Facebook
Acasă Articole Pagină 151

Articole

Ultimele

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Adriana Gionea
-
0
Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Te vei îndrăgosti de la primele rânduri de cartea Aurorei Liiceanu. Madlena are multe dintre calităţile unei lecturi care te ispiteşte. Îţi aminteşte cu nostalgie, umor şi erudiţie ghiduşă de frumuseţea prieteniei dintre oameni diferiţi, care vorbesc şi atunci când tac, privind marea. Te poartă în paradisurile artiştilor curajoşi. Îţi dă şi ţie curajul de a accepta că ai dreptul la acea libertate diferită de modelul impus de ceilalţi. Scoate din uitare poveşti cu personaje feminine ieşite din tiparele epocii lor, extravagante şi pregătite oricând să fie ele însele şi, mai presus de toate, reuşeşte să-ţi ofere noi surse de inspiraţie, dacă eşti pasionat de artă şi ai uitat să mai priveşti melancolia lubrică din picturile cu nuduri ale lui Jules Pascin şi să te laşi copleşit de verdele hipnotic din peisajele mediteraneene ale lui Hermine David.

Madlena este genul acela de carte pe care o savurezi în momente de răgaz, fie că le obţii de la o reverie care îţi aduce un orizont marin într-un  oraş cotropit de betoane, fie că le petreci la cafeneaua boemă dintr-un colţ de Paris un pic mai pitit sau la Vama Veche adusă într-un prezent în care boemia adevărată începe în afara sezonului. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să ai o imaginaţie suficient de bogată încât să te extragi din cotidianul egal pentru a trăi în aceste locuri – Paris şi Vama Veche, aşa cum erau odată. În Parisul în care nici o zi nu semănă cu alta, în care doar petrecerile se repetau şi în care şi-au trăit scandalos gloria artiştii care îşi visau deşănţat, iubeau cu patimă şi credeau cu inocenţa începătorului în visurile lor. În acea Vamă Veche cu pitorescul unui sat de pescari, mult mai liniştită, însă la fel de atractivă pentru nonconformiştii libertini.

Ai fi tentat să crezi că eşti invitat să vezi Parisul şi Vama Veche de altădată cu ochii minţii. Că totul se rezumă la voluptatea hipervizuală, la retina luată cu asalt de un dezmaţ care permite o fertilitate cromatică fără precedent. Şi, într-un fel, paginile îţi confirmă această primă impresie. În cartea scrisă de Aurora Liiceanu până şi mirosurile au ochi. La fel şi senzaţiile oferite de celelalte simţuri. Vezi în culori lumina orbitoare a ţărmului dobrogean, boarea trândavă ce se strecoară în curţile umbrite de smochini, briza sărată, nuanţele olfactive ascunse în anticariatele din Franţa, urmele de pigmenţi de pe salopeta unei pictoriţe îndrăzneţe şi mai ales timpul dilatat al după-amiezelor de vară pe malul mării, când prieteniile se pot suda cel mai bine în tăcerea comună şi emoţiile pot fi împărtăşite cel mai bine când este privit acelaşi orizont hipnotic, de câmp nisipos unit cu apa.

Amintirea madlenei iese din cartea lui Proust pentru a cutreiera prin labirintul memoriei involuntare, până ajunge să unească două poveşti ale unor femei libere, având gusturi exotice pentru limitele impuse de contemporanii lor. Înainte de a le afla preferinţele şi de a descoperi ce a făcut-o pe Aurora Liiceanu să le unească în povestea ei despre o prietenie ce sărbătoreşte alteritatea, curiozitatea şi fascinaţia pentru cei dornici să etaleze cu naturaleţe viziuni diferite asupra vieţii, feminităţii şi emancipării sexuale, trebuie să localizezi în timp acel altădată, ce pare a fi promisiunea unei oaze de fericire pierdute, însă regăsite mereu în memorie sau în imaginar.

Parisul de altădată era de fapt Parisul avangardei interbelice, acolo unde o pictoriţă mult prea îndrăzneaţă chiar şi pentru aşteptările boemei descătuşate s-a întâlnit cu un pictor la fel de curajos, dar care, în schimb, se plia perfect pe aşteptările contemporanilor dornici să-l aibă alături, să-i frecventeze atelierul unde petrecerile nu se mai terminau. Ea, pictoriţa, era cunoscută prin cartierele petrecăreţilor cu suflet de artist sub numele de Chrysis Jungbluth şi a rămas în memoria colectivă datorită picturii Orgie, readusă la viaţă cu semnificaţii profunde inedite de către scriitorul Jim Fergus în romanul său de succes Amintirea dragostei. El, poreclit şi Prinţul din Montparnasse, era Jules Pascin, pictorul femeilor din bordeluri, stabilimentele unde şi-au găsit menirea de artist al damnaţilor şi al vietii nocturne şi Toulouse Lautrec, şi Chrysis. Jules Pascin vrea să fugă de moştenirea burgheză a tatălui, un priceput negustor venit din Bulgaria în Bucureştiul interbelic. La fel şi ea, doar că modelul burghez din familia pictoriţei includea şi grija pentru aparenţe a unui tată cu prestanţă şi educaţie militară. Jules Pascin şi-a schimbat numele pentru a fi un parizian veritabil. Ea, Chrysis, a fost inspirată de numele unei faimoase curtezane din scandalosul roman Afrodita, scris de Pierre Louys, pe care l-a descoperit în biblioteca respectabilului ei tată.

Atmosfera din Parisul anilor nebuni este readusă în prezent la începutul cărţii pentru a demonstra forţa pe care o au lecturile asupra memoriei involuntare, declanşând nişte amintiri pierdute de cititor, după cum reuşeşte şi desertul lui Proust (a cărui reţetă include legende ce sunt legate tot de capriciile memoriei, prezentate de Aurora Liiceanu într-un capitol special). Romanul Amintirea dragostei este madlena literară, datorită întâlnirii dintre Pascin şi Chrysis Jungbluth, care îi aminteşte autoarei de cea mai bună prietenă. Te vei întreba, pe bună dreptate, cum s-a ajuns din tumultuosul Paris interbelic tocmai la Vama Veche, în anii în care nu era deloc paradisul frenetic al tinerilor liberi ci mai degrabă un sătuc de pescari, căutat de cei dornici să trândăvească la soare pe o plajă sălbatică. Ei bine, Jules a pictat o frumoasă aristocrată din familia Ghica, nimeni alta decât bunica lui Pusi.

Portretul Dianei Ghica, realizat de Jules Pascin; sursa: www.hiroshima-museum.jp/en/collection/abroad
Portretul Dianei Ghica, realizat de Jules Pascin; sursa: www.hiroshima-museum.jp/en/collection/abroad

Cine-i Pusi? O sculptoriţă nonconformistă, devenită o curiozitate pentru Aurora Liiceanu datorită modului ei de a privi existenţa. Dar Pusi este legată nu numai de Pascin, ci şi de Crysis Jungbluth, datorită unor similitudini. Au în comun trăsăturile psihologice ale unei femei ispititoare aflate înaintea epocii ei, talentul artistic, raportarea la propriul erotism, asumat fără vinovăţie, curajul încălcării unor norme rigide şi preferinţa pentru masculinitatea exotică. Pusi era sculptoriţă, trăia liber, fără a se sinchisi de rutina ce ameninţă viaţa oamenilor obişnuiţi, şi, la fel ca nonconformista Chrysis a fost sedusă de un bărbat şarmant cu piele de abanos, tot student la medicină, care i-a devenit şi soţ. Partenerul ales de Chrysis era din Martinica. Al lui Pusi, din Sudan.

Odată cu apariţia în scenă a captivantei Pusi (vei citi în savuroasele pagini de ce poate fi caracterizată astfel), laşi Parisul nebunesc şi te muţi la Vama Veche, aşa cum era odată. Sălbatică, liniştită, însă dornică de a fremăta sub amintirile oaspetilor fideli din timpul verii, ce savurau cu voluptate discuţiile degajate, dar cu miez consistent, despre felul în care un pictor percepe nuanţele corpurilor scufundate în peisajul marin, despre iubirile cu năbădăi, care sunt precum o furtună de vară, însă durează toată viaţa. Dacă amănuntele privind viaţa lui Chrysis alături de şarmantul din Martinica s-au pierdut în timp, cele strâns legate de relaţia lui Pusi cu sudanezul având corpul unui model şi acel amestec straniu dintre şiretenie şi inocenţă în priviri sunt expuse în culori neastâmpărate, dar într-o poveste în care detaliile picante sunt devoalate cu eleganţă. Duioşia, umorul şi ludicul ce oscilează între indiscreţia calculată şi spontaneitatea copilaroasă alcătuiesc un tablou seducător, în care nuanţele folosite de artiştii pierduţi pe tărâmuri exotice sunt aruncate pe fundalul peisajelor de Vama Veche sau ale Bucureştiului cenuşiu, din anii austerităţii socialiste.

Amintirea sculptoriţei Maria Cocea, devenită Pusi în cartea Aurorei Liiceanu, este de fapt un elogiu al prieteniei bazate pe fascinaţia unei femei faţă de altă femeie, total diferită de ea, de la care învaţă cum să privească adevărata esenţă a umanităţii – diversitatea. Pusi era întruchiparea artistei boeme. Sorbea viaţa fără teama de gura lumii. Se lăsa în voia plăcerilor şi nu se temea de imprevizibilul pe care îl întâmpina detaşat sau cu mult haz.

Diferenţa pe care o percepi când te compari cu altcineva, când te raportezi la altcineva se bazează pe criterii. Diferenţa pe care o percepeam eu nu avea criterii, era ceva adânc şi poate că impresia lăsată la începutul relaţiei noastre, acea improbabilitate, îmi dădea acest sentiment confuz că nu aveam nevoie de criterii.

În ochii unora, Pusi era leneşă, dezmăţată, fără pic de ruşine când se afişa cu ai ei copii mulatri într-o Românie tradiţionalistă, unde orice atracţie faţă de un străin era ţinta unor semnificaţii vulgare atribuite de cei din jur. Dar în amintirea Aurorei Liiceanu, Pusi era indispensabilă pentru a înţelege viaţa aşa cum e – imposibil de trăit urmând o reţetă fixă. Pusi nu dorea să lase chibzuinţa să-şi facă loc în viaţa ei, în modul de a se raporta la maternitate, sau, mai bine zis, ceea ce ar fi înţeles ceilalţi prin chibzuinţă. Ea capta farmecul clipei, toată acea frumuseţe neîngrădită de canoane. Era degajată, spontană şi languroasă precum odaliscele din picturile romantice. Ascundea o paletă generoasă de nuanţe afective, care faceau din ea când boema fatală, a cărei prezenţă devenea centrul de interes al petrecerilor ţinute de colegii artişti, când o copilă răzvratită, care ştia cum să-i facă pe ceilalţi să-i ierte ieşirile. Nu-şi refuza nici o experienţă senzuală. Oferea astfel o preţioasă lecţie de asumare a libertăţii feminine şi de convieţuire savuroasă cu ambiguitatea, cu propriile alegeri scandaloase, cu tot ce nu putea fi controlat prin impunerea unor şabloane morale.

Cu timpul, am admirat la ea toleranţa faţă de amestec, de ambiguitate, indecizia dusă până la nepăsare, faptul că lua lucrurile aşa cum veneau şi tot cu timpul am renunţat să văd lucrurile în alb şi negru.

Deşi Madlena se încrie mai degrabă în categoria unui volum de memorii, are intensitatea şi magnetismul unui roman cu personalităţi impetuoase, în care se deschid ferestre ce te poartă dintr-un secol în altul. Din Parisul emancipatelor nimereşti la Vama Veche, acea Vamă Veche a pictorilor visători, apoi în Bucureştiul interbelic unde femeile din familia lui Pusi emanau strălucirea mondenelor adulate în cărţile scrise de Fitzgerald. Talentul de povestitoare mucalită demonstrat de Aurora Liiceanu, dar şi modul în care te face să priveşti o femeie captivantă prin ochii prietenei ei diferite, care ajunge să îşi redefinească propria feminitate, îţi oferă acea lectură stranie atribuită unui roman în care memoria devine adevăratul personaj.

Madlena este o carte despre o prietenie feminină în care amintirile curg într-un ritm introspectiv, dar fără acea lentoare obositoare pentru cititorul actual. Vocea Aurorei Liiceanu are umor şi nostalgie luminoasă. Modul în care pune cap la cap toate piesele memoriei involuntare, apoi le îmbină armonios cu trimiterile erudite în pasaje picturale, îţi oferă bucuria acelei scriituri magnetice găsite în romanele interbelice sau în cele actuale, care sondează conştiinţa personajelor explorând universul feminin ce spulberă barajele prejudecăţilor.

Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

 

Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

Adriana Gionea
-
1
Asteptandu-l pe Bojangles – Viata este un dezmat al imaginatiei

Mister Bojangles devine piesa de suflet a unui cuplu de nebuni frumoşi care se aruncă în viaţă nesăbuit şi fac din clipele banale o fantezie sclipitoare. Dansează în propria lume, unde realitatea decuplată de la rutina celor din jur face piruete riscante pe marginea prăpastiei. Dar partenerilor nu le pasă de cădere şi mai iau o gură de şampanie sau de cocktail cu nume slav şi îşi continuă banchetul fantasmagoric în timpul căruia se aud ecourile petrecerilor din anii nebuni ai Parisului, se preling miresmele de pe coasta Spaniei şi se perindă tot felul de prezenţe care mai de care mai ieşite din comun. Astfel înţelege Olivier Bourdeaut să omagieze cu fast acel farmec pierdut al decadenţilor sentimentali puşi pe şotii la orice vârstă, consideraţi săriţi de pe fix din cauza apetitului exagerat pentru viaţa imposibil de trăit în afara unui huzur estetic gata să refuze orice capitulare în faţa banalului şi a responsabilităţilor de zi cu zi.

Una dintre cărţile anului 2015 în Franţa şi un debut peste care a plouat cu premii, Aşteptându-l pe Bojangles te va fermeca de la primele rânduri. N-o vei mai lăsa din mână şi îi vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea oferită de un cocktail ghiduş în care s-au îmbinat stranietatea, comicul, drama sfâşietoare, melancolia strălucitoare precum o rochie chic din alte vremuri, ale cărei paiete sclipesc în ritmul mişcărilor fluide pe muzica Ninei Simone, şi excentricitatea unei familii ce pare desprinsă dintr-un mit contemporan, în care lumea ce aminteşte de atmosfera din romanul Spuma zilelor de Boris Vian este vizitată de ciudaţii simpatici din filmele lui Wes Anderson.

Povestea se desfăşoară tandru şi năucitor precum acrobaţiile insolite ale unui cuplu excentric văzut prin ochii fiului ajuns la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă. Inadaptabilitatea părinţilor devine pentru el simbolul unui protest împotriva existenţei cenuşii, iar diagnosticul psihiatric este înlocuit de un tablou suprarealist al poftei de viaţă, de acea viaţă care nu poate fi respiraiă fara muzică, dans, frenezie, vizitele prietenilor creativi sau euforia stârnită de ciocnirea senzaţiilor descătuşate. Unde alţii văd isterie, manifestări din spectrul bipolar şi alte simptome alarmante, protagoniştii romanului văd numai exotism seducător, libertatea imaginaţiei şi nevinovate escapade cu destinaţii estetice.

Olivier Bourdeaut face parte din categoria aparte a scriitorilor pentru care verosimilul ajunge să pervertească nemilos imaginarul şi să vulgarizeze menirea unui povestitor. El şi-a propus o îndepărtare a cititorului de realitatea de zi cu zi, tocmai pentru a-l face să devină şi mai conştient de latura estetică a vieţii cotidiene acoperite mereu în cenuşiul sufocant atunci când sunt uitate bucuriile mărunte şi extraordinarul din banal, care alcătuiesc în lumea personajelor o coregrafie zurlie.

Povestea familiei din acest roman delicios pentru cititorii nonconformişti s-ar fi putut preface într-o succesiune aberantă de bizarerii desprinse dintr-un experiment oniric-suprarealist, din care să nu mai înţelegi nimic dacă nu ţi-au mai trecut prin mână Boris Vian sau interbelicii avangardişti. Familia este compusă din trei personaje care te intrigă prin apetitul lor pentru gesturi şi comportamente excentrice şi te înduioşează printr-o disponibilitate afectivă la rândul ei ieşită din comun.

Mama, o femeie înzestrată cu şarmul unei mondene din anii ’20, este o petrecăreaţă ispititoare şi hipersentimentală, care îşi etalează gusturile extravagante, coafura cu pene şi disponibilitatea pentru acea unică iubire devoratoare pentru bietul partener naiv prins în mreje. Ea îşi alege drept animal de companie un cocor pitic din Asia Centrală, pe care îl strigă Domnişoara Superfluă şi îl ia cu ea peste tot, chiar şi atunci când merge la cumpărături, folosind o zgardă cu perle, spre stupefacţia celor din jur, consideraţi nişte barbari fără pic de gust sau imaginaţie. Tatăl, un bărbat devenit captivul acestei femei, de care se simte iremediabil vrăjit, îşi petrece zilele încercând să scrie un roman care să fie acceptat de edituri, dar şi gândurile secrete despre dependenţa emoţională faţă de această femeie cu gesturi teatrale demne de o divă ravisantă precum un păun. Când nu scrie, se implică în organizarea petrecerilor de la vila cât un palat din Spania, prin care nevasta lui vrea să marcheze anual înflorirea migdalilor admiraţi de pe terasă, în timp ce dansează pe acordurile piesei Mister Bojangles în varianta Ninei Simone. Băiatul lor, devenit martorul fastului domestic ajuns la apogeu, apoi al decăderii deloc lipsite de strălucire, îi uimeşte la rândul său pe cei din jur, mai ales pe colegi şi pe învăţătoare, atunci când le povesteşte că tatăl lui îşi câştigă pâinea vânând muşte cu harponul.

Iată o familie sărita de pe fix, care s-a izolat în propria lume, îţi vine să zici după ce ajungi să citeşti primele rânduri. Şi, totuşi, raţiumea de a fi a personajelor este una cât se poate de normală – celebrarea vieţii fragmentate în clipe strălucitoare. O viaţă care pentru ei, dar mai ales pentru mamă, nu are voie să fie altceva decât un festin de himere pulverizate ca nişte artificii peste anumite detalii palpabile precum vestimentaţia elaborată şi decorurile fanteziste care transformă cotidianul într-o petrecere neîntreruptă, într-o gală a imaginarului fără limite.

Aşa cum oamenii consideraţi de societate normali îşi asumă responsabilitaţi pe care le împart în ritualuri zilnice angrenate în rutină, tot aşa familia din centrul romanului şi-a stabilit propriul ritm repetitiv, dar a preferat să îi dea culoare şi să facă din fiecare zi un spectacol memorabil, considerat de unii delirant şi burlesc. Pentru aceste personaje, doar cinele sofisticate ce abundă în amănunte insolite, hedonismul estetizat şi petrecerile au voie să alcătuiască rutina, să fie nişte evenimente constante, să facă parte din ritmul cotidian, al reperelor fixe.

Cu fiecare pagină îţi este confirmată impresia că ai de-a face mai mult cu un exerciţiu reuşit de prefacere a cotidianului într-o fantezie seducătoare. Autorul îţi va însenina o zi ternă printr-o lectură precum o petrecere într-o gradină de vară, cu lumini hipnotice, gata să-i transforme pe cei din jur în prezenţe ireale, în timp ce siluetele acestora se strecoară disctret pe lângă tine în ritmul unui mix de compoziţii muzicale de o frumuseţe nelumească, prin care bucuria şi tristeţea se varsă una într-alta.

Olivier Bourdeaut a creat nişte personaje caracterizate de genul acela de excentricitate adorabilă, candidă, sub care se ascunde fragilitatea visătorului marginalizat, inadaptat. Ţi se lipesc de suflet şi ai vrea să le închizi într-o bulă securizantă, pentru a le păstra nelumescul duios, pentru a le putea admira ori de câte ori ai nevoie să găseşti o ieşire din banalul unui cotidian tern şi aplatizant. Însă femeia-spectacol în jurul căreia gravitează întreaga poftă de viaţă a personajelor ajunge, fără voia ei, să spargă această bulă a huzurului infinit, după ce ea însăşi a creat-o şi a întreţinut-o prin idei trăznite. Din acest moment, fiul şi tatăl, cei doi martori ai declinului la fel de extravagant, oferă o confesiune devenită încă o pledoarie pentru farmecul existenţei cunoscut doar de cei care au curajul de a fi ei înşişi, într-o lume în care visătorii sunt nişte ţăcaniţi marginalizaţi. Schimbările provocate de mamă seamănă cu alungarea din paradisul unde vocea Ninei Simone cântă neîntrerupt imnul acestor visători, însă căderea este sublimă, luând forma unui dans în care bucuria provocată de regăsirea sufletului pereche, tristeţea şi nostalgia dau o reprezentaţie de neuitat într-o noapte de vară petrecută într-un oraş pitoresc înconjurat de livezi de portocali. Timpul încremeneşte în acestă ultima clipă de fericire suspendată, pentru care nesăbuiţii renunţă la tot.


LYTE video

Oricât de mult ţi-ar pune la încercare limitele în faţa imaginarului dezlănţuit, acest roman îţi oferă ingredientele reconfortante găsite într-o poveste de iubire al cărei farmec se regăseşte în dorinţa autorului de a-şi plasa toate personajele într-o lume în care toate reperele realităţii sunt întoarse pe dos. Olivier Bourdeaut a câştigat un pariu riscant pentru un debutant. A reuşit să gestioneze toate acele detalii capricioase ale unui roman ce seamănă cu un basm suprarealist, în care burlescul, satira cu tentă carnavalescă, drama şi escapismul halucinant sunt prezentate cu degajarea celui ce le ia în serios, astfel încât să nu ţi se pară nicicum ridicole. Autorul îţi livrează sigur pe sine o poveste precum un mit cu efect magnetizant, în care totul sfidează logica, însă respectă acea veche dorinţă a cititorului – de a evada, rămânând în acelaşi timp faţă-n faţă cu lumea, cu el însuşi. De fapt, personajele sale privesc realitatea fără teamă, dar înlocuiesc luciditatea apăsătoare cu genul de umor îndreptat împotriva celor pentru care normalitatea este o înşiruire de clişee sufocante.

Asteptandu-l pe Bojangles - coperta 2Editura Nemira, 2017

 

Scorpia – Aparentele insala

Adriana Gionea
-
0
Scorpia – Aparentele insala

Scorpia este al treilea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, adus şi în România de Humanitas Fiction. În colecţia Raftul Denisei vor aparea toate romanele scriitorilor contemporani invitaţi de editura Hogarth să îl omagieze pe marele dramaturg prin revizitări nonconformiste ale pieselor sale celebre. Jeanette Winterson (Poveste de iarnă), Howard Jacobson (Neguţătorul din Veneţia), Anne Tyler (Îmblânzirea scorpiei), Margaret Atwood (Furtuna), Tracy Chevalier (Othello), Edward St Aubyn (Regele Lear), Jo Nesbǿ (Macbeth) şi Gillian Flynn (Hamlet) vor ancora tipologiile umane şi temele din teatrul elisabetan în zilele noastre, scoţând la suprafaţă problemele societăţii actuale.

Dacă Jeanette Winterson a propus o viziune sfâşietoare şi totodată candidă precum o reverie poetic-onirică vindecătoare asupra dramelor şi geloziilor din Poveste de iarnă, prin romanul O paranteză în timp, iar Howard Jacobson ţi-a amintit cât de bine se pot îmbina umorul evreiesc, satira erudită şi temele spinoase precum intoleranţa în replica dată piesei Neguţătorul din Veneţia prin romanul Shylock este numele meu, i-a venit rândul lui Anne Tyler, apreciată datorită privirii pătrunzatoare îndreptate spre societatea nord-americană, să îşi aleagă o nestemată shakespeariană apoi să o şlefuiască în stilul propriu. În romanul ei reia tema din Îmblânzirea scorpiei, alegând pentru rolul bărbatului perseverent un tânăr înzestat din Est, ce vrea o viză prin căsătoria aranjată, pentru a păcăli vigilenţa angajaţilor de la Imigrari. Îmbunarea femeii încăpăţânate ia o turnură năstruşnică, plină de ironia înţepătoare contracarată de nişte dialoguri duioase, ce amintesc de farmecul iubirilor din comediile romantice de calitate, pigmentate de umorul satiric.

Contrar aşteptărilor create de titlu, nu te trezeşti cu o femeie afurisită, insuportabilă, odată ce deschizi acest roman. Dimpotrivă, mai că i-ai plânge de milă acestei scorpii singuratice, al cărei devotament faţă de ai săi aminteşte de sacrificiile unei eroine din Anglia lui Jane Austen sau a surorilor Bronte. Kate Battista, care ar fi trebuit să fie varianta modernă a îndărătnicei eroine shakespeariene, poate fi considerată o adevărată comoară pentru oricine şi-ar dori să-şi trăiască viaţa, să-şi urmeze pasiunile sau să se adâncească nestingherit în activităţi savante fără a-şi pierde vremea cu treburile mărunte sâcâitoare ale vieţii de zi cu zi. Gata să renunţe la propriile-i planuri pentru a se ocupa de îndeplinirea activităţilor imposibil de amânat, dar secundare pentru un tată devenit un savant lunatic, pe punctul de a face descoperirea carierei sale şi, de ce nu, a secolului, şi de sora ajunsă la vârsta capcanelor greu de evitat – adolescenţa – scorpia Kate ar putea simboliza varianta contemporană a martirei stafidite pe altarul familiei ingrate.

Înzestrată cu puterea de muncă dublată de perseverenţă, cu o minte ascuţită şi cu acel talent de a-şi suprima revolta specifică surorii mai mari nevoite să preia atribuţiile mamei decedate, devenind un părinte grjuliu nu doar pentru sora ei în vârstă de cincisprezece ani, cât şi pentru tatăl zăvorât în laboratorul său, unde încearcă să le dea de cap provocărilor lansate de bolile autoimune, Kate este captiva obligată să ducă în spinare corvoada muncilor gospodăreşti când altele ajunse la vârsta ei îşi pot permite luxul de a amâna ziua curăţeniei, şi să verifice dacă toate declaraţiile fiscale au fost completate la timp, pentru a nu-l perturba pe genialul ei tată cu astfel de nimicuri. Face slalom cu brio printre amănuntele iritante ale rutinei cotidiene şi îşi mai găseşte timp să o ţină în frâu pe îndrăzneaţa ei soră, pe nume Bunny, o adolescentă mai degrabă atrăgătoare decât spirituală, dar suficient de înzestrată pentru a descoperi cum să înşele vigilenţa unor adulţi, mai puţin a lui Kate, conştientă de succesul precoce al surorii ei în rândul celor de sex opus, ce o pot implica în situaţii riscante.

Kate nu numai că este (fără voia ei) o gospodină desăvârşită, ci şi o femeie ce i-ar fi putut călca pe urme tatălui ei sau care ar fi putut avea o carieră universitară de invidiat dacă în studenţie nu i-ar fi arătat unui profesor cât de mărginit era. Conflictul de idei a dus la exmatricularea ei şi la refuzul de a se încrie la o altă universitate, care să o merite. Ajunsă la 29 de ani, izolată de cele de vârsta ei din pricina refuzului de a se adapta la cerinţele privind exibarea feminităţii aşa cum o percep cei din jur şi la convenţiile falsităţii considerate drept o dovadă a sociabilităţii, tactului şi diplomaţiei, protagonista caracterizată de expresia Ce-i în guşă, şi-n căpuşă îşi reduce orizontul la grădinărit (este pasionată de botanică), la supravegherea cu ochi ageri a mezinei ghiduşe, la jobul de asistent al educătoarelor unei grădiniţe, care îi amestec mereu că poate fi concediată dacă le mai răspunde ironic unor părinţi consideraţi de ea absurzi sau prăpăştioşi, deşi prichindeii neastâmpăraţi o adoră, unii promiţându-i că o vor lua de nevastă când vor creşte mari, şi la drumurile dintre bucătăria casei şi laboratorul tatălui ei ce se preface mereu că-şi uită prânzul doar pentru a face pe Kate să i-l aducă astfel încât să îl remarce în sfârşit pe asistentul său.

Renunţând mult prea devreme la tumultul vieţii sociale promiţătoare, care i-ar fi putut pune în valoare calităţile de femeie independentă, plină de umor, inteligentă, descurcareaţă, neîmblânzită de regulile ipocriziei confundate cu politeţea, şi prea ocupată cu activităţile de menajeră pentru propria familie în anii în care altele ajunse la vârsta ei se desprind brutal de spaţiul parental, tratând cu lejeritate pretenţiile demodate ale rudelor, Kate riscă să îşi vadă existenţa de femeie cu minte ageră consumată în slujba altora, de parcă ar fi o fată bătrână acrită, din secolele trecute. Neîncrezătoare în feminitatea ei, mereu critică precum o pisăloagă ţâfnoasă la adresa lui Bunny, sora ei mult mai abilă în relaţiile sociale, şi lipsită de orice interes comun tinerelor de vârsta ei, Kate ar fi fost candidata perfectă la nefericirea unei neadaptate, a femeii sensibile neînţelese, ascunse într-o carapace aspră, condamnate să poarte pe umeri complexul ratării, al vieţii irosite pentru confortul familiei în detrimentul propriilor aspiraţii. Ar fi trăit probabil cu apăsările sufocante şi cu frustrările celei ce ar fi putut dărui multe oamenilor din jur pentru care a devenit invizibilă, cu excepţia momentelor în care ar fi fost ţinta unor etichetări deloc măgulitoare venite din partea celor ce o consideră îmbătrânită înainte de vreme, ursuză, lipsită de feminitate şi nesuferită. Dar apariţia lui Piotr, un imigrant genial, devenit asistentul fidel şi indispensabil al tatălui ei o face să se privească altfel şi să îşi schimbe priorităţile. Începe să îşi reanalizeze defectele atribuite mai mult de ea însăşi, transformându-le în calităţi datorită modului în care le percepe asistentul preferat al tatălui ei.

Piotr este împins de tatăl lui Kate, un cercetător cam aerian, să o ia de nevastă. Nu statutul ei de fată bătrână îl sperie, mai ales că îi este mai comod să o ştie pe ea la cârma familiei, mereu disponibilă când este nevoie de o servitoare, ci teama de a pierde un ajutor preţios în laborator. Lui Piotr îi expiră viza, iar o căsătorie îi poate facilita obţinerea actelor necesare şederii sale prelungite în Statele Unite. Kate este santajată emoţional pentru a fi sacrificată iar, de data aceasta în numele progresului, neînţeles de zeloşii birocraţi de la Imigrari. Vei asista astfel la rostagoliri neaşteptate ale planurilor şi la nişte dialoguri simpatice şi pline de comicul involuntar generat nu numai de acele diferenţe culturale dintre Kate şi Piotr sau de accentul slav al acestuia, datorită căruia fiecare cuvânt banal şi replică dată causticei logodnice devin spumoase prin contrastul dintre ironia ei ursuză şi calmul lui senin, ci şi de modul în care Piotr îi răstălmăceşte replicile, transformându-i fiecare trăsătură iritantă într-o calitate. Piotr vede în Kate o femeie independentă, spontană, plină de umor şi descurcăreaţă, spre deosebire de cei apropiaţi, care văd mai degrabă lipsa politeţii, a tactului necesar avansării în carieră, incapacitatea de a se deschide spre legăturile sociale şi de a-şi pune în valoare feminitatea.

În ochii lui Piotr, Kate nu mai este o femeie nesuferită, lipsită de graţie şi de interes faţă de trucurile necesare flirtului. Replicile acide, sinceritatea incomodă şi tonul descurajant pentru eventualii pretendenţi, alăturate unei generoase podoabe capilare de culoarea abanosului, îl determină să o declare frumoasă precum o impetuoasă dansatoare de flamenco. Toate încercările unui fals logodnic de a i se baga pe sub piele vor fi sarea şi piperul acestui roman.

Sub interpretarea modernă oferită piesei shakespeariene detectezi o satiră usturătoare legată de societatea care încă mai permite supravieţuirea prejudecăţilor legate de relaţia dintre feminitate şi confirmarea ei în comunitate prin căsătoria devenită proba succesului şi dovada că tânăra intgeligentă posedă şi talentul de a se face dezirabilă. Pe lângă satiră, descoperi o abordare empatică a unor teme valabile în orice secol, precum teama de singurătate, conflictul dintre generaţii, rivalitatea dintre surori, apartenenţa şi conştientizarea dureroasă a inadecvării.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Scorpia - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

Across the River and into the Trees – Venetia ultimei iubiri si muza lui Hemingway

Adriana Gionea
-
0
Across the River and into the Trees – Venetia ultimei iubiri si muza lui Hemingway

Across the River and into the Trees poate fi considerat cel mai tandru roman al lui Hemingway. În timpul vieţii lui a fost prea puţin apreciat de critici şi eclipsat de cărţile sale cult despre războaiele din Europa sau despre Parisul anilor nebuni. În zilele noastre, acest roman al clipei plutitoare şi al graţiei feminine scurse printre amintirile războiului are toate şansele de a redeveni în ochii cititorilor la fel de faimos precum oraşul de pe lagună. Adaptarea cinematografică în regia lui Martin Campbell, avându-i pe actorii Pierce Brosnan, Maria Valverde şi Isabella Rossellini în rolurile principale, îi poate reda strălucirea acestei poveşti despre graniţa volatilă dintre frumuseţea vieţii, redescoperită într-un oraş devenit sinonimul sublimului pentru un martor al barbarismului, şi dezolarea lăsată în urmă de un trecut zguduit de ororile frontului, mereu prezente precum nişte fantome în multe dintre povestirile şi romanele ce l-au consacrat pe Hemingway.

În lumea unui scriitor devenit faimos prin talentul de a comprima tensiuni şi drame spectaculoase în cea mai scurtă frază, un roman despre Veneţia surprinsă de cei ce preferă lentoarea nostalgiei şi a plimbărilor meditative poate fi promisiunea unui răgaz ce permite o relaxare a conciziei bine calculate în favoarea unei risipe de pasaje descriptive, de picturi în cuvinte. Personajul central, un colonel american, este acaparat de trăirile ce anunţă o iubire tardivă, care ar fi impus o prelungire nostalgic-sentimentală a frazei în care impresiile stârnite de amănuntele decorative ce reflectă palatele oraşului interferează cu stările protagoniştilor.

De promisiunile acelei Veneţii despre care se tot spune că invită la iluzii şi aventuri galante, ce îşi datorează faima unor ademeniri feminine legendare, nu scapă nici măcar yankeul uns cu toate alifiile, care a participat la eliberarea Parisului. Ajuns la 50 de ani şi având urmele rănilor de război încă vizibile, colonelul american ce îşi presimte finalul primeşte şansa ultimei iubiri în compania Renatei, o contesă în vârstă de 19 ani. Prospeţimea, candoarea şi ludicul se întâlnesc, într-un existenţialism subtil, cu teama de moarte, în pasaje în care frazele simple ascund trăirile răvăşitoare, devenite acea parte nevăzută a unui iceberg, dar care poate fisura certitudinile de la suprafaţă.

Lectura este cu atât mai intensă dacă eşti curios în legătură cu biografia femeii care l-a inspirat pe Hemingway atunci când a creat-o pe Renata, iubita personajului central. Existenţa ei reală fascinează datorită legăturii adânci dintre poveste şi omagiul adus personalităţii feminine ce aminteşte de farmecul unei lumi apuse. Ea se numea Adriana Ivancich, provenea dintr-o familie de nobili de pe coasta dalmată, stabilită în Veneţia secolului al XIX-lea. Abia iesită din adolescenţă, Adriana Ivancich a devenit muza care i-a redat inspiraţia lui Hemingway. El se apropia de vârsta de 50 de ani, fiind cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Povestea lor a fost menţionată şi în cartea de memorii scrisă de aceasta – La Torre Bianca.

Cititorii obişnuiţi cu stilul concis al povestirilor, în care se poate aprecia cel mai bine calitatea de inovator al scriitorului pasionat de vânătoare, box şi coride, vor fi intrigaţi de acest roman. Vor vrea să descopere cum se împacă abundenţa decorativă şi afectivă atribuită Veneţiei cu minimalismul asociat unei scriituri puternic influenţate de anii în care Hemingway a fost jurnalist. Îl va obliga spectaculoasa şi generoasa Veneţie să devină un risipitor al cuvintelor descriptive, să recurgă la melancolia visătorului pentru a domoli temperamentul impetuos al yankeului adept al unei reputaţii virile de modă veche, din care nu lipsesc bătăile administrate marinarilor ce îi jignesc iubita, vorbele colorate sau pasiunea pentru vânătoare? Să ţină în frâu efervescenţa atribuită francheţii plebee bine exploatate în povestirile sale pentru a da bine în mediul rafinat al nobilei ce l-a inspirat când a creat-o pe Renata, personajul feminin de o frumuseţe răpitoare şi eleganţă aristocrată, care îi oferă ultimele momente de frenezie unui colonel american ce a depăşit jumătate de veac de existenţă zbuciumată? Sau Veneţia va fi cea obligată să-şi restrângă extravaganţa şi să facă unele concesii de la risipa ornamentelor pentru a încăpea în simplitatea unei fraze debarasate de tentaţia descrierii flamboaiante a bogăţiei sale arhitecturale şi a ritualurilor amoroase elaborate?

Vei descoperi în acest roman o Veneţie somnolentă, în culorile discrete ale iernii, când respiră o melancolie ce invită la o reflectare asupra vieţii şi a tinereţii efemere. În această Veneţie în repaus, colonelul american Richard Cantrell îşi caută un refugiu, după ce îşi aminteşte mândru cum a reuşit să apere oraşul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Visează, asemenea multor străini plecaţi din lumi plate, să îşi petreacă restul zilelor aici, sincronizându-şi timpul personal cu tot ce are oraşul mai bun de oferit pentru simţurile unui om simplu.

I ought to live here. On retirement pay I could make it all right. No Gritti Palace. A room in a house like that and the tides and the boats going by. I could read in the mornings and walk around town before lunch and go every day to see the Tintorettos at the Academia and to the Scuola San Rocco and eat in good cheap joints behind the market, or, maybe, the woman that ran the house would cook in the evenings.

Colonelul sedus de Veneţia nu avea pretenţia unei vieţi strălucitoare. Totuşi, Veneţia nu îi pregăteşte o pensionare lină, şi nici simplitatea pitorească a unei pensiuni anonime, departe de forfota din Piazza San Marco şi a localurilor frecventate de compatrioţii săi. Pasiunea pentru Renata, una dintre frumuseţile oraşului, îl poartă spre decoruri fastuoase, dar huzurul şi tentaţia superficialului sunt domolite de nişte dialoguri încărcate de melancolie, de conştientizarea ireversibilului amânat de reacţiile adolescentei fascinate de poveştile despre lupte şi aventuri, ce devin oglinda confirmării unei masculinităţi deturnate mai degrabă spre căutarea inocenţei de la începuturi, spre intimitatea emoţională ce alungă orice invitaţie vulgară.

Oricât de pregnantă ar fi vocea americanului ce respinge dulcegăriile calofile, devenit un alter-ego al lui Hemingway, este greu să ignori desfăşurarea seducătoare a Veneţiei cu aer enigmatic. Este invocată, ca printr-o pâclă de februarie deasupra apei, gloria ei de odinioară. Povestea generalului captivat de frumuseţea unei adolescente veneţiene este puternic ancorată în trecutul aristocratic, al palatelor şi al poveştilor amoroase dense precum abundenţa goticului adaptat la strălucirea Serenissimei. Nu este o întoarcere în trecutul celor ce ignoră schimbările, himerică precum amorul crepuscular la care invită Veneţia în perioada scurtă de acalmie din timpul iernii, ci o scufundare conştientă într-un peisaj ireal, aşa cum este pasiunea unei tinere contese pentru un fost soldat trecut de prima tinereţe. Personajul central nu îşi face iluzii, ci doar pluteşte într-un timp al iubirii scurte, despre care ştie că se va termina mult prea curând. Pentru a nu tulbura atmosfera ce reflectă o lentoare atemporală, Hemingway înlocuieşte acţiunea cu dialogurile duioase dintre Richard şi Renata, ce plutesc deasupra unei existenţe devastate de amintirea unui război mondial, precum ceaţa subţire ce învăluie Piazza San Marco dimineaţa, amânând ivirea frumuseţii în faţa străinului ce abia părăseşte ambarcaţiunile pentru a pune pentru prima oară piciorul în paradisul plutitor.

Atrasă de uniforma lui şi de curajul de aventurier asociat ei, Renata îi cere lui Richard să îi povestească despre zilele petrecute pe front. Pentru ea, Richard este genul de bărbat umblat prin lume, direct, ce nu se teme să folosească expresii neruşinate într-o engleză obraznică, rebelă, nepredată de guvernanta unei contese. Dialogurile dintre ei par un flirt copilăresc, în care un bărbat matur savurează tachinările de visătoare răsfăţată ale Renatei, însă este suficientă o întrebare indiscretă a ei pentru a-l face să-şi amintească de gândurile cutremurătoare despre zilele petrecute pe front, lansându-se într-o meditaţie gravă, despre intersecţia dintre setea de frumuseţe, moarte şi degradare.

Hemingway te surprinde prin modul în care introduce toate problemele Europei din anii ’40 fără a tulbura lentoarea melancolică a unei Veneţii tăcute şi mai ales prin trasarea unei punţi între doi parteneri aparent incompatibili, păstrând intacte atât frenezia Renatei, cât şi trăsăturile colonelului nostalgic, pe care alţii l-ar fi considerat un barbar la porţile Serenissimei. La început, Richard seamănă cu un bărbat impozant şi stăpân pe sine, care ajunge să facă declaraţii romantice în gondolă, în timp ce soarbe din priviri o fetişcană ţinută în puf, care îi oferă ca suvenir portretul ei, aşa cum făceau aristocratele înamorate, şi o bijuterie preţioasă, pe care să o poarte mereu ca talisman, în momentele dificile.

Replicile sentimentale date de personajul său masculin te fac te fac să afirmi că Hemingway fie a fost ispitit de farmecul iubirilor de altădată, pline de gesturile de un devotament feminin desuet, fie îi rezervă protagonistului său o lovitură finală dură, risipindu-i brutal iluziile unei veri indiene aciuate în iarna veneţiană. Doar că vizionarul prozei scurte şi al dramelor complicate reduse la intensitatea unei fraze scurte, percutante, ştie să păstreze echilibrul în oraşul palatelor încărcate şi al trăirilor copleşitoare precum faţadele renascentiste. Asemenea unui gondolier experimentat, care ştie cum să poarte cocheta ambarcaţiune cu visătoarea contesa adolescentă şi colonelul sedus, astfel încât să evite pericolele mareei capricioase, Hemingway reuşeşte să-şi strecoare textul încât să pătrundă în inima unei lumi noi, fără a se rătăci îndepărtându-se de propria identitate literară. În romanul său ajunge să împace stilul concis şi omagiul generos cerut de un decor sofisticat. Păstrează dialogurile în care simplitatea replicilor ascunde o tăcere mult mai grăitoare, evită în ultima clipă artificiile sentimentale de prisos, lăsând în acelaşi timp oraşul din imaginarul colectiv să se infiltreze nestingherit în povestea personajelor, fără a o încărca prin detalii artificiale, de dragul unei atmosfere spectaculoase.

Across the River and into the Trees este o demonstraţie matură de echilibru estetic, de stăpânire a unui simţ al proporţiilor. Nici Veneţia ornamentelor încărcate nu sufocă textul, eclipsând prin umbrele trecutului prezentul protagoniştilor, nici simplitatea nu reduce oraşul la sobrietatea unei tăceri austere. După cum personalitatea colonelului pragmatic se împacă duios cu visurile adolescentine ale contesei veneţiene, stilul lui Hemingway se contopeşte firesc şi discret cu spiritul oraşului.

Hemingway reuşeşte să evite melodrama şi frământările obositoare atribuite unei tentaţii nebuneşti de a recupera o tinereţe pierdută în războaie. În locul scenelor tulburătoare, obsesii, toane, reacţii pătimaşe, tachinări feminine umilitoare, cărora le-ar fi putut cădea victimă bărbatul de peste 50 de ani, iremediabil îndrăgostit (de fapt) de promisiunea regenerării, vei avea parte de nişte dialoguri ce includ o fluiditate ce permite ca ludicul şi melancolia, efervescenţa nerăbdării şi lentoarea să se îmbine într-o intimitate emoţională ce alunecă natural între prospeţimea lejeră a noului început şi profunzimea contemplativă a existenţei îndelungate, ce nu mai crede în falsele speranţe, ci doar în răgazul clipei suspendate.

Chiar şi un roman considerat la timpul lui atipic pentru un astfel de scriitor îţi demonstrează că Hemingway rămâne Hemingway, chiar şi în oraşul unei relaxări lascive, ce opreşte fluxul memoriei în paradisul hedonismului elegant. Nici în decorul veneţian personajele sale nu pot renunţa la amintirile războiului (există scene tensionate de ciocniri între colonelul alăturat aliaţilor eliberatori şi câţiva tineri fascişti ce îl provoacă), însă acest şuvoi al amintirilor dureroase căptuşite de impresiile vindecătoare stârnite de privirile unei tinere care ascultă lacom aventurile unui bărbat ce ar fi putut considera că nu mai are nimic atractiv îi dau acestei cărţi farmecul misterios al celebrei picturi Palazzo da Mula, a lui Monet. La fel ca tabloul realizat de Monet, romanul îţi arată o lume care îşi păstrează strălucirea chiar şi atunci când nuanţele ravisante sunt domolite de melancolie.

Across the River and into the Trees - coperta

 

Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

Adriana Gionea
-
1
Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

Beyond the Mountains and Hills ar fi putut deveni un thriller exploziv, în care problemele unei ţări se infiltrează în vieţile oamenilor ce nu au puterea de a schimba mare lucru.

Sunt inventariate caleidoscopic toate problemele şi provocările ce pot apărea într-o familie israeliană, şi nu numai: tabuurile din relaţiile (mai ales amoroase) dintre israelieni şi palestinieni, trădarea soţului devotat, care a luptat pentru liniştea patriei, de către soţia căreia i se scurg ochii după un elev ce îi spune îndrăzneţ că este o MILF, relaţia interzisă a fiicei adolescente şi riscanta soluţie găsită de fiul înfuriat, ce vrea să apere onoarea mamei printre colegii săi. Toate ar fi ajuns să se amestece într-un cocktail Molotov care să aprindă un scenariu complicat, spre deliciul spectatorilor ce ar fi vrut să vadă noi abordări ale unor probleme contemporane spinoase, cum ar ipocrizia din familia modernă, criza de la vârsta mijlocie suprapusă peste cea din Orientul Mijlociu, drepturile omului, rasismul şi terorismul. Dar lui Eran Kolirin îi reuşeşte mai degrabă un film provocator, dar cu mesaj duios, în care bombele din spaţiul familial şi social sunt dezamorsate în surdină, cu tandreţe, în ciuda unor acte ce depăşesc limitele impuse de lege şi de ataşamentul faţă de patria înconjurată de vecini ostili.

Proiectat la Cannes în 2016, în cadrul secţiunii Un Certain Regard, filmul regizorului israelian Eran Kolirin include aproape toate stereotipurile atribuite de străini atât societăţii israeliene percepute ca scindate între tradiţionalişti şi tinerii progresişti ce resping autoritatea militară, cât şi relaţiei dintre evrei şi palestinieni. Aceste stereotipuri par susţinute fără menajamente de regizor, însă ajung până la urmă să fie expuse într-o manieră imprevizibilă, plină de nuanţe interpretabile şi lipsită de canoane. Relaţiile dintre planul individual, familial şi politic încep cu date cunoscute, însă virează spre o desfăşurare în care îndoiala permite o explorare devenită alternativa umanistă şi lucidă pentru nişte certitudini rigide, asociate propagandei.

Provocările din viaţa unor israelieni ce vor să găsească oaza de tihnă şi de normalitate într-un context geopolitic ameninţător sunt prezentate din perspectiva unui fost militar. El trebuie să se readapteze la viaţa de familie şi la provocările societăţii, dar şi ale fiicei sale dornice de a se aventura în lumea aşezărilor palestiniene, care se află foarte aproape de casa familiei. Regizorul te face să crezi că ai de-a face cu nişte personaje debusolate, care vor să-şi definească propria normalitate făcând bine, dar simt neputinţa celui păcălit de propriile intenţii într-o lume reprezentată ca fiind bănuitoare şi mercantilă. Această neputinţă nu le striveşte fatalist, ci le permite o ieşire din situaţiile sufocante şi nedrepte. Spectatorului i se oferă tot ce are mai bun o viziune regizorală care se încăpăţânează să scoată la suprafaţă, prin cadre poetice, setea de afecţiune şi dorinţa personajelor de a se împăca treptat cu străinul din societatea lor şi chiar din propria familie.

Odată cu povestea lui David, un fost militar care vrea să-şi caute un job de civil, sunt expuse, printr-o ironie incomodă, confuzia şi neputinţa celui ce şi-a făcut datoria apoi a fost abandonat, precum şi imposibilitatea de a respecta etica într-o lume erodată de suspiciune. Suprapunerea situaţiilor conflictuale dintre evrei şi palestinieni peste cele de pe frontul familial este prezentată sub o formă deopotrivă controversată, cât şi empatică, reflectată în tentativele de adaptare la noua viaţă a fostului soldat israelian.

David părăseşte armata după mai bine de două decenii şi descoperă că toate valorile promovate de autorităţile care îi cereau loialitate sunt încălcate, una câte una, în jungla din civilie, unde se cer nişte concesii dezonorante. Reintegrarea tatălui mai mult absent în cotidian este dificilă. Pericolele zac tăcute în familia ce stă pe un butoi de pulbere din cauza escapadei unei soţii ce vrea să-şi trăiască a doua tinereţe şi a revoltei unei fiice adolescente. În timp ce Rina (Shiree Nadav-Naor), soţia lui David, se apropie din ce în ce mai mult de riscul unei relaţii controversate, afişând nonsalanţa unei adolescente care vrea să muşte din fructul interzis, fata lui, Yifat, îşi pune masca de adolescenta militantă încăpăţânată si se aruncă hotărât în proteste zgomotoase împotriva nedreptăţilor. Protestele atrag represalii venite din partea autorităţii statale şi (implicit) interesul foştilor colegi ai lui David, ce îi cer să o supravegheze după ce ea se implică într-o relaţie cu un palestinian suspect.

imagine: Beyound the Mountains and the Hills/filmedefestival.ro
imagine: Beyond the Mountains and the Hills/filmedefestival.ro

Tentativa de a supravieţui unor turbulenţe afective ivite în dinamica familiei zdruncinate de tentaţii cu efect ireversibil este lipsită de un dramatism zgomotos, de acele confruntări inflamabile ce grăbesc de obicei ritmul acţiunii spre un deznodământ trepidant. Sursele de neprevăzut, care împing fiecare membru al familiei spre nişte decizii bruşte sau reacţii impetuoase vin mai degrabă din spaţiul exterior, în care este reprezentată satiric şi incisiv o societate ostilă cu nevoia de libertate individuală şi care amendează aspru orice act de nesupunere, orice deviere de la aşteptările şi regulile colective. Vei avea, ce-i drept, şi momente în care pulsul îţi va creşte, însă conflictele nu duc la înfruntări directe în interiorul familiei, rezolvările venind într-un ritm lent, mai degrabă melancolic şi poetic.

Eran Kolirin face parte din categoria regizorilor care pot aborda incomod nişte probleme dureroase din ţara sa, fără a fi acuzat nici de trădare, nici de nedreptate în raport cu tabăra opusă, a palestinienilor. Acestei calităţi i se adaugă talentul de a infiltra lirismul respirat de anumite cadre în care se anunţă (derutant) iminenta declanşare a unui pericol, astfel încât acest lirism să nu pară nici artificial, nici naiv în contextul interacţiunilor tensionate dintre anumite personaje. Toate scenele cu potenţial inflamabil curg într-o fluiditate candidă, specifică foamei de afecţiune, aşa cum găseşti în multe romane ale autorilor israelieni contemporani atunci când vor să devieze spre un mesaj încărcat de compasiune şi toleranţă posibilele confruntări dureroase, fie ele între etnii diferite sau între mentalităţile opuse din interiorul graniţei. În loc să asişti la două războaie – unul provocat de situaţia politică tensionată în raport cu apărarea frontierelor israeliene, altul, de ciocnirea între frustările acumulate în interiorul familiei – vei fi martorul unor încercări individuale de a rezolva situaţiile ameninţătoare.

Regizorul îţi dă impresia că fiecare personaj este pe cont propriu, încercând să facă faţă unor probleme provocate de încercarea de a face bine, într-o lume pe care fiecare o percepe nedreaptă, în felul său. David, soldatul lăsat la vatră îşi doreşte să îşi reia vechiul rol în familie, dar pare dus de curent, lipsit de voinţă şi nesigur, încât cu greu ţi-l imaginezi în haina militară purtată aproape trei decenii. Actorul Alon Pdut îi ataşează acestui rol o imagine ce diferă de percepţia pe care au au mulţi referitoare la un tată militar, dar şi de tipologia luptătorului sigur pe el, necruţător şi dominator în orice situaţie. Nu dă cu pumnul în masă, nu-i intimidează pe cei din familie când simte că pierde controlul şi nu îşi impune autoritatea. Este mai degrabă eziatant, blajin, calm sau, în ochii unora, devitalizat sau depresiv. Îşi reprimă furia neputinciosului ce nu îşi poate stabili propriile reguli într-o nouă realitate la care trebuie să se adapteze. Un gest nervos ce ar fi trebuit să îi asigure defularea duce la tragedia unui străin, acea tragedie care îi apropie spaţiul familial securizant de lumea (considerată) ameninţătoare a unor aşezări situate în spatele dealurilor. Această apropiere între lumea familiei şi realitatea necunoscută îi permite fiicei sale să preia, la un moment dat, rolul personajului principal, încât acţiunile ei de revoltă să prezinte o altă perspectivă asupra societăţii israeliene.

Interpretată de Mili Eshet, cu expresivitatea candidă a unei adolescente rebele ce luptă pentru echitatea socială, Yifat, fiica lui David, vrea să cunoască mai bine comunităţile de palestinieni. Ajunge să ajute o văduvă săracă, fără să cunoască legătura dintre un gest nesăbuit al tatălui ei, într-un moment de tristeţe, şi drama acesteia. În cartierul palestinienilor întâlneşte un bărbat a cărui apariţie resuscitează suspansul filmului prin ambiguiatea modului în care interacţionează cu Yifat. Promisiunea unei legături erotice interzise între o evreică şi un palestinian se suprapune peste jocul actoricesc înşelător al bărbatului bănuit de acţiuni dubioase.

Oscilaţia fetei adolescente între atracţie şi conştientizarea unui eventual pericol, ce are la bază atât reacţia împotriva societăţii, cât şi împotriva apatiei asociate modelului masculin patern, se va sincroniza cu escapada mamei. Escapada ia forma unui romantism desuet şi devine o tentaţie la fel de blamată în plan social – între profesor şi elev. Infidelitatea mamei ameninţă să transforme în ostracizare şi umilire publică visul unei veri indiene ce dublează emoţiile difuze amestecate în criza femeii ce îşi doreşte o ultimă confirmare a puterii de atracţie.

imagine: iff.site.wesleyan.edu
imagine: iff.site.wesleyan.edu

Singurătatea în faţa situaţiilor frustrante şi umilitoare, dar şi efectele devastatoare ale nemulţumirii imposibil de exprimat în ceea ce ar fi trebuit să fie spaţiul securizant al familiei, amplificate de contactul cu provocările din lumea exterioară, se reflectă cel mai bine în reacţia impetuoasă a lui Omri (Noam Imber), fiul lui David. El vrea să îl pedepsească pe colegul indisctret, ce i-a sedus mama, apoi s-a lăudat cu aventura lui. Reacţia acestuia promite intervenţia acelui element ce obligă personajele să îşi mărturisească secretele. Ar fi putut să declanşeze jocul unor piese de domino care să ofere un final antrenant, menit să revitalizeze acţiunea şi să permită mult-aşteptata coliziune a planurilor în care se fragmentează drama familiei înţepenite într-o lipsă a comunicării.


LYTE video

Deşi este puternic ancorat în problemele social-politice ale Orientului Mijlociu, văzute prin ochii unei familii de israelieni dornici de a-şi găsi echilibrul necesar unei vieţi paşnice, Beyond the Mountains and Hills are de fapt un mesaj universal. Regizorul a recurs inspirat la genul de abordare psihologică tulburătoare, dar şi plină de compasiune, a crizelor individuale, apărute în viaţa fiecăruia, ce depăşesc graniţele ţării în care se petrece acţiunea. Erin Kolirin pledează pentru empatie şi toleranţă faţă de slăbiciunile umane într-un film care ne oglindeşte, într-o oarecare măsură, pe toţi. Problemele personajelor sale sunt comune tuturor, dincolo de nuanţele culturale şi de experienţa subiectivă. Ceea ce atrage cel mai mult la acest film, pe lângă interpretarea convingătoare şi compatibilitatea între actori şi roluri, este înlocuirea deconspirării incisive şi acuzatoare a defectelor – individuale şi sociale- cu lirismul întâlnit în romanele autorilor israelieni actuali, care ating puncte sensibile din viaţa de zi cu zi a omului contemporan.

În România, filmul Beyond the Mountains and Hills a fost proiectat, în premieră, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

 

Barbatul care nu voia sa se dea jos din pat si alte povestiri – Umorul lui David Lodge este o arta

Adriana Gionea
-
0
Barbatul care nu voia sa se dea jos din pat si alte povestiri – Umorul lui David Lodge este o arta

Surprinzătoare precum o farsă inteligentă, insolite precum o poveste absurdă sub care se ascunde o lucidă observaţie asupra unor probleme apăsătoare, dar care duce la o soluţie aberantă, validată de turnura halucinantă a lumii ce se ia după ideile unui personaj excentric, incitante precum o parodie la adresa cutumelor înţepenite în ipocrizia falşilor puritani şi provocatoare precum o invitaţie la nesupunere morală adresată cu tactul exersat al unui gentleman care vrea să evite vulgaritatea, urmărind mai mult farmecul unei alternative sofisticate la o realitate fadă, aplatizantă, aceste proze scurte ar fi rămas în umbra altor cărţi scrise de Lodge. Norocul cititorilor seduşi de stilul lui David Lodge a fost interesul unui designer de mobiler, inspirat de povestirea Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat, ce tratează într-o cheie absurd-suprarealistă epuizarea psihică a omului modern din societăţile civilizate.

Fascinată de povestirea care dă şi titlul acestui volum, artista Philipinne Hamen a realizat o piesă-hibrid – un pupitru-şezlong – construind un dialog între design şi literatură, care s-a transformat într-o expoziţie inedită organizată la Ikon Gallery din Birmingham (oraşul în care locuieşte autorul). Cu ocazia expoziţiei, au intrat în atenţia marelui public şi alte proze publicate în ediţie limitată, în anii ’90.

 Cele opt povestiri incluse în volumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat sunt o gură de aer proaspat într-un cotidian al problemelor complicate. Stăpânind ironia rafinată, spiritul de observaţie înţepător şi caricatura sofisticată, cu linii relaxate, David Lodge îţi dă posibilitatea de a te detaşa de amănuntele ce te fac să te perpeleşti zi de zi, deşi nu te invită să le ignori. Tratează cu mult umor spumos, dar în acelaşi timp discret, câteva teme incomode precum inechitatea socială (Prima mea slujbă), capcanele ispitei infiltrate în căsnicia de cursă lungă, ipocrizia burgheză, despresia dintr-o viaţă fără perspective, mimetismul social, pauperitatea (Zgârcitul) sau diferenţa dintre fantezie şi posibilităţile oferite de realitate (Hotel des Seins), vechi de când lumea, dar care îţi dau impresia acutizării în ultimele decenii.

David Lodge are calităţile unui scriitor capabil să ofere acea privire satirică necruţătoare care să curprindă toate straturile societăţii din care face parte, în mai puţin de 30 de pagini, fără a face rabat de la profunzime sau mesaje care să incite la nişte reflecţii incisive în rândul cititorilor. Totodată, poate gestiona tentaţiile care îl atrag pe autorul caustic, atenuând remarcile necruţătoare prin acea prospeţime elegantă a ironiei britanice. Are simţul proporţiei şi al ritmului narativ ce asigură succesul unei poze scurte, deşi te face să ţi-l imaginezi aruncându-se asupra foii de scris cu spontaneitatea nonşalantului care scrie ce şi cum vrea, fără a se sinchisi de canoane, opinii şi reacţii şi fără a şlefui finalul care devine vârful plăcerii oferite de ironie.

Cu excepţia primei, care transforma realitatea cenuşie într-un protest halucinant cu tentă macabră, fiecare dintre aceste povestiri îşi atinge scopul: acela de a te înviora prin umor, pe măsură ce te face să vezi cum nu se poate mai bine problemele şi metehnele occidentalului, în general, şi ale britanicului din clasa mijlocie sau de la graniţa cu zona traiului auster, în special. Te vei înfrupta din deliciul satirei la adresa obsesiei pentru aparenţe (O nuntă de ţinut minte), a puritanismului ce se încăpăţâna să reziste în anii eliberării sexuale (Pastorala, Unde clima-i tropicală), a snobismului ce începea să contamineze şi clasa de mijloc în Anglia deceniilor ce promiteau revenirea economică după război (şi) prin amanciparea feminină. Dintre toate iese cel mai bine la suprafaţă ironia la adresa unei vieţi planificate şi bazate pe încrederea oarbă în modelul de succes vândut de ceilalţi. Vei admira tactul unui autor care ştie să calculeze proporţiile acestei satire, încât să nu-şi doboare personajele sub greutatea propriilor greşeli şi tentaţii pentru a nu-ţi lăsa un gust amar prin dramele acestora.

David Lodge fărâmiţează problemele Angliei postbelice în felii de viaţă în care hazul este dublat de atracţia personajelor pentru soluţiile absurde. Este înţepător, dar şi îngăduitor cu personajele sale, ale căror defecte sunt prezentate inofensiv. În galeria lui David Lodge, ridicolul nu ajunge să umilească, iar marile concluzii despre contradicţiile ascunse în fiinţa umană, dezvăluite în relaţia de cuplu sau în interacţiunea cu noutatea, capătă uşurătatea inofensivă a unei trândăveli cu ocheade timide şi ademeniri erotice de care au parte nişte englezi cuminţi nimeriţi sub soarele mediteranean.

Într-o Anglie încă ţintuită în prejudecăţile de clasă dinainte de schimbările survenite începând cu anii ’50, toate personajele sunt egale în faţa ispitei de a ceda unor experienţe şi plăceri incompatibile cu datoria impusă de mediul căruia îi aparţin. Şi micul burghez respectabil, păcălit de valorile puritanilor, şi tinerii de familie bună, cu studii la universităţi bine cotate, influenţaţi de normele care pun castitatea feminină mai presus de orice, mai ales înaintea mariajului, şi amărâtul ce nu are prea multe căi de a fugi din calea rutinei cenuşii ajung să fie egali. Ce îi aduce la acelaşi nivel? Incapacitatea de a se sustrage din cercul vicios al unui model social impus, ale cărui hibe încep să se arate zeflemitor, când e prea târziu pentru curajul de a încerca o schimbare.

Atunci când nu mai au curajul de a risca pentru a-şi procura nişte plăceri fireşti, dar blamate de normele sociale, sau de a schimba cursul unei situaţii ruşinoase, personajelor nu le mai rămân decât soluţiile absurde, dar care prezintă cât se poate de realist capcanele unor defense folosite de fiecare pentru a ieşi din decorul mediului său fără a lăsa impresia că se dezice de el. Poate un dramaturg nordic sau un italian pasionat de psihanaliză ar fi colecţionat obsesiv aceste defense folosite de personajele care fug de urmările propriilor iluzii şi le-ar fi transformat în tragedii ultrasofisticate, cu patologii şi acele jinduiri transformate în suplicii asociate cu plăceri greu de înţeles. Însă David Lodge ştie să rămână sofisticat precum un lord englez care îşi păstrează stilul discret chiar şi atunci când îşi permite curajul de a umbla incognito îmbrăcat în haine lejere pentru a se perinda nestingherit pe malul unei piscine în care se înghesuie turiştii din popor, ajunşi într-o staţiune meridională. Cu alte cuvinte, Lodge poate jongla elegant cu teme vandabile reuşind să evite superficialitatea când scrie despre un cuplu ce îşi consumă vacanţa costisitoare discutând aprins despre dreptul sau mai bine zis, obligaţia femeii de a defila topless în ţările însorite, dar şi fatalismul şi patetismul atunci când abordează maladiile sufleteşti ale omului modern.

Descoperi în aceste proze cu turnuri şi finaluri uimitoare cum Lodge poate concentra în câteva pagini toate schimbările unei societăţi căreia i s-au dedicat sute de pagini. Temele autorilor britanici contemporani suferă aici nişte contorsiuni originale, accesibile şi, în acelaşi timp, erudite. Profunzimea erudită nu exclude hohotele de râs în lumea lui David Lodge, care poate jongla cât se poate de elegant cu dezolarea fără a da în grotesc sau cu dezamăgirile sentimentale fără a le transforma în melodramă.

Barbatul care nu voia sa se dea jos din pat - copertaEditura Polirom, 2017

Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

Adriana Gionea
-
0
Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

Oricât de multe au fost ocaziile în care am lucrat cu obiecte rare şi minunate, acea primă atingere mi-a lăsat întotdeauna o senzaţie ciudată şi foarte puternică. E o combinaţie între ce simţi când atingi o sârmă prin care trece curentul şi ce simţi atunci când mângâi capul unui nou-născut. Prin cuvintele ei, Hanna, personajul creat de Geraldine Brooks, te ademeneşte în cea mai frumoasă dintre lumile posibile – a cărţilor vechi şi a celor dedicaţi salvării lor cu orice preţ. Nici un sacrificiu nu va fi prea mare pentru ei.

Dacă eşti dependent de aventură, de poveşti detectiviste pline de mister şi îţi place să descoperi comori în anticariate, s-ar putea să iei în calcul posibilitatea unei reconversii profesionale după ce vei citi Poporul cărţii, deoarece meseria protagonistei le implică pe toate, plus călătorii pe toate continentele, fără limite legate de buget. Citindu-i povestea, vei întreba unde se predau cursurile de care are nevoie un om care îşi va petrece întreaga viaţă conservând nişte cărţi rare, cu enigme vechi de sute de ani. Într-o astfel de carte au stat ascunse unele dintre cele mai frumoase opere de artă, care implică o mare doză de curaj şi răbdare – miniaturile din vremurile în care actul de reprezentare a unei fiinţe umane era declarat o blasfemie a vanitosului ce dorea să înlocuiască Divinitatea.

Poporul cărţii face parte din categoria romanelor cu sâmbure de adevăr, inspirate din povestea dramatică a unui obiect preţios – faimoasa hagadă găsită şi expusă la Sarajevo (hagada este cartea aşezată pe masa în jurul căreia se adună familia în timpul Paştelui evreiesc, pentru ca fiecărei generaţii să îi fie reamintită fuga din Egipt şi eliberarea din sclavie). Peste datele concrete, autoarea brodează o ficţiune înşelătoare şi ispititoare. Graniţa dintre imaginar şi realitatea istorică este atât de subţire, încât ai impresia că asişti la poveştile unei Şeherezade care pretinde că îţi spune adevărul, ca apoi să te îndemne să îi verifici spusele doar pentru a-ţi zâmbi jucauş atunci când, prinzând-o cu minciuna parţial adevărată, o priveşti buimăcit. Geraldine Brooks este asemenea povestitoarei care simte voluptatea celei înzestrate cu talentul de a te face să te rătăceşti pe drumul dintre istorie şi născocire.

sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

Subiectul romanului scris de Geraldine Brooks aduce împreună o siluetă feminină exotică într-o rochie de culoarea şofranului, descoperită între paginile unei cărţi ebraice, deşi nu s-ar fi încadrat în mod obişnuit în reprezentarea picturală a unei sărbatori sacre, paftale preţioase decorate cu nişte roze şi aripi de îngeri de către artizanii din Sevilla şi o stranie pictură în miniatură, găsită într-un manuscris devenit centrul unei enigme. Acest manuscris faimos datorită miniaturilor, disputat şi apărat cu preţul vieţii, a fost realizat în perioada în care două dintre cele mai influente religii ale lumii – Iudaismul şi Islamul – interziceau pictarea fiinţelor umane.

În jurul manuscrisului se învârt multe întrebări legate atât de reprezentarea personajului feminin din miniatură – o maură ce ia parte la o sărbatoare evreiască, în sânul unei familii de vază în comunitatea sefarzilor din perioada ultimilor ani de glorie a culturii musulmane în Spania, cât şi de curajul de a încălca regulile ce interziceau arta figurativă. Pe scurt: aproape toate elementele ce au transformat un manuscris ebraic într-o capodoperă a artelor plastice nu s-ar fi întâlnit dacă nişte evenimente excepţionale nu ar fi avut loc, în timpul unor epoci zbuciumate, al căror singur merit a fost aducerea laolaltă a unor personaje curajoase, a căror sete de cunoaştere şi frumos creştea pe măsură ce ameninţarea fanatismului se strângea în jurul lor. Nici maura de la masa familiei ebraice nu se încadra în aşteptările unui privitor actual, care va considera ireală această apropiere între evrei şi musulmani, mai ales dacă nu a citit despre Spania maură. Nici miniaturile nu-şi aveau locul într-o carte sacră a unor evrei tradiţionalişti de la sfârşitul perioadei medievale şi nici pensula unui musulman nu putea realiza o reprezentare fără a-şi atrage furia unor clerici habotnici. Şi totuşi, manuscrisul a depăşit barierele dogmatice şi frica de pedepsele unor fanatici, de la inchizitori sadici la regi despotici.

Manuscrisul era o hagadă, care, de-a lungul secolelor a devenit un obiect ce i-a fascinat deopotrivă pe musulmani şi pe creştini. Fiecare popor de pe teritoriul căruia se presupune că a fost răpită prima oară a încercat să o apere. Hagada realizată în timpurile în care Inchiziţia îşi propunea să ardă toate cărţile importante pentru enoriaşii altor culte a coagulat pasiuni, vicii, patimi, istorii de viaţă fabuloase cu deznodământuri apăsătoare şi iubiri ce au sfidat regulile. Dar cel mai important efect a fost ruperea posesorilor ei de prejudecăţile comunităţilor din care proveneau şi de limitele dogmei. Ei au fost convertiţi la credinţa unui popor, format în jurul unei religii care a supravieţuit diferenţelor culturale – iubirea pentru artă. Nimic nu a mai fost considerat un păcat atâta vreme cât a permis înfrumuseţarea, conservarea şi supravieţuirea acestui manuscris ebraic având miniaturi făcute de musulmani, care aminteau de arta persană şi de picturile creştinilor, apărate cu preţul vieţii de nişte custozi musulmani, după ce au ajuns în Balcani.

sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

Fascinat de pasiunea protagonistei pentru conservarea artei vechi, apoi sedus de poveştile unor personaje ce şi-au lăsat amprenta în realizarea hagadei, vei considera Poporul cărţii drept unul dintre cele mai frumoase romane ce te-au extras din cotidian pentru a te reconecta cu tot ce are umanitatea mai luminos (dar şi mai fragil). Vei fi măgulit, simţindu-te un membru al unui grup de pământeni fericiţi, privilegiaţi, deoarece au fost aleşi pentru a lua parte la miracolul numit artă. Geraldine Brooks îţi dă apă la moară, amintindu-ţi cât de norocos eşti pentru că îţi place să citeşti şi te răsplăteşte cu poveşti în care datele tehnice legate de conservarea unui manuscris, erudiţia şi datele istorice se îmbibă în poveşti suculente care te fac să cauţi mereu o fereastră printre activităţile cotidiene pentru a continua lectura.

Modul în care autoarea îmbină poveştile din epoci şi lumi diferite, călătoriile trepidante, ce te poartă prin Australia aborigenilor, Spania maurilor, Veneţia renascentistă sau mult-încercatul Sarajevo, şi detaliile ce îi încântă pe bibliofili, care sunt înşirate minuţios pe sfoara interminabilă a unei intrigi detectiviste impecabil construite îi va convinge până şi pe cei sceptici în faţa bucuriilor promise de lectură că viaţa trăită printre cărţi şi meseria unui specialist în conservarea manuscriselor vechi este una la fel de intensă, încărcată de adrenalină şi plină de peripeţii ca meseria unui anchetator ce preia cazuri grele, dintr-un film care sparge box-office-ul.

În orice poveste cu suspans, mistere legate de obiecte vechi, secrete care trec dintr-un secol în altul şi căutători perseverenţi, dornici de a obţine acelaşi obiect preţios, există un caz încâlcit legat de o dispariţie şi un anchetator, însă, din fericire, nu şi acele ingrediente stridente şi facile, dintr-un roman comercial. În rolul anchetatorului încăpăţânat este Hanna – o expertă de necontestat în conservarea manuscriselor şi cărţilor vechi. Obiectul misterios, la fel de încăpăţânat când vrea să-şi păstreze tainele şi care va trebui analizat cu precizia cerută de invstigarea unei crime, este faimoasa hagadă expusă azi la Sarajevo, cu destin tumultuos şi miniaturi ale căror pigmenţi strâng toată priceperea unor artizani din epoca de aur a manuscriselor pictate.

Deşi este o carte vie, care vorbeşte despre dincolo de timp, hagada va trebui cercetată aşa cum un medic realizează o autopsie, pentru a determina parcursul unui corp afectat de nişte evenimente dramatice. Hanna primeşte hagada aproape distrusă. Munca ei nu constă în restaurarea, ci în conservarea ei. Nu trebuie să o readucă la starea perfectă de la începuturi, ci să-i împiedice dispariţia, să îi oprească drmul spre degradare. Restaurarea ar fi şters urmele tentativelor de a o distruge, dar şi de a o salva, ce devin indiciile unei călătorii transculturale. Fiecare încercare de mutilare şi reparare a hagadei le spune celor de azi ceva despre legătura oamenilor din secolele trecute cu manuscrisele aparţinând unei culturi diferite. Călătoria hagadei reflectă modul în care oamenii din trecut se raportau la tot ce reprezenta alteritatea. Printre acei pigmenţi greu de obţinut, din culorile miniaturilor, citeşti despre valorile, cutumele, prejudecăţile, teama sau, dimpotrivă, iubirea pentru cărţile devenite capodopere, dincolo de religie şi conflictele interetnice.  

Asemenea unui criminalist adună probe compromiţătoare şi le analizează pentru a le face să vorbească în locul trupului mut, Hanna încearcă să descopere povestea cărţii extragând informaţii despre nişte detalii rătăcite printre paginile ei şi care devin subiectul unor capitole incitante. Aripile unui fluture, o pată sângerie, cristalele de sare, reprezentarea nonconformistă a maurei ivite la masa de Paşte a unei familii de evrei sefarzi şi un fir de păr alb pot ajuta la trasarea unei hărţi care să arate parcursul hagadei din Spania cutremurată de abuzurile inchizitorilor în Sarajevo. Fiecare detaliu mai adaugă o piesă-lipsă din galeria poveştilor despre viaţa pictorilor ce au transformat-o într-o capodoperă şi a salvatorilor.

 

Geraldine Brooks merge şi mai departe cu apetitul pentru intriga detectivistă, legând misterul paternităţii unei cărţi de încercarea Hannei de descoperi numele tatălui său, devenit sursa tensiunilor din relaţia cu mama ei, un reputat neurochirurg ce si-ar fi dorit ca fiica să-i fi călcat pe urme. Nu numai hagada cere investigaţii amănunţite, ci însăşi identitatea investigatoarei ei. Deşi paralele, cel puţin la început, dramele Hannei, a iubitului ei din Sarajevo, nimeni altul decât ultimul salvator al hagadei, şi biografiile personajelor din alte secole ajung să formeze până la urmă o ţesătură comună. Există coincidenţe şi evenimente repetitive simbolice.

Uneori mă simt ca un personaj dintr‑o miniatură persană, de genul celor pe care le conserv – o siluetă minusculă, pentru eternitate privită de niște feţe imobile, care se uită la ea de pe galeriile înalte, sau spionată din spatele unor paravane filigranate. În cazul meu însă, feţele sunt întotdeauna numai una, a mamei, cu buzele ţuguiate şi privirea dezaprobatoare.

Autoarea ştie cum să traseze nişte similarităţi cu semnificaţii profunde între meseria Hannei şi a mamei ei, dar şi între pasiunea ei pentru salvarea cărţilor vechi şi identitatea tatălui, despre care află într-un moment de răscruce. De fapt, nici un amănunt al poveştii nu este aruncat doar pentru a condimenta naraţiunea. Fiecare detaliu îşi are locul bine calculat în acest puzzle, având efecte atât în planul naraţiunii, cât şi al mesajului umanist, care invită la reflecţie.

Poporul cărţii este rezultatul unei documentări migăloase precum activitatea unui miniaturist şi al unei încercări de a găsi un echilibru între informaţiile aride legate de conservarea unui manuscris, istorie şi naraţiunea abundentă care atrage citiorii puţin răbdători în faţa unei cărţi de specialitate, între acea lentoare care îţi oferă un răgaz necesar meditaţiei şi ritmul accelerat impus de o poveste cu peripeţii. Îl fascinează şi pe colecţionarul de poveşti uluitoare, şi pe căutătorul de comori dornic de a vizita muzeele din ţările considerate mici, şi pe cel dornic să cutreiere prin epocile în care fiinţele umane au fost greu încercate. Citind-o, ai impresia că vrea să elibereze nişte personaje receptive la frumos, dar strivite sub vremurile ostile.

Poporul cartii - copertaEditura Polirom, 2017

 

Clash – Tom Hanks avea dreptate. Nu-l ratati!

Adriana Gionea
-
0
Clash – Tom Hanks avea dreptate. Nu-l ratati!

După ce a vizionat Clash, Tom Hanks le-a recomandat cinefililor să nu-l rateze. Şi majoritatea i-ar da dreptate. Îi satisface şi pe cei dependenţi de senzaţiile tari şi de ritmul alert, dar şi pe cei dornici de a vedea un film care să le dea impresia că le oferă acel răgaz cerut de observarea detaliilor psihologice, de la care să înceapă discuţii despre natura umană. Clash te cutremură şi te face să-ţi sincronizezi pulsul cu al personajelor, cum puţine filme reuşesc fără a prelua reţeta facilă a unui blockbuster împănat cu acţiune şi cascadorii.

Filmul are intensitatea unei călătorii infernale, suspansul cu potenţial anxiogen indus de alunecarea bruscă în mijlocul mulţimilor isterice, neprevăzut, emoţii credibil transmise, mesaj umanist fără patetism, realism şi o turnură nesperată, datorată unui decor provocator prin dimensiune. Folosind tumultul unui film de acţiune occidental şi cadrele realiste ce amintesc de autenticitatea unui reportaj din zonele fierbinţi, regizorul prezintă realitatea clocotitoare dintr-un colţ de lume asociat Orientului nesupus, în care sunt incluse adesea şi ţările preponderent musulmane, după evenimentele din Primăvara Arabă.

www.bohememag.com
www.bohememag.com

Considerat unul dintre cele mai bune şi tulburătoare filme selectate la Cannes în 2016 şi incluse în secţiunea Un Certain Regard, Clash, regizat de Mohamed Diab, este o întâlnire trepidantă între oameni diferiţi, cu idei la fel de diferite, apărate cu patosul ce poate naşte monştri într-un Egipt luat cu asalt de cei ce se consideră nişte progresişti, ţinuţi multă vreme sub teroare, dar şi de fanaticii religioşi. Clash are acel ritm antrenant şi exploziv al unui film de box office, profunzimea unei reflecţii despre urmările tragice ale intoleranţei şi ale fanatismului în raport cu alteritatea şi consistenţa unei piese de teatru cu prelungiri în absurd. Interesul spectatorului este captat exclusiv prin drămuirea emoţiilor şi reacţiilor expuse dezlănţuit de fiecare personaj. În mare parte, adrenalina pompată constant pentru a ţine spectatorul în stare de alertă se datorează tipologiilor umane incompatibile înghesuite într-un spaţiu minimalist, nefiresc de restrâns pentru un film care te ţine lipit de scaun. Însă restrângerea sufocantă a spaţiului a fost o decizie cum nu se putea mai inspirată, deoarece le-a permis detaliilor legate de acea diversitate umană, inflamabilă într-o ţară zguduită de conflicte interne, să plonjeze într-o atmosferă suprarealistă şi totodată atât de bine ancorată în realul privit prin ochii unui fotoreporter curajos.

Doi jurnalişti care vor să ducă la capăt un reportaj despre mulţimile ce iau cu asalt străzile din Cairo după alungarea preşedintelui Morsi (ce i-a urmat lui Mubarack) sunt luaţi drept rebeli fundamentalişti de către autorităţi, săltaţi de militari şi închişi într-o dubă ce străbate capitala Egiptului spre o destinaţie necunoscută. La fiecare oprire a dubei, începi să vizitezi Egiptul nearătat în ghidurile de călătorie, pe măsură ce apar alţi ostatici ai militarilor, printre care nişte adolescenţi cu purtări moderne, o tânără cu văl, dar a cărei atitudine este departe de cea a unei femei supuse, atunci când înfruntă opiniile bărbaţilor progresişti, o mamă care se răsteşte la soldaţi pentru a le da un motiv de arestare doar pentru a fi şi ea urcată în dubă alături de soţul şi fiul ei, un fundamentalist ce vrea să-şi facă prozeliţi care să-l urmeze orbeşte şi câţiva locuitori inofensivi ce nimeresc întâmplător în infernul de pe străzi.

imagine: www.festival-cannes.com/en/films
imagine: www.festival-cannes.com/en/films

Personajele vor avea momente de confruntare verbală, dar şi de solidaritate. Schimbă furioase nişte opinii acide, încât ai impresia că muniţia lor sunt cuvintele sarcastice şi zeflemitoare ce au impactul psihologic al unei blasfemii pentru cei din tabăra adversă. Când unul dintre ei pare să se clacheze fizic, apar dovezi nebănuite de altruism. Pe măsură ce iadul claustrofob devine feroce, iar supravieţuirea este ameninţată, intensitatea emoţiilor creşte, iar actorii pun în scenă un credibil spectacol al instabilităţii imprevizibile, alternând tragedia ţipătoare cu acalmia, exact ca pe scena unui teatru. Se resping, se ajută, se iau în râs, încearcă uneori să se se protejeze unele pe altele, cântă, îşi amintesc de cei dragi şi de o patrie a firescului, apoi îşi dau seama că numai o singură decizie colectivă le mai poate salva, în ciuda opiniilor diferite ale fiecăruia despre o altă salvare…a Egiptului.

Pe măsura ce suspansul creşte odată cu metodele ingenioase găsite de unii protagonişti pentru a evada din dubă, ai impresia că sala de cinema este înghiţită de spaţiul claustrant al unei cutii de metal, în timp ce situaţia din exteriorul dubei se transformă dintr-o revoluţie într-un delir coşmăresc. Încercările de evadare nu fac decât să comprime şi mai mult spaţiul, pe măsură ce trăirile fiecărui personaj dau în clocot. Este nevoie de un singur cuvânt având interpretări blasfemice pentru a declanşa un conflict. În acest portret colectiv al disperării, regizorul surprinde cu o pricepere de psiholog trecerea de la o stare la alta. Vei vedea o transpunere autentică a unui registru amplu de trăiri, ce oscilează între doi poli ai intensităţii extreme: compasiunea şi ura.

imagine: en.unifrance.org/movie
imagine: en.unifrance.org/movie

Nu trebuie să cunoşti detaliile politice ale Egiptului în care se înfruntă grupările de simpatizanţi ai taberelor ce vor sa preia puterea după alungarea preşedintelui Morsi. Regizorul Mohamed Diab a realizat un film care iese din spaţiul geografic al Egiptului actual pentru a deveni o parabolă cinematografică despre incapacitatea de a-l asculta pe celălalt, de a-i permite să fie el însuşi, să se orienteze, folosind propria minte, prin haosul unei societăţi cutremurate de înlăturarea unui conducător. Făcând abstracţie de localizarea geografică din film, ţi-ai putea imagina cum s-ar putea repeta situaţiile conflictuale din Clash dacă ar fi închise într-un spaţiu restrâns nişte persoane (chiar şi din ţările cu lungă tradiţie democratică) simpatizante ale unor idei, valori, partide politice sau stiluri de viaţă opuse.

Beneficiind şi de acţiunea spectaculoasă împrumutată parcă din filmele despre cursele infernale transformate într-un joc absurd cu personaje captive, dar şi de o viziune regizorală insolită, care să-i pună în valoare mesajul profund, Clash este mai mult decât o peliculă a cărei intensitate şi derulare te fac să conştientizezi dimensiunea umană a unei situaţii politice prezentate pentru cei din alte colţuri ale lumii sub forma unei analize degajate. Mesajul filmului se propagă dincolo de frontiera lumii arabe pentru a spune un adevăr greu digerabil despre întâlnirea ostilă dintre mentalităţi diferite, un mesaj valabil pentru toate meridianele, doar credinţele, opiniile apărate furibund şi obiectul disputelor fiind unele diferite.

Tot ce pare ancorat în realitatea contemporană a Egiptului va fi împins într-o zonă a reacţiilor exagerate, pe măsură ce întregul cadru este acaparat de agitaţia personajelor, al căror prizonierat dilată realitatea până la halucinant, în absenţa unui motiv credibil, pe care exteriorul refuză până la urmă să-l ofere. Personajele nu ştiu de ce sunt închise, plimbate într-o dubă printr-un Cairo al mulţimilor ce se izbesc haotic, susţinând cauze diferite, dar pierzand proporţiile argumentelor. Îşi cunosc doar motivele ce le-au adus în piaţa protestelor, pe care fiecare le apară agresiv în faţa celorlalţi.

imagine: cineuropa.org
imagine: cineuropa.org

Impresiile puternice pe care filmul le trezeşte sunt legate mai ales de modul prin care Mohamed Diab reuşeşte să păstreze interesul spectatorului, în ciuda lipsei unei poveşti bine închegate. Secretul constă în gestionarea oscilaţiei dintre un realism asociat adesea reportajelor din mijlocul infernului, al mulţimii furibunde – un realism atribuit imaginilor ce prezintă haosul văzut prin fereastra dubei de către personajele stupefiate – şi atmosfera stranie din interiorul dubei, ce reflectă prizonieratul aberant care transformă realul în imaginile halucinante demne de o lume fără intervenţia unui sens salvator, în care personajele se simt abandonate. Oscilaţia dintre halucinantul asociat spaţiului interior, reprezentat prin căldura sufocantă şi prin trecerea de la o stare la alta, şi realismul din spaţiul exterior, surprins prin lentila jurnalistică, pot creea o simbioză între acel tip de cinematografie care imită realitatea nefiltrată şi estetica unui documentar ce vrea să capteze cu orice risc autenticitatea de la faţa locului.

Vei aprecia talentul acestui regizor de a crea emoţie şi profunzime ignorând acelor elemente şi convenţii vizual-calofile prin care sunt expuse până la dilatarea patologică sentimentele personajelor. Diab nu opreşte camera mult timp asupra unui singur personaj, fie el şi unul expresiv. Pentru a surprinde acea adâncine psihologică, pe care alt regizor al fi urmărit-o în cadre mult mai lungi, îi sunt suficiente câteva secunde intense cu mimicile unor personaje care se uită debusolate pe fereastră, cerşind parcă atenţia mulţimii din exterior, arătându-se deopotrivă înspăimântate, paralizate de frică, şi dornice de a cere ajutorul.

imagine: levant.tv
imagine: levant.tv

Clash este genul acela de film ce depăşeste spaţiul intelectual-festivalier, fără a se recurge la efecte speciale şi la bugete exorbitante. Regizorul Mohamed Diab a demonstrat că se poate obţine implicarea şi atenţia spectatorului, fie el şi unul preteţios, prin resurse modeste, recurgând la o furtună psihologică într-un decor mai mult decât minimalist, ce le-ar fi putut juca feste chiar şi regizorilor cu mai multă experienţă în realizarea unor filme în care personajele sunt blocate într-un cub sufocant, până ajung la exasperarea epuizantă. Interacţiunea dintr-o dubă a unor personaje cu trăiri intempestive, şi care provin din tabere diferite, este atât de bine gestionată, încât ai iluzia că eşti răpit din sala de cinema şi aruncat în mijlocul unui Cairo luat cu asalt de haosul brownian al unor mulţimi dezlănţuite care se intersectează, se ciocnesc şi apoi devin o masă amorfă de perdanţi abandonaţi în propria fierbere iraţională, dar având revendicări bine raţionalizate de-a lungul timpului. De la început şi până la sfârşit, cantitatea de adrenalină a spectatorului şi cea cea resimţită de personaje vor fi aproape identice. Spectatorul va fi branşat la emoţiile personajelor, va respira alături de ele, se va revolta şi va rămâne descumpănit într-o lume în care nimic nu mai are sens exact atunci când fiecare pretinde că a găsit un sens.

În România, filmul Clash a fost proiectat, în premieră, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia 2016.


LYTE video

 

A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

Adriana Gionea
-
0
A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

Pentru cititorii din România, unul dintre cei mai mari autori contemporani, Jose Eduardo Agualusa, a devenit cunoscut datorită romanului Vânzătorul de trecuturi, singurul tradus (la Editura Leda). Cei impresionaţi de acest roman, care pot citi şi în alte limbi, au la dispoziţie şi câteva romane traduse în limba engleză, printre care şi recentul A General Theory of Oblivion, inclus, în 2016, pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Man Booker International Prize.

Romanul scris de Agualusa este o lectură ispititoare pentru cei dornici de călătorii în zone îndepărtate. Însă, în romanele autorului, departe nu se referă (doar) la sensul geografic, încărcat de exotism, ci mai mult la universul psihologic al personajelor, situat între o realitate istorică, dovedită prin informaţii clare, şi una ireală, a insolitului, a miturilor şi a moştenirii oferite de un folclor tribal. Totodată, biografiile personajelor sale devin un amestec extravagant de contradicţii, obiceiuri şi influenţe etnice, fiind suspendate între identitatea clară şi cea aparţinând unui timp dilatat, colectiv. Există un cordon ombilical între individual şi pulsaţia inconştientului colectiv african în cărţile sale, resimţit perfect în existenţele personajelor din acest roman.

Ai fi tentat să-l consideri pe Jose Eduardo Agualusa unu clasic sud-american din perioada boom-ului literar al anilor ’60. Unul dintre cele mai bune romane ale sale, A General Theory of Oblivion (titlul dat traducerii în limba engleză), îmbină perfect istoria zbuciumată a unei ţări care abia şi-a câştigat independenţa, istoria personală şi realismul magic având rădăcini puternice în miturile exotice şi în superstiţiile reinterpretate pentru a expune metaforic fapte abominabile din cotidianul însângerat. Asemenea unui clasic sud-american care se respectă, Agualusa plasează biografiile personajelor într-o nebuloasă de fapte şi întâmplări neverosimile pentru a topi certitudinile. Totul este adus în zona enigmelor şi a suspansului asociat unui thriller năpădit de halucinant, spre satisfacţia cititorului avid mai ales de poveştile misterioase cu interferenţele demne de un ritual în care miturile se regăsesc la graniţa dintre tâlcul oferit de luciditatea polifonică a memoriei colectivă şi abisul înfricoşător al unei amnezii forţate.

Alţii l-ar crede mai degrabă un lusitan rătăcit într-o fostă colonie africană, coleg de suferinţă cu Lobo Antunes, datorită acelui talent de a scufunda toate amănuntele brutale ale realităţii într-o nostalgie intraductibilă, dar care se infiltrează mut în fiecare dintre cei ajunşi în faţa acestor pagini, printr-o poezie vizuală. Asemenea unui portughez, Agualusa este capabil de a filtra lumea exterioară pentru a o transforma într-o procesiune de trăiri afective răvăşitoare şi reflecţii despre viaţă, moarte, iertare, memorie, pierdere şi regăsire, pe fundalul unor perspective asupra oraşului traumatizat şi deopotrivă adulat, redat în lumina unor apusuri ce-ţi taie răsuflarea. Dar Agualusa nu s-a născut nici pe continentul lui Marquez, nici în Lisabona lui Pessoa, cu a ei saudade, de nedefinit în cuvinte, dar simţit în fiecare moment ce respiră trecutul într-un prezent volatil. El vine tocmai din Angola capricioasă în relaţie cu neiniţiaţii sau cu moştenitorii coloniştilor, dar cât se poate de generoasă cu toţi cei dornici de a-i asculta poveştile, de a-i prelua în planul imaginar spasmele, prezentul şi trecutul, enigmele şi legendele, iar acest roman tocmai lor li se adresează.

A General Theory of Oblivion este un tablou deopotrivă candid, sentimental şi crud al unei Angole pline de culoare. Găseşti un tărâm care palpită cu toate sevele mitului ce a supravieţuit prezentului aplatizant, o fostă colonie trecută prin supliciile unui război civil şi multe istorii de viaţă ce îţi dezvăluie o lume ispititoare şi înfricoşătoare, unde uitarea este sora geamănă a unei memorii prea încărcate. Ca mai toate ţările asociate în imaginarul colectiv cu abudenţa şi fiinţele colonizate, însă niciodată îmblânzite sau dresate, cu prezentul tulbure şi viitorul incert, Angola din acest roman înseamnă o aglomerare de perspective subiective, de biografii captivante, de legende cu detalii şi ritualuri excentrice.

Romanul oferă acea lectură intensă, plină de culoare, şi datorită polifoniei. Această polifonie îi dă cititorului impresia că se amestecă vocile unor personaje din prezent cu ale unor fiinţe din altă lume, oferindu-i savoarea deseori atribuită unui realism magic prin care sunt furnizate nişte concluzii lucide acaparante pentru constiinţă, dar fără a te copleşi prin sordid, prin cruzimea unor imagini ce descriu o societate scindată după alungarea coloniştilor. Dispariţiile misterioase ale unor personaje, împletite cu detaliile privind evoluţia politică din perioada luptei pentru independenţa alimentează consistenţa narativă a unui roman care îi poate atrage şi pe cei dornici de a regăsi atmosfera întunecată şi plină de suspans a unui thriller având o intrigă poliţistă, şi amănuntele unui mister opac având premisele spectaculoase derivate din ritualuri şi credinţe locale stranii. Anumite pasaje imită stilul unui film noir în decoruri tribal-exotice, în care misterele dispariţiilor şi crimelor se încâlcesc printre miturile şi înfricoşătoarele superstţtii ce le dau fiori străinilor, încă prezente în cotidianul angolezului modern.

Modul în care Agualusa prezintă, prin ochii unui personaj (aparent) izolat şi detaşat, o lume care se destramă visceral în haosul urmat eliberării de sub jugul colonial, din care încep să răsară brusc toate urmările nedreptăţilor, inechităţii şi prăpastiei dintre clasele sociale, dar mai ales dintre europeni şi băştinaşi, ce au dus la rasism, aminteşte de romanele scrise de Coetzee, alt autor puternic marcat de traumele continentului african. Îţi vin în minte imagini din romanul Epoca de fier, încât ai impresia că l-a apucat pe Coetzee dorinţa de a scrie precum un autor african de limbă portugheză ce îmbină luciditatea cu melancolia poetică adusă din Lisabona tocmai în impetuoasa Angolă.

În acest roman vei găsi acea relaţie simbiotică, fecundă pentru naraţiune (şi) datorită simbolurilor ancestrale, între personajul central şi evenimentele ce se succed într-un ritm trepidant după câştigarea independenţei şi prigonirea coloniştilor portughezi. Pentru a spori farmecul atemporal, mitic, dătător de nostalgii, Agualusa îşi alege un personaj-martor ales din rândul celor bizare. Ludo (Ludovica), personajul central, o femeie dependentă de sora ei, îşi părăseşte ţara natală, Portugalia, pentru a locui în capitala Angolei, Luanda. Ajunge în capitala africană cu puţin timp înaintea independenţei şi găseşte un oraş al contrastelor, unde cumnatul ei, implicat în afaceri cu diamante, deţine un apartament luxos în edificiul exclusivist poreclit Clădirea invidiaţilor, în care locuia noua burghezie a coloniştilor. Încă de la începutul romanului, Ludo este descrisă de parcă ar fi o colecţie de angoase, frici stranii şi fobii ale căror origini se pierd în timp, încât nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă sunt reale sau inventate de autor pentru a exprima simbolic traumele unei lumi. Ludo nu iese din casă, iar dacă o face, este nevoie de multe încercări de convingere, şi nu fără a fi însoţită de sora ei, de aceea şi acceptă să renunţe la ţara natală pentru Angola, patria cumnatului ei de profesie inginer specializat în exploatarea minieră, care îi convinge sora să-l urmeze în Africa.

Ludo se teme de lumea exterioară, aşadar apartementul cumnatului său devine un spaţiu securizant, într-o Angolă din ce în ce mai nesigură pentru cei veniţi din Portugalia. Pentru ea, realitatea angoleză se rezumă la imaginile dramatice privite de pe terasa apartamentului cochet din cel mai scump bloc al capitalei. De pe terasa cocoţată la ultimul etaj, unde cumnatul ei a vrut să amenajeze un rai vegetal înmiresmat, Ludo asistă la primele revolte şi la agitaţia ce degenerează în lupte de stradă odată cu primele zile ale independenţei. Când lumea străzii transformate într-un câmp de bătălie devine ameninţătoare, Ludo se baricadează, mai bine de trei decenii, în acest apartament, asistând neputincioasă la dispariţia vecinilor, a surorii sale şi a cumnatului vânat din cauza preţioaselor diamante ascunse în biroul său. Valul emoţiilor colective stârnite de independenţa Angolei şi de tentativele marxiştilor fanatici de a veni la putere se propagă până la apartamentul ei ce parea suspendat deasupra capitalei dezlănţuite. Asaltul schimbărilor brutale o determină să se autoizoleze, construind un zid care să despartă apartamentul de restul clădirii părăsite de locatarii înstăriţi şi vânate întâi de cei săraci, pripăşiţi în camerele abandonate, apoi de noii rechini imobiliari ai capitalismului sălbatic.

Motivul baricadării în singurul apartament locuit de un portughez într-o cladire a trecutului colonial, dar cucerită în noul prezent de angolezi, este legat de amestecul dintre teama paralizantă (re)declanşată de haosul şi de luptele de stradă pentru controlul asupra capitalei. Ludo este înspăimântată de cei dornici de a prăda, prin mijloace atroce, locuinţele portughezilor înstăriţi, consideraţi asupritorii poporului. Dispariţia surorii şi a cumnatului, precum şi telefoanele de ameninţare ce au legătură cu activitatea din mina de diamante, îi alimentează decizia extremă de a se îndepărta de lumea înghiţită de violenţă şi instabilitate. Devine astfel o relicvă din clădirea emblematică pentru fastul colonial de altădată. Asistă din umbră la evenimentele tragicomice din viaţa noilor locatari veniţi dintr-o Angolă necunoscută, pentru care sunetele din apartamentul Ludovicăi au explicaţii furnizate doar de gândirea magică. Proprietarii celorlalte apartamente se vor schimba odată cu trecerea anilor, la fel şi apartenenţa lor socială şi etnică. O lume diversă, plină de contraste şi credinţe ce ţin de tradiţiile africane arhaice, acaparează clădirea unde s-a ascuns Ludo în primele zile ale independenţei, după ce un grup de răufăcători infiltraţi în clădire au speriat-o. După acest episod înfricoşător, ea a recurs la un gest necugetat pentru a se apăra, apoi, pentru a înlătura orice dovadă a prezenţei ei în acea clădire, a găsit o metodă neconvenţională de supravieţuire extremă şi, totodată, ingenioasă, patologică pentru unii, dar firească pentru direcţia neobişnuită pe care o ia naraţiunea romanului.

Ludo va sta câteva decenii închisă în apatamentul cumnatului său după ce dispar toţi oamenii dragi ei, refuzând orice relaţie cu exteriorul reprezentat de noua Angolă. Îşi păstrează însă capacitatea de a supravieţui, tendinţa de a se pierde în lungi momente de reverii sau autoreflecţii şi pasiunea pentru lectură. Reuşeşte să supravieţuiască fizic prin metode inedite de a face rost de hrană, şi psihic, folosind pereţii apartamentului pentru a-şi imortaliza gândurile şi a păstra citatele preferate din sutele de cărţi păstrate din bibliotecă.

În ciuda preferinţei pentru o protagonistă care alege să se izoleze de cei din jur, Agualusa ţi-a pregătit o naraţiune abundentă, multistratificată şi plină de ramificaţii stranii ce leagă universul urban, devenit noua junglă a oportuniştilor, de adâncurile sălbatice ale continentului, unde zac mocnit obiceiurile strămoşilor. Vei asista la o desfăşurare neobişnuită de fapte şi biografii captivante, dornice să-ţi sporească interesul pentru ţara lui Agualusa. Ţi se vor perinda prin faţa ochilor un alai de personaje care intrigă, unele sumbre, altele de o duioşie ireală într-o lume decimată de luptele pentru supremaţie. Două prezenţe ce par să răsară de nicăieri vor pătrunde în lumea paralelă construită de protagonistă. O femeie din Portugalia revine în viaţa ei pentru a-i reaminti de un secret dureros din trecut, iar un copil orfan, care se caţără până la terasa apartamentului pentru a fura, îi arată prezentul.

Povestea Ludovicăi nu îţi creează o stare de sufocare. În locul unei prizonierat dezolant şi monoton găseşti viziuni poetice desprinse parcă din romanele portugheze în care melancolia şi reflecţia zguduitoare capătă fluiditatea liniştitoare, deşi la început promit să te răvăşească. În ciuda statutului de personaj central, Ludo nu acaparează prin singurătatea ei angoasantă universul expus în acest roman prin amestecul dintre celebrarea frumuseţii umane şi deconspirarea infamiilor ce devin un labirint al subteranelor hâde, bântuite de acei demoni scoşi la iveală în momentele de anarhie dublată de tentatia puterii despotice.

Încă de la primele pagini descoperi că protagonista nu este decât o picătură în oceanul uman din Angola, o insulă într-un arhipelag de istorii ademenitoare, dar care îţi dau şi fiori pe şira spinării. Coerenţa narativă liniară a istoriei sale este segmentată de apariţia unor personaje secundare. Fiecare dintre acestea simbolizează o faţetă a ţării africane. Din varietatea unor tipologii umane se disting: oportunistul cameleonic, gata să treacă de la comunism la capitalismul feroce, torţionarul camuflat în cetăţean respectabil şi îndrăgostit visător, omul anonim din Angola arhaică, boemul revoluţionar şi victimele colaterale ale jocurilor de putere.

Toate drumurile personajelor secundare duc, într-un fel sau altul, spre lumea din apartamentul în care s-a refugiat Ludo, iar Agualusa promite să fie un povestitor ingenios care să păstreze misterul deconspirând în acelaşi timp şi câteva dintre legăturile secrete ce sudează aceste destine aparent paralele. Mai întâi le expune în capitole separate, cărora le dă consistenţa unei proze scurte, amintindu-ţi de stilul povestitorilor sud-americani precum Borges, Bioy Casares, Roa Bastos ori Alberto Mussa. După ce prezintă biografiile trepidante ale fiecărui personaj secundar, în care idealurile, tenebrele, inocenţa şi pervertirea în numele unei cauze nobile sunt împinse într-o zonă a realismului halucinant, Agualusa decide să le aducă împreună prin evenimente decisive pentru deznodământul neaşteptat al poveştii celei baricadate într-un apartament.

A General Theory of Oblivion poate fi considerat un exerciţiu de împăcare a extremelor. Găseşti în lumea personajelor şi candoare luminoasă, dar şi amănunte dezgustătoare. Terifiantul şi speranţa îşi dau mâna şi par să se împace într-un mod greu de înţeles pentru cei din afara continentului unde Ludovica se redescoperă. Iar opoziţiile nu sunt legate doar de lumea personajelor sau de portretele psihologice. Le identific şi la nivelul stilului narativ. Agualusa este el însuşi un autor ce migrează uluitor de simplu şi de firesc între alert şi contemplativ, între suspansul care îţi accelerează pulsul şi acalmia unei reverii ce are forţa unui analgezic literar. Cu talentul unui povestitor ce a oscilat între Africa natală şi America de Sud, având în sânge şi nostalgia unui lusitan, Agualusa împacă două ritmuri narative diferite într-un roman despre vindecare, ispăşire şi dragostea faţă de umanitate, redescoperite în condiţii deloc prietenoase.

A General Theory of Oblivion - coperta

 

La musique d’une vie – O calatorie cu trenul in Rusia orientala si o poveste cu pian si degete frante

Adriana Gionea
-
0
La musique d’une vie – O calatorie cu trenul in Rusia orientala si o poveste cu pian si degete frante

La musique d’une vie a fost scris pentru cei dornici de a găsi un licăr nostalgic şi duios într-o poveste apăsătoare despre vremuri crâncene, tinereţe pierdută şi iubirea neîmplinită, exprimată prin sunetele muzicii. O poveste sub forma unei confesiuni, în care nu ai nevoie de multe dialoguri deoarece marile trăiri mai mult se ghicesc în primele romane scrise de Andrei Makine, şi în care două personaje sunt suficiente pentru a lăsa în urmă o lectură memorabilă. Unul dintre personaje capătă rolul de receptacul al mărturisirilor. Celălalt îşi derulează existenţa tulburătoare, cum numai în romanele unui rus poţi găsi, recurgând însă la fluiditatea degajată pe care o percep spectatorii în timpul unui recital oferit de un pianist sigur pe el, pe care nimic nu-l poate împiedica să ducă la bun sfârşit o compozitie zguduitoare prin captarea unor armonii dificil de atins de către neiniţiaţi.

O singură călătorie cu trenul din Rusia orientală spre Moscova, câteva ore de aşteptare într-o gară din Urali şi un compartiment în locul unui decor demn de o tragedie sovietică. De atât are nevoie Andrei Makine pentru a capta încercările unui personaj care a trăit într-o viaţă scurtă cât alţii în zece şi grandoarea unor destine frânte în exilul siberian. Aşa cum se întâmplă în majoritatea romanelor scrise de Andrei Makine, şi în La musique d’une vie stranietatea şi melancolia nelumească domolesc infernul disperării, iminenţa fatalităţii şi groaza trezită de o Rusie bântuită de fantomele sufletelor mutilate, pe care autorul le ia cu el în Parisul unde a cunoscut succesul şi gustul libertaţii.

Alţii în locul lui Andrei Makine ar fi scris un roman ce ar fi luat forma unui denunţ literar clandestin al ororilor staliniste, în epoca de aur a voluptăţii riscante provocate de citirea unei capodopere subversive promovate pe ascuns, prin riscantele pârghii ale samizdatului. Dar Makine preferă să ducă în Vest o tragedie mai degrabă şoptită într-un roman minimalist, cu nişte destine spectrale, care par să se evapore imediat ce îţi dezvăluie povestea unei ţări în care ameninţările unui regim al terorii nu reuşesc să alunge foamea pentru frumos, pentru artă şi mai ales pentru acel efemer ajuns ultimul refugiu în faţa monumentalismului ce subordonează creaţia propagandei comuniste.

Deşi cunosc toate marile drame ale unor personaje reprezentative pentru calvarul îndurat de cei vânaţi în timpul regimului sovietic, protagoniştii lui Makine refuză strigătul durerii, sorbind pe ascuns din singurele lucruri fireşti la care mai pot visa, cum ar fi plăcerile oferite de muzica prelinsă în rarele momente de acalmie în iadul totalitarismului. Aceste plăceri ar fi putut fi la fel de bine imortalizate în instantaneele indiscrete ale unui fotograf pitit astfel încât să nu poată capta mai mult decât un detaliu expus neglijent, al unui hedonism fragil, dizolvat într-o intimitate de conjunctură, aşa cum este cea împărtăşită de pianistul Alexei Berg alături de fata întâlnită între două momente critice de pe front, în anii ’40, sau alături de fiica superiorului său, care îi face avansuri adolescentine stângace, în timp ce îl invită să exerseze împreună compoziţii clasice la pian.

Chipurile anonimilor somnolenţi şi resemnaţi, uitaţi într-o gară din îndepărtata Siberie unde trenurile întârzie mai mereu şi unde se aud nişte sunete de pian ce par să vină de nicăieri, ultimele imagini ale oraşului natal înainte de fuga din calea sovieticilor şi chipul unei vânzătoare de plăceri zărit dincolo de fereastra ce dă spre un peron îngheţat ar putea completa suita instantaneelor dintr-un cotidian ireal, de la marginea lumii. Acestea iau forma unor flashback-uri suspendate în timp, ce ar fi putut deveni cadrele unui film cu personaje comtemplative. Romanul se derulează asemenea unui film scurs în ritmul unei lentori hibernale, în care izgonirea din paradis, teroarea, seducţia şi teama sunt captate într-o lumină melancolică, în timp ce motivele care alimentează naraţiunea sunt dizolvate în detalii vizuale evazive, ce lasă mai mult întrebări şi mirări în urma lor, acoperite de haloul unui straniu intraductibil, regăsit în lumea personajelor lui Andrei Makine.

Din aceste detalii confiscate unui cotidian sumbru pentru a fi salvată frumuseţea umanităţii (sub toate formele ei) de la degradarea vulgară este alcătuita lumea celor doi străini care se întâlnesc într-o gară siberiană. Ambii devin călătorii unui tren ce îi duce spre o Moscovă comună în plan geografic, dar atât de diferită în plan afectiv, încât fiecare pare să o fi cunoscut în altă epocă. Moscova lui Alexei Berg, personajul-povestitor, este un oraş al fericirii oferite de clapele pianului şi de promisiunea unei cariere pe marile scene, dar şi al clipelor în care pierde totul odată cu prigoana comunistă, de care a scăpat ca prin urechile acului părăsind oraşul şi furând identitatea unui soldat ce îi semăna izbitor. Această nouă identitate îl va purta de pe frontul devenit noul său adăpost în faţa urmăritorilor direct în casa unui om influent din armată, căruia îi salvează viaţa. O va cunoaşte astfel pe fiica acestuia, o adolescentă atrasă la rândul ei de pian.

Amintirile unei vieţi frânte de stalinism şi promisiunea recuperării unei tinereţi pierdute, cu toată frenezia iubirilor risipită în anii terorii şi ai deportărilor, se amestecă în surdina unei confesiuni discrete, în care sunt evitate acuzele, mila de sine şi expunerea sfâşietoare a pierderilor. De fapt, povestea lui Alexei Berg, pianistul cu degete frânte, se strecoară printre amintirile personajului-narator, ce i-a devenit confident fără voia lui. Cursivitatea poveştii este fragmentată şi filtrată de impresiile subiective ale naratorului, care începe rememorarea confesiunii oferite de Alexei Berg printr-o reflecţie asupra portretului psihologic al unui rus modelat de sistemul sovietic.

Modul în care este oglindită în conştiinţa unui martor viaţa unui personaj având o identitate spectrală, care simbolizează dramele Rusiei prin imagini supuse memoriei capricioase, îţi amineşte de Confession d’un porte-drapeau dechu, unul dintre romanele scrise de Andrei Makine înainte de deveni faimos datorită Premiului Goncourt. Regăseşti, sub masca unor tipologii umane diferite, aceeaşi reîntoarcere obsesiv-meditativă la tragediile din spaţiul sovietic, aceleaşi rememorări ale încercărilor de supravieţuire psihologică în Rusia de la graniţa cu Orientul, precum şi aceeaşi confesiune a unui personaj care a revizitat un trecut salvat de reveria în care este învăluită mereu acea Siberie din memoria lui Makine.

La musique d'une vie - coperta

 

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026