în perioada scurtă de acalmie din timpul iernii, ci o scufundare conştientă într-un peisaj ireal, aşa cum este pasiunea unei tinere contese pentru un fost soldat trecut de prima tinereţe. Personajul central nu îşi face iluzii, ci doar pluteşte într-un timp al iubirii scurte, despre care ştie că se va termina mult prea curând. Pentru a nu tulbura atmosfera ce reflectă o lentoare atemporală, Hemingway înlocuieşte acţiunea cu dialogurile duioase dintre Richard şi Renata, ce plutesc deasupra unei existenţe devastate de amintirea unui război mondial, precum ceaţa subţire ce învăluie Piazza San Marco dimineaţa, amânând ivirea frumuseţii în faţa străinului ce abia părăseşte ambarcaţiunile pentru a pune pentru prima oară piciorul în paradisul plutitor.

Atrasă de uniforma lui şi de curajul de aventurier asociat ei, Renata îi cere lui Richard să îi povestească despre zilele petrecute pe front. Pentru ea, Richard este genul de bărbat umblat prin lume, direct, ce nu se teme să folosească expresii neruşinate într-o engleză obraznică, rebelă, nepredată de guvernanta unei contese. Dialogurile dintre ei par un flirt copilăresc, în care un bărbat matur savurează tachinările de visătoare răsfăţată ale Renatei, însă este suficientă o întrebare indiscretă a ei pentru a-l face să-şi amintească de gândurile cutremurătoare despre zilele petrecute pe front, lansându-se într-o meditaţie gravă, despre intersecţia dintre setea de frumuseţe, moarte şi degradare.

Hemingway te surprinde prin modul în care introduce toate problemele Europei din anii ’40 fără a tulbura lentoarea melancolică a unei Veneţii tăcute şi mai ales prin trasarea unei punţi între doi parteneri aparent incompatibili, păstrând intacte atât frenezia Renatei, cât şi trăsăturile colonelului nostalgic, pe care alţii l-ar fi considerat un barbar la porţile Serenissimei. La început, Richard seamănă cu un bărbat impozant şi stăpân pe sine, care ajunge să facă declaraţii romantice în gondolă, în timp ce soarbe din priviri o fetişcană ţinută în puf, care îi oferă ca suvenir portretul ei, aşa cum făceau aristocratele înamorate, şi o bijuterie preţioasă, pe care să o poarte mereu ca talisman, în momentele dificile.

Replicile sentimentale date de personajul său masculin te fac te fac să afirmi că Hemingway fie a fost ispitit de farmecul iubirilor de altădată, pline de gesturile de un devotament feminin desuet, fie îi rezervă protagonistului său o lovitură finală dură, risipindu-i brutal iluziile unei veri indiene aciuate în iarna veneţiană. Doar că vizionarul prozei scurte şi al dramelor complicate reduse la intensitatea unei fraze scurte, percutante, ştie să păstreze echilibrul în oraşul palatelor încărcate şi al trăirilor copleşitoare precum faţadele renascentiste. Asemenea unui gondolier experimentat, care ştie cum să poarte cocheta ambarcaţiune cu visătoarea contesa adolescentă şi colonelul sedus, astfel încât să evite pericolele mareei capricioase, Hemingway reuşeşte să-şi strecoare textul încât să pătrundă în inima unei lumi noi, fără a se rătăci îndepărtându-se de propria identitate literară. În romanul său ajunge să împace stilul concis şi omagiul generos cerut de un decor sofisticat. Păstrează dialogurile în care simplitatea replicilor ascunde o tăcere mult mai grăitoare, evită în ultima clipă artificiile sentimentale de prisos, lăsând în acelaşi timp oraşul din imaginarul colectiv să se infiltreze nestingherit în povestea personajelor, fără a o încărca prin detalii artificiale, de dragul unei atmosfere spectaculoase.

Across the River and into the Trees este o demonstraţie matură de echilibru estetic, de stăpânire a unui simţ al proporţiilor. Nici Veneţia ornamentelor încărcate nu sufocă textul, eclipsând prin umbrele trecutului prezentul protagoniştilor, nici simplitatea nu reduce oraşul la sobrietatea unei tăceri austere. După cum personalitatea colonelului pragmatic se împacă duios cu visurile adolescentine ale contesei veneţiene, stilul lui Hemingway se contopeşte firesc şi discret cu spiritul oraşului.

Hemingway reuşeşte să evite melodrama şi frământările obositoare atribuite unei tentaţii nebuneşti de a recupera o tinereţe pierdută în războaie. În locul scenelor tulburătoare, obsesii, toane, reacţii pătimaşe, tachinări feminine umilitoare, cărora le-ar fi putut cădea victimă bărbatul de peste 50 de ani, iremediabil îndrăgostit (de fapt) de promisiunea regenerării, vei avea parte de nişte dialoguri ce includ o fluiditate ce permite ca ludicul şi melancolia, efervescenţa nerăbdării şi lentoarea să se îmbine într-o intimitate emoţională ce alunecă natural între prospeţimea lejeră a noului început şi profunzimea contemplativă a existenţei îndelungate, ce nu mai crede în falsele speranţe, ci doar în răgazul clipei suspendate.

Chiar şi un roman considerat la timpul lui atipic pentru un astfel de scriitor îţi demonstrează că Hemingway rămâne Hemingway, chiar şi în oraşul unei relaxări lascive, ce opreşte fluxul memoriei în paradisul hedonismului elegant. Nici în decorul veneţian personajele sale nu pot renunţa la amintirile războiului (există scene tensionate de ciocniri între colonelul alăturat aliaţilor eliberatori şi câţiva tineri fascişti ce îl provoacă), însă acest şuvoi al amintirilor dureroase căptuşite de impresiile vindecătoare stârnite de privirile unei tinere care ascultă lacom aventurile unui bărbat ce ar fi putut considera că nu mai are nimic atractiv îi dau acestei cărţi farmecul misterios al celebrei picturi Palazzo da Mula, a lui Monet. La fel ca tabloul realizat de Monet, romanul îţi arată o lume care îşi păstrează strălucirea chiar şi atunci când nuanţele ravisante sunt domolite de melancolie.

Across the River and into the Trees - coperta

 

Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

Adriana Gionea
-
1
Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

Beyond the Mountains and Hills ar fi putut deveni un thriller exploziv, în care problemele unei ţări se infiltrează în vieţile oamenilor ce nu au puterea de a schimba mare lucru.

Sunt inventariate caleidoscopic toate problemele şi provocările ce pot apărea într-o familie israeliană, şi nu numai: tabuurile din relaţiile (mai ales amoroase) dintre israelieni şi palestinieni, trădarea soţului devotat, care a luptat pentru liniştea patriei, de către soţia căreia i se scurg ochii după un elev ce îi spune îndrăzneţ că este o MILF, relaţia interzisă a fiicei adolescente şi riscanta soluţie găsită de fiul înfuriat, ce vrea să apere onoarea mamei printre colegii săi. Toate ar fi ajuns să se amestece într-un cocktail Molotov care să aprindă un scenariu complicat, spre deliciul spectatorilor ce ar fi vrut să vadă noi abordări ale unor probleme contemporane spinoase, cum ar ipocrizia din familia modernă, criza de la vârsta mijlocie suprapusă peste cea din Orientul Mijlociu, drepturile omului, rasismul şi terorismul. Dar lui Eran Kolirin îi reuşeşte mai degrabă un film provocator, dar cu mesaj duios, în care bombele din spaţiul familial şi social sunt dezamorsate în surdină, cu tandreţe, în ciuda unor acte ce depăşesc limitele impuse de lege şi de ataşamentul faţă de patria înconjurată de vecini ostili.

Proiectat la Cannes în 2016, în cadrul secţiunii Un Certain Regard, filmul regizorului israelian Eran Kolirin include aproape toate stereotipurile atribuite de străini atât societăţii israeliene percepute ca scindate între tradiţionalişti şi tinerii progresişti ce resping autoritatea militară, cât şi relaţiei dintre evrei şi palestinieni. Aceste stereotipuri par susţinute fără menajamente de regizor, însă ajung până la urmă să fie expuse într-o manieră imprevizibilă, plină de nuanţe interpretabile şi lipsită de canoane. Relaţiile dintre planul individual, familial şi politic încep cu date cunoscute, însă virează spre o desfăşurare în care îndoiala permite o explorare devenită alternativa umanistă şi lucidă pentru nişte certitudini rigide, asociate propagandei.

Provocările din viaţa unor israelieni ce vor să găsească oaza de tihnă şi de normalitate într-un context geopolitic ameninţător sunt prezentate din perspectiva unui fost militar. El trebuie să se readapteze la viaţa de familie şi la provocările societăţii, dar şi ale fiicei sale dornice de a se aventura în lumea aşezărilor palestiniene, care se află foarte aproape de casa familiei. Regizorul te face să crezi că ai de-a face cu nişte personaje debusolate, care vor să-şi definească propria normalitate făcând bine, dar simt neputinţa celui păcălit de propriile intenţii într-o lume reprezentată ca fiind bănuitoare şi mercantilă. Această neputinţă nu le striveşte fatalist, ci le permite o ieşire din situaţiile sufocante şi nedrepte. Spectatorului i se oferă tot ce are mai bun o viziune regizorală care se încăpăţânează să scoată la suprafaţă, prin cadre poetice, setea de afecţiune şi dorinţa personajelor de a se împăca treptat cu străinul din societatea lor şi chiar din propria familie.

Odată cu povestea lui David, un fost militar care vrea să-şi caute un job de civil, sunt expuse, printr-o ironie incomodă, confuzia şi neputinţa celui ce şi-a făcut datoria apoi a fost abandonat, precum şi imposibilitatea de a respecta etica într-o lume erodată de suspiciune. Suprapunerea situaţiilor conflictuale dintre evrei şi palestinieni peste cele de pe frontul familial este prezentată sub o formă deopotrivă controversată, cât şi empatică, reflectată în tentativele de adaptare la noua viaţă a fostului soldat israelian.

David părăseşte armata după mai bine de două decenii şi descoperă că toate valorile promovate de autorităţile care îi cereau loialitate sunt încălcate, una câte una, în jungla din civilie, unde se cer nişte concesii dezonorante. Reintegrarea tatălui mai mult absent în cotidian este dificilă. Pericolele zac tăcute în familia ce stă pe un butoi de pulbere din cauza escapadei unei soţii ce vrea să-şi trăiască a doua tinereţe şi a revoltei unei fiice adolescente. În timp ce Rina (Shiree Nadav-Naor), soţia lui David, se apropie din ce în ce mai mult de riscul unei relaţii controversate, afişând nonsalanţa unei adolescente care vrea să muşte din fructul interzis, fata lui, Yifat, îşi pune masca de adolescenta militantă încăpăţânată si se aruncă hotărât în proteste zgomotoase împotriva nedreptăţilor. Protestele atrag represalii venite din partea autorităţii statale şi (implicit) interesul foştilor colegi ai lui David, ce îi cer să o supravegheze după ce ea se implică într-o relaţie cu un palestinian suspect.

imagine: Beyound the Mountains and the Hills/filmedefestival.ro
imagine: Beyond the Mountains and the Hills/filmedefestival.ro

Tentativa de a supravieţui unor turbulenţe afective ivite în dinamica familiei zdruncinate de tentaţii cu efect ireversibil este lipsită de un dramatism zgomotos, de acele confruntări inflamabile ce grăbesc de obicei ritmul acţiunii spre un deznodământ trepidant. Sursele de neprevăzut, care împing fiecare membru al familiei spre nişte decizii bruşte sau reacţii impetuoase vin mai degrabă din spaţiul exterior, în care este reprezentată satiric şi incisiv o societate ostilă cu nevoia de libertate individuală şi care amendează aspru orice act de nesupunere, orice deviere de la aşteptările şi regulile colective. Vei avea, ce-i drept, şi momente în care pulsul îţi va creşte, însă conflictele nu duc la înfruntări directe în interiorul familiei, rezolvările venind într-un ritm lent, mai degrabă melancolic şi poetic.

Eran Kolirin face parte din categoria regizorilor care pot aborda incomod nişte probleme dureroase din ţara sa, fără a fi acuzat nici de trădare, nici de nedreptate în raport cu tabăra opusă, a palestinienilor. Acestei calităţi i se adaugă talentul de a infiltra lirismul respirat de anumite cadre în care se anunţă (derutant) iminenta declanşare a unui pericol, astfel încât acest lirism să nu pară nici artificial, nici naiv în contextul interacţiunilor tensionate dintre anumite personaje. Toate scenele cu potenţial inflamabil curg într-o fluiditate candidă, specifică foamei de afecţiune, aşa cum găseşti în multe romane ale autorilor israelieni contemporani atunci când vor să devieze spre un mesaj încărcat de compasiune şi toleranţă posibilele confruntări dureroase, fie ele între etnii diferite sau între mentalităţile opuse din interiorul graniţei. În loc să asişti la două războaie – unul provocat de situaţia politică tensionată în raport cu apărarea frontierelor israeliene, altul, de ciocnirea între frustările acumulate în interiorul familiei – vei fi martorul unor încercări individuale de a rezolva situaţiile ameninţătoare.

Regizorul îţi dă impresia că fiecare personaj este pe cont propriu, încercând să facă faţă unor probleme provocate de încercarea de a face bine, într-o lume pe care fiecare o percepe nedreaptă, în felul său. David, soldatul lăsat la vatră îşi doreşte să îşi reia vechiul rol în familie, dar pare dus de curent, lipsit de voinţă şi nesigur, încât cu greu ţi-l imaginezi în haina militară purtată aproape trei decenii. Actorul Alon Pdut îi ataşează acestui rol o imagine ce diferă de percepţia pe care au au mulţi referitoare la un tată militar, dar şi de tipologia luptătorului sigur pe el, necruţător şi dominator în orice situaţie. Nu dă cu pumnul în masă, nu-i intimidează pe cei din familie când simte că pierde controlul şi nu îşi impune autoritatea. Este mai degrabă eziatant, blajin, calm sau, în ochii unora, devitalizat sau depresiv. Îşi reprimă furia neputinciosului ce nu îşi poate stabili propriile reguli într-o nouă realitate la care trebuie să se adapteze. Un gest nervos ce ar fi trebuit să îi asigure defularea duce la tragedia unui străin, acea tragedie care îi apropie spaţiul familial securizant de lumea (considerată) ameninţătoare a unor aşezări situate în spatele dealurilor. Această apropiere între lumea familiei şi realitatea necunoscută îi permite fiicei sale să preia, la un moment dat, rolul personajului principal, încât acţiunile ei de revoltă să prezinte o altă perspectivă asupra societăţii israeliene.

Interpretată de Mili Eshet, cu expresivitatea candidă a unei adolescente rebele ce luptă pentru echitatea socială, Yifat, fiica lui David, vrea să cunoască mai bine comunităţile de palestinieni. Ajunge să ajute o văduvă săracă, fără să cunoască legătura dintre un gest nesăbuit al tatălui ei, într-un moment de tristeţe, şi drama acesteia. În cartierul palestinienilor întâlneşte un bărbat a cărui apariţie resuscitează suspansul filmului prin ambiguiatea modului în care interacţionează cu Yifat. Promisiunea unei legături erotice interzise între o evreică şi un palestinian se suprapune peste jocul actoricesc înşelător al bărbatului bănuit de acţiuni dubioase.

Oscilaţia fetei adolescente între atracţie şi conştientizarea unui eventual pericol, ce are la bază atât reacţia împotriva societăţii, cât şi împotriva apatiei asociate modelului masculin patern, se va sincroniza cu escapada mamei. Escapada ia forma unui romantism desuet şi devine o tentaţie la fel de blamată în plan social – între profesor şi elev. Infidelitatea mamei ameninţă să transforme în ostracizare şi umilire publică visul unei veri indiene ce dublează emoţiile difuze amestecate în criza femeii ce îşi doreşte o ultimă confirmare a puterii de atracţie.

imagine: iff.site.wesleyan.edu
imagine: iff.site.wesleyan.edu

Singurătatea în faţa situaţiilor frustrante şi umilitoare, dar şi efectele devastatoare ale nemulţumirii imposibil de exprimat în ceea ce ar fi trebuit să fie spaţiul securizant al familiei, amplificate de contactul cu provocările din lumea exterioară, se reflectă cel mai bine în reacţia impetuoasă a lui Omri (Noam Imber), fiul lui David. El vrea să îl pedepsească pe colegul indisctret, ce i-a sedus mama, apoi s-a lăudat cu aventura lui. Reacţia acestuia promite intervenţia acelui element ce obligă personajele să îşi mărturisească secretele. Ar fi putut să declanşeze jocul unor piese de domino care să ofere un final antrenant, menit să revitalizeze acţiunea şi să permită mult-aşteptata coliziune a planurilor în care se fragmentează drama familiei înţepenite într-o lipsă a comunicării.


LYTE video

Deşi este puternic ancorat în problemele social-politice ale Orientului Mijlociu, văzute prin ochii unei familii de israelieni dornici de a-şi găsi echilibrul necesar unei vieţi paşnice, Beyond the Mountains and Hills are de fapt un mesaj universal. Regizorul a recurs inspirat la genul de abordare psihologică tulburătoare, dar şi plină de compasiune, a crizelor individuale, apărute în viaţa fiecăruia, ce depăşesc graniţele ţării în care se petrece acţiunea. Erin Kolirin pledează pentru empatie şi toleranţă faţă de slăbiciunile umane într-un film care ne oglindeşte, într-o oarecare măsură, pe toţi. Problemele personajelor sale sunt comune tuturor, dincolo de nuanţele culturale şi de experienţa subiectivă. Ceea ce atrage cel mai mult la acest film, pe lângă interpretarea convingătoare şi compatibilitatea între actori şi roluri, este înlocuirea deconspirării incisive şi acuzatoare a defectelor – individuale şi sociale- cu lirismul întâlnit în romanele autorilor israelieni actuali, care ating puncte sensibile din viaţa de zi cu zi a omului contemporan.

În România, filmul Beyond the Mountains and Hills a fost proiectat, în premieră, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

 

1...150151152...306Pagina 151 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026