Scoate-ți din cap imaginea unui bărbat sfârtecând în carnea vie a unei femei. Carlos este un canibal prezentabil, un croitor cu renume și aparență impasibilă. Pe lângă dedicarea pentru slujbă, Carlos plănuiește accidente din urma cărora își obține prada – întotdeauna femei.
În Granada, Spania, Carlos duce o existență duală, însă cele două vieți ale sale nu se amestecă una cu alta. El își măsoară și testează materialul propriilor victime în aceeași manieră în care măsoară materialele de croitorie. Interacțiunea sa cu femeile-victime pare impregnată de energie sexuală, însă nu actul sexual este scopul acțiunilor sale. Întocmai ca pe-o pânză sau bucată de lână pură își întinde victimele pe masă cu grijă, parcă de frică să nu se spargă, le devoră din priviri, mirosindu-le pielea, simțindu-le pântecele cu degetele; își alege ustensilele cu grijă și apoi – ni se insinuază – sacrifică prada. Acasă, își umple frigiderul și congelatorul cu mâncare proaspătă – doar cele mai gustoase și nutritive părți – își pregătește cu migală o bucată de friptură și în continuare regizorul Manuel Martin Cuenca ne supune celor mai tulburătoare imagini posibile ale unui om consumând friptură.
Canibal este presărat cu elipse și ascunzișuri. Carlos, în sine, este mai mult decât bilateralitatea lui – și poate că întreaga sa viață este o extensie a secretului său existențial. Canibalismul nu este o boală mintală – cel puțin nu este considerată ca fiind una de către societatea științifică – și nici nu este reprezentată astfel în film. Carlos poftește la victimele sale așa cum oamenii normali poftesc la văzul unui fel de mâncare gustos. În pofida șocului inițial, stilul său de viață ni se strecoară în conștiință și devine normal chiar și pentru noi, dar nu într-atât încât să salivăm la fripturile lui.
În film, canibalismul lui Carlos nu trece drept o anomalitate; este un subiect de meditație: „poate este ceva în natura lui (a canibalismului) care ne este de fapt atât de aproape, încât am decis să îl îndepărtăm.” (Manuel Cuenca). Să existe în viața noastră cotidiană reminiscențe ale unui trecut canibalic inhibat? Să fie un act precum sărutul o formă pentru nevoia primitivă de a mușca, de a devora? (J. Genet). Carlos întreprinde acte mai canibalice de-atât, însă nu o face într-o manieră monstruoasă. Deși tradus în română drept Canibal. Povestea de dragoste a unui demon, Carlos nu este un demon. Sau cel puțin, nu imaginea asta i-o imprimă regizorul. Însă este de așteptat ca publicul să îi critice și condamne acțiunile. Sau, dimpotrivă, să îl compătimească.
Rutina canibalică a lui Carlos este întreruptă de sora româncei Alexandra, Nina, pentru care croitorul este întruchiparea unui samaritean. În fața trupului ei dezgolit Carlos se află în imposibilitatea de a o transforma într-o pradă. Iubește mai mult persoana Ninei decât iubește carnea ei. Suntem învățați ca dragostea să aibă puterea – în filme – de a schimba oamenii, de a muta munții din loc și, mai presus de orice, de a ne conduce către finalul pe care ni-l dorim. Dar Canibal nu este filmul care să ne confirme iluziile. Sentimentele dintre Nina și Carlos sunt mult prea greu de explicat pentru a fi categorizate ca iubire. Nina iubește pur, inocent, pe când natura sentimentelor lui Carlos este incertă, dar nu canibalică.
În final, este greu de crezut că poți ieși de la un film simțind compasiune pentru un personaj asemeni lui Carlos. Raportarea la el se modifică de-a lungul filmului: ne dezgustă la început, îl disprețuim, îi dorim schimbarea, iubire, pentru ca la sfârșit să îl compătimim. Actorii Antonio de la Torre și Olimpia Melinte fac un cuplu excepțional, amintind de Frumoasa și Bestia. Doar că Bestia, de data aceasta, nu este atât de evidentă.
